2.1. Cauzele falsului misticism
Cauzele falsului misticism sunt multiple. De cele mai multe ori ele se conjugă în proporţii diferite de la caz la caz, nuanţând într-un fel specific fiecare deviere mistică. Le putem totuşi prezenta în felul următor:
a) Unele sunt cauze ivite dintr-o viaţă spirituală degenerată în superstiţii şi practici oculte, „Mulţi dintre cei care practică formele magiei şi ale superstiţiei socotesc că nu păcătuiesc faţă de Dumnezeu, ci chiar Îl servesc. Ceea ce dă practicilor magice un caracter de fals misticism este convingerea celor ce recurg la ele că intră oarecum în contact cu lumea de dincolo, supranaturală.”[1] Tocmai această ofertă a contactului şi a ajutorului imediat ce vine din lumea nevăzută atrage mulţi oameni spre respectivul domeniu. Superstiţia împreună cu erezia şi ateismul formează triada infernală cu care diavolul ameţeşte minţile oamenilor, deviindu-i de la dreapta credinţă în Dumnezeu spre căile pierzării veşnice.
b) Alte cauze sunt cele patologice, bolile şi deranjamentele psihice, care produc şi alimentează deseori falsul misticism. Unele tulburări şi stări de boală se datorează multora dintre aşa-numitele viziuni şi comunicări cu fiinţe din alte lumi. „Ele sunt susţinute însăşi de o frământare religioasă în cei ce le produc, ca şi în cei care le acceptă, spre deosebire de manifestările ocultismului, care sunt lipsite de o frământare religioasă, deşi sunt însoţite şi ele de un fior al întâlnirii cu nevăzutul. Dar, dacă privim atent, observăm că şi frământarea religioasă la subiectele producătoare de false viziuni este bolnăvicioasă.”[2]
c) Între cauzele morale ale evlaviei false amintim ignoranţa, lăcomia şi prezumţia (închipuirea de sine). Deseori azi, mentalitatea magică, lăcomia şi prezumţia se întâlnesc în unul şi acelaşi impostor, care, exploatând ignoranţa creştinilor, devine promotorul pe scară largă al unor experienţe şi fenomene paranormale.[3] Însă „formele epidemice ale falsului misticism sunt un semn trist de înapoiere religioasă generală şi un certificat ruşinos pentru păstorii sufleteşti ai unui popor. (…)
Neştiinţa este, aşa cum spunea Sfântul Marcu Ascetul, maica tuturor relelor. Ea este unul dintre cei trei uriaşi puternici ai diavolului (alături de uitare şi nepăsare), sub ocrotirea cărora se furişează toate patimile în suflet. De aceea, omul are datoria să lupte necontenit pentru alungarea din sine a neştiinţei. (…) La adăpostul ignoranţei se instalează în suflet şi falsul misticism.”[4] Din ignoranţă şi neştiinţa crasă a naturii şi legilor ei apare o gravă confuzie între lumea naturală şi cea supranaturală, depreciindu-le pe amândouă şi neapreciind niciodată raportul just dintre ele. Or, a pune intervenţiile supranaturale şi personale ale lui Dumnezeu în rând cu manifestările unei naturi impersonale înseamnă a uita că trebuie să trecem prin graniţa învierii cu Mântuitorul Hristos pentru a ne întâlni cu lumea supranaturală. Iar cine consideră obiecte şi lucrări ale naturii drept acţiuni „divine” supranaturale, făcând o totală abstracţie de relaţia sa şi a lumii cu Hristos, acela nu se ridică la Dumnezeu adevărat, Cel mai presus de natură, ci se închină la idoli şi, prin ei, la demoni.
„Dar falsul misticism e alimentat nu numai de o ignoranţă de ordin intelectual, ci şi de o ignoranţă de ordin moral. Datorită acestei ignoranţe, credinciosul aşteaptă scăparea de anumite greutăţi nu de la o îndreptare a vieţii sale, ci de la miracole care îl dispensează de eforturi morale în vederea îndreptării vieţii sale. Asemenea miracole i se promit nu numai de vrăjitori, ci, din păcate, şi de unii păstori sufleteşti, care prezintă rugăciunea lor ca deplin eficace prin ea însăşi, fără să fie însoţită şi de rugăciunea şi îndreptarea morală a credincioşilor. (…) Rugăciunea îşi are totuşi rolul principal tocmai în faptul că se face piatră de hotar pentru o viaţă îndreptată sau susţine o astfel de viaţă. De aceea, e necesară şi rugăciunea credinciosului, nu numai a preotului, pentru scăparea de necazuri.
Orice preot ar trebui, prin urmare, să facă ceea ce fac cei mai mulţi: să folosească prilejurile când credincioşii vin să-i ceară ajutorul pentru a scăpa de necazuri pentru a le da o învăţătură despre viaţa pe care trebuie să o ducă. Sfinţii Părinţi arată necontenit cum întreaga fericire şi mântuire a oamenilor depinde de virtuţile lor. (…) Trebuie să judecăm lucrurile cu sinceritate şi să răspundem cinstit la întrebarea: în ce proporţie se află în credincioşii noştri preocuparea pentru Jertfa şi învierea lui Hristos, pentru mântuirea prin împreuna-răstignire cu El faţă de patimi, faţă de omul păcatului şi al egoismului, cu preocuparea pentru scăparea din diferitele necazuri ale vieţii prin tot felul de practici care nu au nici o legătură cu opera de răscumpărare a Domnului şi cu angajamentele morale care decurg din ea? Să recunoaştem că toţi avem o parte de vină pentru această situaţie, dacă nu pentru promovarea pozitivă a acestor practici şi preocupări, semne ale necunoaşterii înaltei esenţe a creştinismului, cel puţin pentru puţina noastră râvnă în opera de luminare a credincioşilor!
O a doua cauză morală, care creează fenomene de fals misticism, este lăcomia. Lăcomia susţine practicile vrăjitorilor[5], dar o întâlnim, din păcate, şi la unii slujitori ai altarelor, care tolerează ignoranţa religioasă a credincioşilor, dându-se drept făcători de adevărate miracole, învăţarea credincioşilor că scăparea de necazuri depinde, în primul rând, de o viaţă de muncă şi seriozitate morală, nu convine nici acestor falşi păstori, (pentru că pierd rolul de fac-totum bine remunerat), nici credincioşilor (căci le pune povara unor îndatoriri de viaţă şi a unor responsabilităţi al căror gust nu se capătă decât cu vremea, după o anumită creştere moral-spirituală a omului). Predica stăruitoare, învăţarea, sfătuirea credincioşilor nu sunt însoţite sau urmate numaidecât de o monedă, ca hârtiuţa de la acatist. Şi se preferă moneda credinciosului în locul mântuirii lui. Astfel, credinciosul e lăsat în întuneric, în loc să fie luminat necontenit asupra însuşirilor lui Dumnezeu, asupra jertfei lui Hristos, asupra condiţiilor morale cu ajutorul cărora omul poate creşte în unirea cu Hristos şi se poate mântui. Fără multă greutate, creându-şi o faimă din interesele materiale, aceşti falşi păstori încep să creadă ei înşişi că au puteri miraculoase.
Şi iată cum o a treia cauză morală care susţine falsul misticism este prezumţia! Prezumţia este specifică oricărei mentalităţi magice. Căci, în vreme ce mentalitatea religioasă cere smerit ajutorul lui Dumnezeu, mentalitatea magică, necunoscând pe Dumnezeu ca Persoană liberă, ci crezând doar în forţe impersonale, deci lipsite de libertate, socoteşte că poate dispune de ele, deci îl face pe credincios să se creadă superior lor. Dar, în păcatul acesta cad uşor şi unii monahi. (…) Puterea lui Dumnezeu e cerută cu smerenie, rămânând ca Dumnezeu să o dea sau nu, după bunăvoinţa Lui. Cine se bizuie pe puterile supranaturale ca pe nişte puteri ce stau la dispoziţia lui se arată ca fiind stăpânit de o mentalitate vrăjitorească. Când vreun preot sau călugăr cere unei mame să-i aducă fotografia fiului dispărut şi când, după ce i se aduce şi priveşte la fotografie, declară pe un ton sigur «Ţi-1 aduc!» se comportă nu ca un reprezentant al religiei, ci al magiei, adică se socoteşte nu slujitorul smerit al lui Dumnezeu, ci dispunătorul anumitor puteri obscure.”[6]
O dată cu invazia sectelor neoprotestante s-a extins şi la noi în ţară mentalitatea pasivismului moral ce-şi trage seva din teoria răscumpărării din protestantism: Mântuitorul Hristos a săvârşit totul pentru om, acesta neavând altceva de făcut decât să-L accepte formal ca Domn, fără nici o străduinţă către sfinţenie. Dar în Ortodoxie Părinţii insistă pe virtutea trezviei, care fereşte sufletul de încolăcirile duhului viclean şi-1 ţine pe om cu mintea la Dumnezeu şi cu picioarele pe pământ. Toată viaţa morală a acestor „creştini”[7] este dominată, dacă nu şi de patimi grosolane, cel puţin de mândrie şi închipuire de sine. Sunt îmbătaţi de lăudăroşenie. Tocmai de aceea îi dispreţuiesc pe ceilalţi care nu sunt ca ei şi în rugăciunea lor colcăie duhul necurat. Nelucrându-şi credinţa prin fapte bune faţă de semeni (deoarece le consideră inutile mântuirii), ei se refugiază într-o lume imaginară, considerându-se „aleşi” şi mereu demni de mesaje şi intervenţii speciale ale lui Dumnezeu. Din cele prezentate până aici se poate observa clar „o oboseală, o lipsă de curaj în faţa vieţii, o teamă de viaţă, un refugiu în falsa mângâiere că Dumnezeu sau cine ştie ce forţă supranaturală face totul în locul omului. E a patra cauză a falsului misticism. E un alt aspect al stării nesănătoase pe care o susţine. (…) Omul trebuie să îmbrăţişeze realitatea şi în ea să lucreze. E greşit să o lase pe aceasta în seama lui Dumnezeu, iar el să se refugieze fricos în lumea ireală a visurilor. Falsul misticism este în definitiv fuga de realitatea creată de Dumnezeu într-una visată de om, o fugă de realitatea prin care se ajunge la Dumnezeu în una care nu are nici o ieşire, nici un drum spre Dumnezeu.”[8]
[1] Preot Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 252.
[2] Ibidem, p. 257
[3] Vezi şi partea a doua a lucrării de faţă.
[4] Preot Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 263
[5] Şi ale altor „prooroci” care se declară făcători de minuni (n.n.).
[6] Preot Prof. Dumitru Stăniloac, op. cit., pp. 267-269.
[7] Nu numai a sectanţilor, ci chiar şi a unora dintre cei care se declară „ortodocşi”.
[8] Preot Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 271-272.
Un Suflet Ortodox 