Patericul georgian – XI. SFÂNTUL GRIGORIE HANGELI


XI. SFÂNTUL GRIGORIE HANGELI

Primii ani

Sfântul Grigorie Hangeli s-a născut în anul 759 la Kartala, din părinţi nobili şi evlavioşi. Încă de mic a fost luat la palat de soţia domnitorului Nerses, care era mătuşa lui şi care l-a crescut cu deosebită grijă.
Chiar din primii ani s-a arătat nespus de cucernic şi foarte inteligent. Din manifestările şi purtarea sa, părinţii lui au înţeles că era „vas ales“ al Domnului.
Vin şi carne nu voia să guste. Viclenie şi răutate nu cunoştea. Jocurile copilăreşti nu-i plăceau. Era numit „pustnic“, pentru că prefera liniştea şi izolarea în locul întâlnirilor cu oamenii şi discuţiilor.
Datorită inteligenţei şi sârguinţei cu care era înzestrat, curând a învăţat să citească şi să scrie în multe limbi. A studiat toate scrierile Sfinţilor Părinţi care erau traduse în limba georgiană şi a învăţat pe de rost atât Psalmii lui David, cât şi multe texte de cult. S-a dedicat şi studiului lucrărilor înţelepţilor şi filosofilor lumii, luând din ele tot ce era bun şi îndepărtând tot ce era rău.

 

Hirotonia

Când a crescut, Grigorie a devenit frumos şi zvelt, însă totodată şi cuminte, cuviincios, virtuos, plin de Duh Sfânt şi de credinţă (Fapte 11:24).
Buna sa mamă şi toţi cei care îl cunoşteau doreau să-l vadă preot. Cu toate acestea, el nu voia să se hirotonească, având în vedere atât valoarea preoţiei cât şi vârsta sa tânără. Prinţii se străduiau să-i stingă îndoielile prin cuvinte ca acestea:
–Nu vârsta este cea care-i dă vrednicie unui om, ci înţelepciunea şi virtutea. Eşti înzestrat cu maturitate duhovnicească şi cu multe alte harisme. Toate le datorezi Domnului. Eşti dator, deci, să le foloseşti spre slava Lui şi pentru poporul Său. Acela este Cel care te cheamă să-i devii slujitor, nu noi. De aceea fă ascultare şi nu-L întrista…
Prin multe asemenea vorbe l-au convins. Astfel, binecuvântatul Grigorie a fost hirotonit preot. Mulţime de lume a fost de faţă la hirotonia sa şi a primit din mâinile lui Preacuratele Taine. Toţi L-au slăvit pe Dumnezeu, plini de bucurie şi mulţumire.

 

La Opiza

Însă n-a trecut vreme multă şi tânărul cleric a fost războit cu sălbăticie de diavolul desfrânării. Simţind o chinuitoare ardere trupească, a hotărât să plece pe ascuns în alt ţinut, îndepărtat şi pustiu, unde avea să trăiască viaţa monahală.
Planul acesta l-a descoperit doar la trei prieteni credincioşi ai lui, iubitori de Dumnezeu şi virtuoşi ca şi el, şi le-a cerut să-l urmeze. Aceştia erau vărul său Sava, viitor episcop al Ishanului, Teodor, mai târziu întemeietor al mănăstirii Nedzvi, şi Hristofor, mai târziu întemeietor al mănăstirii Kuiriketi. Înflăcăraţi şi ei de iubirea dumnezeiască, au primit neşovăielnic să-l însoţească pe sfânt în călătoria lui şi să intre în tagma îngerească.
Au plecat, aşadar, bucuroşi spre Opiza, unde exista o mică mănăstire a Sfântului Înaintemergător Ioan şi care-l avea egumen pe părintele Gheorghe. Acolo cei patru au rămas doi ani.
Dar Grigorie tânjea după viaţa de pustnicie. Deseori vizita pustnici care se nevoiau în locuri îndepărtate. Le admira trăirea, râvnea la nevoinţele acestora, primea cu bucurie poveţele lor. Unul l-a învăţat privegherea şi rugăciunea, altul – iubirea şi nemânierea, altul – nerăutatea şi blândeţea, altul – înfrânarea şi asprele osteneli, altul – tăcerea şi postul.

 

Întemeierea Hangei

În vremea aceea trăia la Hangea, în regiunea Klarzeta, un pustnic bătrân şi evlavios, pe nume Hvedie.
Într-o zi, acel om sfânt a avut o vedere dumnezeiască: în locul unde este zidită astăzi biserica din Hangea a apărut un nor luminos în formă de biserică. O mireasmă nespusă a umplut locul şi totodată o voce s-a auzit zicând:
–Robul lui Dumnezeu Grigorie va ridica aici mănăstire, de unde ca o mireasmă bine mirositoare rugăciunile ucenicilor săi vor urca până la ceruri!
Îndată vocea s-a stins şi norul a dispărut. Inima lui Hvedie s-a umplut de o bucurie negrăită. De atunci pustnicul aştepta cu credinţă împlinirea proorocirii dumnezeieşti.
Peste puţină vreme, fericitul Grigorie, călăuzit de Sfântul Duh, l-a vizitat. După ce s-au sărutat frăţeşte şi s-au rugat la Domnul, Hvedie i-a povestit vederea sa lui Grigorie şi i-a arătat locul unde apăruse norul. Sfântul a fost fermecat de frumuseţea şi liniştea ţinutului.
–Voi merge la Opiza, a zis, şi dacă este voia lui Dumnezeu mă voi întoarce curând cu tovarăşii mei, care se află acolo.
Egumenul Gheorghe, care avusese şi el o vedere dumnezeiască, le-a dat cu bunăvoinţă celor patru părinţi binecuvântare de a pleca din mănăstire.
Au venit, aşadar, la Hangea şi au început imediat să construiască sălaşul monahal: mici chilii, trapeză şi biserică de lemn.
Curând au început să vină alături de ei şi alţi fraţi, iubitori de linişte şi rugăciune. Zi de zi numărul asceţilor creştea.
Între timp a sosit ceasul adormirii părintelui Hvedie. Toţi părinţii s-au adunat lângă el.
–Binecuvântează-ne, cinstite părinte, l-a rugat Sfântul Grigorie, acum, la plecarea spre lăcaşurile cereşti.
–Dumnezeul iubirii, al păcii şi al milostivirii să fie mereu împreună cu voi, i-a binecuvântat el. Rugaţi-vă şi voi pentru mine, fraţilor. Rugaţi-vă să dau răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos.
A închis ochii şi a adormit în pace. Părinţii l-au înmormântat cu evlavie şi l-au condus la mormânt cu cântări sfinte.

 

Trăirea ascetică

La Hangea, fraţii trăiau foarte ascetic. În chiliile lor aveau doar un pat mic, un scăunel şi un vas. Mâncarea lor zilnică era foarte puţină, atâta cât trebuia ca să trăiască, şi aceea de obicei foarte sărăcăcioasă: varză uscată, pâine şi apă. În afara mesei de obşte nu mâncau niciodată. Vin nu beau. Focul nu-l aprindeau, oricât de frig ar fi fost. Noaptea şi-o petreceau în rugăciune – dormeau foarte puţin –, iar ziua se îndeletniceau cu lucrul, cu studiul şi cu psalmodia.

 

Bunăvoinţa împăratului

Împărat al Georgiei era atunci iubitorul de Hristos Asot, urmaş al dinastiei Bagratidilor. Evlaviosul şi virtuosul său curtean, Gavriil Dapansuli, închinător neobosit la mănăstiri, l-a înştiinţat despre Sfântul Grigorie şi despre obştea sa. Atât de mare era entuziasmul şi bucuria lui Gavriil când vorbea despre ascetul din Hangea, încât Asot a dorit să-l cunoască. Aşadar, printr-un ofiţer din garda sa, i-a trimis Sfântului o epistolă prin care îl invita la palat.
Fericitul Grigorie a răspuns cu simplitate invitaţiei împăratului, care l-a primit cu mult respect.
–Împăraţilor lui Israel, a spus, Dumnezeu le-a trimis prooroci şi judecători pentru a-i călăuzi pe calea evlaviei şi slavei. Acum te-au trimis în ţara mea pe tine, sfinţite părinte, spre a cinsti poporul nostru iubitor de Dumnezeu şi pentru a deveni mijlocitor al nostru la Hristos.
În loc de alt răspuns, Sfântul i-a dat următoarea binecuvântare:
–Preacucernice împărate, Dumnezeu să-ţi dăruiască virtuţile şi strălucirea marelui David. Tu şi urmaşii tăi nicicând să nu plecaţi din acest pământ binecuvântat. Să rămâneţi mereu pe tronul împărătesc al ţării noastre ca nişte stânci neclintite, îngrijindu-vă de bunăstarea poporului vostru. Amin.
După aceea a luat cuvântul ofiţerul care-i înmânase sfântului epistola împărătească. După ce a făcut o minunată descriere a Hangei, adăugă:
–Ţinutul are o climă deosebită, căci este mângâiat de soare şi ferit de vânturi. În apropiere se află un izvor nesecat, cu apă limpede ca şi cristalul. Pădurea este mare şi copacii dau multe roade sălbatice, dar ogoare pentru însămânţat nu există. Pe stâncile acelea uscate nici iarba nu creşte.
Când a auzit acestea, împăratul a dăruit mănăstirii terenuri care puteau fi cultivate. De atunci îşi arăta în toate chipurile bunăvoinţa lui către sfânt şi către obştea din Hangea. Dar şi fiii săi – Adarnase, Bagrat şi Guaram – se îngrijeau cu dărnicie de nevoile mănăstirii.

 

Căderea în păcat a împăratului

Asot s-a dovedit cârmuitor bun şi cinstit. Puterea lui s-a întins peste multe regiuni. La Artanuzi a construit un palat în care a trăit fericit cu familia lui, împărăteasa şi fiii săi, vreme de mulţi ani.
Dar vai şi amar! Cel ce şi-a petrecut tinereţile în evlavie şi cuminţenie a fost amăgit de diavolul desfrânării acum, la bătrâneţe. S-a îndrăgostit nebuneşte de o femeie cu mult mai tânără decât el şi a aşezat-o în palat, laolaltă cu soţia şi copiii săi, păcătuind cu ea aproape făţiş.
Sfântul Grigorie a fost înştiinţat de această faptă şi s-a întristat mult. N-a şovăit să-l viziteze pe împărat şi să-l cerceteze sever pentru desfrânarea lui.
Asot şi-a plecat ruşinat capul şi a promis s-o alunge pe femeie. Însă fiind înrobit de patima sa, n-a găsit puterea să-şi respecte făgăduiala.
Aşadar într-o zi, Sfântul, aflând că împăratul plecase într-o regiune îndepărtată a ţării, s-a dus cu câţiva fraţi la Artanuzi. Se înserase deja când au ajuns la palat. A trimis îndată pe unul din însoţitorii lui s-o găsească pe femeia desfrânată şi să-i ceară mâncare. Aceea le-a oferit cu bunăvoinţă hrană din abundenţă.
Când s-au ivit zorile, a înştiinţat-o prin acelaşi frate că vrea să o întâlnească. Luând cu ea două slujnice, a coborât şi a cerut binecuvântarea sfântului.
–Stai departe! i-a poruncit acela cu asprime.
Fraţii şi slujnicele au încremenit. Înspăimântaţi, s-au depărtat păşind înapoi.
–Mizerabilo! i-a zis atunci sfântul femeii. De ce ai intrat prin fărădelege între soţii legiuiţi? De ce l-ai aruncat în groapa păcatului pe împărat, ducându-l astfel la pieire atât pe el cât şi pe tine?…
–Omule al lui Dumnezeu! a răspuns ea izbucnind în lacrimi. Cuvintele tale mă ard! Află însă că nu sunt eu stăpână pe trupul meu. Împăratul mă ţine închisă în palat pentru a-şi satisface patima trupească. Nu mai ştiu ce să fac. Să fug? Oriunde aş merge mă va găsi. Sunt deznădăjduită…
Suspinele femeii i-au înmuiat inima sfântului, care şi-a preschimbat asprimea în blândeţe.
–Fiica mea, i-a zis părinteşte, ascultă-mă! Dacă faci ceea ce-ţi voi spune, te încredinţez că Domnul te va ierta.
– Sunt în mâinile tale, părinte! a strigat ea. Izbăveşte sufletul meu!
Atunci a binecuvântat-o şi i-a dat un cordon de la încălţămintea lui.
Încinge-te cu acest cordon peste mijloc, fiica mea, şi vino cu mine. Te voi conduce în mănăstirea Mere şi te voi încredinţa egumenei Fevronia. Vei rămâne acolo până ce, cu harul lui Dumnezeu, împăratul se va potoli.
Femeia, după ce le-a poruncit slujnicelor să se întoarcă la palat, l-a urmat cu bucurie pe sfânt.
Egumena Fevronia a primit-o cu multă iubire şi bunătate.
–Măicuţă, i-a spus sfântul, sufletul ei este tulburat. Ai grijă de ea ca de fiica ta şi păzeşte-o de Asot.
–Hristos îi va purta de grijă roabei Sale, a răspuns aceea cu smerenie.
Între timp împăratul s-a întors la palat şi a căutat-o pe ibovnica sa. Negăsind-o nicăieri, şi-a ieşit din fire. Şi-a chemat imediat toate slugile şi a început să le cerceteze cu ameninţări. Desigur, cele două slujnice, înfricoşate, i-au spus fără întârziere ce se întâmplase.
Fără a mai trage de timp a pornit spre Mere. În faţa egumenei a stat cu evlavie prefăcută.
–Ştiţi de ce am venit la mănăstirea voastră? a întrebat-o.
–Domnul ştie, i-a răspuns ea scurt.
–Iată, am venit pentru că părintele Grigorie, după câte se pare, a adus-o aici pe responsabila treburilor economice ale palatului nostru. Ei îi încredinţasem administrarea averii noastre. Am constatat însă că ne lipseşte o sumă importantă de bani. Trebuie, deci, să vină la palat să lămurim lucrurile, iar apoi se poate întoarce aici sau poate merge oriunde doreşte.
Maica Fevronia l-a privit în ochi şi a rostit rar acest stih din Sfânta Scriptură:
–Nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Hristos… Mânia lui Dumnezeu vine peste toţi fiii neascultării.
Cuvintele apostolului Pavel au căzut ca trăznetul asupra împăratului, care a rămas pentru un timp nemişcat şi tăcut, cu capul plecat de ruşine. În el se petrecuse un cutremur. Pentru prima oară a simţit cât de greu păcătuise.
–Fericit cel care nu mai este în viaţă, a şoptit, în timp ce se ridica să plece tulburat, schimbat, umilit…
Egumena, văzându-l într-o asemenea stare, i-a spus:
–Rămâi puţin, împărate, să te odihneşti, l-a rugat.
Dar Asot n-a ascultat-o.
–Roagă-te pentru mine.
Doar asta a spus, în vreme ce se depărta cu paşi rari, paşi care-l călăuzeau spre familia lui şi spre pocăinţă.

 

La Constantinopol

Obştea din Hangea sporise la număr şi se maturizase duhovniceşte. Astfel, Sfântul Grigorie s-a gândit că era timpul să fie rânduit un tipic care să stabilească programul slujbelor. A hotărât, aşadar, să călătorească chiar el până la Constantinopol, vestita capitală a imperiului bizantin, să viziteze mănăstirile şi să cunoască îndeaproape modul de viaţă al monahilor de acolo. Totodată a cerut de la un creştin pe care-l cunoştea şi care pleca atunci într-un pelerinaj la Locurile Sfinte să copieze şi să-i aducă tipicul faimoasei Lavre a Sfântului Sava.
Aşadar, după ce a lăsat un frate experimentat şi virtuos să-l înlocuiască la conducerea obştii, a plecat spre capitală împreună cu vărul său Sava şi cu un ucenic de-al lui.
Călătoria lor s-a desfăşurat cu bine. S-au închinat la multe sfinte moaşte şi au adunat experienţe bogate din viaţa monahală a Asiei Mici şi a Traciei Răsăritene. Slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu, au plecat pe drumul de întoarcere.
Ajungând la Tao, au fost înştiinţaţi că împăratul Asot fusese ucis şi că al doilea fiu moştenitor al Bagratului l-a succedat cu îngăduinţa celor doi fraţi ai lui, primul născut Adarnase şi fiul cel mic, Guaram.
Puţin mai târziu s-a întors şi pelerinul care fusese la Locurile Sfinte, aducând o copie a tipicului mănăstirii Sfântul Sava. Sfântul Grigorie, ţinând cont atât de regulile acestui tipic, cât şi de sfaturile pe care le-a adunat în timpul călătoriei sale, a alcătuit un tipic al mănăstirii Hangea. Tipicul acesta a fost pus în practică încet-încet în toate mănăstirile Bisericii din Georgia.

 

Episcopul cel nevrednic

Alături de ucenicii credincioşi ai lui Hristos se afla şi un trădător, Iuda. Între păstorii vrednici ai Georgiei se afla şi unul nevrednic, Ţkir, episcopul Adsiei. Om viclean şi ambiţios, a reuşit să urce pe scaunul episcopal cu ajutorul cârmuitorilor lumeşti.
Pentru purtarea lui necuviincioasă, care smintea poporul, primea mereu sfaturile, iar uneori şi mustrările, nu numai ale altor episcopi, dar şi ale pustnicilor din Klarzeta, îndeosebi ale Sfântului Grigorie.
Cu toate acestea, Ţkir rămânea neîndreptat. Şi îl vedea, desigur, cu ochi răi pe sfânt din pricină că îl mustra. Şi ce-a făcut netemătorul de Dumnezeu? A pus un răufăcător, arcaş iscusit, să-l ucidă, dându-i ca răsplată cinci capre şi douăzeci şi cinci de măsuri de mei.
Răufăcătorul a strâns informaţii despre viaţa zilnică şi despre mişcările sfântului. Şi într-o după amiază, în vreme ce acela se întorcea de pe ogoarele mănăstirii, l-a aşteptat undeva ascuns în pădurea Hangealei. Când l-a văzut că se apropie, şi-a încordat arcul. Însă atunci a văzut o privelişte ciudată: deasupra sfântului se înălţa un stâlp de foc, care urca până la cer, iar pe cap îi strălucea o cruce de aur! În aceeaşi clipă, arcul i-a picat din mână, iar el a căzut la pământ. Toate mădularele i-au paralizat dintr-o dată.
Sfântul s-a apropiat de el netulburat.
–Sărmane! i-a zis. De ce nu împlineşti porunca celui care te-a trimis? Aşadar viaţa unui om valorează cât cinci capre şi douăzeci şi cinci de măsuri de mei?
Tremurând şi plângând, răufăcătorul l-a implorat:
–Omule al lui Dumnezeu, milostiveşte-te de mine şi mă iartă!
Grigorie cel neiubitor de răutate l-a iertat îndată şi l-a însemnat cu semnul crucii, dându-i din nou sănătatea.
–Mergi în pace şi săvârşeşte binele, ca să nu păţeşti mai rău, l-a povăţuit în timp ce îşi lua rămas bun de la el.
Ţkir a turbat de mânie aflând că mustrătorul fărădelegilor sale n-a murit. A făcut, deci, o înţelegere cu o întreagă ceată de răufăcători, care au primit să distrugă mănăstirea Hangea în schimbul unei răsplăţi foarte mari.
Când aceia au plecat să-şi ducă la îndeplinire nelegiuitul lor scop, Ţkir pleca şi el la Ikorta. Acolo avea ascunşi bani şi aur, de care acum avea trebuinţă pentru înţelegerea satanică pe care o făcuse.
Însă în întunecimea lui sufletească uitase că dinte rău şi picior şovăitor este cel fără de credinţă în vreme de nevoie (Pilde 25:19). Intervenţia la timp a lui Dumnezeu, care destramă planurile celor vicleni (Iov 5:12), a izbăvit mănăstirea. Sosind la Ikorta, Ţkir a căzut la pământ mort!
Un preot care-l însoţea, cunoscând planurile sale, a trimis imediat la Hangea un bărbat iute de picior, care a ajuns înainte ca răufăcătorii să-şi înceapă lucrarea lor distrugătoare.
–Opriţi-vă! le-a strigat. Ţkir a murit…
La aflarea acelei veşti neaşteptate, lucrarea criminală a fost zădărnicită. Ceata, pierzând pe cel care avea să-i plătească, s-a întors la Adsi fără a face nici o vătămare sfântului aşezământ şi turmei din Hangea.

 

Sfârşit cuvios

Fericitul Grigorie, lucrătorul virtuţii şi făptuitorul voii lui Dumnezeu, a ajuns la adânci bătrâneţi. Împlinise 102 ani, dar cu toate acestea nici chipul său nu-şi pierduse vioiciunea, nici vederea nu-i slăbise. Ager şi sănătos, în deplinătatea puterilor sufleteşti şi trupeşti, iubea mult nu numai rugăciunea şi postul, dar şi rucodelia. Deseori le amintea ucenicilor săi cuvintele Apostolului: Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce (II Tesaloniceni 3:10).
Între timp, întemeiase în toată ţara multe mănăstiri, în care aşezase ca egumeni pe cei mai ostenitori şi virtuoşi ucenici de-ai lui. Pe toţi îi călăuzea cu înţelepciune, îi povăţuia cu discernământ, îi învăţa cu luminare dumnezeiască, îi ajuta cu bogata lui experienţă să înfrunte serioasele lor probleme duhovniceşti.
Iar când a sosit ziua adormirii sale, cu puţin înainte de a părăsi lumea cea deşartă, i-a chemat pe fraţi aproape şi le-a spus:
–Fiii mei, să păziţi poruncile lui Dumnezeu şi poveţele pe care vi le-am dat pentru mântuirea voastră. Dacă aflu îndrăzneală la Hristos, harul Său vă va vizita deseori şi în lumea aceasta şi în cealaltă. Să mă pomeniţi în rugăciunile voastre. Peste puţin ne vom despărţi, nădăjduiesc pentru scurtă vreme. Mă rog să ne întâlnim iarăşi cu toţii în împărăţia cerească. Preamilostive Dumnezeule, primeşte sufletul meu!…
Rostind acele cuvinte, chipul i se scălda în lumină dumnezeiască şi strălucea atât de tare, încât fraţii nu puteau să-l privească. Şi-a ridicat mâna şi a făcut semnul crucii peste mănăstire. Apoi a şoptit ultima lui rugăciune pământească:
–Doamne! Tu, Mântuitorul nostru, Cel ce Te-ai răstignit şi ai înviat, Atotputernice Dumnezeu, izbăveşte-i pe ucenicii mei şi pe tot poporul Tău credincios de cursele diavolului. Ocroteşte-i pe toţi cei care nădăjduiesc în Tine. Dăruieşte-mi şi mie, nevrednicului Tău rob, viaţa veşnică în împărăţia Ta.
Astfel şi-a încredinţat cu pace sufletul său Domnului. Era ziua de 6 octombrie a anului 861. În această zi în fiecare an Biserica prăznuieşte pomenirea lui.

Reclame

Ianuarie 30


30 Ianuarie


30- Ianuarie - unsufletortodox


În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea SfinŢilor nostri părinŢi si mari dascăli ai lumii si ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu si Ioan Gură de Aur.

Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăŢiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînŢelegere între oamenii cei mai de cinste si mai îmbunătăŢiŢi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă si nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne si îndemna la pocăinŢă. Iar alŢii înălŢau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăŢătura lui si că îndreaptă pe toŢi, si-i înduplecă spre pocăinŢă prin dulceaŢa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile si Grigorie prin mulŢimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea si adâncimea cugetării. AlŢii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toŢi, si pe cei vechi, vestiŢi în învăŢătura elinească, si pe ai nostri, prin înălŢimea, frumuseŢea si cuviinŢa cuvântărilor si scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toŢi si stă mai presus decât Vasile si Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărŢise: unii se numeau ioanieni, alŢii vasilieni si alŢii grigorieni, si pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinŢi.

Mai târziu, după câŢiva ani, sfinŢii acestia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, si care se numea Ioan, fiind bărbat înŢelept în toate, cunoscător al învăŢăturii elinesti, cum se vede din scrierile lui si care ajunsese pe culmea virtuŢilor.

Atunci, sfinŢii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem si nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaŢi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăŢături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, asa am învăŢat. Nu este între noi, unul întâi si altul al doilea, si de vei chema pe unul, vin si ceilalŢi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceste celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinŢa noastră a fost aceasta, si cât am fost vii si după ce am răposat, ca să împăcăm si să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi si ne prăznuieste cu bună-cuviinŢă. ÎnstiinŢează si pe urmasi, că noi una suntem la Dumnezeu si încredinŢează-i că si noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăsi la ceruri, îmbrăcaŢi în lumina nespusă si chemându-se unul pe altul, pe nume. Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut asa cum îi porunciseră sfinŢii, potolind mulŢimea si pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaŢa lui îmbunătăŢită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Si iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinŢi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci si cinci pe dumnezeiescul Grigorie si la douăzeci si sapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare si cu cuvinte de laudă, asa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut si cu voia sfinŢilor, căci laudele închinate lor nau nici o lipsă si au întrecut pe toate câte s-au făcut si câte se vor mai face.

SfinŢii acestia erau la statul trupului si la înfăŢisarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt si foarte subŢire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faŢa foarte galbenă, amestecată cu alb, locasurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă si faŢa strălucită, desi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreŢituri, urechile mari, barba mică si rară, împodobită cu păr puŢin si cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârsit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toŢi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor si la dulceaŢa si înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură si a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem asa), ar fi trebuit ca iarăsi să vină Hristos pe pământ. Cât priveste virtutea si fapta si privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toŢi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste si de învăŢătură. A trăit saizeci si trei de ani si a păstorit Biserica lui Hristos sase ani.

Vasile cel Mare era înalt si drept la stat, uscăŢiv si slab, negru la faŢă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor si îngrijorat, cu obrazul lunguieŢ si cam încreŢit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înŢelepŢii din zilele lui, ci si pe cei vechi. Străbătând toată învăŢătura, era stăpân pe toată stiinŢa; se folosea de toată filosofia înŢeleaptă în lucrările sale si sporea în cunostinŢa tainelor dumnezeiesti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani si a cârmuit Biserica cinci ani.

Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faŢa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă si veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă si tocmită, iar pe margine gălbuie. Era plesuv si alb la păr.

Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseŢată cu toate virtuŢile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăŢiseze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieŢuirii sale pe toŢi cei iscusiŢi în faptă. A ajuns la atâta înălŢime de teologie, că biruia pe toŢi prin înŢelepciunea cuvântărilor si a învăŢăturilor sale. Drept aceea a câstigat si numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieŢuit pe pământ optzeci de ani si a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.

Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, si cu ale tuturor sfinŢilor surpă si risipeste ridicările eresurilor; si pe noi în unire si pasnică asezare ne păzeste si ne învredniceste de împărăŢia Ta cea cerească, că binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului sfinŢitului mucenic Ipolit, papă al Romei si a celor împreună cu dânsul: Censurin, Aura, ce se mai numea si Hrisi, Felix, Maxim, Erculin, Venerie, Stirachin, Mina, Comod, Ermis, Mavru, Eusebiu, Rustic, Monagriu, Amandin, Olimpiu, Cipru, Teodor, Tribun, Maxim preotul, Arhelau diaconul, Cvirin episcopul si Savain.

Acesti sfinŢiŢi mucenici au trăit pe vremea împărăŢiei lui Claudiu, locŢiitor al lui fiind Ulpius Romil. Censurin era magistru, iubit de împărat, dar pe ascuns cinstea pe Hristos si apăra pe crestini. Deci, fiind dat pe faŢă, a fost pus la închisoare, unde, prin învierea unui mort, a înduplecat pe toŢi ostasii care erau acolo să creadă în Hristos. Din porunca împăratului li s-au tăiat capetele la toŢi. Dimpreună cu ei a fost tăiată si fericita Hrisi, ca si slujitorul ei, Savain, care suferiseră mai înainte multe chinuri, pentru că slujea sfinŢilor, le stergeau sângiurile, si-i mângâiau. Despre aceasta fiind înstiinŢat papa Ipolit s-a aprins de râvnă dumnezeiască si a venit de a mustrat pe tiran în faŢă. Tiranul aprinzându-se de mânie l-a supus mai întâi la chinuri, împreună cu preoŢii, cu diaconii si cu episcopul care-l urmau. Apoi legându-le mâinile si picioarele i-a aruncat în adâncurile mării si asa s-au săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Teofil cel Nou.

Acest sfânt mucenic era din Constantinopol, fiind senator, pe vremea împăraŢilor ortodocsi Constantin si Irina, care au cinstit sfintele icoane, în anul 787. Si fiind mai mare voievod peste flotă a pornit împotriva saracinilor si a izbândit la început; dar doi voievozi mai mici, care-l pizmuiau, au fugit din luptă si rămânând singur, Teofil a fost prins de saracini. După ce l-au Ţinut patru ani în închisoare, l-au silit să se lepede de Hristos. Si neplecându-se i-au tăiat capul.

Tot în această zi, pomenirea noului mucenic Teodor Militineul, care a mărturisit în Militina, la anul 1704.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiestene si ne mântuieste pe noi. Amin.

Despre Rugaciunea lui Iisus – vol.I – Arderea duhului


Despre Rugaciunea lui Iisus – vol.I
Arderea duhului

l57. „Duhul să nu-L stingeţi“… (I Tesaloniceni 5:19)
De obicei, omul trăieşte fără grijă şi nepăsător faţă de slujbele dmnezeieşti şi faţă de mântuire. Darul ce-l cheamă la mântuire, îl trezeşte pe păcătosul care doarme, el luând aminte la această chemare cu un simţământ de pocăinţă, se ridică până la hotărârea să-şi închine restul vieţii faptelor plăcute lui Dumnezeu şi prin aceasta să conlucreze la mântuirea sa. Această hotărâre se vădeşte prin râvnă, care ajunge să fie puternică, când se uneşte cu ea darul lui Dumnezeu prin mijlocirea Sfintelor Taine. Din această clipă, creştinul începe să ardă cu duhul, adică să râvnească fără slăbire spre împlinirea tuturor celor ce îi arată conştiinţa că sunt după voia lui Dumnezeu. Această ardere a duhului poate fi întreţinută şi întărită, dar poate fi şi stinsă. Mai mult decât prin orice, ea ajunge mai arzătoare prin fapte de iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi din care se încălzeşte fiinţa acestui duh, precum şi prin credincioşia faţă de toate poruncile lui Dumnezeu, însoţită de o conştiinţă liniştită şi prin nevoinţele sufleteşti şi trupeşti, către noi înşine, cât şi prin rugăciune şi cugetare faţă de Dumnezeu. Se stinge încă prin abaterea luării aminte de la Dumnezeu şi de la lucrurile lui Dumnezeu, printr-o grijă nemăsurată faţă de lucrurile lumeşti, prin îngăduinţa păcatelor ce ţin de simţiri, prin faptele de poftă ale trupului, prin patimi. De se va stinge acest duh, atunci se va stinge însăşi viaţa creştină. Sfântul Ioan Gură de Aur cugetă pe larg această ardere a duhului. Cităm pe scurt cuvintele lui:
„Peste tot pământul s-a revărsat un fel de ceaţă deasă, un întuneric, un nor. Tâlcuind despre aceasta, Apostolul spune: altă dată voi eraţi în întuneric (Efeseni 5:8). Pe noi ne înconjoară o noapte, ca să spun aşa, fără lună şi noi umblăm prin mijlocul acestei nopţi. Dar Dumnezeu ne-a dat o candelă luminoasă, aprinsă în sufletele noastre de darul Sfântului Duh. Dar primind această lumină, unii au făcut-o mult mai strălucitoare şi mai limpede, cum au făcut-o de pildă Pavel, Petru şi toţi Sfinţii; iar alţii au stins-o ca cele cinci fecioare, ca cei ce au suferit un naufragiu în ale credinţei, ca desfrânatul din Corint, ca Galatenii decăzuţi. De aceea, Pavel spune acum: „duhul să nu-l stingeţi“ adică darul, pentru că de obicei aşa se numeşte el darul Sfântului Duh. Iar ceea ce îl stinge este o viaţă necurată şi nelămurită. Căci precum atunci când cineva toarnă apă sau aruncă pământ peste lumina din candela de sus, chiar fără să facă aşa ceva, când numai va vărsa untdelemnul din ea, lumina se stinge, aşa se stinge şi darul harului. Dacă tu ai adus asupra lui ceva pământesc, dacă te-ai dăruit grijilor pentru cele trecătoare, atunci ai şi stins duhul. Flacăra se stinge şi atunci când nu ajunge untdelemnul, tocmai când nu facem milostenie. Cum însă el singur a venit la tine din mila lui Dumnezeu, atunci când nu se găseşte în tine acest rod, zboară de la tine, fiindcă el nu petrece într-un suflet nemilostiv.
Aşadar, să nu-l stingem. Orice faptă rea stinge această lumină; şi vorbirea de rău şi jignirile şi toate cele asemănătoare. Aşa cum se întâmplă cu focul, că tot ce-i este străin îl nimiceşte şi tot ce este înrudit cu el îl întăreşte, tot astfel se întâmplă şi cu această lumină.
Aşa se arată duhul creştin cel de obşte care este plin de dar şi care se pogoară în schimbul pocăinţei şi credinţei fiecăruia prin taina Botezului sau se întoarce prin taina Pocăinţei. Focul râvnei este chiar fiinţa lui. Dar el poate primi felurite direcţii, care atârnă de fiecare în parte. La unii, el se preface în întregime într-o îndreptare proprie prin nevoinţe aspre, la alţii, mai ales spre faptele de dragoste, la unii spre buna întocmire a societăţii creştine, la alţii spre răspândirea Evangheliei prin predică, cum a fost de pildă, la Apolo, care arzând cu duhul „vorbea şi învăţa fără greş cele despre Iisus“ (Faptele Apostolilor 18:25).
În toate aceste privinţe, a nu stinge duhul înseamnă să nu înăbuşim cerinţa lui, insuflarea lui şi îndemnul lui, ci să le înlesnim în chip înţelept, toate întorcându-le spre slava lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră şi a fraţilor noştri întru Domnul.

  1. Iar stihul cel de la Romani 12:12 – „Bucuraţi-vă cu nădejde, suferiţi necazurile, petreceţi în rugăciune“ iată ce ne dă.
    Aici aflăm semnele arderii duhului! „Cine arde cu duhul, acela lucrează cu osârdie pentru Stăpânul, aşteaptă bucuriile bunătăţilor nădăjduite şi biruie ispitele pe care le întâmpină, punând în faţa armelor lor răbdarea şi chemând neîncetat în ajutor darul lui Dumnezeu“ (Fer. Teodorit). Toate acestea slujesc spre întreţinerea acelui foc (adică arderea cu duhul) (Sfântul Hrisostom).
    „Bucuraţi-vă cu nădejde“. Din cea dintâi clipă, când duhul este trezit de dar, conştiinţa şi râvna omului trec de la făptură la Dumnezeu, de la cele pământeşti la cele cereşti, de la cele vremelnice la cele veşnice. Acolo, în acea latură, este comoara lui, acolo este şi inima lui. Aici el nu aşteaptă nimic, toate nădejdile lui sunt de cealaltă parte. Inima lui trece din cele de aici, nimic din cele de aici nu o atrage, nici el nu aşteaptă nimic, nu se bucură de nimic. Se bucură de bunătăţile viitoare, pe care aşteaptă să le stăpânească fără vreo îndoială. Această mutare a bunătăţilor şi a inimii este trăsătura de temelie a celui ce este trezit şi aprins cu duhul. Ea de fapt face pe om un pelerin pământean, un călător ce-şi caută patria, Ierusalimul ceresc. Toţi creştinii, ca unii ce toţi au fost miluiţi cu acest dar, trebuie să fie în chipul acesta. De aceea, Apostolul şi în altă parte dă acest îndemn tuturor: „Dacă aţi înviat împreună cu Hristos (adică dacă aţi căpătat viaţă în duh prin darul lui Hristos) căutaţi cele de sus unde Hristos se află şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Căutaţi cele de sus, nu cele de pe pământ. Fiindcă voi aţi murit (adică aţi murit pentru toate cele pământeşti, pentru toate făpturile vremelnice) şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu“ (Coloseni 3:3).

  2. Arzând duhul, noi toţi am primit darul de la Botez şi Mirungerea. De aceea, ar trebui să ardem cu duhul care dobândeşte viaţa prin darul Sfântului Duh. Dar de ce nu putem spune că ardem cu duhul? – Pentru că noi nu ne îndeletnicim, mai mult sau mai bine, numai cu cele sufleteşti, cu cele ce ţin de viaţa şi curăţenia noastră pământească; duhul a fost înăbuşit, cu toate că el dă semne că este în noi. Pentru ca să aprindem iarăşi duhul trebuie să ajungem să ne dăm seama că îndrumarea activităţii noastre nu este cea mulţumitoare, fiind îndreptată mai mult spre cele pământeşti şi lumeşti, trebuie să ne adâncim cu cugetarea în contemplarea celor sfinte, veşnice şi cereşti, şi mai ales, să umblăm întru cele ce se numesc cele duhovniceşti şi se va aprinde duhul, fiindcă prin toate acestea se va încălzi în noi darul harului care de fapt trăieşte în noi. Sfântul Ioan Gură de Aur numărând roadele unei activităţi sârguincioase, adaugă după aceea: „Dacă vei avea cât s-a înşiruit până acum, atunci vei atrage Duhul. Iar dacă Duhul va petrece în tine, El te va face părtaş la toate cele înşirate. Aşa când însă, vei fi înflăcărat, cu Duhul şi de dragostea ta, toate ţi se vor face uşoare. Oare n-ai văzut tu, cât de înspăimântător este un taur, când de coamă s-a aprins focul? Tot aşa şi tu vei ajunge nesuferit pentru diavol dacă vei aprinde amândouă flăcările (adică darul duhului şi dragostea)“. Despre acest lucru vorbeşte încă mai pe larg Fericitul Teodorit: „Prin cuvântul Duh, Apostolul a numit darul (harul care trezeşte duhul nostru) şi a poruncit ca osârdia noastră să fie ca hrană, aşa cum lemnele hrănesc focul (prin ele se înţelege cugetarea despre cele duhovniceşti şi faptele duhovniceşti). El spune de asemenea, în altă parte: „Duhul să nu-l stingeţi“ (1 Tesaloniceni 5:19), iar duhul se stinge prin cei ce nu sunt vrednici de dar, pentru că neavând ochiul minţii curat, nu primesc acea rază. Aşa şi pentru cei ce orbesc cu trupul, lumina le este tot ca un întuneric şi chiar în miezul zilei ei slujesc tot întunericul. De aceea, Apostolul ne porunceşte să ardem cu Duhul şi să avem o dragoste fierbinte pentru cele dumnezeieşti“.

  3. Se întâmplă ca noi să nu putem trece cu vederea starea noastră de trezvie, dar să nu-i dăm atenţia cuvenită şi aflându-ne o vreme într-însa să ne coborâm din nou în vârtejul obişnuit de mişcări sufleteşti şi trupeşti. Trezvia nu este sfârşitul lucrării de întoarcere a păcătosului, ci numai începe această lucrare şi după ea, stă deschisă calea ostenelii noastre, ce trebuie s-o duci pentru tine însuţi şi încă o osteneală foarte complicată. De altfel, tot ce este în legătură cu aceasta, se săvârşeşte în două mişcări ale libertăţii: la început printr-o întoarcere către tine însuţi, iar după aceasta de la sine din nou stăpânirea de sine însuţi pe care a pierdut-o, iar în a doua se duce pe sine jertfă lui Dumnezeu, o jertfă care este arderea de tot a libertăţii. În cea dintâi, el ajunge până la hotărârea să lase păcatul, iar în cea de-a doua, apropiindu-se de Dumnezeu, dă făgăduinţă să aparţină Lui în toate zilele vieţii sale.

  4. Sfântul Macarie Egipteanul spune (Cuv.l, Despre paza inimii, cap. 12, pag. 451), că nici darul care vine în om „nu-l leagă câtuşi de puţin de voia lui printr-o putere, care să-l siluiască şi să-l facă de nezdruncinat în bine, dincolo de el, de ar vrea sau nu ar vrea aceasta. Dimpotrivă, însăşi puterea lui Dumnezeu, care este prezentă în om îi face libertăţii loc, ca să se dea pe faţă voia omului, dacă ea se învoieşte sau nu cu darul“. Din această clipă, începe unirea libertăţii cu darul. Darul a lucrat pe din afară şi stă pe din afară. El intră înlăuntru şi începe să stăpânească părţile duhului numai atunci, când omul îi deschide intrarea prin dorinţa sa, sau când îşi deschide gura ca să-l primească. De va voi omul şi el e gata să vină în ajutor. Dar ca să facă sau să întemeieze întru sine binele, omul singur n-o poate face, ci să-l dorească şi să se străduiască. Iar pentru această dorinţă darul statorniceşte spre folosul omului binele dorit. Ei, aşa toate vor merge până la deplina stăpânire a omului asupra lui însuşi, închipuirile binelui şi plăcerii de Dumnezeu.

  5. Pentru cel care caută ajutorul darului, precum şi pentru cel ce mai simte încă cercetarea lui, o astfel de dorinţă, anume că trebuie ca să se îndrepte şi să se apuce de îndată de acest lucru, că trebuie să aibă prezenţă, fiindcă ea încă nu l-a şi condus în toate ostenelile de până acum; dar în alcătuirea ei spre desăvârşirea ei acum se mai adaugă ceva. Este o dorinţă gândită: mintea cere şi omul se sileşte; o astfel de dorinţă ne îndreaptă prin ostenelile cele pregătitoare. Mai este o dorinţă consimţită: ea ia naştere sub înrâurirea unei treziri harice. Este, în sfârşit, o dorinţă lucrătoare, care este consimţirea voinţei să se ridice de îndată din cădere; ea trebuie să se împlinească acum după trezirea harică.

  6. De aceea, trebuie să înlături tot ce poate stinge acest mic foc care începe şi înconjoară-te cu tot ce-l poate hrăni şi sui în flăcări. Însingurează-te, roagă-te şi cugetă în tine însuţi, cum trebuie să te porţi. Rânduiala aceasta este viaţă, de îndeletniciri şi de osteneli mai sus arătate şi pe care te-ai străduit să ţi-o însuşeşti, căutând darul; este tot ce poate fi mai prielnic, anume pentru ducerea mai departe a înfăptuirilor ce s-au început în tine. Dar cele mai bune dintre ele pentru aceasta sunt însingurarea, rugăciunea şi cugetarea. Aşa însingurarea îţi va fi mai adunată, rugăciunea mai adâncă, cugetarea mai lucrătoare.

  7. De acum mintea ta nu va mai fi ca înainte. Fără trezvie, de obicei, ea înclină spre generalităţi, acum dimpotrivă, mergând pe urmele darului şi sub călăuzirea lui, ea le va face pe toate să te privească de-a dreptul pe tine însuţi, fără nici un fel de îngăduinţe, fără de tine şi fără de abatere, le va îndrepta spre tine pe toate cele din afară, mai ales pe cele care pot să lucreze şi să înrâurească asupra ta. De aceea, propriu-zis, tu în acest stadiu nu atât vei sta cu judecata, cât vei trece dintr-o simţire în alta.

  8. Şi Domnul vede nevoia şi osteneala ta şi-ţi va da o mână de ajutor, te va sprijini şi te va statornici, ca pe un ostaş, care iese pe câmpul de luptă. Iată unde-ţi este reazimul tău. Totuşi, cel mai primejdios lucru este dacă sufletul va înclina să aibă acest reazim în sine însuşi; atunci el va pierde totul. Din nou răul îl va birui, se va întuneca acea lumină din el şi care încă era atât de slabă. Se va stinge acel mic foc de abia aprins în el. Sufletul ştie cât este de neputincios singur; de aceea, neaşteptând nimic de la sine, să-şi descopere nimicnicia sa în faţa lui Dumnezeu, să se prefacă în inima sa într-un nimic. Atunci darul atotlucrător se face iar din acest nimic, totul. Cel ce într-o totală nimicnicie de sine se lasă în mâna Domnului, acela îl atrage către sine pe Dumnezeu cel ce este plin de milă şi prin puterea Lui ajunge puternic.
    Aşteptând totul de la Dumnezeu şi nimic de la sine, trebuie să ne încordăm în lucrare şi să ne împlinim după putere, iar puterea dumnezeiască să aibă ce lumina. Darul este deja de faţă, dar el va lucra în urma sforţărilor personale, umplând neputinţele lor prin puterea sa. Astfel, stând ca un picior puternic pe o lăsare în voia lui Dumnezeu, prin care omul se nimiceşte pe sine, tu lucrează fără să slăbeşti.

Despre Rugaciunea lui Iisus – vol.I – Treptele rugăciunii


Despre Rugaciunea lui Iisus – vol.I
Treptele rugăciunii

14. 1) Deprinderea dobândita din obisnuitele rugaciuni savârsite cu glas tare în biserica si acasa.
2) Înrudirea gândurilor si simtamintelor nascute din rugaciune, cu mintea si cu inima.
3) Rugaciunea neîncetata. Rugaciunea lui Iisus poate sa se savârseasca pe toate treptele acestea, dar adevaratul ei „loc“ se afla în rugaciunea neîncetata. Cea dintâi cerinta pentru buna izbândire a unei rugaciuni este curatirea inimii de patimi si de orice alta legatura împatimita fata de toate cele simtite. Fara aceasta, rugaciunea va ramâne mereu pe treapta cea dintâi, pe treapta citirii. Pe masura curatirii însa, rugaciunea citita va trece într-o rugaciune facuta cu mintea si cu inima. Iar când inima se va curati cu totul, atunci vor fi puse temeliile rugaciunii neîncetate. Cum trebuie sa lucrati? În biserica urmariti slujba si pastrati gândurile si simtamintele, pe care ni le dau slujbele dumnezeiesti. Acasa treziti în sinea voastra gânduri si simtaminte în legatura cu rugaciunea si întretineti-le în sufletul vostru cu ajutorul rugaciunii lui Iisus.

15. Rugaciunea are felurite trepte. La început este numai o rugaciune vorbita; dar împreuna cu ea trebuie sa mearga rugaciunea mintii si a inimii, care trebuie sa ajunga sa-si câstige caldura si sa se sprijine pe cea citita. Numai dupa aceasta, rugaciunea mintii dobândeste o stare de neatârnare si ni se descopera, când lucratoare, prin încordarea propriilor puteri, când de sine trezitoare de miscari duhovnicesti. În forma cea din urma, ea este totdeauna cu acele atrageri de care am vorbit si care ne trec launtricul nostru spre fata lui Dumnezeu; ea se savârseste odata cu ele si sporeste dintr-însele. Mai târziu, când starea în care se afla sufletul în timpul acestor atrageri, ajunge sa fie statornica, atunci rugaciunea facuta de minte si de inima, ajunge neîncetata în lucrarea ei. Si înca mai mult, atragerile vremelnice de mai înainte se schimba în stari de contemplare, în timpul carora si din care se descopera si rugaciunea contemplativa. Contemplarea este supunerea deplina a mintii si a întregii vederi launtrice unui subiect duhovnicesc cu atâta putere, încât tot ce se afla în afara lui este uitat, iese din constiinta; mintea si constiinta trec si intra în subiectul contemplarii în asa chip, încât ele parca nici n-ar fi în noi.

16. „Faceti în toata vremea întru Duhul, tot felul de rugaciuni si de cereri“. (Efeseni 6:18). Aratând trebuinta rugaciunii, Apostolul arata totdeauna cum se cuvine ca sa fie rugaciunea ascultata. Mai întâi, zice: „rugati-va cu toata felurimea rugaciunilor si cererilor, cu toata osârdia, cu durere în inima, si cu o îndreptare înflacarata a duhului catre Dumnezeu“. Al doilea, zice: „rugati-va în toata vremea“. Prin aceasta el porunceste sa ne rugam fara sa ne lasam biruiti în fata încercarilor si fara sa ne lasam prinsi de vraja somnului. Rugaciunea nu trebuie sa fie numai o îndeletnicire savârsita la o anumita vreme ci o stare de totdeauna a sufletului nostru. Cauta, zice Sf. Ioan Gura de Aur, si nu te margini numai cu un anumit timp din zi. Auzi ce graieste! În orice vreme apuca-te de rugaciune, dupa cum spune si în alta parte: „Neîncetat va rugati“ (I Tesaloniceni 5:17). Iar al treilea, ne zice: „rugati-va întru Duhul“, adica rugaciunea nu trebuie sa fie numai cea din afara ci si launtrica, care se savârseste de catre minte în inima. În aceasta sta fiinta rugaciunii, care este o trecere înalta a mintii si inimii catre Dumnezeu. Sfintii Parinti deosebesc rugaciunea facuta cu mintea si cu inima, de cea facuta întru Duhul. Prima se savârseste printr-o lucrare pornita din voia celui ce se roaga, cea de a doua îl afla ea pe om, cu toate ca el îsi da seama de ea, totusi rugaciunea lucreaza singura neatârnat de straduintele celui ce se roaga. Aceasta rugaciune este miscata de Duhul. Pe aceasta din urma nu o putem avea la porunca, fiindca ea nu se afla în puterea noastra. Ea poate fi dorita, cautata si primita cu multumire, dar nu savârsita oricând, dupa voie. De altminteri, oamenii curatiti de patimi, au în cea mai mare parte o rugaciune miscata de Duhul. De aceea trebuie sa întelegem ca Apostolul ne porunceste rugaciunea cea cu mintea si cu inima sa o savârsim, atunci când spune: „rugati-va întru Duhul“. Adica s-ar putea adauga: rugati-va cu mintea si cu inima, dar în dorinta de a ajunge si la rugaciunea cea duhovniceasca. O astfel de rugaciune tine sufletul mereu treaz înaintea fetei lui Dumnezeu, Care este pretutindeni. Tragând la sine si revarsând dintru sine dumnezeiestile lumini, ea alunga pe vrajmasi.
Se poate spune hotarât, ca într-o asemenea stare, diavolii nu se pot apropia de suflet. Numai asa e cu putinta sa te rogi în orice vreme si în orice loc.

17. Cum a spus Apostolul: „vreau sa spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât mii cu limba“. Urmeaza de aici mai întâi de toate, ca prin aceste cinci cuvinte trebuie sa ne curatim mintea si inima, spunând neîncetat din adâncul inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma“! Si astfel sa ne ridicam pâna la cântarea cea facuta numai cu mintea. Pentru ca orice nou începator supus patimilor poate lucra aceasta rugaciune prin paza inimii, pe câta vreme cântarea cea duhovniceasca n-o poate savârsi deloc, daca nu va fi curatit din vreme prin rugaciunea mintii.

18. Întrebarea ce se pune în legatura cu rugaciunea: „Cum trebuie sa ne rugam, cu gura sau cu mintea?“ – este dezlegata prin cele dintâi cuvinte; „Sa ne rugam uneori cu cuvintele, alteori cu mintea“. Deci trebuie sa ne fie lamurit, ca nu e cu putinta sa ne rugam cu mintea chiar fara cuvinte, ci doar ca aceste cuvinte nu se aud, dar ca acolo înlauntru ele sunt rostite în tacerea cugetului. Aceasta se poate spune mai bine astfel: roaga-te uneori prin cuvinte spuse în auz si alteori prin cuvinte care nu se aud. Trebuie sa ne îngrijim doar, ca atât rugaciunea rostita în sus, cât si cea nerostita auzirii, sa porneasca din inima.

19. Lucrarea acestei rugaciuni e simpla: stai cu mintea în inima în fata Domnului si cheama-L: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, sau numai: Doamne miluieste-ma… Milostive Doamne, miluieste-ma pre mine pacatosul… sau prin alte oricare cuvinte. Puterea nu sta în cuvinte, ci în întelesuri si în simtiri.

20. Rugaciunea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma! este o rugaciune vorbita ca oricare alta Ea nu are însa nimic deosebit, ci îsi trage puterea din felul si din starea în care se savârseste.
Toate metodele despre care se scrie (sa te asezi, sa te apleci), despre savârsirea cu mestesug a acestei rugaciuni, nu sunt potrivite tuturor si fara un îndrumator care sa fie de fata, sunt primejdioase. De unul singur, e mai bine sa te apuci decât de toate acestea. Singura metoda ce se cere tuturor e: „sa stai cu luare aminte în inima“. Celelalte sunt laturalnice si nu aduc nici un adaus însemnat lucrarii.
Despre rugaciunea lui Iisus si roadele ei se marturiseste, ca nu se afla în lume ceva mai înalt decât aceasta. Nu e spus ca dupa lege. Ci ca si cum s-ar fi aflat un talisman! Rugaciunea luata ca o alcatuire de cuvinte si ca o rostire nu da în nici un chip roade. Toate roadele pot fi primite si fara aceasta rugaciune de cuvânt glasuit, chiar numai printr-o simpla îndreptare a mintii si a inimii catre Dumnezeu. Fiinta lucrarii este: „sa ne statornicim întru pomenirea lui Dumnezeu si sa umblam în prezenta lui Dumnezeu“. Putem spune oricui: „Fa cum vrei, numai cauta sa ajungi aici, ori fa rugaciunea lui Iisus, ori bate metanii, ori umbla la biserica; fa ce vrei, numai cauta sa ajungi pâna acolo, încât sa-ti aduci aminte necontenit de Dumnezeu“. Îmi amintesc ca m-am întâlnit la Kiev cu un om care spunea: „N-am folosit nici un fel de metoda, n-am cunoscut nici rugaciunea lui Iisus si cu toate acestea, toate ce scriu aici le-am dobândit si le am. Cum? Nici eu nu stiu. Dumnezeu mi le-a dat!… Faptul ca Dumnezeu a dat, sau va da, trebuie luat în considerare ca un scop, pentru ca sa nu-L amestecam cu darul Harului.
Unii spun: dobândeste rugaciunea lui Iisus, adica rugaciunea launtrica. Rugaciunea lui Iisus este un bun mijloc, care duce la rugaciunea launtrica, în timp ce ea în sinea ei, nu este o rugaciune launtrica, ci din afara. Cei ce o deprind fac foarte bine. Dar daca se vor opri numai la ea si nu vor merge mai departe, atunci ei se vor opri la mijlocul drumului…
În timpul rugaciunii lui Iisus e totusi nevoie de cugetarea de Dumnezeu; altminteri aceasta ne va fi o hrana uscata. Bine este aceluia caruia numele lui Iisus îi este legat de limba. Cu toate acestea, este cu putinta ca în vremea acestei rostiri sa nu-ti amintesti deloc de Domnul si chiar sa ai gânduri potrivnice Lui. Prin urmare, totul atârna de întoarcerea cu tot cugetul treaz si liber catre Dumnezeu, precum si de osteneala noastra, în care trebuie sa ne pastram cu chibzuinta.

21. Cugetarea de Dumnezeu poate fi înlocuita prin rugaciunea lui Iisus. Dar este oare în aceasta privinta vreo nevoie de aceasta? Ele sunt una si aceeasi. Cugetarea de Dumnezeu se petrece atunci când suim în lucrarea cugetului nostru un adevar oarecare dintre acestea: Întruparea, moartea pe Cruce, Învierea, însusirea lui Dumnezeu de a fi pretutindeni si altele, fara nici un fel anume de îndrumare a gândurilor.

22. Savârsirea rugaciunii lui Iisus e simpla; sa stai cu luare aminte în inima înaintea fetei lui Dumnezeu si sa-L chemi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!“ Lucrarea nu sta în cuvinte, ci în credinta, în zdrobirea inimii si în daruirea noastra în mâinile lui Dumnezeu. Cu asemenea simtaminte, daca stam în fata lui Dumnezeu, chiar fara cuvinte… asta înca va fi o rugaciune.

23. Osteniti-va cu rugaciunea lui Iisus. Dumnezeu va va binecuvânta. Dar, odata cu deprinderea gurii, de a rosti aceasta rugaciune, uniti amintirea de Dumnezeu cu frica si cu evlavia. Ca mai întâi de toate e sa umblam în fata Domnului sau sub privirea ochiului lui Dumnezeu, dându-ne bine seama ca El ne cerceteaza, ca vede pâna în adâncul sufletului si inimii noastre tot ce se afla acolo. Stiinta despre aceasta este pârghia cea mai puternica, ce pune în miscare viata noastra launtrica, duhovniceasca.

24. E bine sa uniti rugaciunea lui Iisus cu rasuflarea voastra, asa cum faceti. Asta s-a spus de cei din vechime. Rasuflarea tine locul metaniilor.

25. Adânciti-va în rugaciunea lui Iisus, atât cât va sta în puteri. Ea va va aduna, va va face sa simtiti o putere întru Domnul, si sa fiti necurmat cu El împreuna; printr-însa nu veti coborî din starea aceasta nici când veti fi singuri, nici când va veti afla printre oameni, nici când va veti îndeletnici cu treburile gospodaresti, nici când veti citi sau va veti ruga. Puterea acestei rugaciuni sa n-o puneti însa în repetarea cuvintelor cunoscute, ci în îndreptarea mintii si a inimii catre Dumnezeu, care se face în timpul rostirii acestor cuvinte. Atât una cât si cealalta sa mearga împreuna.

26. Rugaciunea lui Iisus este asemenea oricarei rugaciuni. Ea e mai puternica totusi decât toate celelalte rugaciuni numai prin atotputericul Nume al lui Iisus, al Domnului, al Mântuitorului, când El este chemat cu credinta deplina, fierbinte si neclatinata; care stie ca El este aproape, ca vede si aude toate si ca ia aminte din întreaga Lui fiinta la cererile noastre, fiind gata sa îndeplineasca si sa ne dea toate cele pe care le cerem. O astfel de credinta nu ne poate lasa de rusine. Daca uneori, rugaciunile par ca nu capata raspuns decât foarte anevoie, asta mai cu seama de nepregatirea celui ce se roaga de a primi cele cerute.

27. Rugaciunea care se face însotita de cugetarea asupra cuvintelor ce le rostim, este si ea tot o rugaciune numai ca e schioapa de un picior, lipsindu-i simtirea duhovniceasca a inimii. Rugaciunea aceasta înceteaza de a mai fi rugaciune de îndata ce luarea aminte fuge de la cuvintele rostite. Daca ajungem sa ne tinem cu trezvie în vremea rugaciunii, rugaciunea aceasta nu e multumitoare. Simtirea cea duhovniceasca va veni si ea, dar pentru aceasta trebuie sa ne încordam toate puterile fiintei noastre.

28. Rugaciunea lui Iisus nu este un dar, un oarecare talisman; puterea ei vine din credinta în Domnul si dintr-o adânca unire cu El, ce se savârseste cu inima si cu mintea. Într-o asemenea stare, numele Domnului se dovedeste mult lucrator întru chemarea rugaciunii. Dar repetarea cea din afara a cuvintelor nu înseamna si nu rodeste nimic.

29. O temeinica împacare a gândurilor este un dar de la Dumnezeu; dar darul acesta nu se da fara osteneala unei lucrari proprii, plina de staruinta. Nici prin propriile voastre osteneli nu veti dobândi nimic si nici Dumnezeu nu va va darui ceva, daca nu va veti stradui din toate puterile. Asta e o lege de neînlaturat.

30. Cât despre felul de osteneala ce trebuie depusa întru aceasta, am amintit-o de mai multe ori; sa nu lasam gândurile sa rataceasca dupa bunul lor plac, iar când ele vor alerga de la noi fara voia noastra, noi va trebui sa le întoarcem îndata înapoi, învinuindu-ne în cugetul nostru cu durerea în suflet pentru aceasta nestapânire. Sfântul Ioan Scararul spune în aceasta privinta, ca „trebuie sa ne închidem mintea cu staruinta în cuvintele rugaciunii“.

31. Niciodata nu trebuie sa socotim ca vreo lucrare oarecare duhovniceasca este desavârsit statornicita în noi si cu atât mai putin sa socotim aceasta rugaciune; ci trebuie sa ne purtam întotdeauna în asa chip ca si cum pentru întâia oara am fi început s-o savârsim. Ceea ce se face pentru întâia oara se savârseste si cu osârdia cea dintâi. Daca atunci când veti începe rugaciunea veti socoti ca niciodata nu v-ati dat silinta atât cât se cuvine si ca vreti sa faceti acest lucru abia de acum pentru întâia oara, atunci veti savârsi întotdeauna rugaciunea cu osârdia cea dintâi. Si ea va merge bine.
Si de nu veti propasi întru rugaciune, sa nu va asteptati la vreo propasire în nici una din celelalte fapte bune, fiindca ea e radacina tuturor.

32. De pe urma cugetarii de Dumnezeu, un gând oarecare se va alipi mai tare decât toate celelalte de inima ta. Atunci, la sfârsitul acestei îndeletniciri de cugetare e bine sa te opresti asupra gândului acela si sa te hranesti din puterea întelesului lui vreme cât mai îndelungata. Prin aceasta se netezeste calea spre rugaciunea cea neîncetata.

33. Daca te înalti cu mintea catre Dumnezeu si spui cu zdrobire de inima: „Doamne miluieste! Doamne binecuvinteaza! Doamne ajuta!“ acesta este un strigat de rugaciune; dar daca se zamisleste si se aseaza în inima ta simtirea lui Dumnezeu, atunci aceasta este rugaciunea cea neîncetata, care fara cuvinte si fara a avea nevoie sa stam la rugaciune, de la sine se îndeplineste.

34. „Neîncetat va rugati“(I Tesaloniceni 5:17). Si în alte Epistole Sf. Pavel porunceste: „La rugaciune, dati-va toata staruinta“ (Romani 12:12) si: „Staruiti întru rugaciune, fiii treji cu mintea“ (Coloseni 4:2). „Faceti în toata vremea, întru Duhul, tot felul de rugaciuni si de cereri“ (Efeseni 6:18). Staruinta si neîntreruperea în rugaciune, o învata însusi Mântuitorul prin pilda vaduvei, care datorita staruintei ei si-a dobândit cele cerute de la judecatorul cel nedrept (Luca 18:1 si urm.). Se vede, prin urmare, ca rugaciunea cea neîncetata nu este o hotarâre întâmplatoare, ci o trasatura temeinica a duhului crestin. Viata crestinului, dupa Apostol „este ascunsa cu Hristos în Dumnezeu“ (Coloseni 3:3). De aceea, el trebuie sa petreaca în chip nedespartit în Dumnezeu, cu luare aminte si cu simtirea si aceasta este însasi simtirea neîncetata. Pe de alta parte, orice crestin este „biserica lui Dumnezeu“, întru care „vietuieste Duhul lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 3:16; 6:19; Romani 8:9). Si tocmai acest „Duh“ care petrece totdeauna într-însul si care mijloceste pentru el, se si roaga pentru el întotdeauna cu suspinuri negraite (Romani 8:26), învatându-l si pe el rugaciunea cea neîncetata. Cea dintâi lucrare savârsita de darul cel dumnezeiesc, care-l întoarce catre Dumnezeu pe omul cel pacatos, se descopera prin atintirea mintii si inimii la Dumnezeu. Iar mai târziu, când prin pocainta si prin închinarea vietii sale Domnului, darul lui Dumnezeu, care lucreaza din afara prin Sfintele Taine, se va pogorî si va petrece întru el, atunci însasi acea simtire a mintii si a inimii în Dumnezeu si din care e facuta fiinta rugaciunii, ajunge sa fie neschimbata si neîncetata. El se descopera pe felurite trepte si, ca oricare alt dar, trebuie sa fie aprins (încalzit) de catre acela care-l primeste (2 Timotei 1:6). Darul acesta se aprinde (încalzeste) însa într-un chip deosebit prin osteneala rugaciunii si mai cu seama prin petrecerea rabdatoare si cu toata cuviinta, în rugile bisericesti. Roaga-te neîncetat, osteneste-te întru rugaciune si vei dobândi rugaciunea cea neîncetata, care va începe sa se savârseasca singura în inima ta fara vreo încordare deosebita. Pentru oricine e limpede, ca porunca data de Apostol nu se îndeplineste numai din simpla savârsire a rugaciunilor rânduite la anumite ceasuri, ci aceasta cere sa umbli pururea în fata lui Dumnezeu, Cel care vede toate si se afla peste tot si aceasta printr-o învapaiere fierbinte, facuta prin întoarcerea mintii în inima catre ceruri. Viata întreaga, în toate amanuntimile ei, trebuie sa fie patrunsa de rugaciune. Iar taina acesteia se cuprinde toata în dragostea de Dumnezeu. Precum o mireasa ce-si iubeste mirele nu se desparte de el cu amintirea si cu simtirea, tot astfel si sufletul, care s-a unit cu Domnul prin dragoste, petrece necontenit cu El, îndreptând spre El calde vorbiri din inima. „Cel ce se uneste cu Domnul este un singur Duh cu El“ (1 Corinteni 6:17).

35. Mi-aduc aminte ca Sf. Vasile cel Mare, pus în fata întrebarii despre chipul în care au putut Apostolii sa se roage neîncetat, da urmatoarea dezlegare: ei cugetau în toate lucrarile lor la Dumnezeu si traiau într-o viata neîncetat închinata Domnului. Aceasta stare sufleteasca era pentru ei o rugaciune neîncetata.

36. Va pare rau ca rugaciunea lui Iisus nu este neîncetata – ca nu o rostiti neîncetat – dar nici nu se cere asta, ci ceea ce se cere este sa aveti o necurmata simtire de Dumnezeu, care poate avea loc si în timpul vorbirii si în timpul citirii si în timpul observarii si cercetarii oricaror lucruri. Cum însa rugaciunea lui Iisus – atunci când va rugati cu ea, se face în chipul de mai sus, atunci continuati sa lucrati în acest chip si rugaciunea îsi va largi câmpul.

37. Uneori se poate folosi toata vremea rânduita pentru pravila, în rostirea unui psalm pe de rost, alcatuind din fiecare stih o rugaciune deosebita. Mai mult: uneori se poate savârsi întreaga pravila, folosindu-ne de rugaciunea lui Iisus facuta cu metanii. Iar câteodata se poate lua câte putin din toate acestea, atât din prima cât si din cea de a doua si din cea de a treia. Lui Dumnezeu îi trebuie inima (Pilde 23:26) si îi este de ajuns daca ea va sta cât mai grabnic cu evlavie în fata Lui. Rugaciunea neîncetata tocmai în aceasta sta: sa ne aflam întotdeauna cu evlavie în fata lui Dumnezeu. Iar peste aceasta stare, pravila nu face decât sa puna lemne pe foc, în cuptorul care trebuie încalzit cu puterea duhului.

38. Din rugaciunea cea neîncetata, nevoitorul ajunge la saracia cea duhovniceasca: învatând sa ceara necontenit ajutorul lui Dumnezeu; pe nesimtite, îsi nimiceste încrederea în sine; astfel încât, daca va face ceva bun, nu vrednicia lui va vedea în aceasta fapta, ci mila lui Dumnezeu, pe care neîncetat i-o cere Celui Prea Înalt.
Rugaciunea cea necurmata duce pe om la dobândirea credintei, pentru ca cel ce necontenit se roaga, începe sa simta treptat prezenta lui Dumnezeu. Simtirea aceasta poate creste încet, încet si în asa masura se poate întari, încât ochiul mintii sa-L poata vedea pe Dumnezeu în pronia Lui, asa cum vede ochiul simtit lucrurile materiale ale lumii; iar inima poate ajunge sa simta prezenta lui Dumnezeu. Cel ce vede în chipul acesta pe Dumnezeu si îi simte prezenta, nu poate sa nu creada întru EI cu o credinta vie, care se adevereste prin fapte. Rugaciunea neîncetata nimiceste viclenia prin nadejdea în Dumnezeu, calauzeste duhul catre sfânta simplitate, dezobisnuind mintea de gândurile cele cu multe si felurite chipuri, de încoltirea acelor începuturi de gând cu privinta la noi însine si la aproapele, pastrându-ne pururea mintea la saracie si smerenia întelesurilor ce alcatuiesc dumnezeiasca învatatura. Cel ce se roaga neîncetat se dezvata treptat de deprinderea de a visa si de a se împrastia cu mintea; el se leapada de grija de la cele multe si desarte, cu atât mai mult, cu cât învatatura cea sfânta si smerita i se va adânci în suflet si i se va înradacina într-însul. În sfârsit, el poate ajunge catre starea de pruncie, cea poruncita de cuvântul Evangheliei, sau sa se faca nebun pentru Hristos, adica sa arunce întelepciunea lumii cea cu nume mincinos, primind de la Dumnezeu o întelepciune duhovniceasca mai presus de fire. Prin rugaciunea neîncetata se spulbera duhul iscodirii, al fricii, al neîncrederii. Toti oamenii încep sa para buni; iar dintr-un asemenea zalog, pe care ti l-ai pus în inima fata de oameni, se naste dragostea fata de ei. Cel ce se roaga neîncetat întru Domnul, îl cunoaste pe Domnul, dobândeste frica lui Dumnezeu, cu frica si curatenie intra în curata dragoste dumnezeiasca. Iubirea lui Dumnezeu îsi umple astfel biserica cu darurile Duhului.

39. Rugaciunea mintii se savârseste când stam cu mintea în fata lui Dumnezeu, fie într-un chip simplu, fie prin aducerea cererilor, multumirilor si proslavirilor. E nevoie sa ne deprindem cât mai temeinic cu aceasta stare, sa ne aflam în legatura cu Dumnezeu, dincolo de orice chipuri, de orice cugetari, de orice miscare simtita a gândurilor. Iata acestea sunt adevaratele expresii! În aceasta consta tocmai fiinta rugaciunii mintii sau starea mintii în inima, ce se savârseste în fata lui Dumnezeu.
Rugaciunea mintii are doua stari. Ea este sau lucratoare, când omul îsi încordeaza propriile lui puteri sau de sine miscatoare, când rugaciunea lucreaza de la sine. Cea din urma se întâmpla când noi suntem atrasi catre cele dinlauntru, dupa cum am mai pomenit, iar cea dintâi trebuie sa fie neostenita stradanie în toata vremea. Desi, prin ea însasi rugaciunea mintii cea lucratoare nu duce la nici un fel de izbânda, fiindca gândurile ne sunt mereu furate, totusi, dând printr-însa marturie despre dorirea si staruinta noastra spre a dobândi rugaciunea cea neîncetata, astfel chemam catre noi mila lui Dumnezeu si pentru aceasta osteneala Dumnezeu ne da din când în când acea atragere catre El dinlauntru, în timpul careia rugaciunea mintii se arata în înfatisarea ei cea adevarata.

40. Rugaciunea lui Iisus se poate face cu mintea în inima fara a misca limba. Aceasta rugaciune e mai buna decât cea rostita cu limba. Cea cu limba sa fie facuta doar pentru înlesnirea rugaciunii facuta cu mintea. Astfel, rugaciunea ce se rosteste cu limba ne e uneori de trebuinta pentru întarirea rugaciunii mintii.

41. În lucrarea rugaciunii lui Iisus trebuie sa ne îndepartam orice chip care ar veni sa mijloceasca între mine si Domnul, iar vorbele rostite ale rugaciunii nu sunt chiar miezul lor, ci doar unelte mijlocitoare. Lucrul de capetenie este starea mintii în inima în fata lui Dumnezeu: întru aceasta sta rugaciunea mintii si nu în cuvinte. Cuvintele au aici aceeasi însemnatate ca si oricare alta rugaciune. Fiinta rugaciunii sta în umblarea înaintea Domnului, iar umblarea aceasta în fata lui Dumnezeu nedespartita de încredintarea vie în duhul nostru, ca precum Dumnezeu pretutindeni este, tot astfel se afla El si întru noi, toate cele dinlauntru vazându-le. El vede chiar mai mult decât vedem noi însine. Nici aceasta descoperire în cugetul nostru a ochiului lui Dumnezeu care ne cerceteaza pâna în adânc, nu trebuie sa ia vreo întruchipare, ci totul trebuie sa fie doar încredintare sau simtire a prezentei Celui Prea Înalt. Cine se afla într-o încapere prea calduroasa, simte cum îl cuprinde si-l patrunde caldura. Acelasi lucru trebuie sa se întâmple si cu omul cel duhovnicesc, care este înconjurat de Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea, Care pe toate le cuprinde si Care este foc. Cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma“, cu toate ca în ele însile sunt doar sunete care nu alcatuiesc însasi fiinta lucrarii, sunt totusi unelte foarte puternice si mult lucratoare, fiindca numele Domnului Iisus este nume de mare înfricosare pentru vrajmasii mântuirii noastre si nume prea binecuvântat pentru cei ce-L cauta pe Dumnezeu. Cugetati întotdeauna în chip simplu la lucrul acesta, fara a cauta într-însul în nici un fel vreo lucrare sau putere de vraja. Rugati-va pentru toate Domnului, Prea Curatei Stapâne si Îngerului Pazitor, iara ei va vor învata toate fie de-a dreptul, fie prin mijlocirea altora.

42. Tu ai auzit adeseori cuvinte ca acestea: rugaciunea graita, rugaciunea mintii, rugaciunea inimii, pe deasupra, poate ai auzit si vreo judecata cu privire la fiecare dintre ele. Dar de ce se ajunge la o astfel de desfacere a rugaciunii în partile din care este alcatuita? Din pricina ca, datorita nesocotintei noastre, se întâmpla uneori, ca limba doar sa rosteasca cuvintele sfinte ale rugaciuinii, iar mintea ratacind cine stie unde; iar alteori, se întâmpla, chiar ca mintea sa înteleaga cuvintele rugaciunii, dar inima sa nu le raspunda prin simtirea ei. În întâiul caz rugaciunea este doar vorba goala, dar nu e deloc rugaciune; în cel de al doilea caz, cu toate ca rugaciunea gândita cu mintea se uneste cu cea glasuita cu gura, nici aceasta nu este o rugaciune desavârsita, deplina. Rugaciunea deplina si adevarata se savârseste atunci, când împreuna cu cuvântul rugaciunii si cu gândul rugaciunii se aduna întreolalta si simtirea ei.

43. Rugaciunea mintii sau launtrica, se face numai atunci când cel ce se roaga, adunându-si mintea în inima, de acolo îsi porneste rugaciunea catre Dumnezeu, dar nu prin cuvânt auzit, ci prin cuvânt neauzit, prin care Îl proslaveste, Îi multumeste marturisindu-si cu inima zdrobita pacatele în fata lui Dumnezeu si cerând de la El toate cele bune si de folos pentru suflet si trup. Trebuie sa ne rugam nu numai cu cuvântul, ci si cu mintea si nu numai cu mintea, ci si cu inima, pentru ca astfel mintea sa vada limpede si sa înteleaga ceea ce se rosteste prin cuvânt iara inima sa simta ce cugeta în vremea aceea mintea. Toate acestea îmbinate laolalta întemeiaza rugaciunea cea adevarata si, daca în rugaciunea ta lipseste cumva ceva din toate acestea, atunci sa stii ca ea sau nu este o rugaciune desavârsita, sau ca nu e deloc o rugaciune.

44. Cel ce si-a aflat pocainta merge catre Domnul. Calea spre El este, propriu-zis, calea launtrica, cea care se savârseste în minte si în inima. Miscarea de gând a mintii si cu starea inimii, în asa fel trebuiesc potrivite între ele, încât omul sa-si afle duhul pururea cu Domnul, sa se descopere în apropiere de El. Cine ajunge la starea aceasta, acela neîncetat se lumineaza pe sine din lumina cea launtrica, primind în sinea lui stralucirea luminei celei întelegatoare (Teodorit), asemenea lui Moise caruia i s-a luminat fata pe munte din împreuna petrecere cu Domnul. Despre aceasta vorbeste în alta parte Sf. Prooroc David: „Însemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale, Doamne“ (Psalmi 4:7).
Unul din mijloacele care ne înlesneste ca sa ajungem aici este rugaciunea mintii, cea savârsita în inima. Când aceasta se înfiripeaza în noi, abia atunci ni se face limpede privirea mintii, iar duhul nostru, vazându-L în limpezime pe Dumnezeu, afla de la El puterea ca sa vada si sa alunge tot ce-l poate face nerodnic înaintea lui Dumnezeu. Cu toate acestea nu sunt putini aceia, care asteapta sa se apropie de Dumnezeu doar prin mijlocirea faptelor si a nevointelor din afara. Asteapta, dar nu se apropie, pentru ca acestia nu merg pe calea cea adevarata. Acestia trebuie îndemnati astfel: cu mintea si cu inima cautati a va apropia de Dumnezeu, si nu veti mai fi rusinati de vrajmasul care în vremea nevointelor voastre celor din afara, pururea va biruie în gândurile mintii si în simtamintele inimii. Apropierea de Dumnezeu cu mintea si cu inima va va da puterea sa ajungeti stapâni peste toate miscarile sufletului si prin aceasta sa-l rusinati pe vrajmas, ori de câte ori va încerca el sa va rusineze.

45. Dumnezeu sa binecuvinteze grija voastra pentru starea mintii în fata lui Dumnezeu. Aceasta este o lege de neînlaturat pentru oricine doreste propasirea pe calea duhovniceasca. Nimic nu vine chiar întru totul nemeritat. Ajutorul lui Dumnezeu este întotdeauna gata si mereu este aproape, dar el se daruie celor care-l cauta si se ostenesc si, înca pe deasupra, abia dupa ce acestia si-au pus la încercare toate mijloacele de care s-au putut folosi începând cu inima plina sa strige: Doamne ajuta! Dar atâta vreme, cât mai ramâne o cât de mica nadejde în ceva din cele ce se pot savârsi si prin propria putere a omului, Domnul nu se amesteca întru lucrarea lui, ca si cum ar voi sa-i spuna: astepti sa ajungi acolo singur. Atunci asteapta. Dar oricât ai astepta, la nimic nu vei ajunge. Cereti, de aceea de la Domnul sa va dea duh zdrobit, inima înfrânta si smerita!

46. Din darul lui Dumnezeu, se întâmpla ca o singura rugaciune, pornita din adâncul inimii, sa fie o rugaciune cu adevarat duhovniceasca, miscata în inima de Duhul Sfânt; cel ce se roaga o recunoaste, dar îsi da seama ca nu el o savârseste, ci ca ea singura lucreaza într-însul. O astfel de rugaciune este mostenirea celor desavârsiti. Pe când rugaciunea pe care oricine o poate ajunge – si care i se cere fiecaruia – este aceea în care cugetul si simtirea sa fie unite totdeauna în rostirea rugaciunii.
Mai este un fel de rugaciune ce se numeste „starea înaintea Domnului“, când cel ce se roaga se concentreaza în întregime înlauntrul inimii si Îl contempleaza acolo cu mintea pe Dumnezeu, Care este de fata cu el si în el, însotind aceasta contemplare cu simtaminte corespunzatoare acestei priviri si anume: cu frica de Dumnezeu si cu unirea cea de evlavie, pricinuita de negraita maretie a Lui, cu dragostea si cu lasarea în voia Lui, cu zdrobirea inimii si cu sufletul gata de orice jertfa… La starea aceasta se poate ajunge adâncindu-ne în rugaciunea obisnuita, cea prin cuvânt, cu mintea si cu inima. Cine se roaga mult si asa cum se cuvine, va vedea ca aceste stari i se vor întâmpla din ce în ce mai des, astfel încât pâna într-un sfârsit, starea aceasta poate sa i se statorniceasca înlauntrul sau. Ea se numeste atunci „umblarea în fata lui Dumnezeu“ si este o rugaciune neîncetata. Într-o asemenea stare a petrecut Sf. Prooroc David, care marturiseste despre sine însusi: „Îl am pe Domnul, stând vesnic în fata mea; câta vreme El e la dreapta mea, nu ma voi clatina“ (Psalmi 15:18).

47. Lucrarea acestei rugaciuni ce se savârseste în inima este de doua feluri: uneori mintea trebuie sa se pregateasca alipindu-se de Domnul în inima, prin neîncetata Lui pomenire; alteori, lucrarea rugaciunii pornita de la sine, mai dinainte, numai din focul bucuriei, atrage mintea în inima si o leaga de chemarea Domnului Iisus si de starea evlavioasa înaintea fetei Lui. Întâia rugaciune este de multa osteneala, iar cea de a doua, este de sine miscatoare. La cea dintâi lucrarea rugaciunii începe sa se descopere pe masura ce se împutineaza patimile, pe masura ce se împlinesc poruncile, pe masura ce creste masura inimii, ca urmare a staruitoarei chemari a Domnului Iisus; la cea de a doua Duhul atrage mintea în inima si îi pune acolo, în adânc, temeliile, oprind-o de la obisnuita ratacire. Iar atunci mintea nu mai este ca o prinsa de razboi, dusa de la Ierusalim la Asirieni, ci dimpotriva, savârseste mutarea de la Babilon în Sion, strigând împreuna cu Proorocul: „Tie se cuvine cântare Dumnezeule, în Sion si Tie ti se va aduce închinare în Ierusalim“. Potrivit acestor doua chipuri de rugaciune, mintea este si ea când lucratoare, când vazatoare, prin lucrare, cu ajutorul lui Dumnezeu, atât cât îi este omului îngaduit.

48. Când rugaciunea cea launtrica va dobândi putere, atunci va începe sa ne calauzeasca rugaciunea cea glasuita: se va înstapâni asupra cuvintelor rostite, în rugaciunea cea din afara, ba chiar încetul cu încetul va începe sa o patrunda si pe aceasta cu puterea ei. Astfel, râvna pentru rugaciune va începe sa se aprinda, fiindca de acum raiul va fi în suflet. Ramânând însa numai cu rugaciunea rostita prin cuvinte, cu rugaciunea cea din afara, puteti sa ajungeti la raceala în stradania voastra pentru rugaciune, chiar daca o veti savârsi cu luare aminte si cu întelegere; simtirea cu inima în vremea rugaciunii, iata lucrul de capetenie.

49. Anumite chipuri ale rugaciunii nu stau la puterea noastra de alegere. Ele sunt în masuri felurite ce curg din acelasi har.
Asa sunt mai mult rugaciunile ce pornesc de la sine atunci, când le afla Duhul rugaciunii. Dar si acestea sunt de doua feluri: în cel dintâi, omul are puterea sa se supuna sau nu acestui duh, sa conlucreze împreuna cu el sau sa-l spulbere, iar în celalalt, el nu mai are puterea sa se împotriveasca, ci este rapit în rugaciune si este tinut într-însa de alta putere, întru totul lipsit de putinta ca sa mai lucreze altcumva. Drept urmare, ceea ce am spus priveste mai mult doar acest din urma chip al rugaciunii. Dar întrucât priveste toate chipurile celelalte de rugaciune, alegerea este întotdeauna cu putinta.

50. „Dar însusi Duhul mijloceste pentru noi cu suspinuri negraite“ (Romani 8:26).
Acest cuvânt ne va fi pe înteles de vom încerca o apropiere cu ceva din cele ce ni se întâmpla si noua astazi. Ni se întâmpla ceva asemanator în rugaciunea aflatoare. Noi ne rugam de obicei, fie dupa cartile de rugaciune, fie cu propriile noastre cuvinte. În acest fel de rugaciune se trezesc simtiri de rugaciune si suspinuri dar pe acestea le trezim noi însine, prin propria noastra lucrare, si aceasta este o rugaciune. Dar se întâmpla uneori, ca înclinarea noastra înspre rugaciune ne prinde ea însasi si ne sileste sa ne rugam si nu ne lasa pâna când rugaciunea nu se revarsa în întregime. Aceasta este, sau întocmai asemenea cu aceea despre care vorbeste Apostolul, sau foarte asemanatoare cu ea. Cuprinsul unor astfel de rugaciuni rareori este hotarât, dar într-însele întotdeauna respira daruirea de sine la voia lui Dumnezeu, încredintarea fiintei noastre întregi în mâinile calauzitoare ale Domnului, Care stie mai bine decât noi aceea ce ne este de trebuinta pentru binele nostru, atât pentru cele dinlauntru, cât si pentru cele din afara ale noastre, dorindu-le El pentru noi cu mai multa putere decât noi însine si fiind gata sa ni le daruie pe toate si sa ni le rânduiasca, doar numai daca noi nu ne împotrivim. Rugaciunile, care ne sunt lasate de Sfintii Parinti, au tot acelasi izvor launtric, sunt în sinea lor miscate de duh si de aceea sunt pâna astazi atât de lucratoare.

 

Despre Rugaciunea lui Iisus – vol.I – I. Rugăciunea


Despre Rugaciunea lui Iisus – vol.I
I. Rugăciunea

1. Rugaciunea îsi are treptele ei. Treapta întâi este rugaciunea trupului, cea a cititorilor facuta în picioare si a metaniilor. Mintea se împrastie, inima nu încearca nici un simtamânt, nici o bucurie: omul are nevoie aici de rabdare, de truda, de sudoare. Totusi, fara sa tii seama de toate acestea, hotaraste-ti anumite masuri si roaga-te.
Treapta a doua este rugaciunea cugetarii: mintea s-a deprins sa se reculeaga în ceasul rugaciunii, pe care o rosteste în întregimea ei, fara risipiri. Mintea se topeste laolalta cu slova scrisa si o rosteste ca si cum ar fi cugetat-o ea însasi.
Treapta cea de a treia este rugaciunea simtirii: prin luarea-aminte, inima se încalzeste si ceea ce adineauri era gând, ajunge aici simtire, însa aici – simtirea ca nevoie si cerinta. Cine a ajuns la simtire, acela se roaga fara cuvinte, fiindca Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea, abia de aici începe hotarul sporirii întru cele ale rugaciunii, pentru ca, stând la rugaciune – sa treci din simtire în simtire. Pe aceasta treapta citirea poate sa înceteze, precum si staruinta gândului, dar sa se pastreze petrecerea în aceasta simtire, cu semnele proprii ale rugaciunii. Când simtirea rugaciunii va ajunge la starea de rostire neîncetata atunci va începe rugaciunea cea duhovniceasca, care este un dar al Duhului de la Dumnezeu, ce se roaga El pentru noi întru noi. Aceasta este cea din urma treapta pe care o poate atinge rugaciunea, desi se spune ca mai este o rugaciune la care poate ajunge duhul nostru si care trece dincolo de hotarele starilor cunoscute cugetarii, precum se afla scris la Sfântul Isaac Sirul.
Cel mai înlesnit mijloc de suire înspre aceasta stare de rugaciune este acela de a ne însusi rugaciunea lui Iisus prin câstigarea deprinderii ei si înradacinarea ei în adâncul fiintei noastre.
Barbatii cei mai încercati în viata duhovniceasca înteleptiti de Dumnezeu, au aflat acest unic mijloc simplu si totodata atotlucrator, în stare de a trece sub pecetea duhului toate lucrarile noastre launtrice si întreaga noastra viata de nevointa duhovniceasca. Ei au lasat, în îndrumarile lor, rânduieli pâna la amanunt cu privire la aceasta rugaciune.
Ostenindu-ne si aflându-ne nevointa (asceza) noi cautam curatirea inimii si reîntemeierea duhului. Spre tinta aceasta duc doua cai: calea cea lucratoare, adica umblarea potrivit nevointelor amintite, precum si calea cea vazatoare, adica a reîntoarcerii mintii la Dumnezeu. Într-una, sufletul se curata pe sine si-L primeste pe Dumnezeu; în cealalta, Dumnezeu, care potrivit cu ochiul inimii, arde orice necuratenie si vine sa se salasluiasca în acest suflet ajuns fara de prihana. Iar aceasta cale din urma ramâne numai la rugaciunea lui Iisus, despre care Sf. Grigorie Sinaitul spune: „pe Dumnezeu îl dobândim ori prin fapte lucratoare si stradanie, ori prin chemarea cu mestesug a numelui lui Iisus“, si apoi ca „întâia cale mai lunga este decât cea de a doua, care e mai grabnica si aducatoare de rod“. De aceea, unii au ajuns sa dea rugaciunii lui Iisus o întâietate fata de toate celelalte nevointe. Ea ne aduce, într-adevar, luminarea, întarirea, împrospatarea, îi biruie pe toti vrajmasii vazuti si nevazuti si îl ridica pe om la Dumnezeu. Iata cât de atotputernica si de atotlucratoare este, iar numele Domnului Iisus este visteria tuturor darurilor celor bune, a puterilor si a vietii celei din duh.
Urmeaza de aici, în chip firesc, ca oricare dintre cei ce au aflat pocainta sau doar au început sa-L caute pe Dumnezeu, pot si înca trebuie sa primeasca, chiar de îndata o îndrumare desavârsita pentru savârsirea rugaciunii lui Iisus, iar odata cu ea sa fie îndrumati si în toate celelalte lucrari, pentru ca pe calea aceasta noi putem mai repede sa ajungem puternici si mai repede sa ajungem a vedea duhovniceste si sa patrundem pâna la lumea launtrica. Pentru ca nu stim nimic despre taria aceleia, unii sau chiar cei mai multi se opresc la lucrarile trupului si ale sufletului, irosindu-si aproape fara de vreun folos, ostenelile si vremea.
Lucrarea aceasta se numeste „cea mestesugita“ sau a „maiestriei“ si este foarte simpla. Stând cu trezvia mintii si cu întreaga luare aminte în inima, tu rosteste neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma“ si aceasta fara nici un fel de plasmuire a vreunui chip sau aratari, potrivit credintei ca, Domnul te vede si El este cu luare aminte la tine.
Trebuie neaparat sa pastram toata puterea mintii în inima si în tot timpul lucrarii sa oprim putin si rasuflarea, vadind astfel încordarea vrerii noastre. Dar cerinta cea mai de seama este credinta ca Dumnezeu ne sta aproape si ne aude pe noi. Astfel, spune-ti tu rugaciunea în ascutimea auzului suprafiresc al lui Dumnezeu.
La început rugaciunea aceasta multa vreme ramâne numai în starea lucratoare, ca o lucrare oarecare din afara ta, apoi trece în starea mintii si, în sfârsit, se înradacineaza în inima.
Se petrec uneori adevarate rataciri de la calea cea dreapta a acestei rugaciuni. De aceea, trebuie sa o învatam de la cel ce o cunoaste cu adevarat. Ratacirile tin mai mult de locul în care ni se opreste luarea aminte – în cap sau în piept.
Cine a ajuns sa aiba luarea aminte înfipta în inima, e în afara de primejdie. Dar înca mai ferit de primejdie este acela care cade cu durere la fata lui Dumnezeu în fiecare clipa cu zdrobirea inimii si cu rugaciunea care se face mereu pentru izbavirea de tot felul de înselari.

2. Cine nu are rugaciunea launtrica, rugaciunea mintii, acela nu are nici un fel de rugaciune, fiindca numai rugaciunea launtrica este adevarata rugaciune, bine placuta si bine primita de Dumnezeu. Ea trebuie sa ajunga sa fie sufletul cuvintelor ce se rostesc în închinarea cea din camara noastra sau la biserica; asa ca, atâta vreme cât ea nu se afla în aceste cuvinte, închinarile cele din afara au o înfatisare de rugaciune, dar nu sunt însasi rugaciunea.
Deoarece rugaciunea, ce este oare? Rugaciunea este suirea mintii si a inimii la Dumnezeu, spre proslavirea si multumita lui Dumnezeu, precum este si cererea bunurilor sufletesti si trupesti ce ne sunt de trebuinta. Esenta rugaciunii este, prin urmare, aceasta suire, care începe din adâncul inimii, si merge cu mintea pâna la Dumnezeu. Daca mintea sta treaza în inima, înaintea fetei lui Dumnezeu si, umplându-se de evlavia cuvenita, începe sa-si reverse inima în fata Lui. Iata ca s-a si savârsit rugaciunea mintii! Si asa, orice rugaciune trebuie sa fie. Rugile din afara ce se desfasoara prin cuvinte, cele ce se citesc acasa sau la biserica, îi dau numai vorba sau forma; pe câta vreme duhul sau fiinta rugaciunii este purtata de fiecare în sinea lui, în mintea si în inima lui. Toata rânduiala noastra de rugaciuni bisericesti, toate rugaciunile orânduite spre întrebuintare în casa omului, au însusirea de a întoarce mintea catre Dumnezeu. Cel care le savârseste, chiar daca nu este atât de atent, nu poate sa nu se întoarca cu gândul la Dumnezeu, afara doar de nu este cu totul nebagator de seama la lucrarea ce o savârseste.

3. Nimeni nu poate ocoli rugaciunea mintii. Noi nu putem sa nu ne înaltam cu rugaciunea la Dumnezeu, fiindca aceasta o cere firea noastra gânditoare. Iar noi nu ne putem ridica la Dumnezeu altfel decât prin lucrarea mintii, fiindca Dumnezeu este o fiinta cugetatoare. Este într-adevar, o rugaciune a mintii care se face prin cuvinte sau din afara – în casa sau în biserica – si este o rugaciune a mintii în ea însasi fara nici o forma sau de stare trupeasca dar oricum ar fi amândoua, fiinta rugaciunii este una si aceeasi. Atât în forma cea dintâi cât si în cea de a doua, ea este asezata cu porunca si pentru mireni. Mântuitorul a poruncit sa intram în camara noastra si sa ne rugam acolo lui Dumnezeu Tatal, în taina. Aceasta camara, dupa cum o tâlcuieste Sf. Dimitrie al Rostovului, înseamna inima. Drept urmare, cuvântul Domnului ne da porunca sa ne rugam în taina, cu mintea, lui Dumnezeu. Aceasta porunca se întinde asupra tuturor crestinilor. Iata ce porunceste si Apostolul Pavel, când spune: „savârsiti în tot timpul, în duhul, toata felurimea de rugaciuni si de cereri“ (Efeseni 6:18). El ne da porunca sa facem rugaciunea mintii – rugaciunea duhovniceasca – si porunceste aceasta tuturor crestinilor sa se roage neîncetat (I Tesaloniceni 5:17). Iar ca sa te rogi neîncetat, nu poti altfel decât cu rugaciunea mintii în inima…
Când ne sculam dimineata, sa ne întemeiem înca mai puternic în inima noastra fata cu Dumnezeu prin rugaciunea diminetii si dupa aceea sa ne vedem de lucrul nostru – care de Dumnezeu ni s-a hotarât – dar fara sa rupem firul simtirii si luarii aminte ce ne leaga de El.

4. „Cântati în inimile voastre lui Dumnezeu, multumindu-I în psalmi, în laude si cântari duhovnicesti“ arata rugaciunea rostita cu glas ce se face prin cuvinte, iar cuvintele: „cântati în inima voastra lui Dumnezeu“ arata rugaciunea launtrica ce se face cu mintea în inima.
Psalmii, cântarile, laudele, imnurile, odele, sunt denumirile felurite ce se dau cântarilor bisericesti. E foarte greu sa arati deosebirile dintre ele, pentru ca atât dupa cuprins cât si dupa forma, ele se aseamana foarte mult. Toate sunt rodiri ale duhului de rugaciune. Nevoindu-te în rugaciune, duhul îl proslaveste pe Dumnezeu, îi multumeste si înalta catre El cererile sale. Toate aceste desfasurari ale duhului de rugaciune nu sunt despartite în duh si nu se ivesc unele fara altele. Rugaciunea când este pusa în miscare, trece dintr-o forma într-alta, câteodata de mai multe ori, în vremea când cineva se roaga. Daca o vei rosti tare prin cuvinte, se va vadi ca o rugaciune glasuita, daca se va numi psalm, imn sau oda – se va numi asa si rugaciunea ta. De aceea, nu ne vom sili sa tintim vreo deosebire dupa denumiri. Prin ele Apostolul a vrut numai sa cuprinda toate felurimea rugaciunilor care se rostesc prin cuvânt. Sub denumirile lor ar intra si toate rugaciunile ce se întrebuinteaza acum la noi. La noi sunt în folosinta, în afara de Psaltire, cântarile bisericesti cu stihoavnele, acatistele si rugile de tot felul, ce sunt cuprinse în cartile de rugaciuni. Dar nu vei gresi daca, citind cuvintele Apostolului despre rugaciunea glasuita, vei întelege sub numele lor si aceste rugaciuni cu glas care sunt întrebuintate la noi. Puterea nu sta în cutare sau cutare rugaciune glasuita, ci în felul cum se savârseste. Cum trebuie savârsite rugaciunile cu glas, Apostolul o arata în cuvântul „duhovnicesti“. Rugaciunile sunt duhovnicesti pentru ca ele se nasc si rodesc dintru început în duh si din duh se revarsa. Si se numesc înca mai mult duhovnicesti pentru ca se nasc si rodesc prin darul Sfântului Duh. Atât Psaltirea cât si toate celelalte rugaciuni glasuite n-au fost dintru început astfel. Ci la început ele au fost curat duhovnicesti, apoi au fost îmbracate în cuvânt si au ajuns rostite în afara. Dar cuvântul ce le-a învesmântat, n-a îndepartat duhovnicescul din ele. Si acum ele sunt glas numai la aratare, dar în ceea ce priveste puterea lor, ele sunt duhovnicesti…
Din astfel de lamurire se vede ca daca noi vom voi sa tragem o învatatura din cuvântul Apostolului despre rugaciunea rostita cu glas tare, atunci iata ce vom primi: tu sa intri în duhul rugaciunilor pe care le auzi si le citesti si, zamislindu-le din nou în inima ta, de acolo înalta-le lui Dumnezeu, ca si cum ele ar fi nascute din inima ta, sub înrâurirea darului Duhului Sfânt. Aceasta este o lege care limpezeste hotarât fiinta rugaciunii spusa tare, asa cum e placuta lui Dumnezeu, dar cum poti ajunge la ea? Cuprinde cu întelegerea, îmbratiseaza cu simtirea, învata chiar pe de rost rugaciunile pe care vrei sa le citesti în rugile tale rostite cu glas. Numai asa, când te vei aseza la rugaciune, nu vei rosti ceva strain, ci ceea ce se afla chiar în inima ta, întru a sa desavârsita simtire.

5. „Vorbiti între voi în psalmi si în laude si în cântari duhovnicesti, laudând si cântând Domnului în inimile voastre“ (Efes. 5, 19).
În ce legatura de idei am putea primi aceste cuvinte? Oare în întelesul ca numai atunci sa cântati cu gura si cu inima când va veti umple de Duh? Sau în întelesul ca daca voiti sa va umpleti de Duhul, atunci sa cântati? Cântarea cu gura împreuna cu inima este socotita oare ca urmarea preaumplerii de Duhul sau se arata ca un mijloc ce duce spre aceasta umplere?
Coborârea Duhului nu sta în puterea noastra, ea vine asa cum binevoieste Duhul însusi. Iar când vine, pricinuieste marea trezire a puterilor duhului nostru însusi. Atunci, lauda lui Dumnezeu se împlineste de la sine. Libertatea noastra este cu putinta sa se vada întrucât este vorba sa îngaduim lauda aceasta sa ne cânte în inima, sau s-o destainuim si cu limba spre auzul tuturor. Cuvintele acestea de mai sus, prin urmare, trebuiesc luate nu în întâiul, ci în al doilea înteles. De voiti sa va umpleti cu Duhul, atunci, cântati! Cântarea va trezi duhul tau care va pregati calea pentru primirea Duhului sau te va pune în starea de a simti lucrarea lui. Fericitul Teodorit spune ca Apostolul introduce o duhovniceasca încântare, când spune: „umpleti-va de Duhul“, si arata cum trebuie sa ajungem acolo si anume: „neîncetat cântând lui Dumnezeu adâncindu-va în voi însiva si desteptând pururea cugetul vostru. E ca si cum ai adauga: prin mijlocirea cântarii celei cu limba si cu inima.
Nu e mai greu de înteles, ca în lucrarea aceasta lucrul de capetenie nu mai e sunetul dulce al cântarii, ci cuprinsul celei cântate. Puterea ei de înrâurire e asemenea unei cuvântari scrise cu înflacarare, care îl înflacareaza pe cititor. Tot asa se petrece si cu cântarile bisericesti. Psalmii, imnurile si odele – pesnele bisericesti sunt în firea lor revarsari de simtiri evlavioase catre Dumnezeu care ne misca cugetul. Duhul lui Dumnezeu i-a umplut pe alesii Sai si ei si-au rostit plinatatea simtamintelor lor în cântari. Cel ce le cânta cum trebuie, poate, pe o cale rasturnata sa ajunga la simtamintele destainuite de ele si prealipindu-se cu ele, sa se apropie de starea vrednica sa primeasca lucrarea Sfântului Duh, sau sa-si faca potrivit duhului lui la aceasta lucrare. Si aceasta este tocmai însemnatatea cântarilor bisericesti, ca prin mijlocirea lor sa încingem si sa înflacaram scânteia cea de dar, care sta ascunsa în noi. Scânteia aceasta ne este daruita prin Sfintele Taine. Pentru ca s-o aprindem si s-o preschimbam în flacara s-au rânduit psalmi, cântari, imnuri si ode duhovnicesti. Ele lucreaza asupra acestei scântei a darului în acelasi chip cum lucreaza si vântul asupra oricarei scântei, care s-a cuibarit într-o materie ce poate sa ia foc.
Dar sa ne dam seama, ca o astfel de lucrare nu poate fi a cântarilor decât numai daca odata cu folosirea lor se întovaraseste curatia inimii, asa cum spune Sf. Ioan Gura de Aur, calauzit în cuvântul acesta de chiar Sf. Apostol Pavel. Dar si alte conditiuni sunt aratate la acelasi loc si anume: întâia cere sa fie duhovnicesti cântarile si a doua ca sa nu se cânte numai cu limba, ci si cu inima.
Asa, psalmodia bisericeasca pentru ca sa duca la preaumplerea cu duhul, Apostolul cere ca aceste cântari sa fie duhovnicesti, cuvânt sub care trebuieste înteles nu numai ca acestora li se cere sa fie duhovnicesti dupa cuprinsul lor, ci sa fie miscatoare de Duh; sa fie ele singure un rod al Duhului, sau ele sa se reverse din inimi pline de Duh. În alt chip ele nu pot duce spre umplerea cu Duhul. Este potrivit legii care spune, ca ceea ce s-a spus în cântare, aceia se da celui care cânta.
Cerinta apostolica cea de a doua spune, ca aceste psalmodii sa se cânte nu numai cu limba ci si cu inima. Se cere prin urmare, nu numai sa întelegem cântarea, ci înca sa intram în aceiasi simtire cu ea sau sa primim în inima cuprinsul ei si s-o cântam în asa fel ca si cum ar izvorî din chiar inima noastra. Iar în apropierea acestui loc citat cu înca altele ni se descopera ca în vremurile apostolice nu cântau decât numai aceia care se aflau într-o stare sufleteasca, ceilalti intrau dupa aceasta si ei într-o stare asemanatoare cu a lor – si asa întreaga adunare bisericeasca cânta si lauda pe Domnul nu în alt chip, decât în inima. Ce poate fi de mirare, daca în urma acestor cântari toata adunarea se si umplea de Duhul? Ce comori se ascund în comorile bisericesti, daca ele se savârsesc cum trebuie?
Sfântul Ioan Gura de Aur se întreba: „ce înseamna cuvintele acestea“: „cântând în inimile voastre Domnului?“ Asta se tâlcuieste: începe aceasta lucrare în luare aminte, caci cei care nu au luare aminte de sine, cânta fara folos, rostind numai vorbele, în timp ce inima lor le rataceste în alta parte.
Fericitul Teodoret adauga la acestea: „acela cânta cu inima care nu îsi pune numai limba în miscare, ci îsi trezeste si mintea spre întelegerea celor rostite“. Alti Sfinti Parinti, scriind despre întoarcerea catre Dumnezeu prin rugaciune, socot ca ea se savârseste în cel mai bun chip, când se face cu mintea statornica în inima.
Iar ceea ce s-a spus aci, despre adunarea din biserica, se potriveste si pentru cântarea în psalmi, când se face de fiecare în parte si pe care o poate savârsi fiecare deosebit în camara sa. Rodul acestei cântari poate fi asemanator, când ele sunt zise asa cum trebuie, adica cu luare aminte, cu întelegere, cu simtire, din inima.
Si sa ne dam seama iarasi, ca desi cuvintele Apostolului vorbesc despre cântare, totusi gândul lui ne îndreapta spre întoarcerea la Dumnezeu prin rugaciune. Si ea este propriu zis desteptatoarea Duhului.

6. Al doilea chip de rugaciune este cel ce se face cu mintea si cu inima. Si cel dintâi, de altminteri, e dat sa fie si el tot asa. Însa acela se naste sub înrâurirea cuvintelor care se gasesc în rugaciunea scrisa gata; pe când aceasta se naste de-a dreptul în inima si de aici se înalta spre Dumnezeu. Rugaciunea lui Moise în fata Marii Rosii a fost în felul acesta. Iar Apostolul ne învata în felul acesta prin cuvintele: „întru Duhul cântând în inimile voastre Domnului“. Si când zice: „Cântati din darul Duhului – adica nu numai simplu cu gura, ci si cu luare-aminte, stând în chip cugetator în fata lui Dumnezeu întru adâncul inimilor voastre“. Fiindca numai aceasta înseamna sa cântam lui Dumnezeu, pe când celalalt fel se duce în vânt, asa cum glasul singur se risipeste în aer. „Nu cânta, zice, ca sa te vadesti. Chiar de vei fi într-o piata de negutatori, totusi poti sa te îndrepti catre Dumnezeu dinlauntru si sa cânti fara sa fii auzit de cineva. Nu ti-e spre paguba sa te rogi chiar si pe drum si cu inima ta sa fii sus “ (Sf. Ioan Gura de Aur). Numai o astfel de rugaciune este o rugaciune adevarata. Si rugaciunea rostita tare, numai într-atât este rugaciune, întrucât în timpul ei se roaga si mintea si inima.
În inima se zideste ea prin darul Sfântului Duh. Cei ce se îndreapta catre Domnul si se sfintesc prin Sfintele Taine, de îndata sunt daruiti în fiinta lor cu o anume simtire catre Dumnezeu, care din clipa aceea chiar prinde sa trezeasca în inima lor imboldul de a se ridica catre cele de sus. Cel ce nu va înabusi acest simtamânt prin vreo fapta nepotrivita, va vedea cu bucurie cum, cu timpul, starea aceasta neîncetata si straduinta îl prefac într-o flacara. Dar acela care îl va înabusi prin ceva necuviincios, desi nu-i va fi închisa calea ce apropie de Dumnezeu si de împacarea cu El, totusi acea simtire nu i se va da asa, deodata, si fara plata. Pe un astfel de om îl asteapta sudoarea cautarii si cererii lui întru osteneala. Dar nimeni nu se va întoarce în desert. Caci toti au darul, iar ceea ce ne ramâne de facut, este sa facem loc lucrarii lui. Darul anume îsi face loc pe masura ce se toceste în noi eul nostru si sunt dezradacinate patimile. Masura de curatire a inimii este masura de tindere a simtirii catre Dumnezeu. Când inima se va curati, atunci se va înflacara simtirea catre Dumnezeu. Simtirea lui Dumnezeu chiar si în ceilalti ia nastere cu mult înainte de o deplina curatire de patimi, dar ramâne, deocamdata, ca o samânta, sau ca o scânteie. Când omul se naste din nou, ea creste si se aprinde; dar nu sta pururea asa, ci ori izbucneste, ori se stinge; si chiar când prinde viata buna, nu lucreaza cu aceeasi putere. Dar la orice masura ar izbucni ea, întotdeauna catre Dumnezeu se înalta si-I cânta o cântare. Totul este zidit de darul Sfântului Duh, fiindca darul li se da întotdeauna preaîmbelsugat credinciosilor. Cei ce I s-au daruit Lui fara de întoarcere, sunt calauziti de El; si El singur îi zideste asa cum stie.

7. Simtirea lui Dumnezeu este o rugaciune chiar daca nu se rosteste prin cuvinte. Cuvântul întretine si – uneori – adânceste simtirea.

8. Pastrati acest dar ca pe unul ce ne este dat de mila lui Dumnezeu. Cum? Înainte de orice, sa recunoastem cu smerenie ca tot ce este bun în noi vine din darul Sfântului Duh, iar cu vrednicia noastra nimic bun nu împlinim. Fiindca de îndata ce cumpana gândului nostru va înclina spre vrednicia noastra, darul se va micsora si daca nu ne vom trezi, va înceta cu desavârsire sa lucreze; atunci vom plânge si ne vom vaita mult. Apoi, simtindu-ne pamânt si cenusa, sa fim asa cum suntem acum, adica sa nu ne îndreptam spre nimic fara o trebuinta, nici cu gândul, nici cu inima. Sa fie mereu cu Domnul. De se va micsora cât de putin aprinderea launtrica, sa ne grabim sa o crestem îndata la loc, la obisnuita ei putere. Si catre Domnul de ne vom întoarce cu durere în suflet si cu frica, vom primi îndata ajutor.

9. Rugaciunea este piatra de încercare a tuturor lucrurilor; rugaciunea este izvorul tuturor faptelor bune; rugaciunea este puterea ce pune în miscare toate virtutile; rugaciunea este povatuitorul tuturor pornirilor bune. În masura în care rugaciunea merge bine, în aceeasi masura toate vor merge bine. Caci ea nu îngaduie ca ceva din cele launtrice sa se poticneasca.

10. Rugaciunea este tot ce poate fi mai de seama în viata noastra morala si religioasa. Radacina acestei vieti se întemeiaza pe legatura libera si constienta cu Dumnezeu, care mai târziu ne trece si toate faptele noastre spre cele de sus. Mediul în care se dezvaluie si se porneste, aceasta lucrare este rugaciunea înteleasa ca o legatura de amândoua partile; ea este si tarâmul în care ni se dezvaluiesc legaturile morale cu semenii nostri; iar nevointa este tarâmul unde ni se descopera legaturile morale cu noi însine. În ce chip ne este legatura cu Dumnezeu, în acelasi chip ne este si rugaciunea; si de asemenea, cum este si rugaciunea, tot asa si felul legaturii noastre cu Dumnezeu. Cum însa aceste chipuri de a ne lega nu sunt asemanatoare la toti, nici chipul rugaciunii, prin urmare, nu este asemanator. Altfel, se aseaza fata de Dumnezeu un om care nu se îngrijeste de mântuire; altfel, cel ce s-a lepadat de pacate si e plin de râvna pentru virtute, dar n-a intrat înca înauntrul fiintei sale, si lucreaza pentru Domnul din afara; în sfârsit, cel ce a intrat înlauntru si-L poarta pe Domnul în inima lui sta în fata Lui. Cel dintâi, asa cum nu se îngrijeste de viata, tot astfel n-are grija nici de rugaciune, pe care o savârseste în biserica, acasa, dupa datinile mostenite, fara luare aminte si lipsit de simtire. Al doilea citeste multe rugaciuni si merge adesea la biserica, se straduieste totodata sa-si pastreze luarea aminte si sa-si potriveasca simtirea cu rugaciunile citite, cu toate ca aceasta se întâmpla foarte rar. Al treilea, concentrându-se cu toata faptura lui înlauntrul sau, sta cu mintea în fata lui Dumnezeu si se roaga Lui în inima, fara risipire, fara multe cuvinte, în rugaciunea lui, chiar atunci când sta mult la rugaciune în camara lui sau în biserica. Daca celui de al doilea îi veti scoate cuvintele din rugaciune, atunci veti scoate dintr-însul însasi rugaciunea; dar daca la rugaciunea celui de al treilea veti adauga multe cuvinte, îi veti stinge rugaciunea, cu vârtejul vorbirii. Orice categorie de oameni sau orice treapta a apropierii de Dumnezeu, îsi are rugaciunea ei si regulile proprii pentru desavârsirea ei. Cât de scumpe sunt îndrumarile oamenilor încercati si cât de rau poate pricinui o rânduiala facuta dupa cum îl taie capul pe fiecare!

 

Patericul Solovetului – Schimonahul Teodor


Patericul Solovetului
Schimonahul Teodor

Originea. Tunderea. Petrecerea în pustie. Asceza. Ispitirile. Moartea.

La început, Teodor a slujit ca militar în regimentul Preobrajenski. Dar inima lui ardea de dorinţa de a-I sluji Împăratului Ceresc, în cinul monahal. Întâlnindu-l odată pe împărat, în simplitatea inimii sale, i-a măturisit acestuia intenţia lui sinceră de a deveni călugăr în mănăstirea Solovăţ. Ascultându-l, împăratul nu i-a răspuns nici un cuvânt, văzându-şi de drumul său. Peste două zile, adjunctul i-a înmânat din partea ţarului 25 de ruble pentru drum spre mănăstirea Solovăţ, poruncindu-i să se prezinte la cancelaria regimentului spre a primi eliberarea din serviciul militar.
Îşi poate închipui cineva de câtă bucurie s-a umplut inima acestuia când lucrurile s-au îndreptat spre un făgaş atât de neaşteptat? Teodor s-a grăbit din răsputeri spre insula Solovăţ, unde a fost primit cu multă dragoste şi destul de curând s-a învrednicit a fi tuns, primind numele de Filip. Dar viaţa de mănăstire într-o obşte plină de oameni nu corespundea pe deplin aspiraţiilor lui înflăcărate. De aceea Filip, cerând binecuvântarea de la conducere, s-a hotărât să vieţuiască în pustie, unde s-a consacrat cu toată asprimea nevoinţelor pustniceşti. Postul şi privegherile de noapte erau îndeletnicirile lui neîncetate; pâinea pregătită de el, provenea din amestecul de făină cu merişoare pisate.
La început, Filip locuia pe insula Zaiaţ, în Biserica Sfântul Apostol Andrei, Cel întâi chemat, într-un loc sălbatic şi mohorât. Apoi a trecut pe insula Anzersk în pustia preacuviosului Eleazar. Multe năvăliri, mai ales în pustia Zaiaţ, a avut de suferit de pe urma duhurilor necurate. Într-una din nopţile întunecoase, pe când stătea la rugăciune, s-au auzit dintr-o dată nişte lovituri puternice şi dese în fereastră. Îngrijorat de acestea, pustnicul a ieşit rugându-se din chilie, gândind că va întâlni pe cineva dintre cei debarcaţi de curând pe mal, dar, spre surprinderea lui, n-a aflat pe nimeni. De multe ori auzea cum scârţâie uşa de la intrare şi cum cineva păşeşte în tindă, se urcă pe scară în cerdac, merge pe acolo tropăind, după care se întoarce din nou jos. Dacă la început atenţia pustnicului era atrasă de aceste întâmplări, mai apoi înţelegând că acestea sunt cursele vrăjmaşului, fără să se tulbure, îşi continua pravila de rugăciune. Odată, în pustia Anzersk, în timpul rugăciunilor de noapte, el a auzit o bătaie în partea de sus a chiliei sale şi, ieşind afară, a văzut un necunoscut, care la întrebarea lui: „Cine eşti şi ce faci aici?“ a răspuns: „eu sunt un lucrător din mănăstire şi îmi ascut toporul“. „Dar oare aici se ascute?“ – l-a dojenit pustnicul. „Hristos fie cu tine“ – a adăugat el, şi la aceste cuvinte, vedenia a dispărut.
Ajungând la adânci bătrâneţi, Filip s-a retras din pustie în schitul Anzersk, unde a adormit în pace.

Patericul Solovetului – Ieroschimonahul Iov întemeietorul schitului Golgota-Raspiatsk


Patericul Solovetului
Ieroschimonahul Iov întemeietorul schitului Golgota-Raspiatsk

Originea. Preoţia. Vizitatorii. Iubirea de săraci. Viaţa la curte. Vizitarea închisorilor. Însingurarea în casă. Boala. Clevetirea. Retragerea în mănăstirea Solovăţ. Ascultarea. Ispitirile. Mutarea în schitul Anzersk. Numirea în funcţia de ctitor. Sfătuirea obştei. Rânduiala la schit. Îngrijirea bolnavilor. Schima. Arătarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Mutarea la Golgota. Întemeierea schitului. Zidirea bisericii. Donaţii de la rudele ţarului. Scrisoarea ţarinei Măria. Atacul tâlharilor. Înmulţirea schitenilor. Faptele lui Iov. Aşezământul schitului. Arătarea Prea Sfintei Născătoare e Dumnezeu. Minunile. Boala. Iertarea. Sfârşitul. Înmormântarea. Starea schitului după moartea lui Iov. Alipirea la schitul Anzersk. Anexarea la mănăstirea Solovăţ. Zidirea unei biserici din piatră. Starea actuală a schitului.

Iov s-a născut în Moscova pe vremea ţarului Mihail Teodorovici, în anul 1635 şi la naştere a primit numele de Ioan. Despre părinţii lui şi educaţia primită în casa acestora nu se cunoaşte nimic, afară de faptul că şi pe tatăl său îl chema tot Ioan. După tradiţie, el provenea dintr-o familie de preoţi, de mic fiind educat în evlavia moralei creştine şi având o creştere aleasă. La atingerea vârstei maturităţii a fost hirotonit preot. Odată cu primirea preoţiei, râvna înnăscută a lui Ioan pentru o viaţă virtuasă s-a arătat într-o lumină deplină. În fiecare zi oficia slujbele dumnezeeşti şi deseori rămânea la strană şi cânta în aşa fel încât cântările lui, datorită deosebitelor sale calităţi native, erau pline de umilinţă şi-ţi mergeau la suflet.
Slujirea preoţească profundă şi plină de vibraţie a lui Ioan atrăgea la Biserică pe mulţi credincioşi care, după slujbă, se grăbeau să-l viziteze casa, ca să ia binecuvântare şi să-l cunoască mai îndeaproape. Nefiind iubitor de slavă lumească, el primea aceste vizite fără tragere de inimă şi arareori satisfăcea curiozitatea acelora care doreau să-l vadă acasă. Desăvârşindu-se în virtuţi, părintele Ioan împlinea, în afară de cele ale preoţiei, pravila călugărească şi canonul de rugăciune şi se simţea în lume de parcă ducea o viaţă de monah. Adeseori, în post şi singurătate, încuindu-se în dormitorul său, îngenunchiat în rugăciune către Dumnezeu, îşi petrecea astfel nopţile până la revărsatul zorilor. În timpul rugăciunilor de noapte, adesea, printre lacrimi, Ioan se ruga: „miluieşte-mă, Dumnezeule, pe mine păcătosul; iartă-mă Doamne“ şi altele.
Dimineaţa, singurătatea lui era întreruptă mai înainte de mergerea sa la Biserică. Se întâmpla ca, fiind rugaţi de unii dintre vizitatori, enoriaşii lui Ioan să-l anunţe, înainte de începerea dumnezeieştii slujbe, despre oaspeţii care au venit să-l cerceteze, pentru binecuvântare şi povăţuire. Nevoit să iasă la insistenţele neîncetate ale vizitatorilor, părintele Ioan îi primea pe aceştia cu faţa posomorâtă, dar discuta cu ei cu o dragoste sinceră de păstor, care se îngrijea de păstoriţii săi. Întărind pe fiecare în virtute creştină, el ştia să discute potrivit cu starea socială, rangul şi părerile fiecăruia. De regulă, cu vârstnicii discuta despre cugetarea lui Dumnezeu, cu tinerii despre pericolul poftelor şi plăcerilor, cu părinţii, despre educaţia copiilor în frica de Dumnezeu şi aşa mai departe. Toate sfaturile le întemeia pe Sfânta Scriptură şi le întărea cu pilde din istoria bisericească şi vieţile sfinţilor.
Uneori îi plăcea să-şi cerceteze prietenii şi cunoscuţii, altădată se ducea în vizită la cineva fără a fi chemat, dar oriunde se ducea era primit cu respect, iar învăţătura lui era ascultată cu plăcere. De altfel, vizita neaşteptată la câte unul din prietenii săi avea totdeauna şi un scop de binefacere. De pildă, îndată ce afla că în una din familii au izbucnit certuri şi neînţelegeri, se grăbea într-acolo şi se străduia să readucă liniştea. Dacă i se întâmpla, ca împăciutor, să jignească pe cineva, deşi nu în mod intenţionat, el îşi recunoştea greşeala şi îşi cerea iertare de la cel jignit.
Pentru un succes mai mare în slujirea pe tărâmul preoţiei, pentru binele sufletelor încredinţate lui, părintele Ioan folosea diverse mijloace şi îşi lua unele măsuri de precauţie. Astfel, el apărea în mijlocul mulţimii ascunzându-şi cinul, fiind îmbrăcat în haine de mir. Această situaţie îi uşura mult convorbirile îndeosebi cu oamenii săraci, de la care afla nevoile lor, acordându-le apoi ajutoare, după puterile sale. Era tare mulţumit dacă în felul acesta rămânea necunoscut. Ajutându-i pe cei care se aflau în lipsuri mari, Ioan avea, totodată, posibilitatea să le cunoască gândurile şi simţămintele, iar sfaturile lui să fie binevenite.
Uşile casei la milostivul Ioan erau întotdeauna deschise şi pentru fraţii mai mici. Deseori, el oferea masă celor săraci şi cu dragoste se aşeza între ei, hrănindu-i trupeşte şi duhovniceşte. Despărţindu-se de aceşti oaspeţi scumpi, Ioan îi dăruia fiecăruia dintre ei ce putea. Ii cereau ajutor şi persoane din alte straturi sociale, şi nu în zadar. Dacă era păgubit cineva din cauza unui incendiu, părintele Ioan îi ajuta cu bani, ca să-şi refacă gospodăria. Dacă se întâmpla ca cineva, din cauza bolii sau altor nevoi, să ajungă în pragul sărăciei, acela primea de la el milostenie, deajuns ca să se întreţină pe o perioadă mai lungă. Pe timp de secetă, locuitorii săraci împrumutau de la părintele Ioan seminţe de semănat sau alte lucruri de gospodărie care se aflau la el în casă, uneori chiar mâncare gătită pentru familiile lor înfometate. O mare parte din veniturile sale, milostivul Ioan, le întrebuinţa făcând milostenie, el mulţumindu-se cu puţin. Deseori, din milostivire, intervenea pe lângă unele persoane de stat, pe care le cunoştea, în favoarea celor ce sufereau pe nedrept, iar mijlocirea aceasta nu rămânea fără succes.
Vestea despre faptele bine plăcute lui Dumnezeu ale lui Ioan s-a făcut repede cunoscută printre locuitorii capitalei. Vizitatori de pretutindeni se îndreptau spre casa lui. Asemenea vizite obosindu-l, în anumite răstimpuri nu mai primea pe nimeni, iar pe cei săraci îi miluia prin slujitorii lui de încredere.
Cu toate că părintele Ioan se ferea de slava lumii şi căuta însingurarea, dar „nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă“ (Matei 5,14). Pronia divină a rânduit ca părintele Ioan să se ridice la o treaptă cu mult mai înaltă în slujirea lui Dumnezeu şi oamenilor. Vestea despre viaţa virtuoasă a părintelui Ioan a ajuns până la urechile lui Petru I. La porunca ţarului, părintele Ioan a fost chemat pentru început să slujească la o biserică de la curte, iar mai apoi rânduit şi ca duhovnic al ţarului şi al membrilor curţii imperiale,
Printr-o evlavie deosebită, părintele Ioan a câştigat bunăvoinţa tuturor persoanelor înalte din stat. Folosindu-se de bunăvoinţa ţarului, părintele Ioan dispunea de mai multe mijloace spre a împlini pornirile miloase ale inimii sale, rămânând în continuare un părinte darnic pentru cei orfani, un hrănitor la bună vreme pentru cei flămânzi, un mângâietor râvnitor pentru cei amărâţi, grabnic ajutor şi mijlocitor pentru toţi cei din nevoi. De o deosebită grijă din partea lui se bucurau cei întemniţaţi pentru crime şi diferite datorii. Când mergea în vizită la aceştia, se deghiza; trăsura o lăsa mai departe de închisoare, iar el ajungea acolo pe jos. Intrând la deţinuţi, îi saluta cu dragoste părintească, lua loc lângă ei şi cu împreună pătimire, îi întreba despre cauzele care au dus la întemniţarea lor şi, cercetând conştiinţa fiecăruia, îi mângâia cu nădejdea în Domnul. La despărţire, totdeauna părintele Ioan avea grijă să-i miluiască după puterile sale.
Celor reţinuţi pentru datorii, nu arareori le dădea bani, ca să-şi plătească datoriile, iar în zilele de Paşti, de Crăciun, cât şi în săptămâna cu harţi, vizitându-i pe deţinuţi, îl săruta pe fiecare părinteşte, ospătându-i cu hrană gătită din vreme. Pentru că în oraş începuse să se răspândească vestea despre faptele părintelui Ioan, atunci el a început să viziteze temniţele numai în timpul nopţii. Când au ajuns la el clevetiri ale oamenilor, păreri greşite şi bănuitoare la adresa lui, el a renunţat pentru o vreme să mai cerceteze temniţele, fără însă a înceta a face bine acestora prin oamenii cinstiţi şi de bună credinţă pe care îi cunoştea. Astfel că părintele Ioan din nou s-a închis în casa sa cu scopul de a se îndeletnicii pentru tot restul vieţii cu cugetarea la Dumnezeu. În afara slujbelor bisericeşti el nu se ducea nicăieri şi nici nu primea pe nimeni la el, nici chiar pe cei apropriaţi. Dacă cineva avea nevoie de un sfat sau o povaţă de la părintele Ioan, acesta putea să i se adreseze numai în scris, răspunsul dându-l în acelaşi mod. O asemenea corespondenţă ci nu refuza niciodată.
Astfel, în osteneli şi făptuiri duhovniceşti, părintele Ioan a atins, fără să se observe, o vârstă înaintată.
Odată, el a simţit că sănătatea i s-a deteriorat, mai ales că a cunoscut unele crize dureroase şi chiar leşinuri. A căzut la pat şi aproape trei luni de zile a stat culcat, fără să se mişte. Dar Domnul, cercetându-l în boală, pentru răbdarea lui blajină, i-a redat sănătatea de odinioară. Această boală a fost un preludiu a alteia care avea să-l cuprindă pe dreptul bătrân.
Revenindu-i sănătatea, bătrânul a renunţat la singurătate şi a început să primească pe toţi cei care veneau la el. Din nou au început să apară mulţi vizitatori. În discuţiile cu aceştia, pe care-i învăţa frica de Dumnezeu şi bunacuviinţă, el îşi petrecea zile şi nopţi întregi. Când se despărţea de câte un vizitator, el îşi lua rămas bun oftând adânc şi cu o oarecare tristeţe, de parcă ar fi ştiut că nu se va mai întâlni cu el niciodată.
Ceasul încercării pentru Ioan a sosit pe neaşteptate spre sfârşitul vieţii lui. Deşi nevinovat şi îmbunătăţit prin virtuţi creştine, bătrânul a fost învinuit de duşmanii lui că ar fi avut legături cu un tâlhar, pe nume Grişca Taliţkim, fapt pentru care l-au denunţat ţarului Petru I. Dând crezare acestui denunţ, împăratul a poruncit pe dată ca bătrânul de şaizeci de ani să fie trimis la arhiepiscopul Kolmogorului, Atanasie, cu un act în vederea tunderii în monahism la mănăstirea Solovăţ. Supunându-se întru totul şi văzând în aceasta o chemare a Proniei dumnezeieşti, părintele Ioan s-a îndreptat pe calea hărăzită lui.
În anul 1701, la 13 martie, bătrânul se afla deja la Kolmogor, unde s-a prezentat la Prea Sfinţitul Atanasie cu gramata din partea ţarului. Primindu-l frăţeşte, bunul arhipăstor l-a condus chiar el în mănăstirea Solovăţ, emiţând chiar un act în care scria că Ioan să fie tuns şi dat sub ascultarea unui bătrân îmbunătăţit. Blând şi nădăjduitor în Pronia Divină, părintele Ioan s-a prezentat la egumenul mânăstirii, arhimandritul Tirs, care i-a propus tunderea în monahism, după porunca ţarului. „Hristos Dumnezeu Proniatorul, – îi răspunse părintele Ioan – m-a adus la sfinţia ta, rânduind mântuirea mea prin tine. De aceea, ce îmi vei porunci mie, nevrednicul, aceea voi face“. Şi s-a închinat noului său păstor. „Binecuvântat este Dumnezeu, care te întăreşte pe tine în fapte bune; iată pentru tine loc de mântuire“ – a zis arhimandritul. Bătrânul s-a înclinat încă o dată până la pământ în faţă arhimandritului, rugându-l să-l învrednicească de tundere. La 3 aprilie, smeritul bătrân a fost tuns în monahism în Biserica catedrală, de către arhimandritul Tirs, primind numele de călugărie „Iov“, fapt despre care a fost înştiinţat şi ţarul.
Noul călugăr a fost dat pentru ucenicie bătrânului monah Iona. Predându-se în întregime spre ascultare bătrânului, Iov a început să se ostenească pe măsura puterilor lui, fiind călăuzit de dorinţa fermă de a-i plăcea întru toate Domnului Dumnezeu. Astfel că prin post, priveghere de noapte, supunere şi smerită ascultare a uimit întreaga obşte.
Călugărul cu care i-a fost rânduit noului ostenitor să locuiască într-o chilie, mărturisea că acest preţios rob al lui Hristos nimic nu gusta în afară de pâine şi apă, drept pentru care obştea l-a numit pe părintele Iov, postitorul. Pentru început, l-au trimis pe părintele Iov să facă ascultare la bucătărie obştii. Râvnitor, călugărul se ostenea cu plăcere în această ascultare; venea la lucru înaintea celorlalţi; cu mâinile sale despica lemne şi cu umerii săi de bătrân le urca pe scările înalte spre bucătărie. Cu aceeaşi râvnă împlinea şi alte munci grele. De la bucătărie, unde el s-a ostenit mult timp, părintele Iov a fost trecut la altă ascultare şi anume, la trapeza mănăstirii. Şi în această ascultare el s-a ostenit cu aceeaşi tragere de inimă şi smerenie ca şi în celelalte.
Dar vechiul vrăjmaş al oamenilor, dorind pierzarea sufletelor omeneşti, văzând faptele aleşilor lui Dumnezeu, nu doarme, ci se străduieşte în fel şi chip să-i abată pe ei de la calea mântuirii. Astfel, pe când petrecea el în smerenie în aceste ascultări, nu odată i se arătă lui urătorul binelui, ispititorul, care, în chipul medicului cunoscut de el din lume, îi vorbea, vezi Doamne, cu compătimire: „Dragule! Se cuvine să te îngrijeşti de sănătatea ta, ca nu cumva istovind trupul cu munca şi înfrânările, să slăbeşti sub jugul care ţi l-ai luat pentru Hristos. Dumnezeu nu cere istovire prin muncă şi post peste puteri, ci caută inimă curată şi smerită. La bătrâneţile tale tu lucrezi în haine de lucru asemeni unuia ce se află în robie, fără ca să fi fost obişnuit dinainte cu asemenea munci. Nu trebuie să munceşti în felul acesta, numai pentru faptul că eşti ieromonah. E prea destul pentru tine că renunţând la slava şi cinstea de care te bucurai în lume, ai ajuns într-o aşa mizerie, osândindu-te la munci istovitoare numai pentru hrană. Eu mă mir cum de poţi să primeşti o hrană atât de sărăcăcioasă, după mâncările gustoase cu care erai servit. Îngrijeşte-te ca bolile tale să nu se înmulţească peste măsură; atunci nici eu n-am cum să-ţi mai ajut şi vei muri înainte de vreme. Dacă nu vei da ascultare sfatului meu, are să-mi pară rău de tine“. „E bine să nu-ţi cruţi trupul, ca el să nu se aprindă de pofte, – îi răspundea părintele Iov cunoscutului său imaginar – şi cu toate că trupul e istovit, dar puterea lui Dumnezeu în neputinţe se săvârşeşte, Sfântul Apostol spunea şi mai bine: „nu sunt vrednice pătimirile veacului acestuia, faţă de slava mult râvnită ce se va arăta nouă. Postul este maica fecioriei, pleacă-ţi urechea la acestea.“ Auzind asemenea răspuns, vrăjmaşul îndată dispărea.
Prin aceste fapte, sufletul părintelui Iov se întărea din ce în ce mai mult în asceză. În momente de adâncă sârguinţă, el îşi amintea cuvintele sfântului Apostol: „nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui ce strânge oaste“ (ll Tim.2,4). Moşia care-i rămăsese a împărţit-o săracilor şi obştii, el rămânând absolut sărac, ca să poată să-I slujească neîmpiedicat Celui Ce pentru noi S-a jertfit pe Sine, lui Hristos Dumnezeul nostru. După multe încercări în ostenelile vieţii monahale, egumenul mănăstirii şi obştea l-au recunoscut pe noul tuns drept călugăr desăvârşit şi într-un gând l-au eliberat de ascultările mănăstireşti; i-au îngăduit apoi să petreacă de unul singur în chilie şi să-şi caute mântuirea. Petrecând în pace în liniştea chiliei sale, părintele Iov practica neîncetat rugăciunea lui Iisus, citea Sfintele Evanghelii, Apostolul, Psaltirea, viaţa preacuvioşilor Zosima şi Savatie, dar nu neglija nici lucrul de mână. Hrana care o primea de la trapeza obştii era foarte puţină şi se mulţumea cu aceea, fără să-şi mai pregătească nimic altceva.
Vestea despre călugărul din Solovăţ s-a răspândit pretutindeni, ajungând din nou la urechile ţarului, încredinţându-se că totul a fost o minciună la adresa fostului său duhovnic. Petru I a dorit să-l readucă la curtea împărătească la slujirea cea dintâi, dar, gârbovit sub povara anilor şi a ostenelilor, Iov a cerut să i se permită să rămână în Solovăţ.
Dorinţa de o şi mai mare asceză a pus stăpânire pe el definitiv. În 1702, primind binecuvântarea arhimandritului Tirs, el s-a mutat în schitul Anzersk. În schit, bătrânul s-a dăruit cu şi mai mare râvnă faptelor de asceză. Socotindu-se printre ceilalţi nevoitori ai schitului ca un ascultător venit de curând, el slujea la toţi, dar mai cu seamă se străduia să-i ajute pe cei neputincioşi. Cu toate acestea, slujbele din Biserică şi pravila din chilie nu le neglija niciodată.
La puţin timp după sosirea lui Iov în schit, s-a săvârşit din viaţă ctitorul din Anzersk. Arhiepiscopul Kolmogorului, Varnava, cunoscând viaţa smerită şi asceza părintelui Iov, a propus arhimandrutului Tirs al Solovăţului să-l ridice la rang de ctitor al schitului Anzesrk pe părintele ieromonah Iov. Pentru aceasta a fost chemat la mănăstirea Solovăţ. Ascultând de le egumen voinţa arhipăstorului, Iov a primit numirea în această funcţie considerând-o ca pe o ascultare. S-a rugat apoi să-l învrednicească de tundere în schimă, dar acestei dorinţe egumenul i-a răspuns cu refuz.
Primind binecuvântarea egumenului pentru funcţia de ctitor, el s-a îndreptat spre schit. La puţin timp, arhimandritul Tirs l-a chemat din nou pe părintele Iov împreună cu unul dintre fraţii schitului Anzersk. Binecuvântându-l definitiv în această funcţie, arhimandritul a grăit către ctitor: „îţi predau schitul Anzersk în numele Prea Sfintei Treimi, păstrează-l cu atenţie; precum sunt rânduite toate aşa să şi rămână, statutul bisericesc să nu-l schimbi şi pe toate să le faci după rânduiala sfinţilor părinţi“. Stareţul, cerându-şi iertare de la egumen şi de la bătrânii Solovăţului, împreună vieţuitorii săi, s-a întors din nou la schit. Aici, adunând în biserica schitului întreaga obşte, Iov a îngenuncheat înălţând o rugăciune către Prea Sfânta Treimă, apoi şi către preacuviosul Eleazar, ca întâistătător şi ocrotitor al schitului, după care, plecându-se intre fraţi, le-a rostit următorul cuvânt de învăţătură: „Vă rog pe voi, fraţii mei prea iubitori, ca împreună să ne dăm silinţa să moştenim Împărăţia Cerului cu post şi rugăciune, să ne îngrijim pentru mântuirea sufletelor noastre; să părăsim tot ce-i rău şi-i calea vrăjmaşului, mai bine zis: desfrâul, hoţia, bârfele, vorbele deşarte, certurile, beţiile, îmbuibările şi ura dintre fraţi; să ne depărtăm şi să ne ferim de unele ca acestea, fraţilor, ca să nu întinăm sufletele noastre, ci să mergem pe calea Domnului Care ne călăuzeşte pe noi către Patria cerească. Îl vom îndupleca pe Dumnezeu cu planşete şi lacrimi, cu post şi priveghere, ca să aflăm milă la Domnul. Să urâm plăcerile lumii, amintindu-ne de cuvintele Domnului: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, şi pe mama şi pe copii, şi pe fraţi, şi pe surori, chiar şi însuşi sufletul lui, nu poate fi ucenicul Meu“ (Luca 14,16). Noi, fraţilor, lepădându-ne de lume, să ne lepădăm şi de lucrurile rele din ea. „Niciunul – zice Domnul – care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 9,62). Cum vom fugi de chinurile veşnice, petrecând viaţa noastră în trândăvie? Nouă, fraţilor, care ne numim călugări, ni se cuvine în fiecare zi să plângem şi să ne căim de păcatele noastre. Pocăinţa este calea care duce către împărăţia Cerurilor; aici nu se vor apropia cei vicleni. Drept este, că, această cale este plină acum de amărăciune, dar după aceea va fi veselă.“ Ascultând acest cuvânt, schitenii s-au închinat părintelui Iov şi s-au dus fiecare la chilia lui.
Pe noul său tărâm de slujire, părintele Ioan îşi amintea cuvintele Domnului: „şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere“ (Luca 12,48); astfel că el îşi înmulţea ostenelile şi făptuirile. El neîncetat spunea rugăciunea lui Iisus, dar se ostenea şi trupeşte. Primul venea la slujbele bisericeşti şi la alte ascultări şi pleca ultimul.
Iov a voit să păstreze pomenirea despre întemeietorul şi despre toţi binefăcătorii schitului Anzersk. Este cunoscut că primul autor al vieţii lui Eleazar a fost Macarie, tovarăşul lui Iov. Acest călugăr l-a descris pe Iov în cartea de înregistrare a schitului Amzersk, ca fiind bărbat minunat ce „petrecea în trupul său pe pământ ca un înger fără trup“, adăugând: „acest fericit Iov era cu frică de Dumnezeu şi era plin de Duhul Sfânt; el, în râvna sa, aprinzându-se în Domnul, se îngrijea să pomenească sufletele celor adormiţi la dumnezeiasca proscomidie, şi cu tragere de inimă se îngrijea să găsească cele împrăştiate şi să adune la un loc toate cele risipite şi, înţelepţit de Dumnezeu, să restabilească spre pomenire cele de mult uitate, începând cu talerele din altar şi sfintele potire din argint, cu crucile mari (care se întrebuinţau la diferite procesiuni), până la cele de pe sfânta masă, de la cronici cu însemnări pe ele, dar mai cu seamă de la cărţile sfinte ce erau dăruite de binecredincioşii ţari, de patriarhul Nicon sau de alţi rob ai lui Dumnezeu.
El a încerca să se încredinţeze din izvoare autentice de provenienţa acestora şi a tuturor daniilor care s-au făcut în folosul Bisericii Prea Sfintei Treimi. Depunând multă stăruinţa, el a reuşit să reconstituie numele celor morţi cu mult timp în urmă şi a poruncit să fie trecute într-o carte ca, pentru sufletele celor adormiţi care au plecat la Domnul să se aducă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, iar cei vii să fie pomeniţi pentru sănătate“.
Pe neobservate, obştea schitului a început să se mărească astfel că, într-un timp scurt, s-au adunat cam 30 de oameni. În linii generale, regulamentul schitului era următorul: fiecare din cei veniţi să fie primit, indiferent dacă e bogat sau sărac lipit pământului, cu condiţia să fie avertizaţi de greutăţile din viaţa monahală. Noul începător trebuia să umble în hainele sale până ce se deprindea cu viaţa monahală; după care este îmbrăcat în rasă. Fratele trecea un examen sever prin toate ascultările; dacă se arată vrednic, era primit în monahism prin tunderea în mantie, iar cei mai destoinici erau tunşi în schimă. Pe toţi îndeobşte, dar mai cu seamă pe cei începători, părintele Iov i-a învăţa ascultarea faţă de Dumnezeu, fără de care, spunea el, nu este mântuire; ascultarea este cea dintâi dintre virtuţi.
Afară de pravila din biserică şi cea din chilie, schitenii depuneau şi o muncă fizică. În toiul nopţii, bătrânul obişnuia să treacă pe la chiliile fraţilor şi să le amintească de privegherea de noapte. Când găsea pe cineva rugându-se, se depărta cu bucurie de chilia aceluia, dar unde găsea pe cineva vorbind, bătea în uşă şi, depărtându-se cu mâhnire în suflet, aştepta până dimineaţă, pentru a-l dojeni pe fratele acela între patru ochi. El însuşi îngenunchea toată noapte şi se ruga în chilie, uneori până în zori, iar când se trăgeau clopotele, sosea primul la biserică la doxologia de dimineaţă.
Purtarea exterioară a călugărului, după înţelesul bătrânului, era următoarea: când merge să ţină mâinile la piept; la întâlnirea cu un altul, trebuie să se salute cu o plecăciune; faţa să fie umilă, ochii binevoitori, vorbirea duiasă, dragostea pentru Dumnezeu nefăţarnică, ascultarea faţă de altul fără cârtire; începerea lucrului totdeauna să se facă cu binecuvântarea celui mai mare, iar la săvârşirea unei greşeli din nepurtare de grijă se cuvenea să se ceară iertare şi să fie îndreptat.
Schitenii care doreau o viaţă şi mai singuratică, se retrăgeau, cu binecuvântarea părintelui Iov, la chiliile din pustie, rămânând în continuare în purtarea de grijă a bătrânului care, adeseori îi cerceta şi îi îndemna la osteneli ascetice, dându-le chiar de lucru. Având darul clarviziunii, bătrânul îi dojenea pe pustnici pentru greşelile lor, mai înainte ca ei să-şi ceară iertare de la el.
Amintindu-şi odată că Domnul nostru Iisus Hristos, spălând la Cina cea de Taină picioarele ucenicilor Săi, le-a grăit: „precum v-am făcut Eu vouă să faceţi şi voi“ (Ioan 13,15), părintele Ioan a început cu suspine amare să se dojenească: „Nemernicule, cât de sus eşti ridicat! Porţi o cinste îndoită, de ctitor şi de preot, dar nu ai smerenie pentru a-L urma pe Hristos Mântuitorul“. Din acea clipă el a început să-i viziteze pe cei bolnavi şi să le slujească lor, le spăla şi oblojea rănile cu mâinile sale, unora le ungea părţile bolnave cu ulei sfinţit şi de multe ori se tămăduiau. La aceste fapte de dragoste şi de îngrijire a aproapelui său, el nu a renunţat până la moarte.
În anul 1710, stareţul Iov a fost chemat la egumenul Solovăţului, de arhimandritul Tirs, fiind învrednicit pentru viaţa sa aspră de ascet de tunderea în schimă, cu numele de Iisus, în amintirea lui Iisus Navi, conducătorul evreilor.
Ieroschimonahul Iisus adeseori se retrăgea pentru liniştire în locuri pustii, iar uneori mergea la pustnici pentru convorbiri duhovniceşti, încredinţând, în lipsa lui, grija schitului ucenicilor săi: schimonahul Matei şi monahul Macarie. Astfel, pe 18 iunie, într-o zi de miercuri, bătrânul a vrut să-i facă o vizită unui pustnic pe care-l respecta, ierodiaconul Paisie, care locuia la şase verste de schitul Anzersk, undeva lângă muntele înalt numit Golgota, proslăvit prin aceea că aici petrecuse preacuviosul Eleazar. După o convorbire, ctitorul a dorit să petreacă câtva timp cu vieţuitorul în pustie, astfel că Părintele Paisie i-a dat lui o chilie separată. Precum era obişnuit, de cum s-a lăsat seara, Iisus a început rugăciunea care a durat până la miezul nopţii, citind psalmi cu genunchii plecaţi. Obosind, el s-a aşezat puţin şi, într-un vis uşor, a văzut în chilia sa o lumină neobişnuită şi în strălucirea acestei slave cereşti pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi împreună cu ea pe preacuviosul Eleazar din Anzersk. Cuprins de o cuvioasă frică, el s-a sculat din locul său şi a făcut o metanie până la pământ. După aceea a auzit glasul împărătesei Cerului: „acest munte de acum înainte se va numi Golgota; pe el se va zidi o mare biserică din piatră a Răstignirii Fiului Meu şi se va întemeia un schit de către tine şi doi ucenici de-ai tăi: schimonahul Matei şi monahul Macarie. Schitul se va numi Răstignirea; se vor aduna la tine o mulţime de monahi şi se va preamări numele lui Dumnezeu. Eu însămi voi cerceta muntele şi voi petrece cu voi în veci“. Cu aceste cuvinte vedenia a luat sfârşit; dar în acelaşi moment s-a auzit alt glas: „Sfinţeşte muntele Gologota şi pune pe el o cruce!“ Binecredinciosul bătrân mult s-a mai minunat de vedenie şi de cele auzite şi a povestit toate acestea diaconului Paisie. Paisie a încrustat pe crucea făcută de ctitor cu mâinile sale toate cele auzite de la Iisus (Această cruce de dimensiuni mari este aurită. O perioadă s-a aflat în faţa Sfintei Mese din biserica de pe Golgota, iar acum se găseşte pe peretele din altarul lateral, al Adormirii, într-o cutie de sticlă, deasupra mormântului bătrânului Iisus).
La 29 iunie, de ziua sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ieroschimonahul lisus, împlinind voia lui Dumnezeu, împreună cu ucenicii săi Matei şi Macarie s-au îndreptat din schitul Anzersk spre muntele Golgota. Aici, sfinţind apa şi stropind cu ea muntele, au înfipt o cruce pregătită din timp, cu o inscripţie şi, după puţin timp au ridicat un paraclis pentru rugăciune şi priveghere de noapte. După sfinţirea muntelui şi înălţarea crucii, pustnicii au oficiat o slujbă de laudă Domnului Dumnezeu şi Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
Din acest moment, ctitorul a început să se îngrijească de întemeierea unui nou aşezământ pe muntele Gologota. În anul 1713, el s-a îndrepta cu ucenicul său Macarie către arhiepiscopul Kolmogorului, Varnava, să ceară binecuvântarea pentru zidirea unei biserice şi a unui schit pe muntele Golgota. Printr-o scrisoare din 15 iulie 1713, arhipăstorul a binecuvântat zidirea a două biserici din piatră, una pe muntele Golgota, – Răstignirea Mântuitorului – alta sub munte, pe locul unde s-a arătat Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în cinstirea Adormirii Ei. Cu acelaşi înscris, îngăduia să se ridice un schit, numindu-l Răstignirea, iar muntele – Golgota. Fericitul bătrân s-a bucurat de o deosebită înţelegere din partea arhipăstorului, dar pe parcurs a întâmpinat diferite piedici şi greutăţi în ridicarea bisericilor din piatră, astfel că a fost nevoit să-l roage iarăşi pe arhipăstor să-i permită a ridica în locul celor două biserici de piatră una din lemn cu o trapeză în vârful muntelui. Preasfinţitul Varnava, printr-un nou act din 1714, a binecuvântat construirea pe munte a unei bisericuţe cu hramul Tăierea cinstitului cap al Sfântului Prooroc, Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan.
După ce a primit ultima gramată, bătrânul a transmis ctitoria schitului Anzersk altuia şi împreună cu alţi ucenici a trecut să locuiască pe muntele Golgota. Stabilindu-se aici, el a început să construiască schitul. În curând ucenicii lui Iisus au ridicat pe Golgota o biserică de lemn, care, spre mângâierea tuturor, a fost sfinţită de arhimandritul Tirs, purtând hramul Răstignirii Domnului, potrivit gramatei din 15 mai 1715.
Petru I, auzind că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu se arătase fericitului bătrân, precum şi despre zidirea noului schit al Răstignirii pe Golgota, cu o bunăvoinţă neobişnuită faţă de fostul său duhovnic, l-a miluit cu daruri îmbelşugate. Astfel, la puţin timp, a urmat porunca ţarului către magaziile de pâine ale statului din Arhanghelsk să livreze pâine pentru întreţinerea fraţilor din schitul Golgota. În anul 1714, când s-a început zidirea schitului, a sosit din partea ţarinei o donaţie de obiecte preţioase, haine şi cărţi, toate cu menţiunea: pentru schitul Golgota. O donaţie destul de valoroasă a fost sfânta icoană a Adormirii Maicii Domnului, ferecată în argint şi poleită în aur şi în ea montată o răcliţă cu multe părticele de sfinte moaşte. Ţarina Parascheva Feodorovna, văduva ţarului Ioan Alexeevici, a donat pentru ridicarea bisericii de pe muntele Golgota o sută de ruble, iar principele Menşicov a dat o sută de carboave. Deşi au fost mulţi binefăcători, purtarea de grijă deosebită pentru zidirea schitului de pe Golgota a avut-o principesa Maria Alexeevna, vestită pentru binefacerile sale. Iată scrisoarea adresată cu acest prilej către arhimandritul Tirs:
„Prea cinstitei obşti a Făcătorilor de minuni din Solovăţ, părintelui arhimandrit. Cu toţii ne silim ca harul Domnului, ca mila, pacea şi dragostea spre necontenită bună sporire să se înmulţească. Scriu mai întâi către Prea Cuvioşia voastră, ca să aveţi grijă de toate proviziile, de la cărămidă până la celelalte de trebuinţă pentru Sfânta Răstignire din schitul Anzersk, care ar fi de dorit să fie o biserică din piatră închinată Răstignirii Domnului; noi şi acum vă rugăm: purtaţi de grijă acestui loc ales şi preaslăvit de Dumnezeu, dar mai cu seamă se cere o grijă deosebită pentru cărămidă. Cu toate că la zidirea acestei biserici s-au ivit şi piedici datorate schimbării viceguvernatorului, totuşi, preamilostivul Dumnezeu, din dorinţa de a I Se preamări numele Său, va îndeplini cererile acelor care se tem de El şi rugăciunile lor le va auzi şi va trimite ctitori către această Sfântă Biserică. El însuşi îi va conduce aici; numai Prea Cuvioşiia voastră îngrijiţi-vă din timp spre a se face cărămidă, luând bani pentru cele ce mai aveţi nevoie de la preacuviosul părinte Iisus. Repetându-ne, vă rugăm şi vă îndemnăm să aveţi purtare de grijă corespunzătoare şi sârguincioasă pentru aceste nevoi, pentru care multmilostivul Dumnezeu vă va răsplăti, iar noi rămânem datori, în rest, ne încredinţăm cinstitelor rugăciuni ale preacuvioşiilor voastre.“
Ţarina Maria, din oraşul de reşedinţă Moscova, anul 1715, luna martie, ziua a 15-a.
În anul 1718, asupra schitului de curând zidit s-au năpustit tâlharii. Bătându-i fără milă pe toţi şi alungându-i, ei au luat toate bunurile schitului şi ale bisericii, care n-au mai putut fi recuperate. În acel ceas de grea cumpănă, fericitul bătrân se afla în chilia sa şi se ruga lui Dumnezeu pentru nerisipirea obştii. Pustnicii care se împrăştiaseră, au revenit la schit la părintele lor duhovnicesc. Bătrânul i-a dojenit pentru laşitate şi atunci călugării s-au jurat ca mai bine să moară decât să plece din schit, orice necazuri s-ar ivi.
Sub conducerea înţeleptului învăţător, schitul şi-a mărit din nou numărul vieţuitorilor care aleseseră de curând viaţa pustnicească. Nimeni nu era lepădat; toţi cei care veneau era primiţi cu dragoste. Numai că cel ce dorea să intre în schit era dator să-şi ridice cu propriile sale mâini o chilie, ajutat fiind, după puterile lui, şi de stareţ.
În curând obştea număra cam 20 de fraţi, în afara pustnicilor care locuiau în locuri retrase, aflaţi sub conducerea părintelui Iisus, care veneau la schit în fiecare zi de duminică pentru a lua parte la slujbele bisericeşti şi a se mărturisi la bătrânul lor duhovnic. Viaţa acestor pustnici se alcătuia din lucrări duhovniceşti şi osteneli trupeşti. Chiar bătrânul ctitor, spre pilda celorlalţi, de multe ori despica lemne, căra pe munte apă pentru bucătărie, frământa aluat pentru pâine în bucătărie. Odată, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, chelarul a venit la stareţ şi i-a spus: „Părinte, n-are cine să aducă apă la bucătărie“. Bătrânul s-a ridicat şi a început chiar el să care apă de la iazul de sub munte. Văzându-l obştea pe ostenitor, au sărit cu toţii şi au adus apă din belşug. Acelaşi chelar a venit după o vreme oarecare, să se plângă iarăşi bătrânului: „Părinte, porunceşte unuia dintre fraţii cei trândavi, să pregătească lemne pentru bucătărie“. „Eu sunt trândav, voi merge şi voi pregăti“ – îi răspunse fericitul. Deşi se aflau la ora mesei, bătrânul a binecuvântat să se meargă la masă, iar el a luat toporul şi a început să taie lemne. După masă s-au apucat şi fraţii să pregătească lemne pentru folosinţa lor.
La chilie, fericitul bătrân Iisus, în orele de răgaz se îndeletnicea cu lucrul de mână. Dacă se întâmpla să câştige din munca sa ceva bani, el îi împărţea în trei părţi: o parte pentru necesităţile Bisericii, altă parte pentru trebuinţele obştei, iar a treia parte o făcea milostenie la săraci. Provizii pentru ziua de mâine, virtuosul bătrân, nu-şi făcea, nu punea deoparte nici bani şi nici altele, iar în afară de câteva cărţi duhovniceşti, nu avea nimic altceva. De îmbrăcat se mulţumea cu două dulame, una din lână aspră pe care o lua direct pe trup şi alta, mai veche pe deasupra celeilalte. Dojenelor pentru modestul lui mod de viaţă, bătrânul nu le dădea nici o atenţie. Bătrânul îşi mai făcuse un obicei: îndată ce unul dintre fraţi se îmbolnăvea, el se ducea la bolnav, lăsând uneori uşa neîncuiată, îngrijea pe cel bolnav şi nu pleca de acolo până ce fratele nu se făcea sănătos.
Dar cine poate enumera toate bunele făptuiri duhovniceşti ale fericitului bătrân? Ele sunt pe deplin cunoscute numai unuia Dumnezeu, pentru Care au şi fost săvârşite. La slujbele bisericeşti de fiecare zi, Iisus mergea ca şi mai înainte, venind înaintea celorlalţi, iar la rugăciunile de la chilie, cu genunchii plecaţi petrecea nopţi întregi. Când sosea Postul Mare, obişnuia să se închidă în chilie şi petrecea tot postul în însingurare, rugându-se neîncetat. Din această izolare el nu ieşea decât în ajunul învierii Mântuitorului Hristos.
Preacuviosul a alcătuit pentru ucenicii săi chiar un regulament, din care desprindem următoarele: „dacă cineva se hotăreşte să locuiască cu mine, acum, dar şi după mine, nu trebuie să consume: unt, lapte şi peşte, şi în special să nu bea vin. Masa comună trebuie să fie alcătuită din legume, iar ulei să se folosească foarte puţin. La chilie să nu se păstreze lucruri personale; femei să nu fie primite şi nici copii să se ţină în ascultare. Afară de pravila bisericească, fiecare să citească la chilie câte 5 catisme din Psaltire, de 500 de ori să zică rugăciunea lui Iisus şi să facă 300 de mătănii.
Pentru o viaţă atât de plăcută înaintea lui Dumnezeu, bătrânul a fost dăruit cu darul deosebit al înainte vederii. Unii dintre ucenicii lui erau tare întristaţi şi mai murmurau că era greu de adus apă pe munte dintr-un iaz care se găsea la o verstă depărtare. Atunci bătrânul, într-o seară, s-a rugat cu râvnă şi cu lacrimi până la miezul nopţii lui Dumnezeu şi Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu să-l ajute în această mare trebuinţă a schitului. La miezul nopţii, el a căzut în uimire şi a văzut atunci în chilie o lumină de negrăit în care i s-a arătat Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu în slavă cerească, cu preacuviosul Eleazar din Anzersk, însoţiţi de doi îngeri. Bătrânul a căzut înaintea împărătesei la pământ. Ea i-a spus: „Ridică-te! Rugăciunea ta a fost auzită; mâine ia-ţi ucenicii şi sapă pe munte o fântână (şi îi arătă chiar şi locul), căci aici va fi apă din destul pentru tine şi pentru fraţi“. Revenindu-şi în sine, fericitul bătrân a povestit ucenicilor săi despre această vedenie. Făcându-se ziuă, bătrânul s-a grăbit să meargă cu ei la locul arătat. Cu toţii au început să sape o fântână şi într-adevăr au dat de un izvor îmbelşugat de apă. Toţi au văzut în această minune un semn deosebit al Proniei Dumnezeieşti faţă de schit şi s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu şi pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cântând într-un glas: „minunate sunt lucrurile tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut“. Când au terminat de săpat fântâna, bătrânul şi obştea au săvârşit dumnezeiasca liturghie, iar după liturghie, plecându-şi genunchii au mulţumit lui Dumnezeu; după care, în procesiune religioasă s-au îndreptat către izvor. După ce au sfinţit fântâna, au stropit cu apă prin chiliile fraţilor şi vârful muntelui, cântând condacul Sfântului Duh: „Astăzi revărsarea îmbelşugată a Sfântului Duh ne-a adunat pe noi şi cu toţii vom lua crucea Ta“… După ce procesiunea de sfinţire a luat sfârşit, bătrânul nu a zăbovit să-i mângâie pe fraţi cu un cuvânt de învăţătură, spunându-le şi acestea: „Nu vă mâhniţi, fraţilor, nu slăbiţi cu duhul, ci nădăjduiţi în Dumnezeu. Domnul cu cuvântul Său atotputernic a adus dintru adâncuri izvoare de apă dulce pentru toţi locuitorii pământului, credincioşi şi necredincioşi; oare pe noi, robii Săi, ne va lăsa să însetăm? Amintiţi-vă de făgăduinţa Lui: „mai curând îşi va uita mama pe copii săi, decât Eu pe voi!“
Într-o noapte au venit tâlharii cu gândul să-l prade pe bătrân, neştiind că el nu avea nimic ce să i se poată lua. Ascunzându-se într-un loc tăinuit de lângă chilie, ei aşteptau ca bătrânul să plece la Biserică la slujba de dimineaţă. Bătrânul nu dormea, ci îşi făcea pravila obişnuită şi a simţit venirea lor sau, mai bine zis, a cunoscut intenţiile lor. Atunci, în rugăciunea sa către Domnul, el a adăugat: „Doamne, trimite somn robilor Tăi, care se ostenesc în zadar, făcând voia celui rău“. Rugăciunea sa a fost auzită şi oaspeţii nepoftiţi au adormit lângă chilia bătrânului cinci zile şi cinci nopţi, până ce a venit bătrânul împreună cu fraţii, deşteptându-i cu cuvintele: „Până când veţi pândi în deşert? – plecaţi la casele voastre“. Trezindu-se, ei s-au ridicat, dar nu puteau să meargă, pentru că petrecuseră un timp bunicel fără să mănânce. Bătrânul i-a hrănit şi i-a slobozit. Mai târziu, aflând că aceşti oameni sunt traşi la răspundere pentru această faptă, el a făcut rugămintea să fie iertaţi de judecată. Printre altele, s-a grăbit să-şi vândă ultimile cărţi care se mai aflau la el, iar banii i-a împărţit la săraci, de teamă ca nu cumva să se repete neajunsul. Oamenii aceia, scăpaţi de la judecată, au venit la schitul Golgota şi, cerându-şi iertare şi binecuvântare de la bătrân, au muncit în folosul obştii toată vară.
Altă dată au venit hoţi la grădina de legume a bătrânului. Umplându-şi sacii cu legume, i-au pus pe spate cu gândul să plece, dar nu s-au putut mişca din loc, astfel că au petrecut două zile şi două nopţi nemişcaţi sub povara grea a sacilor. Pe urmă au început să strige: „Părinte sfinte, slobozeşte-ne pe noi din locul acesta“. La auzul acestora au venit câţiva dintre fraţi, dar n-au reuşit să-i urnească din loc. La întrebarea fraţilor: „când aţi venit aici?“ ei au răspuns: „De două zile şi două nopţi ne aflăm aici“. „Dar noi am venit tot timpul aici, de ce nu v-am văzut pe voi?“ „Dar dacă şi noi v-am fi văzut, demult ne-am fi cerut iertare de la bătrânul vostru“. A venit şi bătrânul şi le-a spus hoţilor: „Voi toată viaţa petrecând în trândăvie, nemuncind, furaţi munca altora, de aceea vă veţi petrece în deşert toţi anii vieţii voastre“. Cu lacrimi în ochi hoţii l-au rugat să-i slobozească, făgăduind ca niciodată nu vor mai face asemenea fapte. Bătrânul le-a spus: „dacă vă hotărâţi să munciţi cu mâinile voastre şi din rodul muncii voastre să întreţineţi şi pe alţii, atunci vă eliberez“. Sub jurământ ei au făgăduit să-i împlinească întocmai porunca bătrânului. Atunci el a spus: „Binecuvântat este Dumnezeu, Care vă întăreşte pe voi să trudiţi un an în acest schit pentru fraţi“. După aceea, i-a slobozit prin rugăciunile sale din legăturile nevăzute şi ei, într-adevăr, s-au ostenit în folosul schitului vreme de un an.
Unul dintre fraţi, fiind muncit de patima desfrânării, a venit la preacuvios să ceară ajutor, cu gând să împlinească tot ce-i va porunci bătrânul. Acesta, sfătuindu-l să ducă o viaţă cumpătată, s-a atins cu cârja de trupul fratelui şi din clipa aceea, patima trupească l-a părăsit şi niciodată n-a mai suferit monahul acela din pricina ei.
Ani după ani se scurgeau şi mult truditul bătrân, încercat în viaţa sa de atâtea nestatornicii, s-a apropiat de sfârşitul vieţii pământeşti. Luminătorul vieţii începea să se stingă în el; înaintând în vârstă, puterile au început să i se sleiască, preacuviosul pregătindu-se pentru mutarea la viaţa cea netrecătoare. Acum el îşi concentra mai mult atenţia asupra propriei persoane, cu toate că nu înceta să se îngrijească, ca de obicei, de binele aproapelui. Adeseori se trezea cântând cu umilinţă, printre lacrimi: „Suflete al meu! Suflete al meu! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi vei să te tulburi“. Uneori bătrânul se ducea până la mormântul său, săpat din timp şi, stând deasupra, cugeta la moarte şi la judecata lui Dumnezeu, vărsa lacrimi şi ofta adânc.
Domnul nu numai că i-a descoperit robului Său credincios apropierea sfârşitului, dar i-a arătat şi ziua în care acesta se Va petrece. Fericitul bătrân, cu mult înainte de moartea sa, a vestit fraţilor că sfârşitul său va veni într-o zi de duminică, înainte de răsăritul soarelui.
Zăcând pe patul de boală, bătrânul i-a chemat pe ucenicii săi şi, printre altele, le-a spus: „eu plec de la voi către viaţa veşnică, dar voi să petreceţi pe mai departe în cele plăcute lui Dumnezeu şi fiecare să rămână în îndeletnicirile pe care El Însuşi le-a rânduit, nepărăsind schitul şi păzind dragostea frăţească întru Domnul“.
Dar în curând, la boala grea a bătrânului, s-a adăugat şi o altă suferinţă cu mult mai grea, febra. Sleindu-se cu totul sub povara ei, el nu înceta să repete ca pentru sine cuvintele: „să se facă voia Domnului cu mine; ce va vrea Domnul să se împlinească cu mine“, şi pe urmă se adâncea în rugăciune. Înainte de a se sfârşi din viaţă, pustnicul a stat nemişcat trei zile şi trei nopţi şi, pentru că abia i se mai simţea respiraţia, fraţii cu amarnice lacrimi aşteptau grabnicul lui sfârşit.
Dar, spre mirarea şi bucuria tuturor, după ce s-au scurs cele trei zile, pe neaşteptate bătrânul şi-a revenit, s-a ridicat din pat şi s-a adresat fraţilor cu următoarele cuvinte: „viaţa mea e pe sfârşite, însuşi Domnul mi-a vestit aceasta. Voi trebuie să alegeţi un îndrumător în locul meu din mijlocul vostru, iar eu îl voi întări şi binecuvânta pe el“. Mai trecând o zi după aceasta, fericitul bătrân a binecuvântat pe urmaşul său ales de obşte şi anume, ucenicul său Macarie, căruia i-a încredinţat obştea spre a-i purta de grijă.
Macarie, închinându-se părintelui său duhovnicesc până la pământ, i-a făgăduit să împlinească întocmai poruncile sale părinteşti.
Simţind o uşurare în boala să, ieroschimonahul Iisus s-a grăbit să slujească pentru ultima oară dumnezeiasca Liturghie, împărtăşindu-şi ucenicii cu Sfintele lui Hristos Taine. După liturghie, iarăşi s-a simţit sleit de puteri, a căzut la pat, spre a nu-l mai părăsi niciodată. În clipele dinaintea morţii a fost cuprins de o bucurie neobişnuită, care mărturisea despre grabnica lui trecere către cele veşnice.
Grija pentru ridicarea în schit a unei biserici din piatră nu-l părăsea pe fericitul bătrân nici chiar pe patul de moarte. În anul 1719, el îl rugase pe Gherman, ctitorul Anzerskului, ca în schimbul unei sume de bani, să se confecţioneze cărămidă şi alte materiale de construcţii, care de-acum erau pregătite. Dar la un moment dat, lucrul s-a oprit, din pricina mutării lui Gherman la o altă mănăstire. Pe patul de moarte, Iisus l-a rugat pe ctitorul Anzerskului, pe nume Spiridon, să continue această lucrare, în care scop i-a şi înmânat 146 de ruble, 1 altân şi doi bani. Aceşti bani erau de ajuns ca să se termine ce se începuse. Fiind de acum pe moarte, în afara acestor bani, el a mai dat ieromonahului Filaret, monahului Proclu şi fratelui Onisim câte o sută de carboave şi 39 ruble pentru aceeaşi construcţie.
Dis-de-dimineaţă, bătrânul i-a chemat la el pe toţi ucenicii săi, sărutându-i pentru ultima oară şi binecuvântând pe fiecare dintre ei, iar ucenicii, printre lacrimi amare, şi-au arătat credincioşia faţă de el. Iertându-se cu toţi, ieroschimonahul Iisus le-a zis: „Eu plec către Stăpânul meu Domnul nostru Iisus Hristos, iar vouă vă las povăţuitor către Împărăţia cerurilor pe părintele Macarie; de el să ascultaţi în calea virtuţilor. Şi încă vă mai poruncesc vouă: după moarte, să nu-mi spălaţi trupul, iar hainele să nu mi le schimbaţi, ci în ce mă aflu îmbrăcat atunci, în acelea să mă aşezaţi în sicriu. Înmormântarea să o faceţi singuri, fără oameni mireni“. Când călugării l-au întrebat în hohote de plâns: „Părinte sfinte, ce va fi cu noi, rămânând orfani, fără tine? Noi dorim să murim împreună cu tine, căci tu ne erai călăuză către Hristos, iar acum ne părăseşti“. Bătrânul le-a zis: „Mângâiaţi-vă, iubiţii mei fii, căci eu mă despart de voi doar cu trupul, iar cu duhul voi rămâne totdeauna cu voi“; şi cu aceste cuvinte, a trimis pe fiecare la chilia sa. Dintre toţi, cel care-l îngrijea pe bătrân de când era bonav, nu s-a dus acasă când a ieşit de la bătrân, ci a rămas şi a privit îndelung pe gaura cheii. Astfel, el a putut să-l vadă pe bătrân ce făcea în chilia sa; el s-a ridicat din pat, a mers în mijlocul chiliei unde a îngenunchiat şi, printre lacrimi, a început să se roage lui Dumnezeu şi Prea Curatei Lui Maici, chemând în ajutor pe toţi sfinţii, adeseori pomenind de schitul ridicat de el şi de obşte. După rugăciune, s-a întins din nou în pat, însemnându-se cu semnul crucii. Peste câteva minute iarăşi s-a ridicat din pat şi, în genunchi, cu mâinile îndreptate în sus, se ruga Domnului în felul următor: „Doamne Dumnezeul meu! Îţi mulţumesc Ţie că ai privit la smerenia mea şi m-ai învrednicit să mă săvârşesc în credinţa pravoslavnică cea întru Tine, în mărturisirea şi plinirea poruncilor Tale! Primeşte, Prea Bunul meu Stăpân, în pace sufletul meu şi pe robii Tăi pe care i-ai adunat într-o singură turmă prin mine, păcătosul, ocroteşte-i!“ Scurtă a fost rugăciunea evlaviosului bătrân, după care din nou s-a culcat pe pat.
În aceste clipe, faţa muribundului s-a schimbat în mod vizibil: concentrându-şi privirea în sus, faţa lui era luminată de o nespusă pace şi bucurie. El stătea nemişcat în tăcere, dar sufleteşte parcă discuta cu cineva. Deodată, bătrânul a întrerupt tăcerea şi a exclamat: „Binecuvântat este Dumnezeul părinţilor noştri! Dacă este aşa, atunci nu mă mai tem şi plec bucuros din lumea aceasta!“ La aceste cuvinte, în chilie a apărut o lumină neobişnuită, s-a răspândit peste tot locul o mireasmă bine mirositoare şi s-au auzit nişte voci prea dulci ale unei mulţimi care cântau, nu se ştie de unde, cântarea psalmică: „Şi voi intra în jertfelnicul lui Dumnezeu, la Dumnezeu Cel Ce mă veseleşte din tinereţile mele“ (Os. 42,4). În clipa aceea fericitul şi-a îndreptat privirea în sus, şi-a întins picioarele, mâinile şi le-a încrucişat pe piept, iar sufletul său a zburat la locaşurile cereşti către care a tins necontenit în decursul călătoriei sale pământeşti.
„Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui“ (Ps. 115,6). Acest cuvânt a lui Dumnezeu s-a împlinit şi cu ieroschimonahul Iisus, pe care Domnul l-a învrednicit să se săvârşească la o vârstă atât de înaintată, în pace şi linişte, după atâtea înfăptuiri duhovniceşti, în duminica ortodoxiei, dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, la 6 martie 1720, precum prezisese bătrânul cu mult înainte de moartea sa.
Întorcându-se la chiliile lor de la bătrân, ucenicii au auzit dintr-o dată o cântare duhovnicească foarte plăcută şi socotind că a început deja slujba de dimineaţă, s-au grăbit către biserică, dar, spre uimirea lor, au aflat-o închisă. Nedumeriţi, au început să asculte cântarea mai cu atenţie; li se părea că ea se aude din chilia muribundului. Toţi s-au îndreptat într-acolo şi l-au găsit întins pe pat pe preacuviosul, care tocmai îşi încredinţase în pace sufletul în mâinile Domnului. Jalea ucenicilor era de nedescris; ei se tânguiau amarnic pentru despărţirea de părintele lor, dar şi mai mult, fiindcă nu s-au învrednicit să vadă sfârşitul lui. Aşezând trupul său în sicriu, ei l-au lăsat în chilie până la înmormântare.
Ucenicii n-au făcut cunoscută moartea fericitului bătrân, dar cu toate acestea vestea s-a răspândit cu uşurinţă atât în mănăstirea Solovăţ, cât şi în schitul Anzersk, astfel că, în scurt timp, schitul Golgota s-a umplut de vizitatori care au adus cu ei tămâie, lumânări de ceară, untdelemn şi altele. Fiecare dorea ca cele aduse de ei să fie folosite la înmormântare. Călugării şi mirenii sosiţi de curând, au înconjurat chilia şi aşteptau ca bătrânul să fie înmormântat, însă nu mulţi dintre ei s-au învrednicit de aceasta. O ploaie torenţială i-a silit pe cei aflaţi acolo să se împrăştie. Folosindu-se de acest răgaz, ucenicii au împlinit porunca bătrânului de a fi înmormântat fără oameni mireni.
Prohodirea s-a făcut în biserică, după trei zile de la moartea lui, miercuri, în săptămâna a doua a Postului Mare, după slujirea liturghiei darurilor mai înainte sfinţite. Ceremonia religioasă au săvârşit-o ieromonahii Iachint, Filaret şi Proclu, în prezenţa obştei schitului şi a pustnicilor care s-au grăbit să-l petreacă pe părintele lor. Înainte de a i se da ultima sărutare bătrânului adormit, a fost dat citirii un testament duhovnicesc adresat obştei, care s-a găsit în chilie într-un plic sigilat. Mai înainte de toate, în testament, preacuviosul aducea laude lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui pe care le-a cunoscut în vremea îndelungatei sale vieţi; după aceea, exprimându-şi întreaga nădejde în înviere şi viaţa veşnică, îi mângâia pe ucenicii lui, îşi lua rămas bun de la ei, mulţumea tuturor binefăcătorilor lui aflaţi în viaţă şi, în sfârşit, îi înştiinţa pe toţi că nu i-a rămas nici o avere.
Călugării din schit au scos pe braţele lor sicriul cu trupul istovit al bătrânului şi l-au depus în cripta din piatră, zidită sus pe munte, la o adâncime nu mai mare decât un arşin, iar deasupra criptei au pus o tăbliţă de lemn cu inscripţia: „Aici s-a săvârşit din viaţă la 6 martie 1720, preacuviosul Iov (în schimă Iisus), mai întâi ctitor la Anzersk şi apoi la Golgota, născut în anul 1635. A intrat în monahism în anul 1701. În anul 1702 a trecut la schitul Anzersk ca să se liniştească. Ctitoria Anzerskului a preluat-o în anul 1706. S-a tuns în schimă în anul 1710. A venit să vieţuiască la muntele Golgota în calitate de ctitor în anul 1714, dând plidă de o viaţă virtuoasă, cu cuvântul şi fapta, în dragoste şi în duh, în credinţă şi neprihănirea inimii sale. De la naşterea sa a avut 85 de ani. În anul 1720, la 9 martie, a fost înmormântat aici“.
Din ziua înmormântării sale, ucenicii au început să slujească la mormânt panahide şi tot ei au zidit deasupra criptei un paraclis cu o placă pe care se afla înfăţişat chipul bătrânului.
După moartea fericitului bătrân, toate lucrările de construcţie ale schitului Golgota au luat o altă întorsătură. Ctitorul din Anzersk auzise că cel repausat ar fi poruncit părintelui său duhovnicesc ca, după moartea sa, banii rămaşi de la el, la fel şi materialele de construcţie să fie date schitului Anzersk, pentru zidirea unei biserici laterale cu hramul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Banii au fost întrebuinţaţi după dorinţa ctitorului, dar biserica zidită de el a ars în curând cu tot cu veşmântărie şi cu toate bunurile care se găseau acolo. Nemaiavând sprijin de nicăieri, ucenicii bătrânului au fost nevoiţi în anul 1721 să părăsească schitul şi să se închinovieze la mănăstirea Solovăţ şi la schitul Anzersk. La Gologota au mai rămas numai doi călugări iubitori de linişte: Ghenadie şi Serghei. De la aceşti din urmă locuitori ai schitului a fost luată toată averea acestuia şi podoabele bisericii de către conducerea mănăstirii Solovăţ şi predate schitului Anzersk. În sfârşit, printr-un act al Sf. Sinod, la 23 iulie 1723 (nr. 496), schitul Golgota, având puţini vieţuitori în el, a fost unit cu schitul Anzersk.
Dar muntele „Golgota“, un loc sfânt, fiind preaslăvit prin arătarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu a rămas chiar pustiu. Călugări iubitori de pustie, singuri sau câte doi-trei, nu încetau să locuiască în schitul părăsit.
În anul 1764, schitul Gogota a fost înregistrat la mănăstirea Solovăţ şi, din acest moment, egumenii Solovăţului au preluat sarcina îngrijirii schitului. În anul 1768, printr-un act al Sfântului Sinod, au fost înapoiate schitului Golgota obiectele de preţ, în mare parte dăruite de persoane din familia ţarului pe vremuri şi anume: o Evanghelie, potire, cădelniţe, veşminte şi altele, care până atunci se păstraseră în casa arhierească din Arhanghelsk.
Până în anul 1826, schitul Golgota a fost locuit de călugării din Solovăţ, care căutau o viaţă mai aspră, linişte şi sihăstrie.
Biserica din lemn, ridicată de Iisus, ajunsese o ruină. Dar în anul 1826, schitul a fost repus în funcţiune prin purtarea de grije a egumenului mănăstirii Solovăţ, arhimandritul Dositei. Cu binecuvântarea Sfântului Sinod, la schitul Golgota a fost ridicată şi sfinţită, la 13 septembrie 1830, o biserică nouă din piatră cu hramul Răstignirea Domnului Iisus Hristos şi lângă ea o bisericuţă laterală cu hramul Adormirea Maicii Domnului. În această biserică, în partea stângă, se găseşte cavoul fericitului bătrân, ieroshimonahul Iisus. Biserica din lemn, ridicată de el, a fost mutată sub munte, pe locul unde i s-a arătat pentru prima oară în vedenie Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, mai bine zis, pe locul chiliei pustnicului ierodiacon Paisie. De atunci este numit necontenit câte un ieromonah pentru schit, din obştea Solovăţului, în calitate de ctitor şi zece sau mai mulţi călugări îi sunt încredinţaţi spre ascultare acestuia. Monahii care pleacă să vieţuiască acolo sunt dintre aceia care au predispoziţie către o viaţă înfrânată şi liniştită şi numai la propria lor dorinţă ajung acolo.
Şi cum se respectă cu stricteţe regulamentul schitului, formulat de stareţul Iisus în privinţa pravilei bisericeşti şi a celei de chilie, a mâncării de post la trapeză, la care trebuie adăugat că reîntemeietorul schitului, arhimandritul Dosoftei, din cauza unor neputinţe ale obştei, a dat binecuvântare ca la trapeză să se consume peşte în acele zile care sunt dezlegate de Biserică.
În schitul Răstignirii de la Golgota se citeşte neîncetat Psaltirea, în biserica laterală a Adormirii Maicii Domnului, lângă cavoul întemeietorului. Citirea nu se întrerupe nici ziua şi nici noaptea, afară de acele ceasuri când se oficiază slujba dumnezeiască în locaş; în restul timpului, la fiecare două ore, în schit se aud trei lovituri de clopot prin care se anunţă schimbarea călugărului cititor. Scopul acestei citiri este ca necontenit să se slăvească numele lui Dumnezeu şi să fie pomeniţi la vii şi la morţi toţi binefăcătorii schitului. Astfel, la fiecare sfârşit de catismă din Psaltire, se fac rugăciuni pentru sănătatea binecredinciosului monarh al Rusiei, a familiei imperiale, pentru Sfântul Sinod, obştea schitului, binefăcătorii şi vizitatorii obştei şi pentru toţi dreptmăritorii creştini. În cadrul acestor rugăciuni se face şi pomenirea morţilor, pentru odihna lor veşnică, în nădejdea învierii, cu credinţa în învierea Domnului.
În zilele de vară mii de pelerini se îndreaptă din mânăstirea Solovăţului spre Golgota, fără să se uite la primejdia care-i ameninţă la trecerea prin strâmtoarea primejdioasă dinspre insula Anzersk. Este mişcător să priveşti cum aceşti pelerini se aruncă la pământ în faţa cavoului fericitului bătrân, cu ce dăruire slujesc panahide pentru odihna acestui mare bătrân, pomenind şi sufletele celor răposaţi dintre rudenii şi cei apropiaţi ai lor.
Iată cum descriu chipul bătrânului călugării contemporanii lui: era de statură mijlocie, statura trupului plăcută, faţa era lată şi netedă; pe obraji se observa o roşeaţă. Ochii îi avea deschişi şi pătrunzători, privirea blândă; părul capului cărunt ca zăpada, fiind ondulat, se revărsa pe umeri; mustăţile şi nasul moderate; barba era deasă, de culoarea părului şi destul de lungă.
Până acum au fost istorisiri despre călugării Solovăţului care au vieţuit în vremuri de demult, dar a căror pomenire s-a păstra până în prezent. Dar pe locul sfinţit de virtuţile şi faptele Preacuvioşilor Zosima şi Savatie, cât şi de următorii lor râvnitori, s-au aflat şi în vremurile noastre robi adevăraţi ai lui Dumnezeu, care, străduindu-se pentru mântuirea lor, au păşit pe calea pe care au mers părinţii din vechime. Ar fi neadevărat să spunem că acum nu mai sunt acele vremuri ca să poţi plăcea lui Dumnezeu şi că nu se mai află în lume sfinţi asemenea celor din trecut şi nici nu mai pot exista. Timpul nu ridică obstacole de netrecut acelora care doresc cu adevărat să se mântuiască; lucrarea mântuirii depinde de voinţa fiecăruia din noi şi de hotărârea noastră. Harul Domnului care-i întărea pe nevoitori în trecut este şi astăzi acelaşi. Şi acum el este tot atât de nesecat şi neschimbat pentru oameni, pe cât de neschimbat în esenţa Sa este Dumnezeu. Într-adevăr, pe de o parte, şi acum sunt dintre aceia care fac voia lui Dumnezeu, iar pe altă parte, vom propune celor care doresc să se mântuiască, prezentarea unor nevoitori din veacul nostru, care sub ochii noştri şi-au petrecut viaţa pământească în asprele osteneli ale evlaviei creştine.

Patericul Solovetului – Preacuviosul Irinarh, egumenul Solovăţului


Patericul Solovetului
Preacuviosul Irinarh, egumenul Solovăţului

Virtuţile. Egumenia. Pustnicia. Gramata ţarului. Preacuviosul Eliazar din Anzersk. Sfârşitul. Arătarea sa lui Vitalie, lui Veniamin şi lui Marchel. Vindecarea lui Ioan. Ajutorarea locuitorilor din Dvinsk, Varzuga şi Suma.

Preacuviosul Irinarh a primit tunderea în monahism în mănăstirea Solovăţ, unde, cu multă râvnă, îi urma în viaţa virtuoasă pe preacuvioşii Zosima şi Savatie. Înaltele sale calităţi sufleteşti l-au făcut cunoscut ţarului şi „lumina“ a fost pusă în „sfeşnic“ (Mt. 5.15). După moartea egumenului Antonie, Irinarh a fost desemnat egumen al mănăstirii Solovăţ. Câte griji şi osteneli îl aşteptau pe preacuviosul Irinarh! Smerit şi blând, totdeauna cufundat în dumnezeiasca cugetare, preocupat de nevoinţele călugăreşti, în acelaşi timp, din porunca ţarului, lua măsuri faţă de primejdia din afară, din partea Suediei şi Danemarcei, întărind mănăstirea pe care a adus-o în situaţia de apărare. În ostrogurile (locuri închise sub cerul liber) din Suma şi Kemsk, se ridicară noi întărituri; numărul militarilor care erau întreţinuţi de mănăstire se mărise la 1040.
Grija pentru apărarea mănăstirii în exterior, el o îmbina cu cea privind creşterea duhovnicească, lăuntrică. Fiind însuşi pildă de ascetism, el se străduia să menţină în călugării de sub ascultarea lui un duh de adevăraţi monahi. Ţarul Mihail Teodorovici, înţelegând pe deplin bunele intenţii ale egumenului, în gramata sa din 1621, îi recomanda să se îngrijească necontenit de aceasta în linişte şi priveghere. „Îndată ce va ajunge la voi gramata noastră, – îi scria ţarul – voi, închinătorii lui Dumnezeu, introduceţi o supraveghere strictă şi nu îngăduiţi acelora care umblă după voile lor, doresc să trândăvească şi înclină către preocupări lumeşti, să ţină băuturi spirtuoase, să iasă din mănăstire sau să stârnească certuri; urmăriţi cu stricteţe ca fraţii şi cei de sub ascultare să vieţuiască după rânduiala sfinţilor părinţi, iar nu după poftele lor, şi cu tragere de inimă să meargă la biserică. Fie ca cei începători să se afle în ascultare deplină faţă de voi, închinătorii noştri, egumen şi stareţi cunoscuţi, iară din voile lor nimic să nu facă, iar în mănăstire să nu se îngăduie nici o fărădelege“.
Sub îndrumarea duhovnicească a preacuviosului Irinarh s-au format câţiva robi adevăraţi ai lui Dumnezeu. Printre aceştia se afla Eliazar, întemeietorul schitului din Anzersk. Fericitul egumen nu numai că l-a binecuvântat să ridice în insula Anzersk un schit pentru iubitorii de pustie, dar i-a dat din destul mijloace pentru construcţia lui, scriindu-i despre aceasta patriarhului Filaret. Patriarhul a trimis o gramată pentru înălţarea locaşului, iar ţarul materiale pentru noul aşezământ.
Pregătindu-se pentru obştescul sfârşit, preacuviosul Irinarh a cerut să fie eliberat de îndatoririle sale şi ultimii doi ani i-a petrecut într-o tăcere deplină. El a murit la 17 iulie în anul 1628. Moaştele lui se odihnesc într-un loc necunoscut în paraclisul ce îi poartă numele.
Arătările de după moarte ale preacuviosului Irinarh confirmă faptul că el s-a făcut rugător pentru cei în nevoi şi suferinţe. Monahul Vitalie, îndrăgit de preacuvios, tare s-a mai mâhnit şi s-a întristat la moartea acestuia, dar a fost mângâiat printr-o vedenie minunată: la patruzeci de zile, obştea făcea pomenire în trapeză. În noaptea premergătoare, într-un somn uşor, călugărul Vitalie l-a văzut în vis chiar pe egumenul Irinarh care, cu faţa luminată, cu epitrahil şi cu o cădelniţă în mână, mergea cădind printre fraţi. Ieromonahul Veniamin, deasemenea jelindu-l în lacrimi, îşi aducea aminte de egumenul repausat şi atunci când, după o rugăciune îndelungată s-a trântit în pat, i s-a părut că a intrat în chilie chiar preacuviosul Irinarh, şi binecuvântându-l, i-a spus: fiul meu, de ce te tânguieşti pentru mine? Eu am aflat milă la Hristos, Stăpânul meu şi Dumnezeul nostru, şi acum sunt liniştit; tu, deci, nu te mai mâhni, ci bucură-te pentru mine şi îngrijeşte-te de mântuirea ta“. După aceste cuvinte, preacuviosul s-a făcut nevăzut, iar inima lui s-a umplut de bucurie.
În anul 1636, pe vremea egumeniei lui Vartolomeu, Marchel, mai târziu egumen al Solovăţului şi arhiepiscop al Vologdăi, fiind în afara mănăstirii la ascultare, a văzut în vis catedrala Schimbării la faţă, a mănăstirii, şi se făcea că el se afla lângă peretele dinspre apus, iar din dreptul uşilor împărăteşti o scară ducea până sus în turlă. Coborând această scară, egumenul Irinarh s-a îndreptat către egumenul Vartolomeu, a luat cârja din mână şi i-a zis: „destul, frate, aceasta nu mai este treaba ta“; apoi, privind la Marchel, a rostit: „vino de ia această cârjă“. Marchel s-a apropiat, a luat cârja şi visul s-a sfârşit.
În anul 1642, în martie, Ioan Emilianov, lucrător smerit în fierăria mănăstirii, după o rugăciune îndelungată în camera sa, adormind, a văzut în vis cum s-a târât un şarpe şi l-a muşcat de mână. Într-adevăr, la deget se vedea o rană, mâna a început să se umfle într-atât, încât nu o mai putea mişca. În a treia noapte, Ioan iarăşi a văzut în vis cum au intrat la el doi bătrâni; pe unul din ei l-a recunoscut îndată, acesta era preacuviosul Irinarh, iar celălalt, ce avea un vas şi o periuţă în mână, a rămas necunoscut. Binecuvântându-l pe bolnav, Irinarh a luat de la însoţitorul său periuţa şi a stropit mâna umflată a lui Ioan. Deşteptându-se cel bolnav, a găsit pânza cu care îşi oblojise mâna, udă. În curând Ioan s-a făcut sănătos şi a preamărit pe slujitorul lui Dumnezeu.
Preacuviosul Irinarh nu o dată i-a ajutat pe locuitorii din nordul aspru în lupta lor cu natura. Un asemenea ajutor au primit de la el locuitorii oraşului Dvinsk, în anul 1629, pe când pescuiau pe mare. O furtună puternică a împins corăbiile lor pe mare, unde au şi navigat printre gheţari mai multe zile. Aflaţi în necaz, aceştia se rugau stăruitor lui Dumnezeu să-i izbăvească de la moarte. Când s-a aşternut noaptea, unuia dintre cârmaci i s-a arătat în vis un bătrân în veşminte preoţeşti, împodobit cu o barbă albă şi lungă, cu crucea în mână, care i-a spus: „Sculaţi-vă, închinaţi-vă lui Dumnezeu, chemând în ajutor pe făcătorii de minuni din Solovăţ şi Domnul îndată vă va arăta vouă milă“. După aceea, el i-a însemnat pe toţi cu semnul crucii şi l-a întrebarea: „cine este şi de unde?“, el le-a răspuns: „eu sunt egumenul Irinarh al mănăstirii Solovăţ“. Deşteptându-se, cârmaciul s-a uitat în jurul său, dar n-a văzut pe nimeni.
În aceeaşi noapte, preacuviosul s-a arătat şi pe altă corabie, poruncindu-le să nu se întristeze, ci să nădăjuiască în mila lui Dumnezeu; le-a spus că se numeşte Irinarh şi cu cârja sa le-a arătat drumul spre insula Anzersk. Vedenia aceasta i-a întărit pe pescarii desnădăjduiţi. De îndată, vântul schimbându-şi direcţia, a dus vasul la mal unde pescarii au găsit pe gheaţă o mulţime de animale marine, întorcându-se acasă cu o pradă bogată. Celălalt vas a ajuns şi el cu bine în insula Anzersk, şi deşi pescarii n-au prins nimic, s-au întors cu bine acasă, salvându-şi vieţile primejduite.
La fel, locuitorii din Varzuga se aflau pe mare primăvara pentru a vâna animale acvatice şi neavând izbândă, se întorceau acasă. Întâlnind un gheţar mare, au târât vasul pe el şi s-au culca liniştiţi. Unuia dintre ei i s-a arătat bătrânul şi i-a zis: „Sculaţi-vă! Dumnezeu vă va da vouă vânat din belşug“. Deşteptându-se pescarul a văzut lângă corabie un bătrân, pe care întrebându-l cine este, a spus că se numeşte Irinarh, egumenul din Solovăţ. Într-adevăr, treziţi de cel ce avusese vedenia, pescarii au găsit pe gheţar o mulţime de animale marine. Vânându-le, ei s-au întors acasă, lăudând pe slujitorul lui Dumnezeu.
Locuitorii ostrovului din Suma, pescuind pe mare cu 15 vase, au acostat pe un gheţar de lângă insula Anzersk, pe care urcând vasele, s-au aşezat să doarmă. Cel rânduit de pază, aţipind puţin, deodată a auzit o voce: „de ce dormi? Sculaţi-vă şi trageţi-vă vasele ceva mai departe“. Deşteptându-se, el a văzut înaintea sa un bătrân înalt, care şi-a zis sieşi Irinarh, cel din Solovăţ, după care s-a făcut nevăzut. Dar somnul l-a doborât din nou pe paznic. Bătrânul iarăşi i-a apărut şi a strigat: „sculaţi-vă, căci vasele vă vor fi distruse de gheaţă“. Între timp pe mare s-a stârnit o furtună puternică. Atunci paznicul s-a grăbit să-şi deştepte tovarăşii, care cu greu au reuşit să tragă vasele mai departe de gheţar; unele unelte erau de acum măturate de valurile mării.

Patericul Solovetului – Fericiţii Ioan şi Longhin


Patericul Solovetului
Fericiţii Ioan şi Longhin

Viaţa virtuoasă. Scufundarea. Dobândirea trupurilor, începutul mănăstirii Iarenga. Minunile. Apartenenţa mănăstirii Iarenga de mănăstirea Solovăţ. Aducerea sfintelor moaşte în catedrala nouă.

Fericiţii Ioan şi Longhin s-au ostenit în mănăstirea Solovăţ sub conducerea sfântului egumen Filip. Ei şi-au petrecut viaţa în post aspru, rugăciune continuă şi cercetare a cugetului, împlinind cu tragere de inimă voinţa egumenului lor. Dreptarul după care ei se povăţuiau erau spusele Apostolului: „orice a-ţi face lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni“ (Coloseni 3,23). Nu au fost oameni cu şcoală, dar cunoşteau adevărurile primare ale creştinismului, iar din contemplarea măreţiei firii luau învăţătură pentru mintea lor simplă şi inima lor curată. Ei priveau marea nesfârşită, dar cu mintea se înălţau la Creator, Care a pus hotar mării; cerul înstelat îi ajuta să-şi înalţe gândurile la Dumnezeu, care le-a creat pe toate într-o deplină armonie. Astfel, aceşti oameni simpli, în liniştea chiliei, se ridicau de la o virtute la alta, până când Domnul a binevoit să-i cheme la Lumina Sa cea neînserată într-un mod aparent atât de nefiresc. Întorcându-se în anul 1561, cu corăbiile încărcate de materiale de construcţie, au fost surprinşi de o furtună puternică, înecându-se în apele mării. Sfintele lor trupuri au fost găsite neputrezite pe malul Kareliei, la 120 veste de mănăstirea Solovăţ, în delta râului Sosnovca şi au fost înmormântaţi în satul Iarenga. Vestea minunilor care se săvârşeau la moaştele lor au atras atenţia câtorva călugări, care şi-au zidit aici chilii. În felul acesta a luat fiinţă mănăstirea Iarenga. În anul 1622, în această mănăstire care se afla lângă sat, în apropierea mării, s-a ridicat o biserică cu hramul Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni; de asemenea s-au construit chilii, o trapeză şi un paraclis.
Biserica era îndeajuns de înzestrată cu icoane, cărţi, lumânări, clopote, prin purtarea de grijă a stareţului de la Valaam, Trifon, şi a lui Ermolae Telov. Sfintele slujbe erau oficiate de ieromonahul Matei. În anul 1625, călugărul Ilie Telov îi scria patriarhului Filaret despre minunile care se făceau la moaştele Drepţilor. După aceasta, mitropolitul Novgorodului, Macarie, i-a scria lui Gherasim, egumenul mănăstirii Sfântul Nicolae din Karelia, ca împreună cu fiul boierilor Solonov să întreprindă o cercetare mai amănunţită cu privire la moaştele fericiţilor loan şi Longhin şi la minunile pe care acestea le săvârşeau. Informaţiile cuprinse în scrisoarea monahului Ilie s-au dovedit a fi adevărate şi timp de 60 de ani s-au înfăptuit minuni la aceste sfinte moaşte. Dintre acestea cele mai cunoscute au fost: cea cu Măria, care de trei ani era îndrăcită; apoi cu tânărul sătean care suferea de epilepsie; precum şi cu Eftimie, care de jumătate de an suferea de stomac şi a fost chemat în Iarenga prin arătarea lui Ioan şi Longhin. În anul 1636, mănăstirea Iarenga, cu tot pământul şi averea satului Iarenga, la iniţiativa patriarhului Ioasaf şi prin întărirea cu gramata ţarului Mihail Teodorovici, au fost date în stăpânirea mănăstirii Solovăţ. Ţarul scria: „dăruit de noi cimitirul Iarenga de lângă mare, unde se află moaştele făcătorilor de minuni Ioan şi Longhin“.
Mitropolitul Novgorodului, Atanasie, amintea arhimandritului Rafael, care administra mănăstirea Solovăţ, că, la cererea patriarhului Ioasaf, ţarul le-a dăruit lor Iarenga de la malul mării, unde se află moaştele făcătorilor de minuni Ioan şi Longhin, şi îl îndruma să ridice şi să sfinţească o biserică nouă în numele făcătorilor de minuni din Solovăţ, Zosima şi Savatie, deoarece sfinţii din Iarenga, Ioan şi Longin s-au ostenit în timpul vieţii lor în mănăstirea Solovăţ.“ îndată ce ai să zideşti biserica – a adăugat mitropolitul – şi vei aduce în ea moaştele făcătorilor de minuni Ioan şi Longhin, te rog să dai răspuns în care loc al bisericii le vei aşeza“. Biserica din lemn a fost înălţată de succesorul arhimandritului Rafael, egumenul Vartolomeu, care mai târziu, în anul 1636, a fost transferat la mănăstirea Nutăni din Novgorod. La 2 iulie 1638 aici au fost depuse moaştele sfinţilor, fericitul Ioan în dreapta, iar fericitul Longhin în partea stângă a bisericii. Mănăstirea Iarenga s-a aflat sub administrarea mănăstirii Solovăţ până în anul 1764, când a fost închisă. În prezent, sfintele moaşte ale lui Ioan şi Longhin se găsesc în biserica din satul Iarenga. Cinstirea sfinţilor se face la 3 iulie.

Patericul Solovetului – Preacuviosul egumen Filip, mai apoi mitropolit al Moscovei şi a toată Rusia


Patericul Solovetului
Preacuviosul egumen Filip, mai apoi mitropolit al Moscovei şi a toată Rusia

Originea. Educaţia. Slujirea la curte la 5 iulie 1537. Retragerea din Moscova. Ascultarea. Călugăria. Sihăstria. Egumenia. Îmbunătăţirea gospodăriei din mănăstire. Clădirile. Zidirea catedralei Adormirea Maicii Domnului. Punerea temeliei catedralei „Schimbarea la faţă“. Administrarea comunelor. Pildă de călugărie. Alegerea ca mitropolit. Înscăunarea. Amintiri despre mănăstirea Soloveţ. Dialogul cu ţarul. Mângâierea celor suferinzi. 21 martie şi 21 iulie, anul 1568. Procesul. Judecata din 8 noiembrie. Ultima mângâiere a ţarului. Închiderea în temniţă. Dizgraţia Colâcevişilor. Închiderea în mănăstirea Ortoci. Rugăciunea înainte de moarte. Sfârşitul mucenicesc. Pedepsirea clevetitorilor. Aducerea sfintelor moaşte în mănăstirea Soloveţ. Cinstirea. Aducerea sfintelor moaşte Ia Moscova.

În mănăstirea Solovăţului a primit o aleasă formare duhovnicească şi a fost călugărit marele luminator al Bisericii Ruse, pe care a împodobit-o cu cununa de martir, Sfântul Filip, mitropolitul Moscovei. În această mănăstire el nu numai că a deprins nevoinţele duhovniceşti, dar mulţi ani la rând, fiind cel mai iscusit şi mai încercat, a îndrumat şi pe alţi călugări pe calea mântuirii în calitatea sa de egumen. De aceea, pe bună dreptate, mănăstirea Solovăţ îl socoate printre asceţii săi vrednici de o desebită dragoste şi cinste.
Acest mare bărbat al Bisericii se trăgea din casa Colâcevicilor, fiind de viţă de nobili. Tatăl lui era omul apropiat al marelui cneaz Vasili Ivanovici, iar mama, Varvara, se distingea prin evlavie şi iubire de săraci. La 11 februarie 1507 li s-a născut primul copil pe nume Teodor. Părinţii au purtat o grijă deosebită pentru educaţia fiului lor şi îndată ce a împlinit vârsta de 7 ani au început să-l înveţe carte, după obiceiul din vremea aceea, de pe cărţi bisericeşti. La şcoala, unde a fost dat să înveţe, copilului i-a plăcut îndeosebi lectura duhovnicească şi de la o vârstă destul de fragedă s-a arătat nespus de cuviincios.

După moartea marelui cneaz Vasile Ivanovici, Teodor a intrat în slujbă la soţia acestuia, Elena. Starea lui era minunată: regenta îl mângâia, iar prinţul Ioan al IV-lea îl considera ca pe unul dintre prietenii săi apropiaţi. Dar inima lui Teodor nu era stăpânită de dorinţa de slavă şi strălucire lumească, căci el nu era chemat pentru lume. La 5 iulie 1937, în duminica a treia după Cincizecime, venind la catedrală, a auzit citindu-se din Sfânta Evanghelie: „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţul“ (Matei 6,24). Desigur, aceste cuvinte Teodor le auzise nu numai o dată, dar acum ele au avut o influentă binefăcătoare asupra lui şi inima i s-a umplut de iubire dumnezeiască. Atunci, el a hotărât să se lepede de tot ce e lumesc, să se retragă în pustie şi acolo să-I slujească lui Dumnezeu.

Teodor şi-a pus în gând să fugă pentru totdeauna departe de lume şi de plăcerile ei. Tot cugetând încotro să meargă i-a venit în minte mănăstirea Solovăţ, care se afla pe o insulă sălbatică în Marea rece a Nordului, despărţită de lume chiar prin natură. Şi-a amintit şi de faptele întemeietorilor ei – preacuvioşii Savatie, Zosima şi Gherman, care au dus creştinismul şi în părţile îndepărtate ale nordului, într-acolo s-au îndreptat toate gândurile tainice ale evlaviosului Teodor. Pregătindu-se pentru o cale lungă, el s-a închinat la Sfintele moaşte din Moscova, rugându-se: „Doamne Dumnezeule, Mântuitorul meu şi Ocrotitorul vieţii mele, îndreptează-mă pe calea Ta, ca să merg după adevărul Tău“. Apoi aşteptând momentul potrivit, în mare taină, ca să nu-l ştie nimeni, a îmbrăcat în locul veşmintelor scumpe de curtean un caftan sărăcăcios, precum purtau oamenii din popor, şi a plecat din Moscova, îndreptându-se spre nord, rătăcind pe cărări pustii şi necunoscute de el.

Teodor a ajuns la lacul Onega, în unul din numeroasele sate de pe litoral – Huji, în care s-a oprit să facă un popas, dar, poate, şi ca să-şi piardă urma; el a fost găzduit din toată inima de un bun sătean pe nume Subeta. Drumul lung până la insula Solovăţ şi, desigur, lipsa mijloacelor ca să-şi poată continua călătoria, l-au determinat pe Teodor să se folosească de ospitalitatea lui Subeta. Dar nedorind să fie povară aceluia care l-a găzduit, a preferat să-şi câştige pâinea muncind cu propriile-i mâini, împlinind cu sârguinţă orice lucrare i se cerea. În curând, Teodor i-a câştigat încrederea gazdei şi acesta i-a încredinţat păzirea oilor sale. În asemenea îndeletniciri a petrecut destul timp. Modul de viaţă a schimbat înfăţişarea străinului care se deprinsese cu munca la ţară, neobişnuită până atunci pentru el, încât cu greu mai recunoşteai pe curteanul de altă dată în ciobanul din sat. A sosit toamna şi furtunile, mai târziu şi gheţarii, care au întrerupt comunicarea cu insula Solovăţ pentru toată iarna. Luându-şi rămas bun de la stăpânul său, Teodor s-a îndreptat către ţinta călătoriei sale. În acest timp, părinţii lui, căutându-l mult şi fără folos peste tot, îl plângeau ca pe un mort.

Egumenul din Solovăţ şi obştea l-au primit cu dragoste pe străin. Neluând în seama sângele lui nobil, a fost orânduit printre ascultătorii ce se osteneau în mănăstire. Teodor îşi împlinea cu supunere toate îndatoririle încredinţate lui şi neslăbind în râvnă, a petrecut un an şi jumătate în ascultări grele. „Era uimitor să vezi – relata un cronicar al vieţii sale – cum acest tânăr, fiul unor oameni de neam nobil, educat în desfătări şi odihnă, se dedea la munci grele: tăia lemne, lucra pământul în grădină, căra pietre, ridica greutăţi în timpul pescuitului şi toate le făcea cu tragere de inimă, ba chiar şi la moară lucra cu sârguinţă. Se întâmpla ca el să sufere de la oameni mai puţin înţelepţi înjosiri şi bătăi, dar, imitându-L pe Hristos Dumnezeu, toate le îndura cu smerenie şi nimeni nu ştia al cui este şi de unde vine. În acelaşi timp, Teodor urmărea cu atenţie viaţa călugărilor din Solovăţ, şi-i uimea pe toţi prin hotărârea cu care căuta să-i urmeze, tăind de la sine plăcerile lumeşti; în sfârşit, aprinzându-se din ce în ce mai tare de focul dumnezeieştii iubiri, el a căzut la picioarele egumenului şi al obştei cu rugămintea să-l numere şi pe el în turma de oi cuvântătoare.

Cunoscându-i din purtare bunele lui intenţii, egumenul şi călugării au primit cu dragoste rugămintea lui. Teodor a fost tuns şi s-a numit Filip. Noul călugăr a fost dat sub ascultarea naşului său de călugărie, Ieromonahul Ioan, om de înaltă trăire duhovnicească, care fusese în tinereţile sale ucenicul preacuviosului Alexandru Svirski. Filip s-a instalat în chilia evlaviosului bătrân, deprinzând de la el toată virtutea. Ziua o petrecea în post şi ascultare, iar noaptea în rugăciune, uitând adeseori de somn. Ioan se bucura mult pentru ucenicul său, prezicând către fraţi viitorul lui: „Acesta va fi egumen în mănăstirea noastră“. Printre altele, Filip a fost numit supraveghetor al fierăriei mănăstirii; îndeplinea aici diferite munci grele, petrecea mai tot timpul în faţa focului, care îi aducea în minte focul gheenei. Dacă era trimis la brutărie, nu lenevea nici aici, ci cu bucurie căra apă şi lemne, venind la slujbele dumnezeieşti după prima bătaie a clopotelor. Domnul a preamărit smerenia ostenitorului: în catedrala Schimbării la faţă a Domnului şi acum se vede icoana Maicii Domnului, „Chipul Pâinii“, care i s-a arătat lui Filip pe când făcea ascultare la brutărie, aceasta însemnând că nu înălţimea slujirii, ci împlinirea cu inimă curată a ceea ce ni s-a încredinţat ne apropie pe noi de Dumnezeu; în sfârşit, a fost pus să facă ascultare în biserică şi ca paracliser aici de asemenea el s-a învrednicit de lauda, cinstea şi dragostea tuturor.

Dar Filip se temea fie şi de umbra slavei omeneşti, de aceea, în sufletul lui smerit, s-a născut dorinţa de liniştire în pustie. Astfel, el s-a retras din mănăstire în adâncul insulei, într-o pădure sălbatică, de nepătruns. Acolo, sleindu-şi trupul şi biruindu-şi cugetele viclene, s-a consacrat întru totul rugăciunii prin convorbire neîncetată cu Unul Dumnezeu. Prelungă şi grea a fost asceza lui. Deşi se obişnuise să cugete la Dumnezeu în liniştea pustiei, el s-a întors la mănăstire, ca să se nevoiască cu ceilalţi fraţi. Evlaviosul egumen se mângâia având un asemenea ucenic şi apropriindu-şi-l, şi l-a făcut locţiitorul său în diferite sectoare ale administraţiei. Filip era mâna lui dreaptă şi sprijinul bătrâneţilor lui. Cu dragoste sfioasă de fiu supus şi ascultător, îl ajuta pe bătrân în boală şi îl mângâia în necazuri. În anul 1548, simţindu-şi sfârşitul aproape şi văzând calităţile lui Filip, Alexei îi dădu de înţeles acestuia că dorinţa lui ar fi să-i transmită egumenia. Filip însă nici nu dorea să audă de funcţia care i se propunea; nici îndemnurile lui Alexei, nici rugăminţile fraţilor nu aveau asupra lui nici un efect. Lăudând în sinea sa smerenia celui ales, egumenul dorea mai aprig să învingă împotrivirea lui. Atunci, i-a chemat la sine pe călugări şi tot vorbindu-le despre bătrâneţile şi neputinţele sale, i-a întrebat: „pe cine aţi dori voi să aveţi egumen?“ Toţi, într-un glas, au răspuns că nimeni nu se poate asemăna cu Filip ca trăire, pricepere şi înţelepciune. Atunci Filip n-a mai putut să se împotrivească alegerii unanime.

Egumenul l-a trimis pe el cu câţiva fraţi la Novgorod, la arhiepiscopul Teodosie, cu o epistolie despre care aceasta fusese înştiinţat din timp. „De ce nu-l văd pe el printre voi?“ – i-a întrebat arhiereul, când i s-au prezentat singuri cu epistola, fără Filip. La întâlnirea care a avut-o cu Filip, arhiepiscopul Teodosie a apreciat la acesta o minte ascuţită şi luminată şi o bogată practică duhovnicească. Hirotonindu-l preot, i-a înmânat şi o cârjă de egumen. Primind de la arhiereu diverse obiecte de cult, iar de la mireni milostenie bogată, cei din Solovăţ, împreună cu noul egumen s-au întors la mănăstire.
Bătrânul egumen Alexei şi întreaga obşte a mănăstirii l-au întâmpinat solemn pe Filip pe punte şi făcând drumul crucii până la catedrală, l-au invitat înăuntru, poftindu-l să se aşeze pe locul său. După ce s-a citit gramata arhiepiscopului, noul egumen le-a dat fraţilor primul cuvânt de învăţătură şi le-a propus preoţilor şi diaconilor să se pregătească de dumnezeiasca slujbă. La 17 august 1548, Filip a slujit prima sa liturghie cu întreg soborul. Dar nici acum nu se hotărî să ia asupra sa toată răspunderea şi văzându-l pe Alexei că se simţea mai bine, l-a rugat pe bătrân să păstorească mai departe obştea, promiţându-i supunere deplină. Măcar că era împotriva voinţei sale, Alexei a luat din nou conducerea, iar Filip s-a retras în pustia lui iubită şi cu mult mai aspră ca înainte a fost înstrăinarea lui.

Aşa s-a mai scurs un an şi jumătate până ce Alexei s-a sleit de puteri. Filip a fost din nou chemat la conducerea mănăstirii. Înmormântându-l pe bătrân, la dorinţa celorlalţi călugări, Filip a luat din nou asupră-şi cârmuirea lor, nevoindu-se cu şi mai multă asprime, dând prin aceasta o pildă demnă de urmat nu numai prin cuvânt, ci şi prin faptă, depăşind prin nevoinţe pe oricare dintre fraţi.
Egumenia lui Filip a durat optsprezece ani, socotind din ziua când a fost numit, până ce a fost chemat la mitropolia Moscovei şi a toată Rusia şi s-a întipărit în memoria obştii mănăstirii Solovăţ; acolo cu adevărat aveau să strige pietrele, dacă oamenii cumva ar fi tăcut; întru toate s-a întipărit pecetea unei clarviziuni înţelepte în ceea ce priveşte buna organizare a obştii prezente şi viitoare. Stăpân gospodar, conducător blajin, povăţuitor înţelept în lucrarea duhovnicească – iată calităţile principale ale Sfântului Filip în calitate de egumen.
Pe timpul acela treburile mănăstirii se aflau într-o stare dificilă: numărul fraţilor se mărise iar mijloacele pentru întreţinere erau modeste; la acestea se adăuga şi faptul că după incendiul din 1538, mănăstirea nu reuşise încă să se refacă. Sursa principală de venit a mănăstirii era extragerea sării şi asupra acestui lucru şi-a îndreptat Filip atenţia, ridicând numărul instalaţiilor la şase. Buna voire a ţarului Ioan Vasilievici s-a manifestat prin aceea că din anul 1548 permitea vânzarea a 10 mii puduri de sare (în loc de 6 tone), fără taxe, şi din banii câştigaţi, s-au făcut cumpărăturile necesare mănăstirii.

Amenajând curtea de vite la 10 verste de mănăstire, pe insula Muxalima, Filip a îmbunătăţit hrana obştii, iar în pădure a înmulţit numărul cerbilor, ca din pielea lor să se facă îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru călugări. Pregătindu-se să ridice clădiri din piatră, în locul celor din lemn care arseseră, el a înălţat o fabrică de cărămidă. A arătat locul de unde trebuie să se taie lemn pentru fabrică şi mănăstire, cu scopul nu numai de a tăia copacii, dar să şi cureţe locul, pentru a da posibilitatea să crească altă pădure. Se făceau drumuri prin păduri, dealuri şi mlaştini, contribuind astfel la popularea insulei; în mănăstire, a fost înfiinţată şi o moară, dar ca să poată să aducă cu roţile ei o cantitate suficientă de apă, egumenul a ales dintre cele 52 de iazuri ale insulei, pe cele mai potrivite ca loc şi calitate a apei şi, unindu-le prin canale, a îndreptat apa spre mănăstire, unde a săpat un iaz mare, care e cunoscut până azi sub numele de lacul sfânt şi care asigura mănăstirea cu apă potabilă. Pentru a indica intrarea în golf, în adâncimea căruia se afla mănăstirea Solovăţ, egumenul a rânduit să se facă un terasament şi pe el să se înalţe nişte cruci înalte. El a zidit în portul insulei Zaiaţ un chei de piatră cu casă de oaspeţi şi o trapeză, iar în mănăstire a ridicat clădiri cu două sau trei etaje pentru chilii.

Cu toate multele griji, Sfântul Filip nu s-a îndoit niciodată de mila şi ajutorul lui Dumnezeu, astfel că în 1552 a început să ridice catedrala mănăstirii cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi un altar lateral cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, precum şi o trapeză destul de încăpătoare. Neavând suficiente mijloace pentru a înfăptui aceste construcţii, egumenul s-a adresat din nou ţarului Ioan al IV-lea, cerându-i ajutor. Acesta a fost destul de darnic faţă de mănăstirea Solovăţ. El a dăruit mănăstirii în anul 1550 plasa Kolejâma, cu sate cu tot şi cu moşii, iar în anul următor, satul de pe litoralul Soroţc, unde la început fusese îngropat preacuviosul Savatie, lângă biserica Sfânta Treime. Pentru ridicarea catedralei Adormirii Maicii Domnului au fost chemaţi cei mai iscusiţi meşteri din Novgorod. În anul 1557, la praznicul Adormirii, Filip a avut fericirea să sfinţească catedrala. Sfârşind cu aceasta, neobositul egumen a anunţat obştea despre intenţia sa de a începe o nouă catedrală închinată Schimbării la Faţă a Domnului. Unii dintre fraţi s-au hotărât să-i prezinte egumenului temerile lor, spunându-i: „Părinte, mănăstirea suferă şi-aşa destule neajunsuri, visteria este săracă, suntem departe de oraşele mari! De unde vom lua aur pentru a ridica catedrala aceasta?“. „Fraţilor, le-a răspuns el, nădejdea în Dumnezeu nu este zadarnică; dacă îi va fi plăcută Lui lucrarea noastră, El în chip minunat ne va da din bogăţiile Sale şi casă în numele Lui cel Sfânt vom înălţa negreşit“.

Catedrala Schimbării la Faţă a Domnului a fost începută în anul 1558. Filip se străduia la construcţia acestei catedrale cu o râvnă deosebită. Toate se făceau sub supravegherea lui neobosită. Cu mâinile sale a luat parte la ridicarea acestui sfânt locaş şi prin propriul îndemn stârnea râvna lucrătorilor. Ţarul a fost ctitorul acestui sfânt locaş, în anul 1558 donând pentru construcţie 1000 de ruble, iar în anul 1559 a uşurat transportul sării şi cumpărarea diferitelor resurse pentru mănăstire, fără taxă. Cu toate că Filip nu sfârşise încă de construit biserica, el a procurat din timp unele obiecte care aveau să le slujească: vitralii pentru ferestre, vase de cult, cărţi, veşminte, icoane, materiale scumpe, sfeşnice din argint, cădelniţe, iar în pridvor, în partea de răsărit a săpat pentru sine mormântul.
Sfântul Filip trebuia să se ocupe şi de ordinea interioară în conducerea plaselor. În acel timp, mănăstirea Soloveţ avea în proprietate multe plase şi dispunea de o gramată care îi dădea dreptul conducerii mănăstirii să judece toate treburile în afară de crime. Prima grijă a egumenului era să întocmească corespunzător cu cerinţele timpului, administrarea plaselor. El numea dintre bătrânii mănăstirii un vechil, un chelar şi un delegat, asigurând întreţinerea lor din încasările obştei. Alcătuia reguli noi pentru procedura de judecată şi strânsul obligaţiilor, în măsurile de bună rânduială prescrise de Sfântul Filip pentru întreţinerea unei bune moralităţi la sate se putea vedea cunoaşterea nevoilor locuitorilor, precum şi grija pentru bunăstarea lor. El se străduia să înlăture lenea, dorea ca toţi să fie încă de mici copii deprinşi cu munca, având fiecare o preocupare. Desrădăcinând din viaţa oamenilor şi alte vicii, ca beţia şi jocurile de noroc practicate pe atunci, el le-a interzis, ameninţându-i cu pedepse aspre, până la alungarea din satele mănăstirii.

În optica egumenului totul era prevăzut: ce lucrări şi când trebuiau împlinite, cu ce seminţe urmau să fie însămânţate câmpurile; în toate satele era permis ţăranilor să dobândească sare timp de 160 de nopţi şi pentru aceasta li se eliberau 600 de stânjeni de lemne. Iată în ce amănunte intra grijuliul egumen, ştiind că va da socoteală pentru fiecare suflet încredinţat lui. Făgăduind că îi va mulţumi pe cei nedreptăţiţi, el a propus ca fiecare să-i prezinte personal nemulţumirea sa, neameninţând pe nimeni cu pedepse grele.
Înlăuntrul mănăstirii, Sfântul Filip a introdus meserii necesare obştii pentru întreţinerea numărului mare de fraţi, care primeau, potrivit rânduielilor de trai în comun, hrană şi haine. Pentru îngrijirea medicală a călugărilor bolnavi, precum şi a închinătorilor şi meşteşugarilor, egumenul a ridicat o bolniţă, unde ei aflau odihnă pentru ostenelile lor şi mângâiere în suferinţe. Din dragostea ce o nutrea faţă de pustnicie, voind să uşureze şi altora nevoinţele ascetice, el a zidit o sihăstrie în adâncul pădurilor, iar pe insula Iepurelui a ridicat un schit cu chilii şi cu un paraclis.

Egumenul le era pildă tuturor şi, cu toate multele griji şi greutăţi din activitatea lui, el nu slăbea în nevoinţele călugăreşti şi chiar ascetice. Ca şi mai înainte, îşi istovea trupul prin post, omorând în sine orice senzaţie cât de mică de poftă şi plăcere. Cuvântul lui era îndulcit cu sarea poveţelor şi a ungerii duhovniceşti, el încă mai continua să caute înţelepciunea în tăcerea adâncă şi, pe măsură ce se elibera de treburile sale, îi plăcea să se adâncească în desimea pădurii, într-un loc care şi acum este cunoscut sub denumirea de „Pustia lui Filip“. Aici, în singurătate, se deda la post, rugăciune şi cugetare la Dumnezeu. Aşa trecând de la o lucrare la alta, ridicându-se de la o virtute la alta, mişca inimile mult mai bine decât cu cuvântul, cu puterea dragostei cu mult mai mult decât cu autoritatea. Iată o pildă de înaltă trăire duhovnicească a fraţilor sub îndrumarea lui Filip. În 1561, o puternică furtună pe mare a sfărâmat 15 luntrii aparţinând mănăstirii, pline cu var, înecându-se mulţi oameni. Dintre ei, călugării Vasian şi Iona, mirenii Ioan şi Longhin au fost preamăriţi de Dumnezeu prin neputrezirea moaştelor şi cu darul facerii de minuni.

Vestea despre înţelepciunea şi binefacerile egumenului din Solovăţ s-a răspândit în toată Rusia. De peste tot locul curgeau milosteniile, din partea ţarului şi a poporului pentru amenajarea mănăstirii. Dar cele mai bogate daruri şi contribuţii erau neînsemnate în comparaţie cu acelea ale Ionovilor. Groznâi era cel mai râvnitor colaborator, datorită deosebitei simpatii ce o avea faţă de Sfântul Filip.
Stimându-l pe egumenul din Solovăţ, ţarul îl chema la Moscova pentru probleme bisericeşti însemnate. Sunt cunoscute călătoriile lui în capitală – una, în anul 1550 în legătură cu alcătuirea codului de legi şi alta, în anul 1551, în legătură cu sfatul pentru deschiderea eparhiei din Kazan şi preacinstirea sfinţilor din Biserica Rusă. La sfântul egumen erau trimişi cei rătăciţi de la credinţă, pentru îndrumare şi povăţuire, chiar şi cei căzuţi în dizgraţie, care atrăseseră asupra lor mânia ţarului.
În 1554, după hotărârea adunării soborniceşti, a fost trimis în mănăstirea Solovăţ fostul egumen al lavrei Froiţa, Artemie, învinuit de complicitate cu ereticul Başkin. Filip a fost sfătuit să-l ţină pe Artemie într-o detenţie strictă; să-i numească un duhovnic de nădejde, să-l povăţuiască şi să-l înţelepţească, să-i trimită cărţi numai dintre acelea pe care le va desemna adunarea, iar despre purtarea lui să fie înştiinţată conducerea eparhială a locului, adică episcopului Novgorodului. Mai târziu, a fost trimis în Solovăţ, Silvestru, duhovnicul lui Ioan cel Groaznic, în călugărie cu numele Spiridon, care aici şi-a săvârşit viaţa în sfinţenie şi fiind mult preţuit de Filip, care nu lua aminte la dizgraţia ţarului.
Dar toată viaţa sfântului Filip, atât de activă – educaţia în casa părintească, slujirea la curtea ţarului, retragerea din lume, sărăcia şi ascultarea de bunăvoie în mănăstire, slujirea ca egumen – toate aceste activităţi atât de deosebite între ele au fost numai o pregătire. Cunoscându-l pe Sfântul Filip încă din anii de copilărie şi cinstindu-l în calitate de egumen, ţarul îi pregătea cea mai înaltă treaptă în ierarhia Bisericii Ruse – mitra albă de mitropolit, în timp ce Pronia dumnezeiască îi împletea cununa de mucenic.

Mitropolitul Macarie a păstorit Biserica Rusă timp de 21 de ani şi s-a stins din viaţă în decembrie 1563. I-a urmat Atanasie, dar nu a stat la cârma mitropoliei mai mult de doi ani, la 16 mai 1566, retrăgându-se la mănăstirea Ciudov. După el a fost ales arhiepiscopul din Kazan, Gherman, dar a petrecut numai două zile în palatul mitropolitan, căci pentru discuţiile semeţe ce le-a avut cu Ivan cel Groaznic, a fost alungat din scaun. Alegerea lui Ivan s-a oprit asupra lui Filip. Cu o gramată specială l-a chemat la Moscova „pentru sfat duhovnicesc“. Această chemare nu l-a uimit pe egumenul din Solovăţ, pentru că mai fusese chemat la Moscova şi cu alte ocazii, dar călătoria ce avea s-o facă îi părea istovitoare acum. La bătrâneţe (avea 60 de ani), Filip, desigur, nu dorea să se expună neplăcerilor prilejuite de călătoriile îndepărtate. Dacă el ar fi ştiut că în viaţa aceasta nu îi va mai fi dat să-şi vadă mănăstirea unde atât de paşnic s-au scurs zilele lui, întristarea i-ar fi fost şi mai amară. Vestea despre plecarea egumenului i-a mâhnit mult pe fraţi. Dar el îşi mângâia turma cu Hristos, sfătuindu-i pe dânşii să-şi pună nădejdea în Domnul, în ajutorul Maicii Domnului şi în mijlocirea preacuvioşilor Zosima şi Savatie; să se îngrijească de mântuirea lor şi să respecte tradiţiile mănăstireşti. Pentru ultima dată sfântul Filip a slujit Sfânta Liturghie în mănăstirea Solovăţ, i-a împărtăşit pe călugări cu Sfintele Taine şi, după o masă de despărţire, a urcat în corabie.

Sfântul Filip s-a îndreptat în calea sa către capitală prin Novgorod. Auzind de sosirea egumenului din Solovăţ, oamenii îi ieşeau în întâmpinare cu daruri şi cuvinte de bunvenit. Auzind de mânia ţarului, ei îl rugau pe Sfântul Filip, zicându-i: „Părinte, fii mijlocitorul nostru înaintea ţarului şi pentru ţara ta“. Petrecând câteva zile la catedrala Sfânta Sofia, egumenul şi-a urmat apoi drumul. Ţarul l-a întâmpinat cu mare cinste şi pe ocolite a început să lege cu dânsul o discuţie despre scopul chemării lui la Moscova. Prieteneşte i-a mărturisit greutăţile întâmpinate în alegerea întâistătătorului, i-a înfăţişat în cuvinte din Sfânta Scriptură situaţia Bisericii aflată fără de păstor şi în încheiere l-a anunţat că după voia lui împărătească şi a adunării sinodale, Filip trebuie să fie mitropolit. Această discuţie s-a purtat în prezenţa arhiereilor şi a boierilor; şi cu toţii l-au recunoscut ca vrednic să ocupe scaunul de mitropolit a toată Rusia. Smerit, egumenul s-a mirat mult şi, printre lacrimi, i-a spus lui Ivan: „Nu, milostive ţar, nu mă despărţiţi pe mine de pustia mea, nu pune pe mine povară ce nu aş putea duce. Dă-mi drumul, pentru Dumnezeu, te rog, dă-mi drumul şi nu încredinţa cetăţii celei mici povara celei mari“. Ţarul însă era de neînduplecat şi a poruncit atunci arhiereilor şi boierilor să-l convingă pe egumen să nu se împotrivească chemării dumnezeieşti şi voinţei ţarului.

Filip s-a învoit să primească demnitatea de mitropolit, dar cu condiţia să fie lichidată „opricina“. Suspicios, ţarul despărţise de la pământul Rusiei un lot mare numit „opricina“ şi îl încredinţase drujinei sale personale, care nu avea nimic cu „zemşcina“. Filip a anunţat că dacă nu se va desfiinţa opricina şi nu se vor uni din nou pământurile Rusiei, el nu va fi niciodată mitropolit. O astfel de discuţie a lui Filip cu arhiereii n-a putut să-i placă lui Ivan, ba şi opricinicii, de la bun început, au intrat în vrăjmăşie cu denunţătorul lor. De data aceasta, ţarul şi-a mai înmuiat mânia şi a poruncit, aşa cum este consemnat într-o gramată, „ca arhierii, arhiepiscopii şi episcopii să-i spună lui Filip să nu-i mai amâne cererea şi să nu se amestece în treburile curţii şi ale opricinei“.
Sfântul Filip a cedat în faţa voinţei ţarului şi a fost sfinţit mitropolit al Moscovei şi a toată Rusia la 25 iulie 1565. Primind din însăşi mâinile ţarului cârja de arhipăstor, în cuvântarea sa l-a rugat pe ţar să fie milostiv şi blând, să nu asculte de clevetitori şi linguşitori şi să ia aminte că „pentru un monarh, dintre toate biruinţele cea mai bună pe care o va avea asupra supuşilor săi va fi iubirea copleşitoare“. Toţi cei cu inimă bună erau încântaţi, chiar şi Ivan părea să fie mişcat; l-a felicitat bucuros pe Filip, dând o masă în palatele împărăteşti. Prima grijă a noului mitropolit a fost să hirotonească un episcop pentru eparhia din Poloţk, înfiinţată în anul 1563. Primul episcop din Poloţk s-a săvârşit din viaţă înainte de a se urca Filip în scaunul mitropolitan, în locul lui a fost numit episcopul de Suzdal, Atanasie, care mai întârziase în Moscova, aflându-se pe lângă mitropolit, slujind împreună, la 10 decembrie, pentru a sfinţi pridvorul catedralei Bunavestire, în prezenţa ţarului şi a ţarevicilor. Sfântul Filip a aflat că în oraşul Poloţk numărul preoţilor nu era îndeajuns, astfel că el a trims din Novgorod treizeci şi trei de preoţi şi diaconi.

Cu toate că avea o activitate rodnică, Filip nu s-a despărţit însă cu sufletul său de pustia îndrăgită. Pentru sufletul său smerit şi iubitor de Dumnezeu, viaţa această zgomotoasă era destul de greu de suportat; în ceasurile de răgaz, îşi zicea: „Ce s-a întâmplat cu tine, sărmane Filipe! Oare îţi era puţin conducerea mănăstirii? Tu ai dorit şi mai mult; priveşte acum pe ce ai schimbat partea ta cea binecuvântată! De la aşa o linişte la ce osteneli te-ai dedat; de la aşa o linişte neînviforată, în ce prăpastie s-a îndreptat corabia sufletului tău! Dar ce-a trecut nu mai poţi să întorci cu nimic, facă-se, dar, voia lui Dumnezeu. Savatie şi Zosima, nu mă lipsiţi pe mine de ajutorul vostru, nu îngăduiţi ca eu să-mi uit voturile!“.
În curtea mitropoliei, el a ridicat şi înfrumuseţat în chip minunat o catedrală în cinstea Făcătorilor de minuni din Solovăţ, în care îi plăcea să se roage cu deosebită râvnă în ceasurile de mâhnire. Scumpe erau pentru el toate cele care îi aminteau de mănăstirea Solovăţului. Cu ce bucurie l-a întâmpinat pe ieromonahul Spiridon, care venise de acolo şi adusese pentru ţar şi mitropolit părticele din moaştele sfinţilor şi agheazmă, dar şi cu ştirea că biserica Schimbării la Faţă e terminată şi sfinţită. În anul 1568, sfântul Filip a dat însărcinări ca iazul să fie terminat, căci în timpul aflării sale în Solovăţ nu reuşise să fie săpat.

Nu în zadar sufletul sfântului Filip tânjea după viaţa paşnică din Solovăţ. Deasupra capului lui se adunau nouri negri; în ianuarie, ţarul s-a mutat din Kremlin în palatul său întărit de oprinici şi a nimerit cu totul în mâinile acestor călăi; în această tăcere apăsătoare, toţi sperau că se va auzi glasul salvator al lui Filip. Nădejdea ce şi-au pus-o în acest bărbat drept nu le-a fost deşartă. La început, în cuvântări către episcopi, mitropolitul îi îndemna să aibă duh de jertfă şi îşi exprima dorinţa ca ei într-un singur gând să încerce a linişti sufletul agitat al ţarului. Dar între ei nu s-a realizat o înţelegere deplină şi nici nu s-au găsit dintre aceia care să fie hotărâţi ca împreună cu Filip să se expună cu mărime de suflet primejdiei, primind asupra lor mânia ţarului. Filip însă nu s-a înfricoşat şi, chiar şi fără sprijin din partea lor, a împlinit singur această faptă de bărbăţie care l-a şi preamărit pe el. El nu scăpa nici un prilej să-i vorbească ţarului, mai întâi confidenţial, iar apoi şi cu martori, demascând fărădelegile săvârşite de opricinici în numele ţarului.
Iată una dintre aceste discuţii din care rezultă limpede caracterul ţarului şi al mitropolitului. Mitropolitul îi amintea lui Ivan că, fiind învestit cu puterea cea mare, trebuie să-L cinstească pe Dumnezeu în mod deosebit: cu smerenia care i se cuvine unui bărbat, cu blândeţea care-i specifică dumnezeirii; căci împărat cu adevărat se socoate acela care are stăpânire de sine, nu se supune poftelor sale, îşi struneşte mintea, şi nicidecum acela care, prin purtările lui, tulbură împărăţia.

Ţarul a răspuns cu mânie: „ce ai tu, călugăre, de te amesteci în sfatul nostru împărătesc? Oare nu ştii că ai tăi doresc să mă înghită?“
– Nu te amăgi în zadar cu spaime neîntemeiate – îi răspunse Filip – după alegerea sfântului Sinod şi cu îngăduinţa ta, eu sunt păstorul Bisericii lui Hristos, de aceea noi trebuie să ne îngrijim împreună de bunăstarea şi pacea creştinilor pravoslavnici.
– Un singur lucru îţi spun, cinstite părinte, să taci – a strigat ţarul – iar apoi pe noi binecuvântează-ne după dorinţa noastră.
– Tăcerea noastră – a continuat arhiepiscopul – acoperă de păcat sufletul tău şi pricinuieşte moarte tuturora; un cârmaci rău distruge toată corabia. Dacă noi vom urma voinţei noastre omeneşti, ce vom răspunde în ziua venirii Domnului, eu şi aceşti fii pe care mi i-a dat?“. Pe lângă acestea, Sfântul Filip i-a amintit ţarului cuvintele Domnului despre dragostea dintre credincioşi.
Ţarul s-a liniştit treptat şi a răspuns cu un citat din Sfânta Scriptură: „Stăpâne sfinte! S-au sculat asupra mea prietenii mei şi cei apropiaţi departe de mine au stătut şi cei ce-mi voiau mie rele căutau sufletul meu“.
– Împărate, – îi vorbea sfântul cu bărbăţie – deosebeşte adevărul de viclenie; primeşte-i pe cei cu sfat bun, iar nu pe cei linguşitori. E păcat să nu mustri pe cei ce păcătuiesc şi pe cei ce au zdruncinat unitatea împărăţiei! Tu eşti pus de Dumnezeu să-i judeci pe oameni, iar nu să faci din tine un tiran. Demască-i pe cei care grăiesc către tine neadevărul şi înlătură-i de la tine ca pe nişte mădulare bolnave, dar pe oamenii tăi păstrează-i în unire. Dumnezeu sălăşluieşte numai acolo unde este dragoste nefăţarnică şi deplină.
– Filipe, a strigat din nou ţarul, nu te împotrivi împărăţiei mele, ca nu cumva să te ajungă şi pe tine mânia mea, sau renunţă la rangul tău!

Sfântul cu blândeţe îi răspunse: „Eu nu m-am folosit pentru atingerea acestui scop nici de rugăminţi, nici de mijlocitori şi nici de mită. De ce m-ai lipsit pe mine de pustie şi de părinţi? Dacă stărui în a încălca legile, fă ce vrei, dar acum când a sosit ceasul pentru mine ca eu să dau dovadă de bărbăţie, nu există scuze ca să mă retrag!“.
După asemenea confruntări, ţarul era de obicei mâhnit şi îngândurat. Opricinicii mânioşi, Maliuta Scuratov şi Vasili Ujreaznoi ştiau să se folosească de starea aceasta sufletească a ţarului şi aţâţau şi mai mult mânia acestuia asupra viteazului demascator. Opricinicii i-au înfricoşat pe toţi. Unii dintre dregătorii de prim rang veneau la mitropolit şi cu lacrimi cereau apărare. Filip îi întărea pe cei mâhniţi şi îi liniştea ca un părinte iubitori de copii: „fiii mei, să nu vă mâhniţi. Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre şi nu ne va lăsa să pierim până în sfârşit! Aici vă sunt pregătite vouă cununi. Aici şi mie îmi e rânduită o faptă fericită! Apostolul îmi spune: dacă veţi privi la faţă, veţi săvârşi păcatul. David mă înarmează pe mine zicându-mi: am vestit înaintea împăraţilor mărturiile Tale şi nu m-am ruşinat. Voi sunteţi acuma aleşii lui Dumnezeu. Iată securea sade la rădăcină, dar nu vă înspăimântaţi, luând aminte că nu fericirile pământeşti, ci pe cele cereşti ni le-a făgăduit nouă Dumnezeu. Eu mă bucur că pot să sufăr pentru voi; voi sunteţi răspunsul meu înaintea lui Dumnezeu, voi sunteţi cununa mea de la Dumnezeu“.

În aceste cuvinte se auzea vocea marilor bărbaţi ai Bisericii lui Hristos. Prin ele s-a pronunţat un suflet curat şi sfânt, care se pregătea să sufere pentru adevăr. La puţin timp după acesta, pe 21 martie, în duminica din mijlocul postului, când mitropolitul se afla în catedrala Adormirii pe locul arhieresc, a intrat în biserică Ivan cu opricinicii săi. Ţarul şi suita lui erau cu cuşme negre şi înalte şi sutane negre de sub care se iveau culorile aprinse şi aurii ale caftanelor. Ţarul s-a apropiat de arhiereu aşteptând binecuvântarea. De trei ori a aplecat capul, dar Sfântul Filip parcă neluându-l în seamă, nu-şi abătea privirile de la icoană, în final, boierii au prins glas, spunând: „Sfinte părinte, ţarul Ivan Vasilievici a toată Rusia cere binecuvântarea ta“.
Privind la Ivan, mitropolitul a răspuns: „Majestatea voastră! Pe cine aţi pizmuit denaturând rangul de ţar? Nu te-am rugat să pui capăt unei asemenea purtări, dar mai ales să-i îndepărtezi pe linguşitori? De când soarele luminează pe cer nu s-a pomenit ca binecredincioşii ţari să-şi tulbure propria împărăţie! Dreptatea ţarului stă în judecată, după cuvântul Scripturii, iar tu faci nedreptate poporului tău, atunci când ar trebui să fii pildă de bună cuviinţă. Cât au de suferit pravoslavnicii! Tătarii şi păgânii păstrează legea şi justiţia, dar la noi acestea nu mai sunt; peste tot întâlnim îndurare, numai în Rusia nu este milă nici faţă de oamenii nevinovaţi. Noi aici aducem Domnului jertfă nesângeroasă, dar în afara altarului se varsă sânge de creştin nevinovat. Mă întristez nu pentru cei care, vărsându-şi sângele nevinovat, s-au asemănat cu sfinţii mucenici, nu, ci sufăr pentru sărmanul tău suflet. Cu toate că eşti preacinstit de toţi, dar eşti un om de nimic şi Domnul le va cere pe toate din mâna ta.“

Ivan proferă ameninţări, lovind cu toiagul în podea, ameninţă cu mâna, spunând: „Filipe, poţi tu oare să te împotriveşti împărăţiei noastre? Vom vedea cât eşti tu de statornic în tăria ta!“
– În zadar, ţarule, – îi răspunse dreptul – te gândeşti să mă înspăimânţi, supunându-mă la chinuri; eu sunt străin şi trecător pe acest pământ, ca şi toţi părinţii noştrii; eu lupt pentru dreptate şi nici un chin nu mă va sili să tac.
Moartea lui Filip era de acum hotărâtă, cu toate că ţarul Ivan nu se grăbea să pună mâna pe el. S-au deschis mari posibilităţi pentru clevetitori. Chiar şi în biserică, în timpul întâlnirii fatale, citeţul catedralei i-a adus sfântului părinte învinuiri ticăloase. Mai târziu, el s-a căit şi a recunoscut cu lacrimi că a procedat astfel de frică şi pentru că fusese pus la cale. „Hristos să fie milostiv cu tine, iar tu, la rândul tău, iartă-l pe acela care te-a îndemnat la rău“, îi răspunse mitropolitul.

Din momentul acesta, Ivan evita să mai dea ochii cu mitropolitul. Simţind acest lucru, imediat după neînţelegerea cu ţarul, Filip s-a mutat din Kremlin pe uliţa Nikola, la mănăstirea Sfântul Nicolae cel Vechi, unde a şi trăit până la sfârşitul arhipăstoririi sale. Evenimentele din 28 iulie l-au mâniat la culme pe ţarul Ivan. Mitropolitul slujea la mănăstirea Novodevicievska, săvârşind calea crucii în prezenţa ţarului. Drumul crucii a ajuns la sfintele porţi, iar mitropolitul s-a oprit pentru citirea Sfintei Evanghelii; când s-a întors către popor ca să spună „Pace vouă“, deodată a văzut un opricinic în spatele ţarului îmbrăcat în tafta tătărească. Sfântul, în aceeaşi clipă i-a spus lui Ioan: „nu ţi se cuvine ţie, împărate, să îngădui obiceiul agarenilor, să stea în timpul Evangheliei cu capul acoperit.“
– Cum aşa? Cine a îndrăznit? – a întrebat Ivan.
– Cineva din drujină (suita) ta, i-a răspuns Filip.
Ţarul s-a uitat, dar între timp, cel vizat a reuşit să-şi ia taftaua. Atunci, Ivan, în mânia sa, l-a numit pe Filip mincinos şi răzvrătit şi s-ajurat să-l demaşte pe el în toate.

Au început cercetările. Pe boierii prieteni mitropolitului i-au luat sub pază şi i-a supus la chinuri, dar în felul acesta n-a obţinut nici o învinuire la adresa sfântului bărbat. După aceea i-a trimis în mănăstirea Solovăţ pe neprietenii lui Filip: episcopul Pafnutie şi arhimandritul Teodosie, cneazul VasileTemkinâm, diaconul Pirov şi un convoi militar. Cei trimişi împărţeau călugărilor bani, făgăduinţe şi mai pe urmă ameninţări, dar toate erau în zadar; nimeni nu se încumeta să dea mărturie mincinoasă. Atunci Pafnutie, recurgând la viclenie, l-a ademenit pe egumenul Paisie, iar la rândul său, Paisie a atras vreo câţiva călugări şi cu toţii s-au grăbit la Moscova, ca să uneltească împotriva sfântului fel de fel.
Ţarul a poruncit să se adune în catedrala Adormirea Maicii Domnului boierii şi episcopii la judecată deschisă împotriva mitropolitului. În faţă acestei adunări, Filip a apărut îmbrăcat în veşminte arhiereşti. După citirea acuzaţiilor, s-au oprit să-l asculte pe cel învinuit, dar mitropolitul, socotind că e inutil să se apere, s-a adresat ţarului cu următoarele cuvinte: „Împărate! În zadar crezi că eu mă tem de tine sau de moarte. Aflându-mă în pustie încă din copilărie, eu mi-am păstra până acum cinstea şi fecioria. Astfel eu voi să-mi sfârşesc viaţa şi să-mi încredinţez sufletul Domnului, Judecătorul meu şi al tău. Prin moarte doresc să las după mine amintirea că am murit ca un mucenic, fiind nevinovat, decât a unui om care ar putea să spună că, pentru a supravieţui, mitropolitul a răbdat judecată strâmbă şi umilinţe.“
Spunând acestea, mitropolitul a început să-şi scoată de pe el veşmintele, dar ţarul l-a oprit, spunându-i că trebuie să aştepte hotărârea judecăţii şi să nu-şi fie sieşi judecător.

Peste trei zile, la 8 noiembrie, l-a rugat să slujească Sfânta Liturghie în catedrala Adormirii Maicii Domnului. Când, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, Sfântul Filip se afla în faţa altarului, s-au deschis cu mult zgomot uşile catedralei şi cu o gloată de opricinici a pătruns boierul Alexei Danilovici Basmanov. Acesta a poruncit să se citească sulul pe care îl ţinea în mâini. Terminând de citit, opricinicii s-au năpustit cu ură asupra sfântului, rupând de pe el sfintele veşminte. Mitropolitul nu s-a tulburat, ci încet şi liniştit s-a adresat către popor: „fiilor, întristat este sufletul meu că trebuie să mă despart de voi, dar eu toate le îndur pentru Biserica lui Hristos. A sosit clipa când ea se va văduvi, iar pe păstori, ca pe cei vânduţi, îi va scoate din rang“. Aruncând pe el o dulamă murdară şi ruptă de călugăr simplu, opricinicii l-au scos din catedrală, bătându-l peste spinare, l-au suit în car şi l-au scos din Kremlin. Uliţa îngustă a lui Nicola a fost închisă de gloate, aşa că tristul convoi se mişca greu. „Fiilor, – spunea către dânşii – am făcut tot ce mi-a stat în puteri, şi dacă n-ar fi fost dragostea pe care v-o port, nici o singură zi n-aş fi rămas aici; nădăjduiţi în Domnul!“

Pe sfânt l-au dus la mănăstirea Arătarea Domnului, iar oamenii tulburaţi s-au împrăştiat pe la casele lor.
A doua zi, l-au dus pe Filip la mitropolie în aceeaşi batjocură. Aici se afla ţarul împreună cu episcopii şi opricinicii. Aici dreptul l-a întâlnit şi pe succesorul său, în persoana egumenului din Solovăţ, Paisie, care clevetise la adresa sa. A privit cu compătimire pe omul orbit de ambiţie, amintindu-i că sămânţa rea nu aduce roade bune. Pe Filip l-au făcut vinovat de multe crime şi printre altele şi de vrăjitorie. Dreptul stătea între denunţătorii săi ca „un miel între lupi“ şi pentru ultima dată şi-a înălţat glasul:
„Preacinstite împărate! Pune capăt fărădelegilor tale! Adu-ţi aminte de ţarii de dinaintea ta, strămoşii tăi: ei făceau mult bine şi pentru aceea noi îi pomenim şi după moarte, iar asupra acelora care au dorit să stăpânească cu răul şi minciuna şi acum mai atârnă blestemul. Înţelepţeşte-te, urmează-i pe monarhii sfinţi; moartea e neîndurătoare şi cu ţarul, ca nu cumva el să se înalţe, ci să ia aminte când se urcă pe tron că este pământ şi pulbere şi iarăşi se coboară în aceeaşi pulbere şi pământ“.

Ţarul a făcut semn opricinicilor şi ei l-au dus pe Filip într-o temniţă îngustă, murdară şi umedă, l-au încătuşat la mâini şi la picioare şi l-au pus în butuci, împovărându-l cu lanţuri grele de fier. Un braţ de paie îi servea de aşternut. Paznicii cei răi au vrut să-l extermine prin nemâncare. După o zi sau două, ţarul a trimis sfetnici să vadă ce se petrece cu cel întemniţat. Spre uimirea lor, l-au găsit pe Filip fără de butuci, stând în rugăciune iar când i s-a relatat acest lucru lui Ivan, ţarul a exclamat: „Vrăji, duşmanul şi trădătorul meu a făcut vrăji!“.
Interzicând să se vorbească despre aceasta, Ivan a poruncit să închidă cu cel întemniţat şi un urs flămând. Dimineaţă, singur s-a dus acolo şi s-a încredinţat că sfântul se află nevătămat în rugăciune, iar ursul stătea tolănit într-un ungher. Nici de data aceasta nu s-a înmuiat inima ţarului, rostind din nou cuvintele: vrăji, vrăji! după care a plecat nu înainte de a porunci să-l mute pe întemniţat în mănăstirea Sfântul Nicolae cel vechi. Această mănăstire a servit la întemniţarea Sfântului Filip şi pentru întreţinerea lui s-au stabilit câte patru altâni pe zi.
Ivan şi-a revărsat mânia asupra neamului Colâcev; până la a zecea rudă, unul după altul au murit în chinuri şi pedepse. Unul dintre ei se bucura de o dragoste deosebită din partea lui Filip. Acesta era nepoţelul lui, fiul fratelui mai mic. El a murit numai din cauză că era ruda celui întemniţat. După bătăi înfiorătoare, i-au tăiat capul şi apoi l-au adus lui Ivan. Ţarul a poruncit să i se arate capul lui Filip, spunând: „iată capul rudeniei tale, vrăjite tale nu i-au fost de ajutor“. Sfântul Filip a luat darul groaznic cu un respect deosebit, a pus capul însângerat dinaintea sa, a făcut o închinăciune înaintea acestuia până la pământ şi cu lacrimi a sărutat capul, spunând: „Fericiţi sunt acei ce i-ai ales şi i-ai primit, Doamne, pomenirea lor din neam în neam“, şi l-a înapoiat celui ce i l-a adus.

Poporul continua să se îmbulzească de diminineaţa până seara în jurul mănăstirii Sfântului Nicolae. Atunci Ivan a poruncit să-l ducă pe întemniţat din Moscova în mănăstirea Tversk-Oroci. Tare anevoioasă i-a fost călătoria Sfântului Filip. Slab apărat de gerul iernii, în îmbrăcămintea sărăcăcioasă, el suferea de foame, precum şi de neîncetate jigniri din partea supraveghetorului Stepan Kobâlin. A ajuns la noul său loc de întemniţare pe jumătate mort. Mucenicia lui se apropia de sfârşit. Dreptului îi mai rămăsese să primească cununa de mucenic. În decembrie 1569, Ivan cel Groaznic a pornit cu drujina (oşteni ce-i asigurau securitatea ţarului) spre Novgorod. Drumul trecea prin Tver. Înainte de a intra în oraş, Ivan l-a trimis pe cel mai fioros dintre opricinicii săi – Maliuta Scuratov – la Filip, chipurile, să-l binecuvânteze! Filip însă l-a recunoscut pe oaspetele înfricoşător şi a înţeles de ce anume a venit, dar nu şi-a manifestat uimirea şi nici nu şi-a pierdut liniştea sufletească. Maliuta s-a apropiat de el şi plecându-se cu vicleşug, i-a spus: „Sfinte Stăpâne, dă binecuvântare ţarului pentru a merge în Novgorod.“ Filip i-a răspuns: „împlineşte ceea ce ai de împlinit şi nu profana cele sfinte“. Apoi, îndreptându-şi privirea către sfânta icoană, a rostit ultima sa rugăciune de pe pământ: „Stăpâne Doamne, Atottiitorule, primeşte sufletul meu cu pace; trimite din slava ta cerească înger de pace, care să mă ducă pe mine la Dumnezeirea în Trei ipostasuri, pentru ca să nu mă oprească în cale, cu puterile lui, căpetenia întunericului. Nu mă ruşina în faţa îngerilor Tăi şi numără-mă pe mine în ceata celor aleşi, că binecuvântat eşti în veci. Amin!“.

În aceeaşi clipă, Scuratov i-a astupat Sfântului gura cu o pernă, sufocându-l. Apoi, grăbindu-se să iasă din chilie, a început să-i certe pe stareţ şi pe comisar (supraveghetor), spunând că Filip a murit din cauza căldurii prea mari din chilie. Cu toţii erau înspăimântaţi. Opricinicul a poruncit să se sape o groapă adâncă în spatele altarului bisericii şi acolo au coborât trupul dreptului, care nici nu se răcise, astupându-l cu pământ. Aceasta s-a întâmplat la 23 decembrie 1569.
De îndată ce sufletul celui drept s-a mutat în cereştile locaşuri, ca să primească de la Hristos cununa mucenicească, judecata lui Dumnezeu n-a întârziat să vină asupra prigonitorilor şi clevetitorilor sfântului. Câteva zile mai târziu, Maliuta Scuratov a fost grav rănit; asprul comisar Kobâlin a fost tuns în monahism împotriva voinţei sale şi închis în insula de piatră. Iubitorul de slavă, Paisie, a fost trimis la Valaam. Monahii din Solovăţ, care au slujit ca martori mincinoşi, au fost trimişi pe la diferite mănăstiri, iar în drum spre acestea, unii dintre ei au murit din cauza unor boli grele, alţii şi-au ieşit din minţi. Dintre episcopii aserviţi lui Ivan, Pimen din Novgorod a fost trimis în Tuia, murind în închisoare, iar Filotei din Riazan a fost lipsit de arhierie. Ivan cel Groaznic nu şi-a mai găsit liniştea până la sfârşitul vieţii sale, fiindu-şi singur sieşi pedeapsă.

În anul 1591, în timpul ţarului Teodor Ivanovici, moaştele Sfântului Filip au fost mutate la mănăstirea Solovăţ, unde se află şi în prezent, în pridvorul catedralei Schimbarea la Faţă, păstrându-se şi acum inscripţia pe o tablă albă din piatră: anul 7078, s-a săvârşit mitropolitul Filip în Tver, la 23 decembrie, în anul 7099 moaştele lui Filip sunt mutate la mănăstirea Solovăţ şi îngropate în ziua de 8 august.
În acest mormânt, pregătit chiar de Filip, s-au odihnit moaştele lui timp de 55 de ani. Alături de această placă, se găseşte altă inscripţie funerară, care indică mormântul bătrânului Ioan, învăţătorul lui Filip într-ale călugăriei: „anul 7076 s-a săvârşit robul lui Dumnezeu, călugărul Ioan Samini, ianuarie ziua a 10-a“.
Din ziua în care moaştele lui Filip s-au mutat în Solovăţ, cei din partea de nord a Rusiei aleargă şi cer necontenit mijlocirea sfântului către Dumnezeu. În mineiele din 1636 aflăm despre cinstirea lui, cinstire care i se face până acum alesului lui Dumnezeu. În anul 1646, în timpul ţarului Alexei Mihailovici s-a dat poruncă să fie descoperite cu solemnitate sfintele lui moaşte, iar la începutul anului 1652 s-a hotărât să fie mutate în catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova. Mitropolitul din Novgorod, (viitorul patriarh a toată Rusia) Nicon, care a petrecut câţiva ani la schitul Anzersk din mănăstirea Solovăţ, la începutul călugăriei sale, a fost trimis cu o suită numeroasă în insula Solovăţ. Ajungând acolo, după rugăciune, mitropolitul a pus în mâna sfântului scrisoarea în care ţarul Alexei Mihailovici cerea iertare pentru strămoşul său, Ivan cel Graoznic, scriind în încheiere: „O, sfinte părinte! Sfinte Stăpâne Filipe, păstorul nostru, ne rugăm ţie nu respinge rugăciunile noastre, ale păcătoşilor, vino la noi cu pace, ţarul Alexei doreşte să te vadă şi să se închine sfintelor tale moaşte“.

După trei zile de post, a început mutarea sfintelor moaşte, care au fost întâmpinate cu mare alai în Moscova la 3 iulie de însuşi ţarul. Pelerinajul celor simpli era nespus de mare. La aducerea lor în catedrala Adormirii, sfintele moaşte au fost aşezate pe locul de unde Sfântul l-a înfruntat pe ţar şi a fost în mod ruşinos depus din treapta arhieriei. Timp de zece zile, cât moaştele s-au aflat în mijlocul catedralei, s-au produs multe tămăduiri minunate. În ziua a 17-a s-a oficiat o slujbă în cinstea alesului lui Dumnezeu, iar în ziua a 19-a sfintele lui moaşte au fost aşezate într-o raclă de argint în partea dreaptă a iconostasului, într-un colţ unde se află şi astăzi, fiind cinstite cu evlavie de poporul rus. Pomenirea lui se face la 9 ianuarie şi 5 octombrie, iar mutarea sfintelor moaşte la Moscova se prăznuieşte la 31 iulie.