4. Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”
Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează la alţii reclama propriilor virtuţi; „poziţia sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti reale, au putut să le păstreze şi au putut folosi şi pe alţii cu ele. Pe aceştia îi impune însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii. Duh care respiră nevăzut şi discret prin toată lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajează în credincioşi nu cad sub cenzura îndoielii. Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o progresiv, în timp, fără publicitate, fără „eu” la orice pas şi fără adunare de „partizani”[1].
De aceea, din momentul apariţiei unui nou „prooroc”, se cuvine ca Biserica, prin preoţii şi învăţătorii ei, să-l cerceteze şi să-1 caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare:
1) în legătură cu persoana lui: dacă este sau nu sănătos la minte, smerit, evlavios, bun cunoscător al Ortodoxiei, lipsit de patimi;
2) în legătură cu mesajul lui: dacă nu e în contradicţie cu datele Revelaţiei dumnezeieşti, dacă nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede;
3) în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui.
Biserica nu trebuie să tolereze sau să aştepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera secte şi chiar erezii. Nu trebuie îngăduit (atenţie!) ca turma lui Hristos să fie dezbinată!
Primul lucru care trebuie făcut după identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele misionare pe care rânduiala bisericească le prescrie. Tratativele politicoase şi aşteptarea ca aceşti „prooroci” să dea singuri faliment nu sunt indicate, întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei căzuţi în rătăcire sunt metodele principale pentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei, metode trăite şi explicitate de Sfinţi. În general, într-o formă de fals misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se oferă noutatea, senzaţionalul, mirajul unor experienţe deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi chiar exersarea unor „semne şi minuni paranormale”. Aceste experienţe, precum vedem, nu intră în viaţa normală a unui bun creştin ortodox, luminat, care-şi păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei. Ele, de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului.
[1] 48Ibidem, p. 356.
Un Suflet Ortodox 