Marturia unui ateu (Nebunii)


Marturia unui ateu (Nebunii)

La doua feluri de oameni le-a zis Dumnezeu „nebuni”: la cei ce „zic ca nu este Dumnezeu” (Psalmul 52:1), si bogatilor, carora stomacul le este tot „dumnezeul” lor (Filipeni 3:9).

In aceia este una si aceeasi cugetare gresita: tagaduirea oricarui rost sau destin al omului si al lumii, mai presus de lumea aceasta si de stomacul ei.

A tagadui o conducere suprema a cerului si a pamantului, e totuna cu a propovadui domnia intamplarii, a haosului sau a anarhiei universale.

Dar lumea este in ordine. Aceasta dovedeste ca este o conducere mai presus de ea. Iar fara ordine este mintea care o vede fara Stapan.

Felix d’Artec, profesor de biologie la Sorbona, in „L’Atheisme” declara: „Sunt ateu precum sunt breton, cum este cineva blond sau brun, fara sa fi vrut… Caci oricat socotesc in amintirile mele, eu nu gasesc in ele ideea de Dumnezeu. Aceasta este o infirmitate, o monstruozitate. Dar sunt astfel de infirmitati cucare sunt prevazuti din nastere mii de oameni, erori fundamentale care apartin fiintelor lor, asa cum le apartin gura, nasul sau urechile. Astfel de fiinte lucreaza instinctiv, dupa natura lor si se supun constiintei lor, fara a mai intreba daca aceasta se mai acorda sau nu cu logica…”

Iata ateismul recunoscut de un ateu, cu toata sinceritatea, ca este o infirmitate, o monstruozitate si o eroare fundamentala a naturii umane. (Religia iubirii).

Deci, dupa un cuvant al Sfintei Scripturi, daca ai pisa pe un ateu cu dovezile, ca pisalogul in piua boabele, si tot nu-l vei desface pe un nebun de la nebunia sa. (Pilde 27:22).

Mintea care cugeta ca nu exista Dumnezeu, cade in propria sa sentinta: va trebui sa se tagaduiasca si pe sinte. Caci a te lupta din toate puterile impotriva a ceva ce nu exista dovedeste nebunia acestei lupte, dovedeste nonsensul si absurdul ei, si prin urmare si a mintii care o conduce.

Al doilea nebun este bogatul, care ingusteaza zarea rosturilor sale pe pamant la dimensiunile stomacului, chiar daca acest stomac ar inghiti pamantul tot. Mai mult, un atare bogat va cauta sa convinga pe toata lumea ca numai acesta este singurul scop al vietii omului pe pamant. O stare de conceptie despre om si destinele sale ultime este cu adevarat miezul noptii mintii sale. Noaptea aceasta va culmina sfarsind prin a se crede pe sine, el „dumnezeul veacului acestuia” (II Corinteni 4:6).

Deci, dintr-o atare noapte a mintii, cand bogatul va crede ca tarina sa, lumea, il va face in sfarsit fericit, isi va pierde sufletul cu un sunet, caci va fi rapit cu moarte din varful bogatiei sale. Dumnezeu nu ingaduie la nesfarsit ingustarea vederii omului numai la stomacul sau, de vreme ce omul acesta este destinat spre alte zari, ale Imparatiei lui Dumnezeu, ale vesniciei si indumnezeirii sale.

† † †

„Bogatul nu-i stapan pe sine, ci cu toate ca-i insufletit, tine la lucrurile neinsufletite. N-are vreme sa cugete din cauza alegatorilor. Banii sunt un nemilos stapan… Intreaga putere de a iubi este cotropita de acest lot de pamant, care da porunci, care i-a inlocuit sufletul, care i-a smuls orice ramasita de libertate. Cumplita soarta a bogatului sta in aceasta indoita absurditate: spre a avea putere de a porunci oamenilor a ajuns robul lucrurilor neinsufletite, spre a dobandi o parte mica de tot, a pierdut totul” (Papini in „Viata lui Iisus”).

Sfantul Ioan Gura de Aur, talcuind Epistola catre Romani la Cuv. 14 zice: „Nu are Dumnezeu lucru mai cinstit si mai de pret decat pe un sarac, si pe acesta la dat tie, bogatule, ca sa ai grija de el”.

„Bogatul si saracul se intalnesc unul cu altul; dar Cine i-a facut este Domnul (Pildele lui Solomon 22:2).

Inteleptul Isus Sirah scrie:
„Fii celor orfani ca un tată şi ca un bărbat pentru mama lor. Şi vei fi ca fiu al Celui Preaînalt şi El te va iubi mai mult decât mama ta” (Isus Sirah 4:10-11).

Acestia cata vreme nu sunt asa, nu se mantuiesc. De aceea mai clatina Dumnezeu bogatia bogatilor ca totusi sa se mai mantuiasca unii dintre ei.

† † †

La sfarsitul istoriei, aceiasi doi nebuni, bogatul si ateul, se vor lua la bataie, vrand fiecare sa fie singur stapanitor al tarinei, unul cu rostul sa exploateze pe toti oamenii pentru cresterea vitelului sau de aur, celalalt sa exproprieze si pe Dumnezeu din dreptul de Autor al lumii. Planul luciferic al acestuia e mai tare decat al celui dintai si „va birui”.

† † †

Ramane a treia categorie de oameni, a celor „ce s-au imbogatit intru Dumnezeu”, catre care satana, ca un nebun, se va repezi cu ultima furie, vrand sa stinga cu ei pomenirea lui Dumnezeu de pe pamant.

Acesta este ultimul razboi cu Sfintii pe care insa Dumnezeu il va stinge cu foc, si lumea va arde.

Noi insa sa ne imbogatim in Dumnezeu cugetandu-L, iubindu-L, impartasindu-ne cu El, silindu-ne a gandi si a iubi ca El intru toate imprejurarile vietii. Iata adevarata bogatie care nu se va lua de la noi.
„Şi vei fi ca fiu al Celui Preaînalt” (Intelepciunea lui Isus Sirah 4:11).

Despre Taina Sfintei Impartasanii


Despre Taina Sfintei Impartasanii

…dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi (Ioan 6, 53).

Sfânta împărtăşanie (Euharistia sau Cuminecătura) este Taina în care, sub chipul pâinii şi al vinului, se împărtăşeşte creştinului însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându-se totodată, real şi nesângeros, jertfa de pe Cruce a Mântuitorului.

Această Sfântă Taină a orânduit-o Însuşi Domnul nostrum Iisus Hristos, Care, nu numai că a vorbit despre ea, ci a şi înfăptuit-o Însuşi, în ajunul răstignirii Sale. După ce a mâncat cu Apostolii Săi, luând o pâine şi rugându-Se Tatălui ceresc, a binecuvântat-o şi, frângând-o, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit, le-a dat ucenicilor, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24); aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Luca 22, 19-20).

Iată cum a poruncit Mântuitorul, ca cei ce vor să aibă viaţă veşnică, să-I mănânce Trupul şi să-I bea Sângele Său sub forma pâinii şi a vinului, sfinţite prin slujba sfântă către Tatăl, prin rugăciuni şi cântări de laudă (Matei 26, 26-30; Marcu 14, 22-26).

Şi această minune a minunilor – ca pâinea şi vinul să fie prefăcute în Trupul şi Sângele Domnului, spre a le mânca şi a le bea creştinii – s-a dat putere spre a o săvârşi numai apostolilor Săi – episcopilor şi preoţilor hirotoniţi prin punerea mâinilor preoţiei (Filip. 1, 1; I Tim. 4, 14; 5, 17-22; Tit 1, 3-9). Creştinii, oricât de buni ar fi ei înaintea lui Dumnezeu şi oricâte minuni ar face, nu pot săvârşi taina frângerii pâinii, ci numai episcopii şi preoţii. Acest lucru este dovedit destul de clar şi luminat de Scriptura Vechiului şi Noului Testament.

Astfel, în Legea Veche, Dumnezeu a orânduit preot pe Aaron şi pe fiii fiilor lui din neam în neam, până avea să vină Mesia-Hristos, iar cei ce au îndrăznit să slujească fără să fie din neamul lui Aaron preotul, au fost pedepsiţi groaznic (Num. 3, 10; 16, 1-50; I Regi 13, 1-14; II Parai. 26, 16-21; I Cor. 10, 1-12; Iuda 1, 11; Iacov 4, 3; Rom. 15, 4).

In Noul Testament, Domnul nostru Iisus Hristos, schimbând preoţia şi Legea Veche (Evrei 7, 12), a orânduit preoţia nouă cu putere de a lucra cele sfinte şi de a ierta păcatele – ca şi El însuşi – celor ce se pocăiesc (Ioan 20, 19-23; Apoc. 1, 6; 5, 10; II Cor. 5, 18-20; I Cor. 4, 1; Ps. 131, 9-16).

Astfel, această minunată mâncare – Trupul şi Sângele Domnului – nu se găseşte nicăieri decât numai la preoţii creştini ortodocşi. Cine vrea să se mântuiască, merge la Casa Domnului şi i se dă, chiar şi celor ce n-au bani, nefiind nevoie de plată (Isaia 55, 1-13; Mal. 1, 11; Apoc. 21, 6; Rom. 5, 14-16).

Aşadar, trebuie să ştii că ceri Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Şi fie că ai mânca chiar carne şi sânge din trupul Lui de pe Cruce, fie că mănânci pâinea şi vinul slujite de preoţi, acelaşi lucru este.

Sfântul Apostol Pavel spune: Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Ba da. Iar pâinea pe care o frângem, nu este, oare, împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? Ba da. (I Cor. 10, 16). Va să zică nu este o închipuire! Cine nu are această credinţă este rătăcit şi nu are mântuire (cf. Rom. 14, 23). Despre acest sânge euharistic ni se spune: Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţeşte pe noi de orice păcat (I Ioan 1,7).

Trupul şi Sângele Domnului se poate mânca şi mai des, atunci când ne ferim de păcate şi când avem viaţă neprihănită şi ştiinţa gândului nostru curată şi neosândită, pe când Botezul nu se mai poate repeta, după cum este scris (Efes. 4, 5). A ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului este chiar poruncă de la Dumnezeu, ca toţi – de la prunci până la cei mai bătrâni – să se împărtăşească cel puţin de patru ori pe an. Acest lucru ni se arată prin închipuire cu mielul pascal din Vechiul Testament (Ieş. 12, 1-28; Num. 9, 1-14). Insă Sfinţii Apostoli – ni se istoriseşte – îi împărtăşeau pe creştini în fiecare Duminică, deoarece aceia care credeau în Iisus stăruiau în învăţătura apostolilor şi în comuniune, fiind nelipsiţi de la biserică în toate zilele. Pentru aceasta Apostolii frângând pâinea, luau împreună hrana cu bucurie şi întru curăţia inimii (Fapte 2, 42-46; 20, 7-11).

Mai târziu, Biserica a statornicit ca creştinii să se împărtăşească de patru ori pe an, în cele patru posturi. Desigur, unii din cei evlavioşi s-au împărtăşit şi de mai multe ori, după cum şi astăzi sunt mulţi care se împărtăşesc mai adeseori într-un an şi este cu atât mai bine, numai să aibă pregătirea cuvenită, căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar (Trupul şi Sângele Domnului), moartea Domnului vestiţi, până când va veni (I Cor. 11, 26).

Această Sfântă Taină preoţii o dau noului botezat chiar la Botez, după ce a fost uns cu Sfântul Mir, care este pecetea Duhului Sfânt. Astfel i se dă copilului Trupul şi Sângele Domnului până la vârsta de 7 ani, urmând ca de la această vârstă înainte să se spovedească la preotul duhovnic (să-şi mărturisească păcatele sale) (cf. I Ioan 1, 9) şi să se vadă dacă este vrednic de Trupul şi Sângele Domnului. Pentru cei ce vor să se împărtăşească fiind maturi, Sfântul Apostol Pavel recomandă ca fiecare să se cerceteze pe sine şi numai apoi – după spovedanie şi cu dezlegarea duhovnicului – să se împărtăşească cu Trupul şi cu Sângele Domnului. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului (I Cor. 11, 27-29; Evrei 6, 4-6).

Sectarul: Pâinea şi vinul de la «Cina Domnului» sunt pâine naturală şi vin natural. Ele numai închipuie sau simbolizează Trupul şi Sângele Domnului, fără să fie de fapt. Aşa a fost chiar şi la Cina cea de Taină, ceea ce se vede în cuvintele de atunci ale Mântuitorului: Adevărat grăiesc vouă, că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou, în Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 14, 25; Matei 26, 29). Deci este vorba de «rodul viţei», ceea ce înseamnă că vinul a rămas vin natural şi nu s-a prefăcut în Sânge. De aici rezultă că el numai simbolizează Sângele Domnului, iar nu şi este cu adevărat.

Preotul: Omule rătăcit de la adevăr şi sucit la înţelegere, cuvintele de mai sus (Marcu 14, 25; Matei 26, 29) au fost spuse de Mântuitorul cu privire la primul pahar care, într-adevăr, conţinea vinul natural. Insă Sfânta Împărtăşanie a fost aşezată de Mântuitorul Iisus Hristos după cină, la al doilea pahar, căci atunci a zis Mântuitorul: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu… (Luca 22, 17-20). Deci ceea ce la Marcu este incomplet, se completează şi se lămureşte la Luca. Matei însă nu vorbeşte decât de un singur pahar, anume de cel Euharistic (al Cuminecăturii). La Luca însă observăm că este vorba de două pahare, şi că Sfânta Împărtăşanie a fost aşezată la al doilea pahar. Astfel, cuvintele care se referă la primul pahar nu sunt în legătură cu Sfânta Împărtăşanie, cum este cazul şi cu citatul de la Marcu (14, 25).

Sectarul: Cuminecătura sau Cina Domnului este o simplă cină comemorativă, un ospăţ, un banchet sau o masă prietenească la care se consumă pâine şi vin, în amintirea Cinei de Taină, a patimii şi a morţii Domnului. Aşa a rânduit Mântuitorul, zicând apostolilor Săi: Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24-25). Iar Sfântul Apostol Pavel zice: …de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi, până când va veni (I Cor. 11, 26). Scopul este, aşadar, adâncirea credinţei şi a evlaviei creştine, prin simbolul ce-l reprezintă, iar nu mâncarea cu adevărat a Trupului şi Sângelui Mântuitorului, nici permanentizarea jertfei de pe Golgota.

Preotul: «Cina Domnului» nu este o simplă comemorare a morţii Domnului, cum vi se pare vouă, sectarilor. Căci pâinea şi vinul de la această «cină» sfântă nu au fost numai simboluri ale Trupului şi Sângelui Domnului, ci cu adevărat Trupul şi Sângele Său. Mântuitorul ne-a învăţat acest adevăr, căci El nu a zis: „Luaţi, mâncaţi, căci pâinea aceasta este un simbol al Trupului Meu” sau „vinul acesta este un simbol al Sângelui Meu”. Nu. Ci a zis: Acesta (pâinea) este Trupul Meu şi acesta (vinul) este Sângele Meu (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20).

Aşadar, după cum pâinea şi vinul Euharistic nu sunt numai nişte simboluri, ci adevărat Trupul şi Sângele Mântuitorului, tot astfel şi «Cina Domnului» – cum o numiţi voi, sectanţii – nu este doar o simplă cină prietenească unde se mănâncă pâine şi se bea vin. Ci această Cină a Mântuitorului are caracterul de Taină, deoarece prin ea se împărtăşeşte darul Sfântului Duh, care iartă păcatele şi sfinţeşte. Totodată, ea are şi un caracter de jertfă, pentru că ea întruneşte toate condiţiile unei jertfe: este Trupul şi Sângele Domnului care se frânge şi se varsă pentru noi, spre iertarea păcatelor. Deci are şi însuşirea de jertfă ispăşitoare. Aceste caracteristici fiind de cea mai mare însemnătate pentru noi, nu trebuie să fie trecute cu vederea sau socotite numai nişte simple simboluri.

Sectarul: Euharistia nu poate să fie o jertfă nesângeroasă a Mântuitorului, de vreme ce Mântuitorul S-a adus pe Sine jertfă o singură dată, pe Golgota, şi ea nu se mai poate repeat niciodată (Evrei 9, 28; 10, 14). Ori, dacă Euharistia ar fi acea jertfă, ar însemna că ea se repetă de atâtea ori de câte ori este săvârşită Sfânta Împărtăşanie, ceea ce ar fi în contradicţie cu Sfânta Scriptură.

Preotul: Intr-adevăr, Hristos S-a jertfit o singură dată şi jertfa Lui nu se mai repetă, pentru că, de s-ar mai repeta, ar însemna că ea n-a avut efectul aşteptat şi ar fi fost asemenea jertfelor din Vechiul Testament. Insă de vreme ce ea a avut acel efect, orice repetare a ei este fără rost. Până aici suntem de perfect acord cu voi.

Dar din aceasta nu rezultă că Sfânta Euharistie nu poate să fie jertfa cea unică a Domnului, de pe Golgota, adusă în chip nesângeros. Ea nu repetă jertfa de pe Golgota, ci numai o continuă, o actualizează şi o permanentizează, făcând ca roadele ei să fie întotdeauna prezente şi vii în sufletul şi trupul nostru, până la a doua venire a Domnului. Mântuitorul însuşi ne-a îndemnat ca jertfa Trupului şi Sângelui Său – şi în acelaşi timp aducerea ei – să nu înceteze până la venirea Sa cea de apoi (Luca 22, 19; I Cor. 11, 25-26). Pe de o parte se spune că jertfa Sa se aduce o singură dată, iar pe de alta, că acea jertfă va trebui să o aducem până la venirea a doua. Această contrazicere aparentă cade numai dacă ţinem seama de învăţătura noastră, în timp ce prin învăţătura sectară, ea nu poate fi înlăturată. Aşadar înţelege, omule nelămurit, care susţii ceea ce nu înţelegi, şi ţine minte că Sfânta Euharistie nu repetă jertfa de pe Golgota, ci numai o continuă, o accentuează şi o permanentizează.

Sectarul: Preoţii sunt oameni păcătoşi şi imorali, fiind deci cu neputinţă ca un preot păcătos să poată săvârşi o minune ca aceasta, neînchipuit de mare, de a preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului.

Preotul: Preoţii, într-adevăr, pot fi păcătoşi şi imorali, pentru că şi ei sunt oameni; totuşi, nu toţi sunt atât de păcătoşi precum îi învinuiesc sectarii voştri. Un lucru însă trebuie de ştiut: nu preoţii sunt cei care prefac pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului, ci Duhul Sfânt. Preoţii numai se roagă lui Dumnezeu ca să trimită Duhul Sfânt şi să prefacă aceste Sfinte Daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Oricât de păcătoşi ar fi preoţii, au de la hirotonie harul special al Sfântului Duh pentru săvârşirea slujbei şi a celor sfinte. Harul acesta nu-l au nici îngerii din cer şi nimeni dintre oameni, afară de preoţi. Iată de ce le este cu putinţă această minune mai presus de minte şi de cuvânt.

Voi, sectarilor, care sunteţi întunecaţi la minte de diavolul, după cum nu puteţi înţelege şi alte taine din Sfânta Scriptură, aşa şi puterea acestei Taine rău o răstălmăciţi, spre a voastră pierzare.

* * *

Credinciosul: Dar ce pregătire trebuie să facă cei ce vor a se împărtăşi cu Sfintele Taine?

Preotul: Pregătirea pentru Sfânta împărtăşanie este de două feluri: trupească şi sufletească. Ea constă din:

a) Spovedanie (mărturisirea păcatelor), fără de care nimeni nu se poate împărtăşi. Numai copiii până la vârsta de 7 ani sunt scutiţi de spovedanie;

b) Împăcare cu toţi. Să nu fi certat cu nimeni şi să nu ai nimic împotriva cuiva;

c) Înfrînarea de la orice poftă (împreunarea trupească) cel puţin cu câteva zile înainte1 şi abţinerea de la mâncare şi băutură în ziua împărtăşirii; numai celor bolnavi pe moarte li se poate da Sfânta împărtăşanie pe mâncate2;

d) Citirea pravilei pentru Sfânta Împărtăşanie, adică a rugăciunilor pregătitoare pentru împărtăşirea cu vrednicie, pe care uneori le citeşte preotul în numele credincioşilor, în biserică, înainte de împărtăşire3 (Vezi-le în Ceaslov sau în Cartea de Rugăciuni).

Credinciosul: Dar împărtăşirea bolnavilor cum se face?

Preotul: Bolnavii pot fi împărtăşiţi de preot şi în afara bisericii, pe la casele lor, sau la spital, cu părticele din Sfântul Trup, sfinţit anume pentru acest scop în Joia cea mare (a Patimilor) şi păstrat în Sfântul Altar, în chivotul de pe Sfânta Masă. In aceste cazuri, împărtăşirea se face după o rânduială deosebită, înscrisă în Molitfelnic (Rânduială ce se face când se va întâmpla a se da foarte grabnic celui bolnav împărtăşirea). Nu se poate da însă Sfânta Împărtăşanie bolnavilor căzuţi în stare de inconştienţă, nesimţire sau celor ieşiţi din minţi, nebuni.

O minune cu totul anevoie


O minune cu totul anevoie

Iisus nu facea minuni usor, oricand si oriunde. Cu cat se apropia de patria Sa – Galileea – cu atat se resimtea aceasta. Betsaida Galileii este printre orasele proscrise: „vai tie, Betsaido”, (Luca 10:13), iar ucenicilor, cand au fost trimisi in misiune, li s-a spus: din orasele in care nu va primesc iesiti, scuturandu-le inapoi pana si praful de pe picioarele voastre. Cu acest prilej a zis Iisus, „vai tie Betsaido”. Cunoscutii lui concetateni se sminteau de El, vazandu-I minunile si auzindu-I intelepciunea, pe motiv ca-I cunosteau mama, prietenii, rudeniile si meseria de teslar. Ei asteptau ca Mesia sa fie om cazut (picat) din Cer.

„Şi n-a putut acolo să facă nici o minune, decât că, punându-Şi mâinile peste puţini bolnavi, i-a vindecat”, (Marcu 6:5). Totusi, cei din Betsaida au dus la Iisus un orb (Marcu 8:22-26), rugandu-L sa se atinga de el.

†††

Iata un orb care poate ca nici el nu credea in tamaduirea lui. De aceea, nici n-a zis nimic. Asa se explica pana la un punct, de ce Iisus l-a luat de mana si l-a scos afara din Betsaida, ca sa-i tamaduiasca ochii, nu fara oarecare greutate – si i-a zis apoi ca sa nu mai dea prin Betsaida, ci sa stea la casa sa si sa nu mai spuna nimanui nimic.

Ce usor poate face Dumnezeu ochi sanatosi. Scuipa pe cei bolnavi, pune mainile pe umerii orbului si-l intreaba: „Vezi?” Si el vede.

Evidenta divina n-are nevoie de nici-o sprijinire. Totusi vedem ca necredinta Ii stavileste evidenta. Deci credinta este o decizie a libertatii omului. Caci numai despre libertatea omului stim ca hotarniceste, numai pana la un punct, atotputernicia lui Dumnezeu.

Decizia de a crede in Dumnezeu sau decizia de a fi ateu, fireste, este o fapta a libertatii – sensul pozitiv sau sensul negativ al libertatii.

Cu nonsensul, sub orice forma l-a intalnit, Iisus n-a putut face nimic. Aparent, lucrurile Il aratau pe Iisus neputincios. In fond Iisus Isi ascundea atotputernicia slavei, rezervata pentru a doua venire, cand deciziile negative ale libertatii omenesti nu-I mai sunt o stavila. Atunci acestea nu mai au ingaduire.

Smerenia aceasta a lui Iisus inaintea omului este adanc graitoare. Ne ia de mana ca pe niste orbi. Iata o minune cu anevoie.

†††

N.B. Orbul la jumatatea tamaduirii vedea oamenii ca copacii. Cine stie daca nu tot asa ne vede si Iisus.

Despre post


Despre post

Postul – după mărturisirea marelui Vasile – este cea mai veche poruncă dată omului de Dumnezeu. Căci zice acest mare părinte al Bisericii lui Hristos: „Cucereşte-te şi sfieşte-te, omule, de bătrâneţea şi vechimea postului, pentru că de o vechime cu lumea este porunca postului. Căci în rai s-a dat această poruncă, atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit (Fac. 2:16-17)”.

Prin cuvântul «post» noi înţelegem o înfrânare de la toate mâncărurile – iar în caz de boală, numai de la unele -, precum şi de la toate băuturile, de la toate lucrurile lumeşti, de la toate dorinţele rele, pentru ca să poată face creştinul rugăciunea lui mai cu uşurinţă şi să împace pe Dumnezeu, încă şi pentru ca să omoare poftele trupeşti şi să câştige harul lui Dumnezeu1. Postul este o faptă de virtute, cu lucrare de înfrînare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă, deci un mijloc de mântuire.

Dar în acelaşi timp este şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă – o renunţare de bună voie de la ceva care ne este îngăduit – izvorâtă din iubireaşi din respectul pe care le avem faţă de Dumnezeu. Postul esteşi un mijloc de desăvârşire, de omorâre a voii trupului, un semn văzut al râvnei şi al sârguinţei noastre spre asemănarea cu Dumnezeu şi cu îngerii Săi, care nu au nevoie de hrană. „Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I trebuie hrană”.

Rostul postului este folosul trupului şi al sufletului, pentru că întăreşte trupul şi curăţeşte sufletul, păstrează sănătatea trupului şi dă aripi sufletului. De aceea şi Legea Veche îl recomandă şi îl impune de atâtea ori (Ieş. 34, 28; Deut. 9, 18; Jud. 20, 26; I Regi 7, 6; Isaia 58; Ioil 2, 15). Şi Isus, fiul lui Sirah, zice: Nu fi nesăţios în nici o desfătare, şi nu te apleca la mâncăruri multe. Că în mâncărurile cele multe va fi durere şi nesaţiul va veni până la îngreţoşare. Pentru nesaţ mulţi au pierit; iar cel înfrânat îşi va spori viaţa (37, 32-34).

Mântuitorul Însuşi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei (Matei 4, 2; Luca 4, 2), şi tot Mântuitorul ne învaţă cum să postim (Matei 6, 16-18). El ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post şi rugăciune (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). Posteau, de asemenea, Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor (Fapte 13, 2-3; II Cor. 6, 5); ei au rânduit postul pentru creştini3. Moise a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Ieş. 34, 28; Deut. 9, 9-18); Ilie Proorocul la fel a postit patruzeci de zile (III Regi 19, 8); Daniel de asemenea a postit (Dan. 9, 3; 10, 3).

Din Sfânta Scriptură aflăm cum trebuie să fie postul pentru a fi bineprimit de Dumnezeu (Isaia 58, 6-8; Matei 6,16-18), aflăm că postul este de folos în vremea judecăţilor lui Dumnezeu (Ioil 1, 14; 2, 11-12; Iona 3, 4-7), în vreme de nenorociri şi primejdii (II Regi 1, 12; Est. 4, 3) şi este bun în vederea izbăvirii de primejdii viitoare (I Ezdra 8, 21-23; Est. 4, 3-16; Ioil 2, 12; Iona 3, 4-5). Postul este bun în vremea suferinţelor Bisericii (Matei 9, 15; Luca 5, 33-35), în vremea

suferinţelor pricinuite de alţii (Ps. 34, 12-13), în vederea consacrării sfinţiţilor slujitori (Fapte 13, 3; 14, 23). Postul trebuie însoţit de rugăciune (II Regi 12, 16; I Ezdra 8, 23; Neem. 1, 4; Ioil 2, 15-17; Dan. 9, 3; Luca 2, 37; I Cor. 7, 5), de mărturisirea păcatelor (I Regi 7, 6; Neem. 9, 1-2; Dan. 9, 3-6) şi de smerenie (Deut. 9, 18). Postul este bun pentru întoarcerea la Dumnezeu (II Parai. 20, 3; Isaia 58, 6; Ioil 2, 12), ca şi în vreme de întristare (Jud. 20, 26; II Regi 1, 12; Ps.

34, 12-13; 68, 12; Dan. 10, 2-3). Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Hristos laudă şi recomandă postul cu multă stăruinţă. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăţioase, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi-l uşurează”.

Postul se împarte în mai multe feluri şi anume:

a) Ajunare desăvârşită – adică atunci când nu mâncăm şi nu bem nimic, cel puţin o zi întreagă.

b) Postul aspru sau uscat – sau ajunarea propriu-zisă, când mâncăm numai spre seară mâncăruri uscate: pâine şi apă, fructe uscate, seminţe etc.

c) Postul obişnuit sau comun – când mâncăm la orele obişnuite, dar numai mâncăruri de post, adică ne înfrânăm doar de la mâncărurile „de dulce” (carne, peşte, brânză, lapte, ouă, vin, grăsime ş.a.).

d) Postul uşor (dezlegarea) – când dezlegăm la untdelemn şi vin, iar uneori dezlegăm şi la peşte, icre, aşa cum este prevăzut în Tipicul Mare al Bisericii, la anumite sărbători care

cad în cursul posturilor de peste an.

Posturile de o zi în cursul anului sunt: Miercurea şi Vinerea, ziua înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), ziua tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august), precum şi ajunul Botezului Domnului (5 ianuarie), post aşezat din vremea când catehumenii se pregăteau prin post şi rugăciuni pentru primirea botezului.

Iar posturile de mai multe zile ale Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare sunt: Postul Mare, Postul Naşterii Domnului, Postul Sfintei Marii (Maicii Domnului) şi Postul Sfinţilor Apostoli; rânduiala după care se ţin aceste sfinte patru posturi este scrisă în Tipicul cel Mare al Bisericii.

Sectarul: Omul poate să mănânce orice mâncare, fiindcă mâncarea nu spurcă pe om. De aceea nu trebuie să facem deosebire între mâncărurile de post şi cele de frupt (de dulce), fiindcă toate sunt la fel de curate, după cum a spus Mântuitorul: Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om… Şi Petru, răspunzând, I-a zis: Lămureşte-ne nouă pilda aceasta. El a zis: Acum şi voi sunteţi nepricepuţi? Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură, pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om… (Matei 15, 11, 15-18). Deci nu are rost să facem deosebire între mâncăruri, ca şi când

prin unele (cele de post) ne-am mântui, iar prin altele (cele de dulce) ne-am spurca şi ne-am osândi.

Preotul: Este adevărat că nu prin mâncăruri se spurcă omul, pentru că ele toate sunt curate. Dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie să mai existe post. In cele de mai sus ţi-am arătat dumitale – din Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură – că postul este cea mai veche poruncă dată omului de Dumnezeu, apoi ţi-am dat numeroase citate biblice ca mărturii despre legea postului şi

folosul lui.

Scopul postului nu este numai de a face deosebiri între unele mâncăruri, ci de a disciplina trupul şi puterile sufleteşti, spre uşurare şi curăţire de păcate. Dacă Sfinţii Prooroci, Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii lui Dumnezeu ar fi cugetat asemenea nebunii cum cugetaţi voi, sectarii cei blestemaţi, despre post, apoi ei nu ar mai fi postit atât de mult în viaţa lor şi nici nu ar fi lăsat oamenilor învăţătură să postească. Ştiu că vouă, tuturor rătăciţilor sectari, vă convine să tâlcuiţi rău şi sucit învăţăturile Sfintei Scripturi, pentru a face pântecele vostru dumnezeu şi a-i sluji lui cu tot felul de mâncăruri, fără opreală şi osebire. Stricaţi legea lui Dumnezeu pentru pântecele vostru şi învăţaţi pe oameni să nu postească pentru ca să vă faceţi vrednici de mai mari chinuri în gheena focului, dezlegând posturile cele puse de Sfinţii Prooroci şi Apostoli în Biserica lui Hristos.

Citatul invocat aici de dumneata nu are nimic cu dezlegarea posturilor, ci se referă numai la obiceiul fariseilor şi al cărturarilor de a nu mânca cu mâinile nespălate. Mântuitorul tâlcuieşte sfinţilor Săi ucenici şi apostoli cele ce nu înţelegeau, spunându-le că a mânca cineva cu mâinile nespălate (situaţie în care se aflau ei atunci) nu este un lucru necurat, căci necurăţia omului nu vine din afară, ci dinlăuntru, adică din inima lui, aşa cum adesea din inima fariseilor şi a cărturarilor făţarnici ieşeau cuvinte pline de hulă, de ură, de zavistie şi pizmă la adresa Mântuitorului, şi acelea erau care îi spurcau pe ei.

Pentru aceasta Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, văzând în inima lor această necurăţie duhovnicească, îi mustra numindu-i «orbi», «morminte văruite», «făţarnici» ş.a. Aceşti farisei orbi şi cărturarii aveau nevoie de a-şi spăla inima lor de ură, de zavistie, de pizmă, de făţărnicie, pentru a se putea curaţi înaintea lui Dumnezeu. Iar ei cu făţărnicie se arată râvnitori în obiceiurile lor de a-şi spăla negreşit mâinile când stau la masă, ca şi cum acesta ar fi fost lucrul cel mai de seamă şi plăcut lui Dumnezeu. Aşadar, acesta este înţelesul adevărat al textului invocat de dumneata, iar nu cel cugetat de voi, rătăciţilor sectari, care răstălmăciţi scripturile spre a voastră pierzare (II Petru 3, 16-17).

Aşadar Mântuitorul prin cuvintele citatului de mai sus, invocat de dumneata, n-a zis către ucenicii Săi «să nu mai postiţi» şi nici nu putea să spună aceasta, câtă vreme El, fiind fără de păcat (Matei 27, 24; Ioan 8, 46; II Cor. 5, 21; Evrei 4, 15 ş.a.), a postit pentru noi şi pentru mântuirea noastră timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Matei 4, 2; Luca 4, 2).

Sectarul: Este o erezie condamnată de Sfânta Scriptură a opri pe cineva de la anumite mâncăruri, atâta vreme cât ele sunt bune şi curate şi mai ales că au de la Dumnezeu menirea de a fi consumate. Căci scrie apostolul: Aceştia (învăţătorii mincinoşi ce se vor ivi) opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru

cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul

lui Dumnezeu şi prin rugăciune… Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină (I Tim. 4, 3-5, 8).

Preotul: Şi în acest citat voi, sectarilor, trageţi cenuşa pe turta voastră. Vă convine să mâncaţi mereu de toate, fără de osebire, să dezlegaţi frâul postului şi să faceţi largă calea pântecelui vostru şi a celor înşelaţi de voi. Dar pe noi ne învaţă Mântuitorul nostru Dumnezeu că dracii nu ies din oameni decât numai prin rugăciune şi prin post (Matei 17, 21). Ne învaţă şi sfinţii Săi ucenici şi apostoli, că ei slujeau Domnului postind, după cum este scris: Şi pe când slujeau Domnului şi posteau… şi iarăşi: Atunci, postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece (Fapte 13, 2, 3); şi iarăşi spune marele Apostol Pavel, arătând că nici în suferinţele sale nu lasă postul:

…în bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi (II Cor. 6, 5).

Deci de cine trebuie să asculte creştinii? De Hristos, Dumnezeul nostru şi de sfinţii şi dumnezeieştii Lui apostoli, sau de voi, blestemaţilor prooroci mincinoşi, care stricaţi şi răstălmăciţi înţelesul Scripturii spre a voastră pierzare (II Petru 3, 16-17)? Vai de voi, orbilor şi nebunilor sectari, care închideţi ochii minţii voastre la lumina adevărurilor celor ce luminează în Scripturi! Iar voi, ca şi corbii cei de noapte, ca huhurezii şi bufniţele cele de prin păduri, numai la întuneric vedeţi, iar la lumină sunteţi orbi. Vai şi de acei creştini care vă

ascultă pe voi, căci împreună cu voi, orbilor, vor cădea în groapă! (Matei 16, 3; 23, 16-19; Luca 6, 41; Matei 7, 3).

Citatul adus de tine aici, prin care ţi se pare ţie că răstorni cele nerăsturnate, nu se referă nicidecum la anularea postului. Ci prin el se mustră rătăcirea vechilor eretici din acea vreme (gnosticii), care, asemenea vouă fiind orbi şi rătăciţi, opreau cu desăvârşire căsătoria şi mâncarea de carne. Iar acest lucru nu-l făceau pentru o vreme, cum facem noi în vremea postului, ci pentru totdeauna opreau căsătoria, spre a nu se înmulţi «materia», iar carnea o socoteau ca pe ceva necurat. Aşadar, înţelegeţi voi, sectarilor, şi treziţi-vă din somnul rătăcirii voastre, pentru că în citatul adus de voi aici, nicidecum marele Apostol Pavel nu se împotriveşte postului, ci aduce lămuriri acelor rătăciţi eretici «gnostici», care tulburau pacea Bisericii lui Hristos, aşa cum faceţi şi voi astăzi. Oare cum ar fi putut marele Apostol Pavel să vorbească împotriva postului, dacă el în toată vremea vieţii sale a postit şi s-a nevoit (Fapte 9, 9; 13, 3; II Cor. 6, 5, ş.a.)?

Sectarul: Postul este ceva indiferent, neutru; nu este nici bun, nici rău, şi, ca atare, prin el nu ne putem face noi mai plăcuţi lui Dumnezeu. Apostolul grăieşte lămurit: Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte (I Cor. 8, 8). Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Iată de ce nu este nici un păcat a nu tine post. Cine îl ţine nu face rău şi cine nu-l ţine, iarăşi nu face rău; nici a-l ţine nu este vreo virtute, nici a nu-l ţine nu este vreun păcat.

Preotul: Aşa ţi se pare dumitale, dar deloc nu este aşa. Iarăşi ai adus un citat din Sfânta Scriptură prin care voieşti a te justifica în faţa postului. Zici că postul pe nimeni nu face mai plăcut lui Dumnezeu. Cine te-a învăţat astfel de erezii? Cine a făcut pe niniviteni să nu piară şi să întoarcă hotărârea cea

dreaptă a lui Dumnezeu spre milă, dacă nu postul? Aşadar postul şi pocăinţa au făcut pe Dumnezeu să Se milostivească şi să nu piardă pe cei peste 120.000 de oameni care au postit împreună cu vitele lor şi cu împăratul lor şi boierii lui (Iona 3, 5; 4, 11). Au nu cu postul şi cu rugăciunea a bineplăcut David, împăratul şi proorocul lui Dumnezeu, după căderea lui în desfrânare şi ucidere? Auzi ce zice: Iar eu, când mă supărau ei, m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu (Ps. 34, 12-13) şi iarăşi: Că cenuşă am mâncat în loc de pâine (Ps. 101, 10). Şi în alt loc: Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului (Ps. 108, 23). Au nu cu postul au plăcut cei trei tineri lui Dumnezeu şi nu i-a ars cuptorul Babilonului (Dan. 1, 8; 3, 25-26)? Au nu cu postul a închis Daniel gurile leilor în groapă (Dan. 6, 23-24)? Dar nu ajunge vremea şi nici nu este aici locul a-ţi arăta câţi dintre oameni s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu cu postul; şi mai zici că pe nimeni postul nu-l face mai plăcut lui Dumnezeu.

Apoi să ştii că amândouă aceste citate pe care le-ai adus aici ca mărturie împotriva postului nu se referă deloc la oprirea de a posti, ci la oprirea de mâncare de carne jertfită idolilor (vezi contextul ambelor citate: I Cor. 8, 10; 10, 25-27). Vezi acolo că cei ce s-au scandalizat de mâncarea celor jertfite la idoli erau iudeo-creştinii, care încă ţineau cu mare stricteţe la Legile Vechiului Testament cu privire la mâncăruri (Lev. 11; Deut. 14). Aceştia nu mâncau carne jertfită idolilor şi voiau să oprească şi pe creştinii proveniţi dintre păgâni de la acest lucru; cu acest prilej marele Apostol Pavel a scris cele de mai sus, pe care dumneata, ca şi toţi sectarii, le tâlcuieşti sucit şi rău.

Sectarul: Nici postirea nu este folositoare şi nici nepostirea nu este vreun păcat; pentru aceasta cei ce postesc nu trebuie să osândească pe cei ce nu postesc, după cuvântul apostolului: Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia?… Şi cel ce mănâncă, pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu (Rom. 14, 3-6). Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul (este) al lui Hristos (Col. 2, 16-17). Astfel, nici ortodocşii, care se ţin a fi drepţi, nu sunt îndreptăţiţi a aduce vreo învinuire celor cărora legea lor – bazată pe cuvântul apostolului – nu-i obligă să postească, şi nici a-i condamna.

Preotul: Şi în citatele acestea, ca şi în celelalte de mai sus, dumneata nu ai nici un fel de dreptate şi înţelegere; întâiul citat, ca şi cele pe care le-ai invocat mai înainte, nu opreşte şi nu anulează postul. El vorbeşte numai despre deosebirea dintre mâncărurile oprite şi neoprite, sau curate şi necurate, potrivit rânduielilor – acum desfiinţate – ale Vechiului Testament. Iar în citatul al doilea se combate părerea iudeo-creştinilor care învinuiau pe acei dintre păgâno-creştini care mâncau din carnea cea jertfită idolilor; iar marele Apostol Pavel le arată că de acum înainte să nu se mai facă deosebire între mâncăruri, deoarece pentru mântuire acest lucru nu mai are nici o însemnătate, ştiut fiind că în Noul Testament nu mai există nimic necurat. Deci chestiunea în cauză era de a aplana şi a linişti tulburările, neînţelegerile şi conflictele care se iviseră între iudeo-creştini şi păgâno-creştini, în special în privinţa mâncării şi în general în problema obligativităţii şi a neobligativităţii Legii Mozaice în creştinism. Contextul şi textele paralele lămuresc îndeajuns despre ce este vorba în cele invocate de dumneata.

Dacă voi, sectanţii, aţi citi Sfânta Scriptură cu atenţie totdeauna, din analiza contextelor – făcută cu chibzuinţă

duhovnicească – aţi înţelege clar şi textele care sunt în legătură cu ele şi nu v-aţi rătăci. Dar voi citiţi numai textul singur şi vă mulţumiţi cu părerea şi înţelegerea voastră despre el, şi de aici vă vine vouă tot eresul şi rătăcirea pe care apoi o semănaţi în urechile altora, şi vai de cei ce vă ascultă, căci împreună cu voi vor merge în gheena.

Sectarul: Postul adevărat este numai cel zis «negru», care constă în reţinerea totală – pe un timp determinat – de la orice mâncare şi băutură. Iar acest post se ţine după libera alegere, după împrejurări şi după posibilitatea fiecăruia, dar nicidecum în zile rânduite de alţii sau în anumite răstimpuri ale anului, aşa cum faceţi voi, ortodocşii.

Preotul: Nici Biserica noastră nu osândeşte postul «negru»; dimpotrivă, îl recomandă ca având bune temeiuri biblice. Dar, fiindcă acest fel de post este foarte greu şi nu fiecare om îl poate practica – din diferite motive întemeiate -, Biserica a rânduit ca numai celălalt fel de post, care de asemenea are temeiuri biblice, să fie obligatoriu pentru fiecare creştin.

Sectarul: Ce mărturii şi temeiuri biblice are postul vostru, al ortodocşilor? Deoarece voi aţi pus o mulţime de

posturi în diferite vremi ale anului şi prin aceasta aţi împovărat cu grele sarcini poporul creştin care, dacă ar ţine atâtea posture câte sunt rânduite de conducătorii Bisericii, apoi ar trebui aproape tot timpul anului să postească. Dar acest lucru l-aţi pus numai pe popor, căci voi – preoţii şi arhiereii voştri – sunteţi fariseii şi cărturarii de altădată, că puneţi poveri grele şi nici cu degetul vostru nu le ridicaţi, fiindcă voi nu faceţi din cele ce ziceţi; ştim noi că popii şi cei mai mari ca ei nu postesc, dar pe umerii poporului pun sarcini cu anevoie de purtat (Matei 23, 3).

Preotul: Nu sunt deloc fără temeiuri scripturistice şi tradiţionale posturile rânduite nouă de Biserică. Dimpotrivă, noi avem temeiuri foarte bune şi numeroase în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie despre sfintele noastre posturi. Dumneata citeşte şi vezi în Sfânta Scriptură că şi în Vechiul Testament exista o anumită rânduială în ceea ce priveşte vremea posturilor, căci erau anumite răstimpuri de peste an în care se făceau diferite posturi. Astfel:

1. Se postea de două ori pe săptămână (joia şi lunea) în amintirea suirii şi coborârii lui Moise de pe Muntele Sinai cu Tablele Legii. Fariseul din pilda Mântuitorului se lăuda de asemenea că posteşte de două ori pe săptămână (Luca 18, 12), vrând să spună prin aceasta că el ţine cu stricteţe rânduiala privitoare la ţinerea postului şi că, prin aceasta, e plăcut lui Dumnezeu. Postul lui era însă numai trupesc, deoarece sufletul

lui era plin de mândrie, fapt pentru care postul lui trupesc nu-i era de nici un folos;

2. Se postea în ziua împăcării (în ziua a zecea a lunii a şaptea – Tişri) după cum însuşi Dumnezeu a rânduit: Aceasta să fie pentru voi lege veşnică: în luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici o muncă să nu faceţi…, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi (Lev. 16, 29-30). Acest post este amintit şi în Noul Testament (Fapte 27, 9);

3. Mai existau apoi şi alte zile sau răstimpuri fixe la care era rânduit post după cuvântul Domnului prin proorocul: Aşa zice Domnul Savaot: Postul din luna a patra, a cincea, a şaptea şi a zecea vor fi pentru casa lui Iuda spre veselie şi bucurie şi zile bune de sărbătoare… (Zah. 8, 19).

Aşadar ca şi în Vechiul Testament, şi în cel Nou, Sfânta Biserică a rânduit anumite răstimpuri şi zile în care postul să fie obligatoriu pentru toţi creştinii, ca astfel şi în privinţa aceasta să fie o bună rânduială după cuvântul apostolului: Toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială (I Cor. 14, 40), căci Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii (I Cor. 14, 33).

Iar cât priveşte cele ce ai zis dumneata, că preoţii şi arhiereii noştri nu postesc, acesta nu este lucrul nostru de a-i judeca, că scris este: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (Matei 7, 1; Luca 12, 14; I Cor. 4, 5). Noi avem poruncă de la Hristos să facem cele ce spun conducătorii Bisericii, dacă vrem să ne mântuim (Matei 23, 2).

 

* * *

Credinciosul: Dar cum trebuie ţinut postul cel adevărat după învăţătura Bisericii Ortodoxe?

Preotul: Postul cel adevărat, frate, nu trebuie să-l postim numai cu trupul, ci şi cu sufletul. Adică nu numai să mâncăm de post, ci şi înfrânându-ne totodată şi de la patimi, păcate şi ispite. Odată cu înfrânarea de la mâncărurile de dulce, să ne silim a ne curaţi nu numai trupul, ci şi sufletul, petrecând în rugăciuni şi pocăinţă. Postul întreg, adevărat şi desăvârşit este deci nu numai trupesc, ci şi sufletesc. Postul de bucate împreunat cu celelalte fapte bune este adevărat post. Aşa ne învaţă Biserica în Cântările Postului Mare, zicând: „Să postim

post bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământ mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat şi bineprimit”.

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi pe sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul să postească, ci şi ochii şi urechile şi picioarele şi mâinile voastre şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrăpire şi de lăcomie; picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine… Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase”.

Despre simboluri si rituri


Despre simboluri si rituri

Simbolul este un semn care închipuie ceva sau un obiect care închipuie altceva decât este el de fapt. In cele ce urmează ne vom referi numai la semne simbolice, nu şi la obiecte simbolice. Rit sau ritual (ceremonie) înseamnă o lucrare simbolică sfântă sau o înşiruire treptată de semne simbolice sfinte, prin care se exprimă fie un adevăr de credinţă, fie un sentiment religios sau o atitudine de evlavie, fie o întâmplare sfântă, o rugăciune ş.a. Simbolurile sfinte şi riturile sunt expresii sau exteriorizări şi întăriri ale cultului divin, cultul divin intern devenind prin ele extern. Simbolurile şi riturile sunt absolut necesare, întregind modul de închinare către Dumnezeu, prin faptul că pun la contribuţie nu numai sufletul, ci şi trupul nostru, dându-i şi acestuia o parte activă din cultul divin; fără ele, cultul nu este întreg. Şi după cum numai ele singure, fără participarea activă a sufletului, nu au prea mare valoare, tot astfel nici cultul spiritual, dacă înlătură cu totul partea aceasta a riturilor şi a simbolurilor, nu este întreg şi nici nu poate fi întreg, după cum un suflet fără trup sau un trup fără suflet nu poate fi o fiinţă omenească întreagă. Pentru a aprecia valoarea riturilor, trebuie să ştim şi să ţinem seama de faptul că trupul însoţeşte întru totul sufletul, participând la orice stare şi lucrare a acestuia. Astfel, la bucurie omul râde, la necaz plânge, la frică tremură şi se îngălbeneşte; după expresia feţei sale se poate cunoaşte sufletul cuiva sau diferite stări ale sale. Acest adevăr îl arată şi Sfânta Scriptură când zice: Inima veselindu-se, înseninează faţa…, iar duhul posomorât usucă oasele (Pilde 15, 13; 17, 22); şi iarăşi: Înţelepciunea unui om îi luminează faţa, iar cruzimea feţei lui îl face urâcios (Eccl. 8, 1). Iar despre ucigaşul Cain ne spune: Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: «Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă…». …Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain (o privire de ucigaş) ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare (Fac. 4, 6-7, 15). Aşa cum la crimă a luat parte şi trupul, tot aşa a fost părtaş şi la starea sufletului după înfăptuirea crimei. Iar semnul care i 1-a pus Dumnezeu lui Cain nu poate fi altul decât privirea de ucigaş, astfel încât după expresia feţei şi a privirii lui să poată fi recunoscut ca ucigaş. Mântuitorul încă a grăit: Din prisosul inimii grăieşte gura (Matei 12, 34). Aşa fiind, atât semnul Sfintei Cruci cât şi alte semen simbolice şi rituri sunt necesare, la închinarea către Dumnezeu trebuind să ia parte şi trupul, ca unul ce este şi el de la Dumnezeu. Cuvântul inspirat grăieşte: Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20). Şi în alt loc: Vă îndemn, deci, fraţilor…, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească (Rom. 12, 1). Astfel, pe Dumnezeu trebuie să-L preamărim şi cu trupul, aducându-I închinare din partea întregii noastre fiinţe.

Sectarul: Dumnezeu este Duh şi de aceea cultul nostrum trebuie să fie în duh şi adevăr, iar nu în semne şi în mişcări simbolice ale trupului sau în ritualele externe. Aşa ne-a învăţat Mântuitorul: Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr (Ioan 4, 23-24). Preotul: La acest citat ţi-am dat lămuriri la capitolul 10 – ,,Despre semnul Sfintei Cruci” – deci nu mai este nevoie să-ţi vorbesc acum.

Sectarul: Trupul nu are nici un preţ şi, ca atare, nici simbolurile şi riturile trupeşti nu pot fi de vreun folos, căci zice Mântuitorul: Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă (Ioan 6, 63). Iar apostolul de asemenea vorbeşte: Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină (I Tim. 4, 8).

Preotul: In citatul întâi (Ioan 6, 63) nu se aminteşte nimic despre nefolosirea riturilor şi a simbolurilor şi nu se neagă preţul trupului în ceea ce priveşte participarea lui la rugăciune, ci se spune numai că cele zise despre mâncarea Trupului şi a Sângelui Mântuitorului în Sfânta Împărtăşanie (vezi contextul 6, 32-64) trebuie înţelese duhovniceşte, iar nu trupeşte, adică nu în sensul că omul, pentru ca să aibă viaţă veşnică, trebuie să mănânce din carnea lui Iisus. Nu! Ci în Sfânta Cuminecătură aducătoare de mântuire, omul mănâncă şi bea Însuşi Trupul şi Sângele Domnului, sub chipul pâinii şi al vinului. Unii din ascultători crezuseră că Iisus le porunceşte să-I sfâşie Trupul şi să-L mănânce şi să-I bea Sângele în înţeles propriu, ceea ce mai ales la iudei era un păcat foarte grav. Mântuitorul însă caută să-i lămurească mai bine despre ce este vorba. In citatul al doilea (I Tim. 4, 8), de asemenea este vorba de cu totul altceva. Aici se combate rătăcirea unor vechi eretici (gnostici), care propovăduiau şi practicau abţinerea totală de la căsătorie sau de la datoria căsătoriei, apoi abţinerea de la mâncarea de carne ş.a. (vezi 4, 1-7). Apostolul combate rătăcirea aceasta, spunând că abţinerea totală, din scârbă, de la toate acestea este un păcat – deoarece Dumnezeu pe toate le-a făcut curate -, arătând că o abţinere cu măsură de la acestea este bună, însă să fie scurtă ca durată, spre a nu duce la patimi şi la păcate mai grele (I Cor. 7, 5-9). Nu spune că abţinerea parţială a trupului nu foloseşte la nimic, ci dimpotrivă, că foloseşte puţin. Aşadar aici nu este vorba nicidecum despre înlăturarea riturilor şi a simbolurilor. Sectarul: Nu trebuie să ne bizuim pe trup, ci pe duh, căci bizuirea pe trup este fără de valoare în faţa lui Dumnezeu, după cum este scris: Pentru că noi suntem tăierea împrejur, noi cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu şi ne lăudăm întru Hristos Iisus şi nu ne bizuim pe trup (Filip. 3, 3). Deci nici noi nu trebuie să ne bizuim pe rituri şi pe simboluri trupeşti.

Preotul: Aici nu este vorba despre rituri şi despre simboluri creştine, ci de prea marea încredere a iudeilor în cele trupeşti – ca de pildă tăierea împrejur -, cu care ei se lăudau şi credeau că aceasta le este de ajuns pentru mântuire. Apostolul combate această greşită înţelegere a lor, arătând că creştinii nu se bizuiesc pe ceva trupesc şi nefolositor, ci în slujirea lui Dumnezeu cu duhul, adică cu credinţă, rugăciune, evlavie, fapte bune etc, dintre care însă nu sunt excluse riturile şi simbolurile. Textul, aşadar, nu este împotriva participării trupului la rugăciune prin diferite poziţii şi semne simbolice, ci înţelesul lui este cu totul altul. Şi la urmă vă întreb: Dacă voi, sectarii, sunteţi împotriva riturilor şi a simbolurilor, pentru ce totuşi practicaţi unele rituri (la adunările publice, la rugăciunile particulare, la botezuri şi la toate slujbele)? Şi de ce nu încetaţi de a le huli pe ale noastre, care sunt de Tradiţie apostolică, iar nu ca ale voastre, făcături de minţi omeneşti?

* * *

Credinciosul: Mai aveţi ceva de spus în privinţa simbolurilor şi a riturilor?

Preotul: Este plină dumnezeiasca şi Sfânta Scriptură de simboluri, prin care se înţeleg cele adevărate prin cele închipuite. Iată de exemplu simbolurile Duhului Sfânt: El se numeşte apă: Isaia 12, 3; Ioan 3, 5; apă vie: Isaia 58, 11; Ier. 2, 13; 17, 13; Ioan 4, 10; 7, 37-39; Apoc. 7, 17; 21, 6; 22, 1, 17 ş.a.; apă roditoare: Isaia 27, 3; 41, 18; 44, 3-4; apă care potoleşte setea: Isaia 35, 7; 45, 8; 41, 17, 18; 55, 1; apă curăţitoare; Num. 31, 23; Iez 16, 9; 36, 25; Efes. 5, 26; Evrei 10, 22; apă tainică şi din destul: Isaia 58, 11; Ioan 4, 14; apă dată în dar: Isaia 55, 1; 3 Regi 19, 12; Ier. 23, 29; Matei 3, 11; Luca 3, 16; vânt: Ioan 3, 8; vântul care suflă unde vrea: Ioan 3, 8; vânt puternic: III Regi 19, 12; Fapte 2, 2; porumbel: Matei 3, 16; Marcu 1, 10; Luca 3, 22; Ioan 1, 32; pecete: Efes. 1, 13; 4,30; II Cor. 1, 22; şi altele multe.

Credinciosul: Dar mai sunt şi alte simboluri în afară de cele care închipuiesc pe Duhul Sfânt?

Preotul: Sunt foarte multe. Unele închipuind pe cei credincioşi, ca: miei: Isaia 40, 11; Ioan 21, 15; Matei 10, 16; vulturi: Ps. 102, 5; Isaia 40, 31; pomi roditori: Ps. 1, 3; Ier. 17, 8; cerbi: Ps. 17, 33; Avac. 3, 19; smochini buni: Ier. 24, 2-7; oi: Ps. 77, 52; 91, 7; Zah. 13, 4; Matei 25, 33; 26, 31; Ioan 10, 11, 16; 21, 16, 17 ş.a. Despre rituri vezi la Isaia 1, 10, 11, 13, 14, 15; Ieş. capitolele 37, 38, 39, 40; Lev. 8, 6, 7; 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 36; cap. 9, 1-24; cap. 23, 17, 18, 19 ş.a.

Isaia C65


1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30
31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56
57 58 59 60 61 62 63 64 65 66

Capitolul 65

1. Căutat am fost de cei ce nu întrebau de Mine, găsit am fost de cei ce nu Mă căutau. Şi am zis: „Iată-Mă, iată-Mă aici, la un neam care nu chema numele Meu!
2. Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit, care mergea pe căi silnice, după cugetele sale,
3. Oameni care întărâtau fără încetare faţa Mea jertfind în grădini şi pe lespezile acoperişului ardeau miresme;
4. Stăteau în morminte şi mâncau în crăpături de stâncă, mâncau carne de porc, ale căror vase erau pline de mâncăruri spurcate
5. Şi care ziceau: „Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci eu sunt sfânt faţă de tine!” – Aceştia sunt ca un fum care se urcă în nările Mele, o văpaie care arde fără sfârşit.
6. Iată este scris înaintea Mea: „Nu voi tăcea până ce nu voi răsplăti
7. Fărădelegile voastre şi fărădelegile părinţilor voştri laolaltă, – zice Domnul – ale celor care au adus jertfă de tămâie pe munţi şi pe dealuri şi au râs de Mine. Eu îi voi răsplăti după faptele lor şi cu măsură plină.
8. Aşa zice Domnul: „Ca atunci când găseşti must într-un strugure şi zici: „Nu-l rupe, că în acesta se află o binecuvântare”, tot astfel voi face şi cu slujitorii Mei; Mă voi feri să stric tot!
9. Şi voi face să răsară din Iacov o odraslă şi din Iuda un moştenitor peste munţii Mei; şi cei aleşi ai Mei li vor stăpâni şi slujitorii Mei vor locui acolo.
10. Şi Şaronul va ajunge păşune pentru turme şi Acorul, imaş pentru vite, pentru poporul Meu care M-a căutat pe Mine.
11. Şi voi, cei ce aţi părăsit pe Domnul, care aţi uitat de muntele Meu cel sfânt, care întindeţi masă pentru dumnezeul Gad şi umpleţi o cupă pentru Meni;
12. Pe toţi vă voi da în ascuţişul sabiei şi junghierii vă veţi pleca, pentru că am strigat către voi şi nu Mi-aţi răspuns, am grăit şi nu M-aţi auzit, ci aţi făcut cele rele în ochii Mei şi ceea ce nu am binevoit aţi ales”.
13. Pentru aceasta, aşa zice Domnul Dumnezeu: „Iată, slugile Mele vor mânca şi vouă vă va fi foame, vor bea şi voi veţi fi însetaţi, se vor bucura, iar voi veţi fi înfruntaţi!
14. Iată slugile Mele vor sălta de veselie, iar voi veţi striga de întristată ce vă va fi inima, şi de frânt ce vă va fi sufletul veţi urla!”
15. Şi veţi lăsa numele vostru aleşilor Mei spre blestem: „Domnul Dumnezeu să te ucidă!… Dar slujitorii Mei vor fi numiţi cu alt nume.
16. Cine se va binecuvânta pe pământ se va binecuvânta de Dumnezeul adevărului, şi cel ce se va jura pe pământ se va jura pe Dumnezeul adevărului; că nenorocirile din vremurile de demult au fost uitate şi ei stau departe de ochii Mei.
17. Pentru că Eu voi face ceruri noi şi pământ nou. Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de vremurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte,
18. Ci se vor bucura şi se vor veseli de ceea ce Eu voi fi făcut, căci iată întemeiez Ierusalimul pentru bucurie şi poporul lui pentru desfătare.
19. Şi Mă voi bucura de Ierusalim şi Mă voi veseli de poporul Meu şi nu se va mai auzi în acesta nici plâns, nici ţipăt.
20. Să nu mai fie acolo copii care mor în floarea vârstei şi nici bătrâni care nu ajung la capătul vieţii lor! Aşa că cine va muri la o sută de ani va fi tânăr şi cine nu o va ajunge va fi blestemat.
21. Şi ei vor zidi case şi vor locui şi vor sădi vii şi din rodul lor vor mânca.
22. Dar nu vor clădi ca altul să locuiască, nici nu vor sădi ca altul să mănânce. Într-adevăr vârsta poporului Meu va fi ca vârsta copacilor, şi cei aleşi ai Mei se vor bucura de osteneala mâinilor lor.
23. Nu se vor trudi în zadar şi nu vor naşte feciori pentru moarte fără de vreme, că ei vor fi un neam binecuvântat de Domnul şi împreună cu ei şi odraslele lor.
24. Şi înainte de a Mă chema pe Mine, Eu le voi răspunde, şi grăind ei încă, Eu îi voi fi ascultat.
25. Lupul va paşte la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca boul şi şarpele cu ţărână se va hrăni. Nimic rău şi vătămător nu va fi în muntele Meu cel sfânt”, zice Domnul.

Isaia C41


1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30
31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56
57 58 59 60 61 62 63 64 65 66

Capitolul 41

1. Tăceţi înaintea Mea, ostroave, şi ascultaţi-Mă; popoarele să-şi împrospăteze puterea, să vină mai lângă Mine şi să grăiască; apoi să intrăm la judecată!
2. Cine a ridicat din Răsărit pe acela pe care biruinţa îl întâmpină pas cu pas? Cine i-a dat în stăpânire neamuri şi i-a supus regi? Cu sabia lui în pulbere îi preface, şi cu arcul ii risipeşte ca pe pleava cea măruntă.
3. El ii urmăreşte şi trece în pace pe căi pe unde n-au mai călcat picioarele lui.
4. Cine a făcut aceasta şi cine a pus-o la cale? Cel ce dintru început cheamă neamurile; Eu, Domnul Care sunt cel dintâi şi voi fi cu cei din urmă.
5. Ostroavele Îl văd şi sunt cuprinse de spaimă, marginile pământului tremură, se apropie, vin, intră la judecată!
6. Fiecare se ajută unul pe altul şi-şi zic: „Curaj!”
7. Turnătorul îmbărbătează pe argintar şi cel ce bate aurul, pe cel care bate pe nicovală, zicând: „Îmbinarea este bună”. Şi ţintuieşte idolul în cuie ca să nu se clatine.
8. Dar tu, Israele, sluga Mea, Iacove, pe care te-am ales, sămânţa lui Avraam, iubitul Meu!…
9. Pe tine care te-am smuls din cele mai depărtate margini ale pământului şi te-am chemat din cele mai depărtate colţuri, şi ţi-am zis: Tu eşti robul Meu, pe tine te-am ales şi nu te-am lepădat;
10. Nu te teme, că Eu sunt cu tine, nu privi cu îngrijorare, că Eu sunt Dumnezeul tău. Eu îţi dau tărie şi te ocrotesc şi dreapta Mea cea tare te va sprijini.
11. Iată că se vor ruşina şi de ocară se vor face toţi cei ce sunt aprinşi împotriva ta; toţi vor fi nimiciţi şi vor pieri cei ce se fac vrăjmaşi ai tăi!
12. Căuta-vei şi nu vei găsi pe cei ce te urăsc pe tine şi ca o nimica vor fi cei ce vor să se lupte cu tine.
13. Că Eu sunt Dumnezeul tău, Eu întăresc dreapta ta şi îţi zic ţie: „Nu te teme, căci Eu sunt ajutorul tău!”
14. Nu-îi fie frică, vierme al lui Iacov, viermişor al lui Israel, Eu sunt ajutorul tău, zice Domnul, Mântuitorul tău şi Sfântul lui Israel.
15. Iată voi face din tine o grapă cu dinţi, ascuţită şi nouă. Vei merge peste munţi şi-i vei preface în pulbere şi văile în pleavă măruntă.
16. Tu le vei vântura, vântul le va lua şi vijelia le va risipi. Iar tu te vei bucura întru Domnul şi întru Sfântul lui Israel te vei preamări!
17. Cei săraci şi lipsiţi caută apă, dar nu o găsesc; limba lor este uscată de sete, Eu, Domnul lor, îi voi auzi; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi părăsi!
18. Pe dealuri înalte voi da drumul la râuri şi la izvoare în mijlocul văilor, pustiul îl voi preface în iaz şi pământul uscat în pâraie de apă!
19. Sădi-voi în pustiu: cedri, salcâmi, mirţi şi măslini şi în lacuri neumblate: chiparoşi, platani şi ienuperi laolaltă,
20. Ca să vadă şi să-şi dea seama, să cerceteze şi să priceapă cu toţii că mâna Domnului a făcut acestea şi că Sfântul lui Israel le-a zidit!
21. Veniţi şi vă apăraţi pricina voastră, zice Domnul; apropiaţi-vă cu dovezile voastre, zice regele lui Iacov.
22. Să se apropie şi să ne spună mai dinainte ceea ce va fi! Vremea cea străveche, aşa cum ne-au dat de ştire, cu de-amănuntul o vom cerceta şi viitorul pe care-l proorocesc vom vedea ce este.
23. Vestiţi cele ce vor fi în vremile mai de pe urmă, ca să ştim că sunteţi dumnezei! Haidem! Bine sau rău, faceţi ceva ca să ne putem încerca puterea!
24. Dar iată că lucrarea voastră este nimic şi nimic sânte]i şi voi, urâciune este a vă alege!
25. De la miazănoapte l-am chemat ca să vină, de la răsărit l-am chemat pe nume. El a călcat în picioare pe satrapi ca pe noroi, cum calcă olarul lutul.
26. Cine l-a descoperit odinioară ca să-l ştim şi cu mult înainte ca să zicem: „Este adevărat?” Dar nimeni n-a descoperit nimic, nimeni n-a vestit nimic şi nimeni n-a auzit cuvintele voastre.
27. Eu Cel dintâi am zis Sionului: „Iată-i, iată-i!” şi Ierusalimului am adus veste nouă.
28. Privesc şi nu este nimeni; printre ei nu se află nici un profet. Eu îi întreb: „De unde vine el?” Dar ei nu răspund nimic!
29. Drept aceea, toţi sunt nimic, lucrările lor deşertăciune, idolii lor sunt vânare de vânt!

Isaia C38


1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30
31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56
57 58 59 60 61 62 63 64 65 66

Capitolul 38

1. În vremea aceea Iezechia s-a îmbolnăvit de moarte. Şi a intrat la el Isaia, fiul lui Amos, şi i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul: Pune rânduială în casa ta, că nu vei mai trăi, ci vei muri”.
2. Atunci s-a întors Iezechia cu faţa la perete şi s-a rugat Domnului:
3. „O, Doamne! Adu-ţi aminte că am umblat înaintea Ta întru credincioşie şi cu inimă curată, săvârşind ceea ce este plăcut înaintea ochilor Tăi!” Şi a izbucnit Iezechia în hohote de plâns.
4. Şi a fost cuvântul Domnului către Isaia, zicând:
5. „Du-te şi spune lui Iezechia: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeul lui David, tatăl tău: Ascultat-am rugăciunea ta, văzut-am lacrimile tale, iată voi adăuga la viaţa ta încă cincisprezece ani
6. Şi din mâna regelui Asiriei te voi izbăvi pe tine şi cetatea aceasta şi o voi ocroti”.
7. Şi iată semnul care ţi se va da fie de la Domnul că El Îşi va împlini cuvântul Său:
8. „Iată voi întoarce umbra cu atâtea linii pe care soarele le-a străbătut pe ceasornicul lui Ahaz, să zic cu zece linii”. Şi soarele s-a dat înapoi cu zece linii pe care el le străbătuse.
9. Rugăciunea lui Iezechia, regele lui Iuda, când a căzut bolnav şi s-a tămăduit de boala lui:
10. „Atunci eu am zis: Mă duc la amiaza zilelor mele, la porţile locuinţei morţilor voi fi ţinut pentru restul anilor mei.
11. Nu voi mai vedea pe Domnul în pământul celor vii; şi nu voi mai privi pe nimeni dintre locuitorii lumii.
12. Casa mea este smulsă şi dusă departe de mine, ca o colibă de ciobani. Îmi simt firul vieţii tăiat ca de un ţesător care m-ar rupe din ţesătura lui. De dimineaţă până seara, Tu ai sfârşit cu mine.
13. Strig până dimineaţa. Ca un leu (boala) îmi sfărâmă oasele mele! De dimineaţă până seara, Tu ai sfârşit cu mine.
14. ţip cumplit ca o rândunică, gem ca o porumbiţă. Ochii mei slăbesc, uitându-se în sus. Doamne, sunt în mare cumpănă, nu mă lăsa!
15. Ce să mai grăiesc! El mi-a dat de ştire şi a făcut! Sfârşi-voi firul vieţii mele, aducându-mi aminte de amărăciunea sufletului meu!
16. Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare; Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă!
17. Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!
18. Că locuinţa morţilor nu Te va lăuda şi moartea nu Te va preaslăvi; cei ce se coboară în mormânt nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta.
19. Cel viu, cel viu Te laudă, ca mine astăzi; părinţii învaţă pe copiii lor credincioşia Ta.
20. Domnul să ne mântuiască şi vom cânta din harpă în toate zilele vieţii noastre înaintea templului Domnului!”
21. Şi Isaia a adus o turtă de smochine şi a pus-o deasupra bubei şi Iezechia s-a vindecat.
22. Şi Iezechia a întrebat: „După care semn voi şti că voi intra în templul Domnului?”

Isaia C23


1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30
31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56
57 58 59 60 61 62 63 64 65 66

Capitolul 23

1. Tânguiţi-vă voi, corăbii ale Tarsisului, căci limanul vostru a fost nimicit. Venitu-le-a această ştire din ţara Chitim.
2. Amuţiţi voi, locuitori ai coastei pe care o umpleau neguţătorii din Sidon care străbăteau marea!
3. Veniturile lui erau grâul Nilului, secerişul din valea lui, adus pe ape mari; el era târgul neamurilor.
4. Ruşinează-te, Sidonule, că marea îţi zice: „Tu n-ai avut dureri de mamă, tu n-ai născut şi nici n-ai crescut băieţi şi nici n-ai ridicat fete”.
5. Când Egiptul va prinde de veste, va tremura la auzul nenorocirilor Tirului.
6. Treceţi în Tarsis, bociţi-vă, voi, locuitori de pe ţărmuri!
7. Aceasta este, oare, cetatea voastră de petrecere, a cărei obârşie se urcă în vremuri vechi şi care îşi călăuzea paşii spre sălaşuri depărtate?
8. Cine a poruncit acest lucru împotriva Tirului cel încercat, ai cărui neguţători erau prinţi şi ai cărui vânzători erau cei mari ai pământului?
9. Domnul Savaot a hotărât aceasta, ca să veştejească mândria a tot ce străluceşte, să smerească pe toţi cei mari ai pământului.
10. Treci şi du-te în pământul tău, tu fiică a Tarsisului, căci portul tău nu mai este.
11. El a întins mâna spre mare, a doborât regatele. Domnul a hotărât împotriva lui Canaan ruina întărituri lor lui.
12. El a zis: „Nu tresălta de bucurie, tu, fecioară necinstită a Sidonului! Scoală-te şi du-te la Chitim, dar nici acolo nu vei avea odihnă!”
13. Iată ţara Caldeilor! Acest popor nu sunt Asirienii; El a dat-o pradă fiarelor de câmp. Ei şi-au înălţat turnuri, au dărâmat palate, făcut-au totul o ruină.
14. Bociţi-vă voi, corăbii ale Tarsisului, căci portul vostru a fost dărâmat.
15. Şi va fi în ziua aceea că Tirul va fi uitat şaptezeci de ani, ca în zilele unui singur rege, şi la sfârşitul celor şaptezeci de ani Tirul va fi aşa cum se află în cântecul desfrânatei:
16. Ia chitara, dă ocol cetăţii, tu, desfrânată! Cântă cât mai bine, reia cântările ca lumea să-şi aducă aminte de tine!
17. Şi după cei şaptezeci de ani, Domnul va cerceta iarăşi cetatea Tirului şi ea va reîncepe să primească preţul desfrâului ei. Ea se va desfrâna pentru toate regatele lumii de pe faţa pământului.
18. Dar tot câştigul, toate foloasele ei vor fi afierosite Domnului şi nu vor fi adunate, nici puse la păstrare; ci câştigul va fi pentru cei ce locuiesc înaintea Domnului, ca să aibă hrană din belşug şi haine strălucite.