Patericul georgian – XVI. CUVIOSUL ILARION GEORGIANUL

XVI. CUVIOSUL ILARION GEORGIANUL

 

Fericitul stareţ Ilarion georgianul se trăgea din ţinutul Imeretiei (Georgia). S-a născut în anul 1776 în statul Losijat-Khevi din Shorapani, în jurisdicţia Cutaisei. Părinţii săi, Hanulias şi Maria Konţaveli (fii de veche familie aristocrată), erau foarte evlavioşi şi cinsteau în chip deosebit pe Marele Mucenic Gheorghe. Pentru credinţa lor Dumnezeu le-a dăruit un băiat pe care la botez l-au numit Iesei.
Când copilul a împlinit 6 ani, icrodiaconul Ştefan – frate al mamei sale şi pustnic al mănăstirii Tabakin din Georgia – l-a luat de la casa părintească şi l-a dus în sihăstria sa din munte, unde, timp de 12 ani, l-a învăţat viaţa cea după Dumnezeu.

 

Unchiul părintelui Ilarion

Ierodiaconul Ştefan, în lume Simeon, era de viţă nobilă şi fusese hrănit de mic cu frica de Dumnezeu şi cu cărţile Sfintelor Scripturi. Mai târziu a fost trimis la Curte şi a fost luat în slujba împărătească sub călăuzirea ighemonului Gheorghe Tsereteli care era administrator al vistieriei împărăteşti.
Noul mediu de la Curte nu l-a împiedicat pe Simeon să ducă o viaţă aspră şi înfrânată. Se ruga continuu şi urmărea să se întâlnească cu oameni duhovniceşti, cu care se sfătuia. Deoarece toţi curtenii îl stimau mult, nu era uşor să se elibereze de slujba împărătească, aşa încât să poată, fără împrăştiere, să urmeze viaţa monahală pe care o dorea în chip arzător.
Când a primit cinstirea de sutaş, cu mijlocirea protectorului său, Tsereteli, a fost dezlegat de înaltele responsabilităţi. Dobândind râvnita libertate, a aruncat îndată de pe sine ţinuta militară şi, dispreţuind slava cea lumească, a intrat în mănăstirea Tabakin pentru a-I sluji lui Dumnezeu. După trei ani de încercări la diferite ascultări, a fost tuns călugăr cu numele de Simeon.
În acel timp păstorea mănăstirea Arhimandritul Gherman, bărbat virtuos şi cu experienţă. Cu rugăciunea sa şi cu harul Domnului, care din belşug sălăşluia într-însul, deschidea cerurile pentru a cădea ploaia şi îi tămăduia pe cei bolnavi. În timpul utreniei obişnuia să citească singur canoanele sfinţilor, în vreme ce, deseori, ochii i se transformau în două izvoare de lacrimi.
După ce Ştefan a trăit trei ani ca monah, a fost hirotonit diacon de Mitropolitul Cutaisei – Dositei, şi în curând i-a descoperit părintelui Gherman dorinţa sa veche de a trăi ca anahoret. Părintele Gherman, care în timpul îndelungatei sale şederi la Ierusalim şi în Sinai, în insulele Mării Egee şi în Sfântul Munte văzuse cu ochi experimentat mulţi pustnici, se îngrijea cu orice chip să-l întoarcă de la dorinţa sa, pentru a nu cădea în cursa satanică a rătăcirii. Când a înţeles însă că tânărul ierodiacon era foarte statornic a fost de acord, după ce mai înainte l-a încercat în felurite ascultări pentru alţi trei ani de zile. A trăit, deci, părintele Ştefan în mănăstire nouă ani.
După încercare, egumenul Gherman a făcut sinaxă cu bătrânii mănăstirii, la care l-a chemat şi pe el. L-a întrebat despre dorinţa sa şi a primit iarăşi acelaşi răspuns hotărât. Atunci membrii sinaxei au cerut să afle în ce loc vrea să pustnicească. Obişnuit de mic să se predea pe sine voii lui Dumnezeu şi hotărârilor celor mai mari, i-a lăsat pe bătrâni să hotărască despre aceasta. După sfatul lor, a hotărât să meargă la 6 kilometri depărtare de mănăstire, într-un munte împădurit, unde mai demult trăiseră mulţi pustnici.
Începutul vieţii pustniceşti era legat iarăşi cu încercări ce au ţinut cinci ani. În primul an părintele Ştefan a avut următoarea rânduială: lua, plecând pe munte după Sfânta Liturghie, apă şi legume. Toată ziua muncea singur: deschidea drumul, despădurea, iar seara se întorcea în mănăstire. În aceeaşi vreme şi-a făcut şi coliba din trunchiuri de copaci.
Pentru anul următor a luat binecuvântare să rămână singur în colibă noaptea şi să se întoarcă în mănăstire la ceasul utreniei, rămânând cu părinţii până la vecernie. În cel de-al treilea an putea să-şi cultive grădina şi să rămână în pustie două zile, iar în cea de-a treia trebuia să vină în mănăstire. În cel de-al patrulea an, patru nopţi pe săptămână rămânea în coliba sa pustnicească, vinerea însă se întorcea în mănăstire şi rămânea aici până duminică. În cel de-al cincilea an al încercării era obligat să rămână în mănăstire doar de sâmbăta până duminica.
Când, cu ajutorul harului dumnezeiesc, s-a întărit în nevoinţă, bătrânii i-au dat binecuvântare pentru desăvârşita pustnicie, neclintirea dorinţei sale. Trei ani a trăit în deplină tăcere, apoi l-a cuprins o râvnă dumnezeiască de a călăuzi şi pe altul în viaţa pustiei.

 

După o îndelungată cugetare a mers în satul Losiat-Hevi, la sora sa Maria Konţaveli, şi le-a propus, ei şi soţului acesteia, să-l dăruiască pe fiul lor cel întâi născut în slujba lui Dumnezeu. Părinţii au rămas nehotărâţi vreme îndelungată; când însă părintele Ştefan le-a proorocits moartea lui Iesei şi a oricărui alt copil în caz că se vor împotrivi voii lui Dumnezeu, şi-au dat cu sârguinţă copilul ce era în vârstă de numai 6 ani.
L-a luat deci stareţul pe Iesei în pustie şi timp de doisprezece ani l-a învăţat să trăiască în linişte, în înfrânare, în rugăciune şi în studiul Sfintelor Scripturi. Rareori îi îngăduia să-şi vadă părinţii sau să viziteze mănăstirea.
Pustnic de la o vârstă aşa de tânără, cel mai târziu numit „părintele Ilarion“ a cunoscut devreme răutatea demonilor, care urăsc mai mult decât orice pe pustnici, şi numai Domnul ştie ce atacuri a avut de primit din partea lor. Urătorul de bine se străduia prin diferite viclenii să-i clatine mintea şi să-l aducă la disperare. Noaptea năvăleau diavolii în chip de tâlhari, în vreme ce alteori îl strigau cu vocea mamei sale, amintindu-i astfel de casa părintească. Ziua se străduiau a-l speria luând chip de urs sau de alte fiare. Cu nevoinţe aspre şi desăvârşită însingurare au trecut astfel anii tinereţii.

 

Un ţăran ce fugise de la ighemonul Abasidi a venit înainte de adormirea stareţului Ştefan pentru a rămâne împreună cu ei. După trei ani de încercare a fost tuns călugăr cu numele de Lavrentie.
Mai târziu, monahul Lavrentie a mers să se închine la Sfintele Locuri, iar la Ierusalim a fost hirotonit preot. După ce a slujit destul timp la Sfântul Mormânt, cu binecuvântarea Patriarhului a plecat la Mănăstirea Iviron, unde a şi adormit.
Bătrânul Ilarion povestea despre el că era plin de simplitate şi de dragoste dumnezeiască. Părintele Benedict, care a fost prezent la adormirea sa, spunea că sfârşitul său a fost fericit, deoarece părintele Lavrentie şi-a dat sufletul lui Dumnezeu rugându-se cu mâinile ridicate asemeni unor făclii.
Presimţindu-şi sfârşitul vieţii, părintele Ştefan i-a lăsat ca poruncă părintelui Ilarion să părăsească coliba după adormirea sa, pentru a nu cădea în vreo rătăcire drăcească trăind acolo fără povăţuitor. Apoi a mers la mănăstire, i-a îmbrăţişat pentru ultima dată pe fraţi şi, întorcându-se, după o boală de puţine zile a plecat spre veşnicie.
Plecarea sa a fost o mare pierdere nu numai pentru obştea mănăstirii, ci şi pentru oamenii din ţinuturile dimprejur. Mulţi s-au lipsit de ajutorul rugăciunilor sale, de povăţuitorul şi mângâietorul lor. Nepotul şi ucenicul său spunea că părintele Ştefan era un om auster şi atâta înaintase în viaţa duhovnicească, încât i s-a dat darul dreptei socoteli. Putea să mănânce pentru multe săptămâni doar o bucată de mămăligă cu sare şi apă şi, câteodată, numai puţine legume. În primele trei zile din Postul Mare nu gusta şi nu bea nimic.
Oamenii mergeau şi-i cereau sfatul. Când vreun vizitator îl întreba despre călugărie, părintele Ştefan îi răspundea:
–Dacă vrei să urmezi viaţa monahală, mai întâi trebuie să te curăţeşti de patimi şi de plăceri. Să te curăţeşti măcar pe jumătate înainte de tundere, iar apoi să te osteneşti astfel încât să dispară cu desăvârşire orice urmă de viaţă mirenească.
După adormirea unchiului său, Iesei a mers în mănăstirea Tabakin. N-a rămas însă mult timp, deoarece avea o puternică râvnă să se ocupe de învăţătură. Auzind că în Tbilisi se deschisese o şcoală, fără a spune nimănui a plecat spre Georgia.
Trecând prin ţinutul Nikozi din eparhia Gori, deoarece îi plăcea să dea cinstire sfinţiţilor slujitori, a vrut să ia binecuvântare de la episcopul Atanasie. Noaptea l-a găzduit acest om sfânt şi l-a întrebat despre viaţa sa. Apoi – precum obişnuiau părinţii cei de demult – l-a îndemnat să se roage împreună. La sfârşit, mişcat de felul în care citise, episcopul i-a dat un sfat părintesc:
–Copilul meu, la şcoală nu vei învăţa nimic din cele ce le-ai învăţat în pustie. Întoarce-te acasă. Dumnezeu, Care te-a învăţat aceste rugăciuni, te va călăuzi – pentru rugăciunile stareţului tău – şi te va aşeza ca pe un mădular de folos în Biserica Sa şi în poporul tău.
Cu binecuvântarea acestui om al lui Dumnezeu, Iesei s-a întors în satul Losiat-Hevi, la casa părintească.
N-a rămas însă mult aici. În curând, tatăl său l-a dus la Curte, dându-l în slujba împăratului. Acesta l-a predat celui mai apropiat dintre casnicii săi, ighemonului Tsereteli, pentru a-l educa. Văzând ighemonul setea sa duhovnicească, l-a îndreptat pentru o deplină formare a sa către vrednicul arhimandrit Gherontie – în lume ighemonul Solangasvili – care trăia în Mănăstirea Dzhurshk din Georgia.
Părintele Gherontie l-a educat într-un duh călugăresc auster şi s-a străduit mai mult a-i transmite dragostea pentru rugăciune. Mai târziu părintele Ilarion spunea cu uimire că dascălul său priveghea în picioare de după amiaza până la răsăritul soarelui, cerând deci şi de la el să se roage împreună cu dânsul. Toată noaptea o petreceau cu cântări şi rugăciuni. Tânărul Iesei a trăit deci lângă dascălul său o viaţă ascetică în deplină ascultare.
Într-o iarnă, părintele Gherontie l-a însărcinat să ducă o scrisoare la un oarecare cunoscut din Cutaisa, şi l-a trimis desculţ prin zăpadă. Iesei a dus scrisoarea la adresa rânduită. Destinatarul, uimit de înfăţişarea sa exterioară, i-a dat bani pentru a-şi cumpăra încălţăminte. Când s-a întors, stareţul l-a văzut încălţat şi l-a certat aspru pentru micimea de suflet şi lipsa de răbdare.
Părintele Gherontie îl învăţa pe ucenicul său şi înfrânarea, dar nu dintr-o dată; îl ridica încet-încet din treaptă în treaptă. La început l-a obişnuit să nu mănânce nimic înainte de apusul soarelui în zilele de luni, miercuri şi vineri, iar în continuare l-a călăuzit spre postul desăvârşit. Îl mai învăţa, de asemenea, gramatică, aritmetică, caligrafie şi altele. Astfel, cu osteneli şi nevoinţe neîncetate, au trecut trei ani şi jumătate.
Părintele Gherontie a văzut că ucenicul său a înaintat repede în toate şi l-a predat din nou ighemonului Tsereteli, pentru a-şi continua studiile în lume. Ighemonul îl avea întotdeauna lângă el pe Iesei şi îl lua în toate călătoriile; după trei ani i-a încredinţat responsabilitatea veniturilor suitei sale. L-a împuternicit, de asemenea, să scrie porunci în numele lui şi i-a dat, pentru aceasta, sigiliul său personal. După doi ani, ighemonul Tsereteli l-a introdus pe Iesei la Curte. Împăratul Solomon al doilea l-a rânduit printre secretari, slujind aici doi ani şi jumătate, apoi i-a propus să se însoare şi să primească hirotonia.
În acea vreme stăpânea o mare nelinişte la palat şi printre cercurile aristocrate referitor la planurile şi la străduinţele de anexare a Imeretiei la Împărăţia Rusiei. Văzând împăratul simplitatea şi duhovnicia lui Iesei, a judecat că în atât de grele vremuri ar trebui să-i încredinţeze o oarecare responsabilitate duhovnicească.
Pe nici unul dintre oamenii din jurul său nu se putea bizui. Singurul de încredere era conducătorul armatei, ighemonul Kaihosro Tsereteli şi, împreună cu el, alţi câţiva devotaţi. Cel ce fusese econom la Curte şi credincios împăratului, Gheorghe Tsereteli, murise lăsând în urma sa multă tristeţe şi mari responsabilităţi. Nu mai exista deci nici un om cu care să împartă gândurile şi simţămintele sale. Împăratul i-a propus deci lui Iesei hirotonia pentru a-l avea ca duhovnic şi sfătuitor în problemele personale şi în treburile statului.
Iesei s-a plecat voii domnului său şi s-a căsătorit cu tânăra prinţesă Maria. După ce a rămas la casa părintească a soţiei sale doar două săptămâni, a plecat la Cutaisa unde curând a fost hirotonit diacon şi, în continuare, preot şi protoiereu al bisericii Curţii. Împăratul Solomon îl ţinea totdeauna lângă el pe părintele Iesei şi îi încredinţase sarcina de a dezlega neînţelegerile dintre ighemoni referitoare la proprietăţi. Această lucrare de împăciuire cerea mare răbdare şi pricepere şi, în acelaşi timp, îl lega pentru perioade mari, aşa încât rareori se putea întâlni cu soţia sa. Aceasta o întristă foarte mult pe Maria care, odată, a aflat că soţul ei după o călătorie la moşia ighemonului Abasidi a mers îndată la Cutaisa fără să mai treacă pe acasă. Atât de mult s-a mâhnit, încât a căzut la pat şi după şase luni de boală a murit, după ce împlinise numai doi ani de la căsătorie.

 

Destrămarea împărăţiei Imeretiei şi moartea lui Solomon al II-lea

(Evenimentele ce se referă la ultimele zile ale împăratului Imeretiei – care aici sunt prezentate foarte pe scurt – le-a povestit bătrânul Ilarion părintelui Gavriil georgianul şi, cu îngăduinţa acestuia, le-a transcris mai târziu părintele Pantelimon, duhovnicul Mănăstirii Russikon).
După alipirea împărăţiei Georgiei la Rusia în 1801, guvernarea rusă a început tratativele scrise cu împăratul Imeretiei pentru anexarea împărăţiei sale. Sfatul stăpânitorilor Imeretiei, deoarece nu exista urmaş la tron, a hotărât să se păstreze suveranitatea ţării până la moartea împăratului Solomon. Cele două state urmau să păstreze relaţii frăţeşti, temeinicite pe sfinte tradiţii. Protocolul Sinodului a fost trimis spre a fi citit ţarului Alexandru I.
În vreme ce hotărârile acestea fuseseră primite de toţi supuşii, altul era planul ighemonului Zurab Tsereteli. În Petrograd, unde fusese trimis de împăratul Imeretiei, orbit de bogăţie şi de slavă şi-a pus în minte însuşirea tronului.
La noua întrunire a Sfatului Imeretiei, ighemonul şi-a ascuns planul şi a propus, cu convingere, întâlnirea dintre împărat şi şeful de stat major rus Tormazov la Surami, la graniţa dintre Imeretia şi Georgia. Pentru planul acestei întâlniri se înţelesese pe ascuns cu Tormazov, spunând că, chipurile, ar exista o poruncă prin viu grai a ţarului Rusiei ce ar trebui transmisă împăratului. Prezbiterul Iesei însă a înţeles înşelăciunea şi a început, în Sfat, a-l demasca pe ighemon ca vânzător, prefăcut, iubitor de putere şi cauză a dihoniei din ţară.
Puţine zile însă mai târziu a primit vestea despre moartea soţiei şi a plecat în grabă acasă pentru a-i da sărutarea cea mai de pe urmă. Îl sfătuise însă mai întâi pe împărat să nu primească propunerea lui Tsereteli de a părăsi Cutaisa până ce nu se împlinesc cele 40 de zile de doliu pentru soţia sa; mai bine să-l aştepte să se întoarcă. Solomon însă, „târât“ de anumiţi ighemoni care i-au propus să plece, nu a urmat povaţa părintelui Iesei. Cu o suită de 300 de soldaţi a plecat către Surami şi, în continuare, la Tbilisi. N-a voit însă să meargă de acolo la Petrograd, aşa precum îi propusese Tormazov, pentru a nu contribui la lăudăroşenia ţarului Rusiei.
Travestit în cerşetor, a plecat pe ascuns cu suita sa din Tbilisi şi a mers în Akhaltisikhe, în Turcia. Paşa l-a primit cu mari cinstiri şi, în acelaşi timp, a trimis de ştire sultanului, la Constantinopol, înştiinţându-l de sosirea acestuia.
Îndată ce Mahmud a primit înscrisul şi l-a citit, a dat firman în care făgăduia împăratului Imeretiei protecţia, deplină libertate şi siguranţă până ce se va întoarce în regatul său, iar ca întreţinere – din veniturile regiunii Erzerum, unde îi propunea să locuiască. După o asemenea primire binevoitoare a sultanului, împăratul Solomon a prins curaj şi a hotărât să declare război împotriva Imeretiei cerând ca ajutor voluntari turci. Supuşii săi s-au despărţit: unii au rămas de partea sa, în vreme ce alţii i-au trimis de veste că nu-l mai primesc ca împărat. Potrivnicii s-au unit cu armata rusească, iar rezultatul luptei a fost că împăratul Solomon a fost înfrânt şi s-a întors la Erzerum.
În aceste clipe grele pentru împărat, părintele Iesei şi-a lăsat patria pentru a-i fi alături.
Solomon nici la Erzerum n-a găsit odihnă. Paşa provinciei, primind daruri de la ruşi, îi făcea tot felul de greutăţi; astfel, a plecat în Trapezunda, unde, în 1814, şi-a dat ultima suflare.

 

Părintele Iesei în Rusia

În mai 1814, la numai trei ani de la moartea împăratului Solomon, părintele Iesei cu restul suitei s-a întors în Imeretia. A rămas la casa părintească şi, eliberat de sarcina de duhovnic, a început să caute un loc potrivit pentru a se dedica rugăciunii. Gândea să se stabilească undeva aproape de sat sau în pustie, aproape de Mănăstirea Tabakin, unde trăise în primii ani ai tinereţii sale.
Nu trecuseră însă nici şapte luni de la întoarcerea sa în ţară şi a fost chemat de împărăteasa Maria la Moscova, acolo unde fusese trimisă după plecarea împăratului Solomon, soţul ei, în Turcia. Duhovnicul soţului ei şi devotat supus al acestuia, părintele putea mai bine decât oricare altul să-i povestească despre ultimile zile ale împăratului.
Credincios responsabilităţii sale, părintele Iesei n-a întârziat să se prezinte şi să o înştiinţeze pe împărăteasă de toate câte se întâmplaseră. Împărăteasa, cinstind devotamentul său către soţul ei cel răposat şi nedorind a avea ca duhovnic un străin, l-a ţinut lângă ea. Părintele Iesei avea cu el şi o bucată mare din Crucea Mântuitorului, odor personal al împăratului, pe care Maria a aşezat-o în biserica Curţii.
Nu se ştie pentru ce motiv ţarul Alexandru I a voit să-l cinstească pe părintele Iesei cu vrednicia de arhiereu al capitalei; poate pentru sfatul pe care părintele îl dăduse împăratului Solomon de a se întoarce la supuşii săi credincioşi, sau pentru mijlocirea împărătesei Maria. Măreţia acestei vrednicii nu putea fi însă dorită de sufletul cel iubitor de pustie al preotului, care cu statornică râvnă căuta singurătatea.
În curând, părintele Iesei a văzut în ce stare jalnică se găsea viaţa duhovnicească şi morală a curtenilor, care o influenţase şi pe împărăteasa Imeretiei cu suita ei, având ca rezultat o depărtare tot mai mare de evlavia părintească. Cu toată purtarea aspră faţă de sine, a început să observe schimbări şi în viaţa sa. Chiar şi nevrând era obligat să se supună obiceiurilor vieţii capitalei. Mânca totdeauna la mese preaîncărcate cu felurite mâncăruri, bea mult vin şi dormea pe aşternuturi pufoase.
Mai mult decât acestea, a apărut şi pericolul mai grav al unei mari căderi. Părintele Iesei se distingea prin frumuseţea sa exterioară; era înalt, cu umeri largi, şi avea o prestanţă bărbătească. Frumuseţea sufletului se răsfrângea pe chipul nobil şi, fără voia sa, atrăgea privirile în jurul său. Celor evlavioşi le provoca cinstire şi respect, în vreme ce celor pătimaşi – dorinţe trupeşti. În mod deosebit îl oboseau cu „stânjenelile“ lor continue doamnele şi domnişoarele de la Curte.
Apăsat de pretutindeni, a luat hotărârea statornică de a se îndepărta, oricum, de palat. De multe ori a rugat-o pe împărăteasă să-l slobozească din greaua viaţă din capitală şi să-l trimită în ţară, dar ea nici nu voia să audă una ca aceasta.
Trei ani şi jumătate au trecut, care au fost o mare ispită pentru evlaviosul suflet al părintelui Iesei, cu mult mai mare decât pribegirea timp de şapte ani prin ţinuturi străine împreună cu împăratul Solomon. Aflându-se într-o aşa de grea situaţie, îşi afla odihna numai rugându-se Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Îşi deschidea înaintea lor sufletul întristat şi se ruga să-i împlinească dorinţa pentru o viaţă singuratică undeva, în pustie. Se ruga de asemenea, Marelui Mucenic Gheorghe, la care din tinereţe avea o deosebită evlavie şi care de multe ori în viaţă îl ajutase.
În timpul acestor greutăţi, părintele Iesei a cunoscut un oarecare arhimandrit al Mănăstirii Iviron, care atunci locuia în Mănăstirea Nicolaevsk şi care, mai târziu, a mers în Sfântul Munte şi a descoperit călugărilor că părintele Iesei a fost duhovnicul Curţii.
Timpul trecea şi necazurile părintelui Iesei se înmulţeau. Într-o zi, într-o discuţie sinceră cu un prieten al său credincios – foarte apropiat împărătesei Maria – i-a descoperit acestuia dorinţa sa. Prietenul său, înţelegându-i ţelul acesta plăcut lui Dumnezeu, a făgăduit să îl ajute; a înjghebat chiar un plan şi i l-a făcut cunoscut. După ce s-au rugat fierbinte, au plecat la mitropolitul Serafim care deseori o vizita pe împărăteasă şi pe care îl cunoşteau bine amândoi. Ajungând la mitropolie, logofătul a spus că a fost trimis de împărăteasă pentru a mijloci obţinerea paşaportului pentru părintele Iesei, deoarece trebuia să meargă pentru puţin timp în Imeretia, la casa sa. Mitropolitul, fără a bănui nimic, a poruncit îndată să se scoată paşaportul, care în scurt timp a fost pregătit.
Părintele Iesei, înaripat de nădejdea că dorinţa sa se va realiza, s-a înfăţişat împărătesei. Ca de obicei, i-a spus că va pleca, iar aceea a început să glumească pe seama cuvintelor sale. În continuare i-a descoperit că deja are în mâini paşaportul, împărăteasa însă a răspuns că nu crede că aşa ceva s-ar putea face fără ştirea ei. Aşa încât părintele Iesei şi-a luat rămas bun, zicând:
–Iertaţi-mă pentru toate. Plec!
În aceeaşi noapte părintele Iesei a plecat din Rusia. Nu s-a îndreptat spre Georgia, cu gândul că împărăteasa l-ar putea găsi uşor şi l-ar readuce în Moscova. A plecat aşadar la Odessa, de unde, fără a trage de timp, a ajuns în Constantinopol. Ţelul său era de a vizita Palestina şi Sinaiul, căutând refugiul în regiuni unde mai demult se nevoiau georgieni. Despre Sfântul Munte nu cunoştea aproape nimic.
În Constantinopol a sosit în zilele Cinzecimii şi îndată l-a vizitat pe Patriarhul Ierusalimului, ce se afla atunci acolo, cu dorinţa de a-i cere sfatul în legătură cu călătoria sa la Sfintele Locuri. Patriarhul l-a primit şi i-a spus că, dacă dorea să rămână la Ierusalim până la Paştile următor, ar trebui să petreacă acolo aproape un an, lucru poate obositor. I-a propus deci ca mai bine să meargă în Sfântul Munte până în iarnă şi, mai târziu, când se apropie Postul Mare, să plece la Ierusalim.
Părintele Iesei i-a mulţumit pentru sfat şi s-a pregătit pentru împărăţia monahilor – Sfântul Munte. Cugeta chiar la stabilirea aici, hotărât să slujească întru toate pe Domnul.
S-a îmbrăcat îndată cu haine vechi, nădăjduind că va ascunde sub această înfăţişare măreţia sa lumească de mai înainte şi, ca un necunoscut, să se devoteze lui Dumnezeu cu deplină lepădare de sine. A lăsat deci Constantinopolul şi a plecat, pe mare, către Grădina Maicii Domnului. Era anul 1819.

 

Intrarea în Sfânta Mănăstire Dionisiu

Ajungând în Sfântul Munte, părintele Iesei a rămas la început în Sfânta Mănăstire Iviron, unde nu a întâlnit nici un georgian. A spus că provine din Georgia, că este sărac – lucru pe care îl întăreau şi hainele sale vechi şi murdare – şi că scopul său era să viziteze şi să se închine la sfintele locuri ale Athosului. L-au condus, ca de obicei, la arhondaric, unde a rămas o săptămână, luând parte la slujbă şi observând viaţa mănăstirii. Necunoscând limba greacă, vorbea numai turceşte cu câţiva fraţi, nevoit fiind ca cea mai mare parte a timpului să tacă. Nimeni nu-i dădea vreo atenţie deosebită.
Tăcut, înconjura mănăstirea, urmărind rânduiala interioară a mănăstirii idioritmice care diferea de cea de obşte, şi nu i-a plăcut deloc. „Deşi este mănăstirea noastră, georgiană – s-a gândit – pentru mine nu-i locul aici“.
Într-o dimineaţă a ieşit la poarta mănăstirii. Aşa cum stătea pe gânduri, a observat că anumiţi călugări, purtând traiste pe umeri, mergeau undeva. A cerut să afle unde merg şi i-au spus că merg la hramul Mănăstirii Dionisiu, deoarece în ziua următoare era Naşterea Cinstitului Înaintemergător Ioan. Părintele Iesei a întrebat dacă puteau să-l ia împreună cu ei.
–Dacă vrei, vino, plecăm! i-au răspuns.
Toţi închinătorii la praznice merg, după obicei, mai întâi la arhondaric unde se odihnesc puţin şi primesc trataţia rânduită: uzo, cafea şi apă. În continuare li se arată locul şederii, merg în trapeză pentru a se întări trupeşte şi apoi la biserică pentru priveghere.
Nu s-a întâmplat însă acelaşi lucru cu părintele Iesei. La intrarea în mănăstire, printre ceilalţi închinători i-a pierdut pe cei ce-l aduseseră, care, la rândul lor, au uitat că acesta nu cunoştea rânduielile şi, astfel, nu l-au căutat. De dimineaţă nu mâncase nimic şi îi era foarte foame. Deoarece însă nu-l duseseră la masă şi deja tocase pentru priveghere, a intrat în biserică împreună cu ceilalţi, cugetând în sine că pentru privegherea acelei mari zile părinţii nu mănâncă nimic, socotind-o cu desăvârşire de post.
L-a impresionat slujba lungă căci, deşi trecuse întreaga noapte, privegherea încă mai continua; slujba s-a terminat la două ore după răsăritul soarelui. „Vor da oare acum ceva de mâncare, sau va continua postul?“ s-a gândit. L-au condus însă şi pe el în trapeză, împreună cu toţi ceilalţi, îndată după sfârşitul Sfintei Liturghii.
Praznicul a fost o mare mângâiere duhovnicească pentru părintele Iesei. Tipicul slujbei, modul de viaţă al călugărilor, asprimea şi buna rânduială în toate i-au plăcut atâta, încât nu mai voia să plece.
–Nu pleci cu ceilalţi? l-a întrebat a treia zi arhondarul.
–Aş vrea să mai rămân încă puţin, ca să cunosc rânduiala voastră, a răspuns părintele Iesei. Sufletul meu a simţit odihnă aici.
–După rânduiala mănăstirii noastre, este nevoie de binecuvântare de la egumen, a continuat arhondarul.
Părintele Iesei a mers la egumen, care vorbea puţin turceşte. I-a explicat că i-a plăcut mult rânduiala aspră şi i-a cerut binecuvântare să mai fie găzduit încă puţine zile, adăugând că era gata să rămână pentru totdeauna dacă ar fi fost primit. Egumenul Ştefan, văzându-i puterea trupească, l-a primit spunându-i că aveau nevoie de „mâini muncitoare“, rânduindu-l să slujească ca ajutor la bucătărie.
La locul slujirii, părintele Iesei s-a întâlnit cu vechiul său prieten, părintele Benedict georgianul, care trăia atunci în pustie aproape de mănăstire. În Postul Mare, în anul 1821, au fost tunşi schimnici împreună. Deşi a fost tuns mai întâi părintele Iesei – deci, după rânduiala monahală, era mai vechi decât părintele Benedict – îl socotea întru toate mai înalt pe prietenul său, mai ales în viaţa ascetică, precum vom vedea mai târziu. Pentru tundere i-au pregătit haine noi, dar părintele Iesei, care a primit numele de Ilarion, nu le-a primit, rugându-se să-i fie lăsate cele vechi.
A trecut pe la diferite ascultări. În afară de bucătărie şi trapeză a lucrat la toate muncile grele ale mănăstirii, precum şi la via pe care mănăstirea o avea la Monoxiliti, nu departe de graniţa Sfântului Munte. Acolo alegea, de obicei, cele mai grele munci. Lua cea mai mare şi mai grea sapă şi astfel lucra, încât nimeni nu-l putea ajunge. Şi înăuntrul mănăstirii lucra fără oboseală la toate ascultările, deoarece Domnul îi dăruise multă putere trupească dar şi râvnă pentru nevoinţă. Atât pentru exemplara sa iubire de osteneală, dar şi pentru blândeţea şi viaţa sa ascetică, a fost iubit de toată obştea, deşi nu ştia limba greacă.
Părintele Ilarion, ca şi călugăr simplu şi neagonisitor, niciodată nu încuia uşa chiliei sale. Odată, în vreme ce lipsea, un frate a intrat înăuntru şi a văzut o cutie metalică. Stăpânit de curiozitatea de a vedea ce conţine cutia, n-a răbdat ispitei şi a deschis-o: spre marea sa uimire a găsit un paşaport rusesc şi un înscris turcesc din al cărui text se vedea că posesorul lui este preot. A spus îndată despre asta egumenului, iar acesta l-a chemat pe părintele Ilarion şi l-a întrebat:
–Ce ţii în cutia metalică?
–Paşaportul, a răspuns.
–Poţi să mi-l arăţi?
Ucenicul a ascultat. L-a adus îndată şi unul dintre fraţi, care cunoştea bine limba turcă, a citit exact firmanul. Toţi au aflat astfel că era preot, dar el i-a rugat să nu se discute cu nimeni despre asta.

 

Au trecut aproape doi ani de munci obositoare, în care ieromonahul georgian slujea cu dragoste şi jertfire de sine. Era trist însă deoarece nu ştia greceşte şi nu putea înţelege cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, odată s-a hotărât să ceară binecuvântare de la egumen să meargă la Mănăstirea Iviron. Acolo se aflau multe cărţi în limba georgiană şi s-ar fi rugat să-i dea câteva; îi era foarte greu pentru că nu avea Sfânta Scriptură. A luat binecuvântare, deci, şi a plecat cu obişnuitele sale haine vechi.
Ajungând la Portăriţa, a stat să se roage în faţa icoanei Preasfintei, aflată deasupra porţii mănăstirii. Era ceasul prânzului şi afară şedeau călugării cei mai bătrâni; împreună cu ei era şi arhimandritul pe care părintele Ilarion îl cunoscuse la Moscova. Îndată ce l-a văzut, l-a recunoscut şi a alergat spre el. L-a îmbrăţişat şi i-a sărutat mâinile, zicând cu voce tare:
–Măi, măi! Părintele Iesei, părintele Iesei! Duhovnic împărătesc!
Uimiţi de o aşa neobişnuită salutare, ceilalţi s-au ridicat şi s-au apropiat. Arhimandritul, ţinându-l de mână pe părintele Ilarion, a făcut prezentările necesare, zicând în limba georgiană:
–Este părintele Iesei, duhovnicul împăratului Imeretiei, cu care am avut cinstea să mă cunosc la Moscova, în palatul împărătesei.
Călugării l-au condus îndată pe vizitator în mănăstire. Toţi s-au minunat de neaşteptata descoperire, şi mai ales cei câţi îl cunoscuseră în urmă cu doi ani, ca fiind un străin sărac. Arhimandritul i-a certat că au lăsat să plece din mănăstirea lor un om aşa de important. L-a luat mai apoi în locuinţa sa şi l-a ţinut trei zile, rugându-l să se stabilească acolo. I-a propus cele mai bune chilii, să fie întreţinut în întregime de mănăstire şi să fie slujit de fraţi. Văzându-i însă hotărârea nestrămutată de a pleca, i-a dat cărţile în limba georgiană şi l-a petrecut cu mare tristeţe.
Părintele Ilarion s-a întors în Mănăstirea Dionisiu cu traista pe umăr, fără a gândi că şi acolo sosiseră ştirile despre el. Vestea că duhovnicul împăratului se ascunde ca simplu monah a străbătut repede întreg Sfântul Munte. L-a intrarea în mănăstire portarul i s-a închinat ca unui stareţ şi l-a înştiinţat îndată pe egumen. Acesta a ieşit şi l-a primit cu căldură, deschizându-şi braţele. În acelaşi timp însă l-a certat frăţeşte, deoarece şi-a ascuns vrednicia şi obârşia.
Tulburat de întâlnire, părintele Ilarion a spus:
–Mai bine să nu fi mers la Mănăstirea Iviron deoarece, necunoscut, aveam mai multă linişte; aici n-am venit pentru alt motiv, decât pentru a-mi plânge păcatele.
Egumenul n-a voit să-l lase să se întoarcă la ascultările de mai înainte. Îl ruga să devină duhovnicul mănăstirii, el însă a refuzat hotărât, în vreme ce cerea cu stăruinţă să nu-l lipsească de posibilitatea de a sluji fraţilor. Îndată a mers la bucătărie, unde însă nu a rămas mult. Acum îl urmărea peste tot respectul general şi nu mai putea să lucreze ca înainte. Fraţii se străduiau a i-o lua înainte la toate ascultările grele, când, spre exemplu, trebuia să ridice oalele sau să care apă şi lemne. Toate acestea l-au făcut pe părintele Ilarion să lase bucătăria şi să locuiască într-o chilie pustnicească, aproape de mănăstire.

 

Râvna pentru mucenicie

În 1821 stăpânea peste tot silă şi groază. Sângele creştin se vărsa din belşug. Turcii voiau ca, prin puterea armelor, să înece revoluţia şi să liniştească tulburările. Din pricina participării sale la război, Grădina Maicii Domnului a avut şi ea de suferit multe nenorociri.
La începutul anului 1822, guvernatorul Tesalonicului, Abdul Robut Paşa, s-a ridicat cu o oaste numeroasă din Cassandra împotriva Sfântului Munte, aşezându-şi tabăra la Cumiţa, care este o trecătoare lângă graniţa Sfântului Munte. De aici a trimis poruncă să se înfăţişeze toţi proistamenii mănăstirilor, pentru a i se închina; altfel, ameninţa că va cuprinde Athosul şi că va distruge mănăstirile.
Egumenul Mănăstirii Dionisiu, Ştefan, neîndrăznind a se înfăţişa în persoană paşei, l-a rugat pe părintele Ilarion să meargă în numele său. Ieromonahul georgian a primit bucuros şi a mărturisit cu curaj:
–Eu nu mă tem de turci.
Egumenul l-a înştiinţat mai înainte despre greutăţi.
–Lucrurile nu sunt deloc uşoare, i-a spus. Când vei merge la paşă pentru tratative, fraţii vor ieşi din mănăstire luând cu ei toate lucrurile sfinte şi de mare preţ, pentru care deja au pregătit vapor. Acest fapt poate că nu va rămâne neobservat. Turcii pot îndată presupune că este vorba de înşelăciune şi vor ucide pe toţi trimişii, astfel că trebuie să te pregăteşti de moarte.
Pregătit pentru toate, părintele Ilarion a răspuns că deja de mult dorea să sufere pentru Hristos şi să se învrednicească a deveni mucenic. Egumenul a adăugat:
–Da, împrejurările sunt mai favorabile acum pentru mucenicie decât oricând altădată. Fie după voia ta şi pentru mântuirea tuturor!
Trimişii, adică părintele Ilarion, ieromonahul Pantelimon şi încă un monah, au plecat îndată spre Cumiţa. Ajungând, s-au înfăţişat paşei şi i-au predat scrisoarea Sfintei Chinotite în care toţi trei erau scrişi ca reprezentanţi ai mănăstirii. Paşa, citind scrisoarea, s-a oprit la numele părintelui Ilarion, i-a privit pe părinţi şi a întrebat:
–Cine este georgian?
Cei doi monahi l-au arătat pe părintele Ilarion şi paşa, îndreptându-se spre el, a continuat în georgiană:
–Din ce regiune?
–Din Imeretia, a răspuns el.
–Şi eu sunt din Abhazia.
–Din ce loc? a întrebat cu interes părintele Ilarion.
Paşa a spus numele oraşului, iar părintele Ilarion a adăugat:
–Nu este departe de satul meu. Cum te cheamă?
–A, deci aşa! Cunosc bine şi casa ta, a spus bucuros părintele Ilarion, auzind prenumele georgian al paşei.
–Adică suntem compatrioţi, a spus paşa. De cât timp eşti aici? Cu ce scop ai venit?
–Am venit în urmă cu trei ani, a răspuns părintele Ilarion, pentru a mă ruga lui Dumnezeu.
Atunci paşa a început să înjure fără milă Sfântul Munte şi pe călugării săi, străduindu-se, în acelaşi timp, să-l convingă pe compatriotul său să plece din Athos. Aducea multe şi felurite motive, între care şi acela că el însuşi avea drept scop junghierea tuturor aghioriţilor. Deoarece deci îl compătimeşte, nu ar vrea să păţească acelaşi lucru. Pentru a-l convinge, i-a propus să rămână în casa sa, în împrejurimile Tesalonicului, unde trăia soţia lui. I-a spus de asemenea că îl va înştiinţa pe sultan, făgăduind în numele său orice favoare, adică să se mute oriunde voia, în ţara sa sau în Tesalonic, şi că toate ar fi fost la dispoziţia sa.
Părintele Ilarion a răspuns că îl interesează numai mântuirea sufletului său; nu are nevoie de nimic altceva. Paşa a făcut o ultimă încercare pentru a-l determina să părăsească Sfântul Munte, „cuibul stricăciunii şi al tâlhăriei“, cum îl numea; era gata să-l trimită chiar pe banii săi în patrie şi iarăşi i-a făgăduit că sultanul îi va acorda orice protecţie. Părintele Ilarion s-a întors hotărât de la toate propunerile referitoare la sine însuşi, în vreme ce despre aghioriţi a spus că sunt oameni cinstiţi şi adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu.
Din discuţie s-a desprins faptul că paşa era fiu de preot ortodox şi că la o vârstă tânără fusese răpit şi vândut turcilor, unde a fost trecut la islam; părintele Ilarion a început să-l certe pentru lepădarea sa de ortodoxie, zicând:
–Cât de neruşinat lucrezi! Te-ai lepădat de adevărata credinţă creştină şi acum te-ai ridicat cu oaste înarmată împotriva ucenicilor lui Hristos, vărsându-le sângele nevinovat. Mai mult, răpeşti cu silnicie copii mici de la creştini pentru a-i duce la aceeaşi apostazie, la aceeaşi pierzare!
Ca răspuns, a primit iarăşi de la paşa înjurături împotriva aghioriţilor, deoarece luaseră parte la revoluţia împotriva stăpânirii turceşti şi îi îndemnau pe locuitorii din jur să provoace tulburări. Despre tinerii pe care însuşi paşa îi luase din Sfântul Munte, a spus că pot mai bine să slujească cu folos statul decât să se îngroape de vii în pustie. Apoi a început să blasfemieze credinţa ortodoxă cu următoarele cuvinte:
–Cât de mare-i rătăcirea creştinilor, care cred că Fecioara L-a născut pe Dumnezeu! Ca şi când ar putea Dumnezeu să fie încăput de pântece omenesc, şi cea care L-a născut să rămână fecioară.
–Tu nu înţelegi taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, a spus părintele Ilarion. Înţelegerea tainei este un dar de la Dumnezeu. Celui ce i s-a dat darul, înţelege cum Fecioara s-a făcut maică a lui Dumnezeu, a Mântuitorului lumii! Iată, acum o să-ţi explic…
Paşa a început să se enerveze în mod vădit şi să se plimbe nervos prin cort. Ceilalţi reprezentanţi ai mănăstirilor, văzând că discuţia nu va avea un sfârşit bun, l-au tras cu atenţie pe părintele Ilarion în spate şi i-au şoptit:
–Nu-i timpul pentru ceartă. Îl poţi enerva pe paşă, aşa încât să te chinuiască şi să te ucidă nu numai pe tine, ci şi pe noi, toţi aghioriţii. Nu ţi-e milă de tine? Fie-ţi milă cel puţin de ceilalţi, să nu-i afle nenorocirea aceasta.
Astfel, l-au liniştit cu cuvintele lor pe părintele Ilarion şi, în continuare, s-au îndreptat spre paşă şi i-au oferit daruri.
Abdul l-a lăsat pe compatriotul său să meargă unde vrea, în vreme ce pe ceilalţi reprezentanţi ai mănăstirilor i-a închis în temniţă, la Tesalonic. În Tesalonic a mai trimis şi mai mult de trei sute de băieţi pentru a fi pregătiţi de a fi turciţi. Însuşi Abdul a mers în Nausa – care atunci se răsculase – şi a dat la chinuri şi moarte mulţime de creştini.

 

Părintele Ilarion s-a întors în Sfântul Munte foarte întristat că n-a izbutit să dărâme blasfemiile paşei; şi mai mult însă s-a mâhnit când a auzit de sălbăticiile sale din Nausa. Atunci, cu duhul aprins de râvna pentru Dumnezeu, a început a-l ruga pe egumenul Ştefan să-i îngăduiască a merge din nou în Tesalonic pentru a mai vorbi cu paşa. În primul rând, voia să continue discuţia referitoare la tainele credinţei creştine şi să-i demonstreze rătăcirea sa, dar dorea şi să înfiereze purtarea sălbatică şi setea de sânge a lui Abdul.
–Găseşti înăuntrul tău atâta vitejie şi putere? Te simţi în stare să suporţi îndelungat martiriu, încă şi moartea? l-a întrebat egumenul.
–Sunt pregătit pentru toate, a răspuns ieromonahul georgian. Şi la Cumiţa căutam mucenicia – pentru aceasta am început să-l acuz pe paşă, dar nu m-au lăsat să termin.
Părintele Ştefan, după această mărturisire, i-a dat fără ezitare binecuvântarea sa şi s-a rugat să aibă ajutorul Domnului şi al Preasfintei. Părintele Ilarion, cerând rugăciunile obştii, a plecat pe jos către Tesalonic.
A ajuns exact înainte de a începe ramadanul, în care turcii postesc toată ziua şi încep să mănânce şi să bea după apusul soarelui.
La intrarea în locuinţa paşei l-a oprit garda şi l-a întrebat ce vrea. El a răspuns că trebuie cu orice chip să-l vadă pe paşă şi să vorbească cu el pentru o treabă importantă. A rugat deci să-l înştiinţeze pe acesta că Ilarion georgianul, cu care a vorbit la Cumiţa, vrea să lămurească o problemă.
În camera paşei erau adunaţi în acea zi funcţionari turci de vază, precum şi alţi invitaţi – englezi, francezi, greci şi armeni. Se apropia apusul soarelui şi, după obicei, ar fi început ospăţul. Îndată ce i-au dat de ştire, paşa a strigat atât de tare încât să-l audă toţi:
–Ah, este preotul pe care l-am întors din deşarta sa credinţă creştină. A venit să primească credinţa marelui profet. Chemaţi-l!
Părintele Ilarion s-a înfăţişat şi l-a văzut şezând pe divan, având în jurul său pe toţi funcţionarii. L-a salutat după rânduială, iar Abdul i-a spus vesel:
–A, popa Ilarion, bine-ai venit! Ai vrea, oricum, să continuăm discuţia noastră despre credinţă.
–Da, exact pentru aceasta m-am întors, pentru a vorbi în amănunt cu tine, de vreme ce la Cumiţa nu m-au lăsat să termin discuţia. Şi mă bucur că văd aici pe cei mai de seamă locuitori ai Tesalonicului.
–Şi eu mă bucur că te pot ospăta în ziua praznicului nostru, a răspuns paşa şi l-a aşezat alături de el, pe divan.
Părintele Ilarion a şezut şi a început să-i spună:
–Te îndoieşti că Născătoarea de Dumnezeu L-a născut pe Dumnezeu şi a rămas şi după naştere fecioară? Dar şi profetul vostru, Mohamed, primeşte că Iisus Hristos s-a născut fără de sămânţă din Fecioară. De necuprins pentru mintea omenească este aceasta. Dumnezeu a luat trup pentru a izbăvi neamul omenesc cel căzut prin păcat.
Paşa a înţeles că stareţul era neclintit în credinţa sa şi a deschis cu el o discuţie contradictorie; părintele Ilarion a folosit ocazia şi s-a referit la nelegiuirile sale din Nausa:
–Nu te temi de Dumnezeu, chinuind creştini nevinovaţi? Te-ai născut în casă creştină, şi cu toate acestea lucrezi cu atâta sălbăticie pentru a-ţi astupa glasul conştiinţei care te chinuieşte pentru apostazia ta!
–Sunt foarte mulţumit că m-am izbăvit de ridicola credinţă creştină, a spus Abdul zâmbind. Cândva m-a vizitat cel ce mă răpise şi mă vânduse la turci. I-am dat bacşiş – eram deja paşă – şi i-am mulţumit ca unui binefăcător ce mi-a făcut un mare dar! Dacă credinţa voastră era adevărată şi bineplăcută lui Dumnezeu, atunci nu v-ar fi dat în mâinile vrăjmaşilor şi aceştia nu v-ar fi călcat în picioare.
–Tu, paşă, toate le înţelegi greşit! a răspuns părintele Ilarion. Nu cumva tatăl nu ia toiagul său, pentru a-l educa pe copilul iubit, când acesta nu ascultă? Nu o face pentru că se întoarce de la copilul său, ci pentru a-l îndrepta; şi, când vede că s-a pocăit, rupe toiagul şi-l aruncă în foc. Aşadar, Dumnezeu a îngăduit să ne tiranisiţi pentru păcatele noastre. Voi sunteţi toiagul în mâna dreaptă a Domnului, pe care, când se va încredinţa de pocăinţa noastră, Acesta îl va arunca, nemaifiind de folos!
În cea dintâi zi, părintele Ilarion n-a apucat să spună câte voia, deoarece deja se înserase. Paşa a continuat să-l asculte liniştit, fără a se enerva; i-a propus chiar să petreacă noaptea la conacul lui, dar stareţul nu a primit, de vreme ce căuta mucenicia, şi nu odihna. A preferat să petreacă toată noaptea în curte, aşteptând să se facă ziuă, cu nădejdea că în ziua următoare va izbândi în scopul său.
Dimineaţa, după ce avusese loc petrecerea nocturnă, părintele Ilarion a început să îi vorbească serios paşei despre adevărul credinţei creştine şi să-l înfrunte cu cuvinte jignitoare, numindu-l ateu, răufăcător şi animal. Folosea orice mod pentru a-l înfuria şi a-l face să dea hotărâre de moarte asupra sa. Cu mai multă tărie s-a răzvrătit pentru băieţii care atunci fuseseră conduşi, toţi în haine albe, pentru a fi tăiaţi împrejur. Din cei 400, pe care paşa îi adunase din diferite locuri, numai doi au mărturisit neclintit credinţa creştină şi au fost martirizaţi; toţi ceilalţi au fost trecuţi la islam.
Paşa le-a ascultat pe toate dezinteresat, dar când şi când îl întrerupea, pentru a nu putea „acuzatorul“ să-şi întregească cuvintele. Astfel au trecut trei zile şi jumătate. Părintele Ilarion venea şi-l mustra, în vreme ce funcţionarii prezenţi, turci şi străini, se mirau cum poate paşa răbda să audă repetându-se dojanele unui ieromonah zdrenţuros.
Cea de-a treia noapte părintele Ilarion a petrecut-o la familia unui creştin iubitor de Dumnezeu, pe nume Spandoni, care l-a găzduit cu multă mărinimie.
Într-una din aceste nopţi, în ceasul în care se ruga pregătindu-se pentru nevoinţa muceniciei, a intrat în cameră un soldat turc înarmat. Cu libertatea ce-o avea de a ucide pe orice creştin, fără drept de apărare, a smuls iataganul şi a năvălit să-l taie pe părintele Ilarion, strigând:
–Acum te voi face bucăţi.
N-a putut însă să facă nimic; mâna i-a rămas nemişcată, ca şi când i s-ar fi împietrit sau cineva i-ar fi ţinut-o. A izbutit s-o coboare numai când s-a hotărât să nu-i mai facă rău. Învins, turcul a pus iataganul în teacă şi a plecat.
În cea de-a patra zi, părintele Ilarion s-a străduit încă şi mai mult să-l enerveze pe paşă. A început să vorbească despre deşertăciunea şi minciuna Islamului, numindu-l pe Mahomed înşelător şi zicând că toţi credincioşii lui vor merge la pierzanie, precum şi acesta însuşi.
–Şi unde, după tine, vom merge noi? a întrebat, râzând, Abdul.
–Acolo unde va merge şi profetul vostru!
–Unde adică va merge Mahomed?
–În iad, şi împreună cu el voi toţi, a răspuns părintele Ilarion.
–Şi cine crezi că se va mântui şi va merge în rai?
–Numai cei ce cred adevărat în Dumnezeu şi se găsesc în sânul Ortodoxiei. Ceilalţi – evrei, catolici şi protestanţi – sunt osândiţi să fie chinuiţi.
În acea clipă toţi cei din încăpere au început să strige cu turbare:
–Trebuie să-l omorâm!
Paşa nu mai putea să rămână nepăsător; deşi nu voia moartea părintelui Ilarion, a dat poruncă să-i fie tăiat capul – pentru a nu fi bănuit el însuşi că s-a lepădat de legea mahomedană.
–Uite, singur ţi-ai propovăduit pierzarea. Acum nici eu nu pot să te ocrotesc. Pentru cuvintele tale obraznice, capul îţi va pleca de pe umeri!
Cel ce era mucenic după dorinţă s-a plecat descoperindu-şi capul, şi a zis:
–Iată, taie-l! Nu mă tem să mor pentru adevăr!
A rămas astfel aplecat până ce au venit serdarii care l-au ridicat şi l-au condus la locul execuţiei.
În vreme ce se întâmplau acestea, au sosit la paşă doi oameni de-ai săi, tot din Abhazia, pe care îi iubea pentru credincioşia şi devotamentul lor; unul era vistiernic, iar celălalt slujbaş de încredere. Le-a spus despre porunca ce o dăduse cu puţin timp înainte, de a-l executa pe preotul georgian, şi, tulburaţi, aceştia şi-au lovit mâinile, strigând:
–Asta nu trebuie să se întâmple. Va fi o mare ruşine pentru noi; nu vom mai putea ieşi în oraş. Toţi vor spune că un compatriot de-al nostru se afla în această regiune, şi l-am omorât. Ne va fi ocară veşnică.
Paşa n-a voit să-i întristeze şi l-a predat lor pe părintele Ilarion.
Între timp, călăii îl duceau pe stareţ la execuţie, urmaţi fiind în zgomot de mult popor – creştini, musulmani şi evrei. Pe când înaintau, se strângeau tot mai mulţi, aşa încât în piaţă erau atâţia, încât nimeni nu se mai putea apropia. Părintele păşea statornic prin mulţime. Nici o urmă de teamă nu se distingea pe chipul său sau în mişcările sale. Şoptea încet o oarecare rugăciune şi părea aşa de bucuros, de parcă ar fi mers la nuntă.
La un moment dat au sosit în piaţă, alergând, cei doi funcţionari. Au împins repede lumea şi s-au aflat în faţa părintelui Ilarion. L-au eliberat în numele paşei din mâinile călăilor şi l-au luat cu ei. Poporul i-a urmat.
Părintele Ilarion s-a gândit că poate i-au schimbat locul şi felul execuţiei, sau poate că-l duc la spânzurătoare, aşa încât păşea cu încredere în urma lor, continuând să se roage. Dar, cu cât îl duceau mai departe, cu atât mai mult se mira. S-au îndepărtat destul de mult. Treceau pe drumuri şi prin curţi, şi în fiecare loc aştepta să fie executat. Îl duceau însă tot mai departe, spre drumul pe care trecuse el însuşi, venind din Sfântul Munte.
Au ajuns la poarta oraşului. Acolo paza a oprit poporul care îi urma. Funcţionarii abhazi au ieşit cu părintele Ilarion afară şi au continuat să meargă. Când deja s-au găsit departe, l-a împins unul dintre ei din spate atât de tare, încât fără puţin n-a căzut cu faţa la pământ.
–Mergi, popă, în Sfântul tău Munte, i-a zis, şi să nu te mai vedem pe aici!
După puţin timp, părintele Ilarion şi-a revenit şi a pornit încet-încet, singur, către Athos. Îndepărtându-se puţin, a aruncat o privire către oraş. Cei doi funcţionari stăteau în picioare în acelaşi loc şi-l ameninţau să plece fără a privi înapoi. A mers destul şi s-a întors încă o dată înapoi, şi iarăşi i-a văzut că cei doi erau acolo şi-l ameninţau, mişcându-şi mâinile. Peste puţin timp n-a mai putut să-i vadă. A suspinat, şi-a făcut cruce şi a zis:
–Sunt nevrednic eu, păcătosul, să primească Domnul jertfa mea mucenicească!23 ( Evenimentul despre moartea iminentă a stareţului Ilarion se pare că a produs o deosebită impresie, aşa cum îl descrie diplomatul englez Urquhart în lucrarea sa „The spirit of the East“, Vol. II, pp. 167–168. Observaţia aceasta a diplomatului englez este citată la pagina 577 a cărţii „Istoria Macedoniei – 1354–1833“ a domnului Vakalopoulos: „Atunci a îndrăznit să se opună cu curaj samavolniciilor lui Mehmed-Emin şi a luat cununa muceniciei un oarecare ascet georgian misterios, poate principe izgonit cu puterea armelor ruseşti“. În textul de mai sus nu este pomenit, desigur, numele mucenicului, dar toate datele îl adeveresc pe el.)
Continuând drumul spre Athos, i-a venit în minte dragostea creştinului ce-l găzduise în Tesalonic şi a luat hotărârea de a se întoarce pentru a-i mulţumi.
Spandonis, când l-a revăzut, nu l-a lăsat să-şi continue călătoria pe jos, dându-i cal şi însoţitor.

 

Slujind celor osândiţi

Pe calea către Athos părintele Ilarion şi însoţitorul său trebuiau să străbată tot Tesalonicul. Trecuseră de marginea oraşului când, deodată, au auzit un glas:
–Părinte, părinte!
Părintele Ilarion a privit împrejur, dar n-a văzut pe nimeni. Glasul s-a repetat. A văzut atunci în zidul clădirii învecinate o ferestruică deschisă şi o mână spânzurată făcându-i semn. Era un întemniţat care cerea ajutor. S-a apropiat de geam. Mâna ce-i făcuse semn s-a pierdut, dar a apărut peste puţin ţinând un oarecare vas; în acest timp, o voce îl ruga să aducă apă. Părintele Ilarion a împlinit rugămintea întemniţatului, dar îndată a apărut o altă mână cu un vas şi cu aceeaşi rugăminte, apoi alta, şi alta… Cu bucurie le-a slujit tuturor.
N-a întârziat a se informa de la deţinuţi. Împreună cu alţii se aflau şi creştini – călugări aghioriţi, cei mai mulţi datorită participării lor la revoluţia grecească – şi toţi sufereau groaznic de foame şi de sete. A hotărât să rămână pentru a-i ajuta. A înţeles că Domnul îi dăruise viaţa pentru a-i sluji pe aceşti nefericiţi condamnaţi. A slobozit pe însoţitor şi calul, şi în fiecare zi mergea în temniţă şi căra orice-i cereau, adică pâine, apă şi altă mâncare.
Mişcările sale le-a observat un paznic turc şi, de mânie, a voit să-l ucidă. Părintele Ilarion, fără a se teme deloc, era gata să primească cu bucurie moartea. Un alt paznic însă s-a trezit în acea clipă şi l-a ţinut pe tovarăşul înfuriat, zicând:
–Lasă-l să le slujească. Nici eu, nici tu, nici altul nu le va da pâine. Nu-i treaba noastră să-i omorâm cu foamea, ci doar să îi păzim. Dacă el vrea, lasă-l să-i hrănească. De ce să-l împiedicăm?
De atunci paznicii nu-l mai deranjau. Pentru a se asigura pe ei înşişi însă, l-au înştiinţat pe Abdul Paşa că un oarecare preot georgian stă lângă temniţă şi le slujeşte celor închişi. Paşa le-a spus:
–Nu-l împiedicaţi. Să le aducă orice vrea, numai să nu fie lucruri interzise de lege.
După aceasta, l-au lăsat cu desăvârşire liber să le aducă întemniţaţilor tot ce cereau, în afară de vin, rachiu şi alte băuturi, ameninţând că, în caz de călcare a poruncii, capul îi va sta acolo unde îi sunt picioarele. Neobositul stareţ se ostenea zi şi noapte. Nu cumpăra numai pâine şi fructe, ci le împlinea orice comandă, cu aceeaşi râvnă şi pentru creştini, şi pentru musulmani. Le spăla hainele şi era continuu ocupat, căci temniţa era plină de lume.
Odată un oarecare proestos din Mănăstirea Marea Lavră l-a rugat să aducă puţin rachiu, din cauza unei slăbiciuni trupeşti. Părintele Ilarion i-a adus, ferindu-se de pază, dar l-au înconjurat cu rugăminţi şi ceilalţi; unul se ruga pentru vin, altul pentru rachiu. I-a mulţumit pe toţi, aducând lucruri interzise cu asprime.
Odată nu a luat vin şi rachiu. Şi-a umplut traista ca de obicei cu pâine, iar în faţa zidului închisorii l-a oprit paznicul.
–Stai, popă, să vedem ce ai: nu cumva ai adus şi ceva interzis?
L-a cercetat cu atenţie. Nu a găsit nimic şi l-a lăsat, dar şi-a repetat ameninţările.
Cu toate acestea, părintele Ilarion a continuat să le aducă rachiu şi vin celor închişi, când îi cereau. La un moment dat aceştia au aflat de controalele ce se făceau din când în când şi s-au neliniştit, socotindu-se responsabili de urmările neplăcute la care ar fi fost expus iubitorul de fraţi, ajutorul lor.
În curând banii s-au terminat, iar deţinuţii s-au cufundat în suferinţă. Părintele Ilarion nu avea nimic în afară de hainele sale vechi. Simţind adâncă compasiune pentru nefericiţii aceia, a început să strângă ofrande de la creştinii din Tesalonic. Aceştia s-au entuziasmat de lucrarea milosteniei şi s-au înţeles îndată cu un brutar să dea pâine gratis la cei întemniţaţi. Pentru a se şti exact cât trebuiau să plătească, i-au dat acestuia şi stareţului două toiege asemănătoare, pe care făceau atâtea crestături câte pâini dădeau la închisoare. Mai târziu, plata se rânduia după numărul crestăturilor.
Într-o celulă deosebită a aceleiaşi închisori se aflau un creştin şi un bancher turc; pe cel de-al doilea paşa îl chinuia, dorind să-i ia banii pentru nevoile statului. Erau amândoi condamnaţi la moarte prin înfometare şi spânzuraţi în aşa fel de tavan, încât la cea mai mică mişcare sfoara se strângea, iar trupurile lor se balansau în stânga şi în dreapta. Lângă ei se afla o pază specială care avea armele pregătite continuu şi săbiile scoase din teacă, şi nu îngăduia nimănui să se apropie.
Părintele Ilarion, care mergea des în temniţă, şi-a îndreptat toată atenţia pentru a-i ajuta pe cei doi condamnaţi deşi, pe cât se părea, orice încercare l-ar fi costat viaţa. Pregătit cu un vas cu apă şi două pere mari, părintele aştepta vremea potrivită. Într-adevăr, la un moment dat, serdarii care păzeau stând în picioare au aţipit şi s-au sprijinit de zid. Părintele Ilarion a trecut încet-încet printre ei şi, cu toată strâmtorarea culoarului, nu i-a trezit. S-a apropiat de cel dintâi condamnat, i-a aruncat în gură puţină apă şi îndată a făcut acelaşi lucru şi celuilalt. A repetat de trei ori, apoi a pus în gura fiecăruia câte o pară.
Văzând jertfa sa de sine, turcul a spus:
– Allah să-ţi răsplătească cu tot ceea ce-i bun. Dar pleacă repede, să nu te omoare.
Toţi cei întemniţaţi urmăreau cu groază fiecare mişcare a părintelui Ilarion. După ce a întărit astfel puterile celor doi condamnaţi, s-a grăbit să plece. Dar, cu toată atenţia sa, a atins uşor pe unul dintre paznici care s-a mişcat, şi s-au trezit amândoi. Domnul însă, Care-i adormise, în chip minunat l-a acoperit şi acum pe credinciosul său rob: deşi paznicii s-au deşteptat şi l-au văzut, cu toate acestea au rămas nemişcaţi, ca orbiţi, fără a-l stânjeni deloc.
Mai târziu, după plecarea stareţului în Sfântul Munte, rudele turcului au izbutit să dobândească de la paşă eliberarea lui, iar cel mai înainte întemniţat vorbea tuturor despre fapta părintelui Ilarion.
–Vreau să mi-l aduceţi, spunea. Îl voi îmbrăca în aur şi mă voi închina lui ca mântuitorului meu!
Şase luni a petrecut părintele Ilarion ajutând pe cei condamnaţi. La puţine zile după ultima faptă de jertfire de sine a găsit un înlocuitor râvnitor să-i ia locul; i-a explicat ce şi cum să facă, iar pentru osteneala sa i-a făgăduit că va fi plătit de iubitorul de Dumnezeu Spandonis. În continuare, a mers în temniţă şi i-a anunţat pe prietenii săi că în acea noapte a avut descoperire de la Dumnezeu să se întoarcă în Sfântul Munte. I-a salutat pe toţi şi a luat calea de întoarcere.
În ziua următoare s-a aflat deodată că paşa a poruncit călăului să taie capul stareţului. Toţi cei întemniţaţi au slăvit pe Domnul Care L-a păzit pe robul său, iar tristeţea pentru plecarea lui s-a transformat în bucurie.

 

În pustia Sfântului Munte

Prihănindu-se pe sine şi socotindu-se nevrednic de cununa muceniciei, părintele Ilarion s-a întors pe jos în Sfântul Munte. S-a stabilit iarăşi în Mănăstirea Dionisiu, unde pentru puţin timp a lucrat la aceleaşi ascultări ca şi înainte. Mai mult îi slujea pe turci, care cuprinseseră atunci tot Athonul şi erau atât de mulţi, încât numai cu mare greutate putea găsi loc pentru sine şi pentru cei câţiva călugări; numai la Dionisiu se aflau 50 de turci.
Această situaţie l-a obligat pe părintele Ilarion să se mute în pustie. Căutându-şi loc, a descoperit o peşteră sub un munte – nu departe de mănăstire – unde a trăit doi ani şi jumătate. De mâncare nu avea nimic. La început i-a dat cineva un dovleac, pe care l-a mâncat crud, tăind în fiecare zi din el câte o bucăţică. În curând i s-au terminat apa şi dovleacul; a petrecut nemâncat alte trei zile, apoi s-a hotărât să meargă la mănăstire pentru a cere de mâncare. Ieşind din peşteră, a găsit un sac cu făină. Cine şi când i-l adusese, nu ştia. A mers la mănăstire să întrebe, dar nimeni dintre călugări nu se gândise să-i ducă, de vreme ce nici ei înşişi nu aveau cele necesare. Părintele Ilarion le-a lăsat jumătate din sacul de făină şi a luat restul. Din ea a făcut aluat, din care câteodată mânca copt, câteodată crud.
Nerăbdând pizmaşul vrăjmaş dumnezeieştile sale isprăvi, i-a adus război arzător trupesc, încât a plecat din peşteră la Catunachia. Acolo a trăit în diferite peşteri, răbdând cele mai grele ispite. Trei ani a avut luptă atât de neînduplecată, încât nici noaptea nu găsea linişte. Era ca şi când s-ar fi aflat în flăcările cuptorului din Babilon. În peşteri a trăit, în total, trei ani şi jumătate, în care nici pâine, nici ceva gătit n-a mâncat, numai câteva ierburi, rădăcini şi castane. Şi-a omorât trupul, luptând împotriva nevăzutului vrăjmaş.
Câţi l-au cunoscut ziceau că în timpul cât trăia la Catunachia, între Schiturile Sfânta Ana şi Sfântul Vasile, nu a lăsat piatră pe care să n-o adape cu lacrimi în privegheri şi rugăciuni, zdrobind capul balaurului ce se ridicase împotriva lui cu toate oştile iadului. Atunci ţinea tăcere desăvârşită şi nu vedea aproape pe nimeni. Când se întâmpla să întâlnească pe cineva, îndată cotea pentru a evita vorbirea împreună cu el.

 

Odată, în timpul unui atac demonic puternic, a petrecut 40 de zile în poziţie de crucificat, fără a mânca şi a bea nimic, şi aproape fără să se odihnească, biruind astfel pe vrăjmaşul ce-l lupta prin trup. Cu atâta nebunie năvălea satana împotriva lui în acele zile, încât în acelaşi timp cu arderea trupului aprindea şi foc material sub el pentru a-l arde. L-a atacat şi în faţă. Îl ispitea în felurite chipuri, înfăţişându-se în chip de arapi, soldaţi şi fiare. A făcut totul pentru a-l smulge din rugăciune, dar n-a izbutit.

 

Peştera în care părintele Ilarion a rămas cel mai mult timp era spaţioasă, dar se afla pe o parte complet deschisă, astfel încât se umplea de apă când ploua. Împreună cu umezeala, de la care îi picase aproape tot părul, îl chinuiau foamea şi boala. Suferea foarte mult de răceli continue. Picioarele i se umflau, astfel încât nu putea să iasă din adăpostul său.
Odată, în timpul bolii, i s-au terminat rezervele de apă. Deoarece nu avea putere să meargă până la izvor, a început să se roage. Dumnezeu a trimis îndată un nor deasupra peşterii, şi ploaia i-a umplut cu apă toate vasele.

 

De multe ori nu avea nici să mănânce, nici să bea pentru 5, 10 sau mai multe zile, şi se preda dumnezeieştii pronii, zicând:
–Dacă vrea Dumnezeu, va trimite tot ce am nevoie.
Către sfârşitul celui de-al treilea an al şederii lui acolo, un călugăr a ieşit să adune melci şi a trecut din întâmplare pe la peştera sa. L-a găsit la pământ, cu desăvârşire istovit. Când a aflat că de 15 zile era nemâncat, i-a lăsat melcii şi a plecat, fără a trece cu vederea să înştiinţeze schiturile despre situaţia lui. Au început deci să-i aducă de peste tot hrană şi, văzându-i sfinţenia, îi cereau sfaturi.

 

Odată era nemâncat de mai bine de două săptămâni şi atât de slăbit, încât nu se mai putea mişca; aştepta moartea. A trecut atunci, după dumnezeiasca pronie, pe lângă peştera lui un pustnic ce căra pesmeţi (puţin mai sus de acel loc există o potecă ce duce de la Schitul Sfânta Ana la Marea Lavră) şi, pe cale, i s-a făcut foarte sete; a coborât la izvor pentru apă şi, înainte de a pleca, s-a gândit să-l viziteze pe părintele Ilarion, pe care l-a găsit aproape mort. Pustnicul a înţeles ce i se întâmplase, i-a dat apă şi câţiva pesmeţi muiaţi, şi astfel stareţul şi-a revenit. Vizitatorul i-a salvat viaţa.

 

Zăvorât

Când numărul vizitelor s-a mărit, părintele Ilarion a fost nevoit să părăsească peştera. Pentru puţin timp a încercat să nu primească pe nimeni, dar apoi s-a gândit că mai bine este să se izoleze cu totul de lume, dorind liniştea şi neîncetata rugăciune. A luat deci binecuvântare de la Mănăstirea Sfântul Pavel să locuiască ca zăvorât în turnul de la Schitul Nou.
A petrecut acolo trei ani şi avea ca şi canon să se întreţină numai cu pâine sau pesmeţi, mâncând o dată pe zi. Vinerea nu mânca nimic. La sosirea sa în Sfântul Munte mânca atâta, încât şi o pâine şi jumătate zilnic îi era puţin. În turn, imitându-l pe cuviosul Macarie, băga pesmeţi într-un vas ce avea o gură strâmtă; scotea deci, pentru toată ziua, cât putea să apuce o dată cu mâna. Pesmeţi îi aducea la fiecare 15 zile părintele Gherasim, pe care schitul îl rânduise ca slujitor al său.
Părintele Ilarion, la Curte, bea mult vin, pe care în Sfântul Munte l-a înlocuit cu o foarte mare cantitate de apă; pentru aceasta transpira atât de mult, încât nici nu prididea să-şi schimbe hainele. Părintele Neofit Caramanlis – duhovnicul său „la peşteră“ – văzând nemăsurata sa poftă de apă, l-a adus, treptat, la măsura sa: un pahar mic pe zi; i-a spus că a bea cât vrea nu este de folos, ci provoacă boli.
La Curte, părintele Ilarion nu făcea metanii mari; nu putea. În Sfântul Munte făcea multe, iar în turn le-a dublat. Cât priveşte odihna – dormea două ore din 24, iar mai târziu doar una.
În acelaşi timp cu nevoinţele practice s-a adâncit în rugăciunea minţii şi în largul contemplării, dar, în acelaşi timp, au început şi grele lupte duhovniceşti. Deseori i se înfăţişau hoarde de demoni, ca cete ostăşeşti, care făceau gălăgie în jurul turnului ca şi când ar fi făcut asediu sau ar fi săpat tunele subterane. La sfârşit, însă, vrăjmaşii cedau învinşi, ameninţând că îl vor alunga de acolo. Câteodată, urmărind să-l înfricoşeze, spuneau tare: „Trei părţi deja le-am dobândit; a mai rămas încă una, dar o vom stăpâni şi pe aceasta!“.
Puţin mai târziu, după ce părintele Ilarion s-a izolat cu desăvârşire, a venit părintele Gherasim cu mâncare. Intrând în turn, s-a aşezat într-un colţ. Cei doi asceţi au început să discute despre mântuirea sufletului, când, deodată, au auzit pe scări paşi grei apropiindu-se. Necunoscutul păşea atât de tare, încât se cutremurau pereţii turnului şi, desluşindu-se după zgomot, împreună cu el pe trepte târa o sabie uriaşă. Călugării ştiau că uşile turnului erau încuiate pe dinăuntru, şi se mirau. Cine era şi cum a putut să intre? Paşii grei se apropiau continuu şi, deodată, s-a deschis uşa: în faţa lor a apărut un luptător mare la trup, purtând ţinută militară cu epoleţi, înarmat din creştet până la călcâie. În aceeaşi clipă a scos un pistol uriaş, l-a îndreptat spre părintele Ilarion şi a strigat cu furie:
–Îndrăzneşti să mi te împotriveşti?
Din cauza înfricoşătoarei vederi şi a înfăţişării neaşteptate, bătrânul Ilarion a sărit în picioare de pe rogojina sa, ce se afla lângă zid. Predat întreg voii lui Dumnezeu, a ridicat mâinile şi a invocat numele Său. Învins de puterea Domnului, diavolul a dispărut îndată. Părintele Gherasim, de frică, a paralizat.
Altădată a apărut o armată de diavoli; s-a izbit însă de credinţa neclintită a stareţului şi n-a putut să-i facă nici un rău.
–Să nu crezi… te vom arunca! au zis. Vom ridica împotriva ta toţi oamenii. Vom aduce turci, vom răscoli tot locul, încât să nu mai rămână piatră peste piatră, iar pe tine te vom alunga nu numai de aici, ci şi din Sfântul Munte.
–Binecuvântat este Dumnezeu! a răspuns părintele Ilarion. Dacă-i voia lui Dumnezeu, poftiţi, terminaţi-mă!
Demonii, văzându-i marea statornicie, au strigat:
–Ştii cu cine ai de-a face?
În acea clipă s-a desfăcut acoperişul turnului şi s-a înfăţişat părintelui Ilarion diavolul cu un chip atât de uriaş, încât capul său atingea cerul. Ascetul a început să se roage şi diavolul s-a făcut nevăzut.
Alte dăţi, când Domnul îngăduia, diavolii îl loveau cu răutate şi furie, şi îl lăsau pe jumătate mort.

 

Părintele Ilarion se mutase în turn pentru a evita multele vizite. Aici nu primea pe nimeni, în afară de părintele Gherasim şi de duhovnicul său, Neofit Caramanlis, care îl vizita foarte rar. Aproape îndată după ce s-a zăvorât, a venit duhovnicul şi l-a întrebat:
–De ce ai lăsat peştera şi ai venit aici?
–M-au obligat vizitatorii, a răspuns părintele Ilarion.
–Cum ai hotărât o nevoinţă atât de mare, fără binecuvântarea duhovnicului?
–Am venit, dar nu te-am găsit24 (Părintele Neofit, ca duhovnic al tuturor pustnicilor din latura de sud a Sfântului Munte, mergea deseori în pustie pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie.) şi am cerut binecuvântare de la duhovnicul meu de mai înainte – părintele Ştefan, egumenul Mănăstirii Dionisiu. M-am adăpostit aici căci toţi au început să mă slăvească şi mi-am făgăduit mie însumi că aici voi muri.

 

Într-o oarecare vreme, când părintele Ilarion voia să se obişnuiască să nu mai doarmă, a petrecut 12 zile fără somn. Această priveghere continuă l-a vătămat foarte mult. Trupul a început să-i tremure; ameţea, ca şi când s-ar fi învârtit toate în faţa sa, şi mintea i s-a întunecat. Preavicleanul diavol, văzându-l într-o aşa stare, s-a apropiat de el şi se străduia, prin gânduri, să-l convingă că se rătăcise: „Uite, deja ai căzut în rătăcire! Dă poruncă să-ţi lege o sfoară în jurul gâtului şi să te ţintuiască de zid. Şi să spui ucenicului tău să te omoare, deoarece ţi-ai pierdut minţile şi nu mai eşti bun de nimic…“.
L-a vizitat atunci părintele Gherasim, care i-a ascultat gândurile. Când a aflat că nu dormise de 12 zile şi că îşi pierduse somnul, i-a dat puţină apă şi apoi o bucăţică de pesmet înmuiat care a lucrat atât de binefăcător, încât părintele Ilarion a adormit câteva minute. În continuare, luând puţină apă şi cafea, a dormit o oră şi şi-a revenit la starea firească.

 

Cândva părintele Gherasim a uitat să aducă pesmeţii pe care la fiecare la 15 zile îi lăsa afară, lângă uşa turnului. Neavând nimic de mâncare, părintele Ilarion s-a gândit: „Se pare că Dumnezeu vrea să mă încerce“. Putea să strige pe vreunul din cei ce treceau pe acolo, dar n-a făcut-o. Nouă zile a petrecut nemâncat, predat voii lui Dumnezeu, fără a slăbi deloc obişnuitele nevoinţe. Când a trecut şi cea de a noua zi, nu şi-a mai putut continua canonul. A şezut pe rogojină, şi-a încrucişat mâinile şi a rămas în această stare şase zile.
Îndată ce s-au împlinit 15 zile, a venit părintele Gherasim. Spre uimirea sa, l-a găsit pe stareţ complet epuizat, aproape mort, şi l-a întrebat dacă nu cumva este bolnav. Stareţul a răspuns că nu are nimic, fără numai o lipsă de poftă. Atunci părintele Gherasim şi-a amintit că data trecută uitase să-i aducă mâncare; a început să se pocăiască amarnic şi să se prihănească pe sine pentru uitarea sa. Îndată a voit să-i dea ceva să mănânce, dar nu putea, căci buzele ascetului se crăpaseră de la umflare. A încălzit puţină apă, a înmuiat câţiva pesmeţi şi i-a pus în gura bolnavului. Pentru a nu se mai întâmpla însă ceva asemănător, pe viitor s-au înţeles ca, în caz de nevoie, să scoată afară, la geam, o broboadă.
Altădată, din nou s-au înfăţişat o mulţime de demoni care au năvălit asupra turnului şi au început să strige:
–Aruncaţi-l, aruncaţi-l!
–Dacă-i voia lui Dumnezeu, aruncaţi-mă! a răspuns fără teamă stareţul, şi vrăjmaşii au fost învinşi.

 

Odată, diavolii l-au ameninţat că vor acoperi cu zăpadă turnul. Şi, într-adevăr, într-o vreme de vijelie a căzut acoperişul şi a nins atâta înăuntru, încât l-a acoperit cu totul pe stareţ. Trei zile a rămas îngropat, până ce au venit monahii din schit şi l-au ajutat. L-au luat aproape fără simţire şi l-au dus la arhondaricul schitului, unde cu greu şi-a revenit. Atunci l-au rugat să lase viaţa de zăvorât, dar el n-a primit.
Până la sfârşitul vieţii a suferit, apoi, de reumatism. Boala sa nu era rezultatul numai al celor trei zile în care stătuse sub zăpadă, ci şi al umezelii din turnul care, din cauza acoperişului stricat, avea tot timpul pereţii umezi. În scurt timp tot trupul a fost vătămat de reumatism şi numai datorită constituţiei sale puternice a rezistat aceşti trei ani şi n-a ajuns în mormânt.

 

Altădată, închinătorii din Răsărit treceau cu vaporul pe lângă schit. I-a prins o mare furtună şi deja începuseră să-şi piardă nădejdile de mântuire când, amintindu-şi de părintele Ilarion pe care îl cunoşteau, s-au rugat Domnului invocând şi sfintele lui rugăciuni. Furtuna a încetat îndată. Imediat ce vaporul a tras la ţărm, au mers să mulţumească binefăcătorului lor. Au găsit însă turnul încuiat şi au început să-l „preseze“ pe părintele Gherasim – care se pare că ducea de mâncare stareţului – să le deschidă, dar el n-a primit.
În deznădejdea lor, doi pelerini s-au gândit să se urce în turn; s-au căţărat, au sărit înăuntru pe geam şi au deschis uşa. Au intrat astfel toţi şi au început să urce scările. Părintele Ilarion s-a gândit că iarăşi vor fi fiind diavolii. Deşi de obicei nu se temea, de această dată s-a înfricoşat. Aşa a îngăduit Domnul, pentru a ne învăţa că fără El nu suntem în stare de nimic. Pelerinii au văzut frica stareţului şi, pentru a-l încredinţa că sunt oameni, au intrat în micul paraclis de lângă chilie şi au început să se roage. Peste puţin timp s-au apropiat iarăşi, i s-au închinat şi i-au mulţumit pentru izbăvirea lor.
Această vizită a provocat atâta tulburare părintele Ilarion, încât aproape că s-a hotărât să părăsească turnul. Diavolii nu-l lăsau liniştit; îl înţepau continuu cu gândul: „Uite, te-ai sfinţit; ai devenit deja făcător de minuni!“. Pentru a se linişti de gânduri, l-a rugat pe părintele Gherasim să spună tuturor că este rătăcit şi că are nevoie de rugăciunile lor. Cu toate acestea, ispita nu ceda. A cerut atunci să-i lege mâinile şi să-l plimbe ca pe un nebun pe la colibele schitului, cerând rugăciunile părinţilor; părintele Gherasim însă n-a fost de acord.

 

Cândva a venit în Schit un mare grup de închinători care au oferit mulţi bani pentru biserică şi, auzind de părintele zăvorât, au vrut să-l viziteze. Deoarece alt mod de a trece nu exista, s-au hotărât să facă o „scară vie“, urcând unul pe umerii celuilalt. Ar fi ajuns astfel până la fereastră, de unde ar fi putut să-l vadă şi să ia binecuvântarea lui.
Când stareţul a înţeles ce voiau să facă s-a speriat deoarece era foarte mare înălţimea şi, prin urmare, acţiunea ar fi avut un sfârşit rău. S-a aprins atunci înăuntrul său un război puternic. Un gând îi zicea să deschidă îndată uşa, pentru a nu deveni el însuşi cauza pierderii vieţii vreunuia dintre zeloşii cei neînţelepţi, în vreme ce altul îl împiedica – pentru a nu-şi călca rânduiala. Pentru câteva minute sufletul său s-a chinuit, neştiind ce să facă. În cele din urmă însă a fost biruit de dragostea pentru aproapele şi a alergat să deschidă uşa, dar, ieşind, s-a ascuns.
Pentru că şi-a călcat canonul a început să se îndoiască dacă va trebui să se mai întoarcă în turn. S-a spovedit şi a descoperit gândurile sale duhovnicului schitului, părintele Leontie, care l-a liniştit; i-a spus că nu-i corect să socotească această ieşire ca pe o adevărată călcare a canonului şi, prin urmare, putea să-şi continue viaţa ca zăvorât. Stareţul a ascultat, dar în turn n-a mai rămas mult.
L-au atacat din nou cu tărie demonii, ca şi când ar fi făcut un adevărat asediu. Se năpusteau continuu la ferestre în chip de pelerini şi îi spuneau că sunt nevoiţi să se comporte astfel, deoarece nu primeşte pe nimeni, în vreme ce ei doreau foarte a-l vedea – ca pe un compatriot al lor, căci pentru el făcuseră o aşa îndelungată călătorie. Părintele Ilarion, crezând că sunt cu adevărat închinători, i-a primit şi a deschis discuţia cu ei. Au vorbit timp îndelungat despre nenorocirile poporului său şi ale Bisericii, şi la sfârşit l-au ironizat cu sarcasm; de asemenea, atâta l-au bătut, încât două luni a rămas întins şi fără glas.
În aceeaşi vreme urătorii de bine au încercat din nou să-l rătăcească. I-au înfăţişat cum că, chipurile, căzuse afară multă zăpadă, până la cele mai de sus ferestre ale turnului, încât vizitatorii ar fi putut să intre fără nici o piedică. Când părintele Ilarion a văzut zăpada, şi-a zis întru sine: „Fugi, fugi cât poţi mai repede de aici“. Dar, a răspuns la acest gând cu putere:
–Voi muri, dar de aici nu plec!
În cel de-al treilea an al vieţii de zăvorât a venit la turnul din Schitul Nou un arhiereu pentru a discuta cu părintele ceva probleme duhovniceşti. Orişicât l-a rugat, stareţul n-a deschis. Amărât de refuz, arhiereul a strigat:
–Ia aminte, stâlpnicule, nu cumva purtându-te astfel să cazi în înaltă cugetare. Ai dispreţuit un episcop care nu te-a vizitat din curiozitate, ci pentru a se folosi duhovniceşte; Dumnezeu te va pedepsi!
Când vizitatorul a plecat, în ceasul în care părintele Ilarion îşi făcea canonul personal, a căzut deodată foc din cer şi l-a făcut să-şi piardă, pentru puţin, simţirile.

 

Către sfârşitul vieţii de zăvorât, părintele Ilarion a văzut nenumărate cete de diavoli de la turn până la stâncile Mănăstirii Sfântul Pavel – o jumătate de oră de drum depărtare – atacând în linii strânse. Dumnezeu a îngăduit să fie bătut iarăşi, precum cândva marele Antonie, cuviosul Avramie şi alţii. Trei zile mai târziu părintele Gherasim i-a adus mâncare şi l-a găsit pe jumătate mort. I-a chemat pe ceilalţi şi l-au dus la o chilie apropiată, unde, după multe străduinţe, l-au readus în simţiri.
Când şi-a revenit, a povestit ispita şi i-a rugat să-l ducă înapoi în tum. Părinţii schitului însă i-au cerut prietenului său, părintele Benedict, să judece situaţia; acesta, după ce a discutat cu el, a anunţat că nu trebuie să mai trăiască ca zăvorât. Toţi au fost de acord, iar părintele Ilarion s-a supus cu smerenie părerii celorlalţi.
L-au aşezat în Chilia Sfântului Haralambie, unde îl îngrijea părintele Benedict. Tot spatele îi era o rană, şi timp de două luni a rămas întins, suferind de puternice dureri; dar şi starea sa sufletească inspira nelinişte. Experimentat în viaţa ascetică, prietenul său a început să-i taie voia. I-a dat, înainte de toate, mâncare cu ulei, peşte şi brânză. Părintele Ilarion era atât de blând şi înţelept, încât fără de cârtire a făcut ascultare de duhovnic cu deplină încredere în dreapta lui socoteală, iar sănătatea a început, în curând, să i se îmbunătăţească.

 

Când şi-a revenit din boală, s-a mutat într-o catismă aparţinând Mănăstirii Dionisiu, cu hramul Sfântul Iacob, fratele Domnului, unde însă nu a rămas mult. I-au crescut durerile de la reumatism, de care a suferit până la sfârşitul vieţii, dar au apărut şi alt fel de greutăţi. Obştea Mănăstirii Dionisiu s-a dezbinat din cauza neînţelegerilor legate de problema desei Împărtăşanii: unii erau pentru împărtăşirea săptămânală, unii pentru împărtăşirea o dată pe lună, iar alţii – la trei luni. Astfel au izbucnit certuri. Toţi se străduiau să-l ia de partea lor pe părintele Ilarion, lucru ce a întristat adânc sufletul său cel iubitor de linişte, aşa încât după două luni a plecat şi a mers la Mănăstirea Iviron.

 

La obşte, la mănăstirea Iviron, „dobândeşte“ linişte.
La Mănăstirea Iviron părintele Ilarion a mers bolnav. Îndată ce s-a refăcut puţin sănătatea sa, a început să pună în rânduială biblioteca georgiană. A înscris în catalog cărţile şi manuscrisele, a creat o serie de douăsprezece volume ce conţineau, în principal, vieţi de sfinţi. Culegerea a fost dată egumenului Mănăstirii Zografu, care urma să călătorească în Rusia, şi care a editat acolo toate volumele fără a însemna numele celui ce se ostenise cu adunarea acestora.

 

La Iviron stareţul a petrecut şase luni în deplină linişte. Când şi-a revenit cu totul din boală, a mers la Schitul Sfântului Ioan Înaintemergătorul, unde trăiau monahi georgieni deja din veacul al optulea, şi s-a stabilit într-o colibă mică, lângă biserica schitului.
Cât de iubită îi era liniştea, tovarăşul nedespărţit al tuturor călugărilor ce se îndeletnicesc cu lucrarea minţii, se vede din răspunsul pe care l-a dat când l-au întrebat de ce a preferat schitul în locul turnului.
–Aici am găsit adevărată linişte, a spus, pentru că pot trimite pe toţi vizitatorii la duhovnicul schitului. Le spun că eu nu sunt duhovnic, am venit numai ca să-mi plâng păcatele.

 

Deşi în colibă nu primea pe nimeni şi uşa îi rămânea continuu închisă, lumea îl găsea ca şi mai înainte. S-a hotărât deci, să o părăsească şi să se stabilească în Chilia Sfinţilor Arhangheli, pe care Mănăstirea a ridicat-o special pentru el.
Acolo au mers doi fraţi şi l-au rugat să-i primească ucenici. Rămăseseră la început la un oarecare stareţ care, după trei ani, adormise şi lăsase ucenicilor o chilie mare, cu destul loc împrejur; în curând însă se încredinţaseră că nu pot trăi fără călăuzire duhovnicească. Cel mai mare, Macarie, a intrat în Mănăstirea Iviron, unde îl chemaseră ca fiind bun caligraf, în vreme ce cel mai tânăr, Sava, a rămas singur, deoarece căuta un stareţ cu experienţă. Pentru că faima părintelui Ilarion pentru marea sa asceză se împrăştiase în tot Sfântul Munte, s-a hotărât să devină ucenicul său.
Când a sosit, l-a găsit purtând nişte vechituri murdare şi zdrenţuite, iar părul şi barba îi erau cu desăvârşire nepieptănate. La rugămintea părintelui Sava să-l primească, stareţul a refuzat hotărât, spunându-i că n-ar putea trăi acolo. După rugăminţi stăruitoare însă, i-a spus ce canoane ar trebui să ţină dacă ar rămâne. Trebuia să nu aibă bani, să nu primească nimic de la nimeni şi până în ultima zi a vieţii sale să se nevoiască cu hrană uscată şi rugăciune continuă.
Sava a fost de acord cu toate din inimă şi a rămas împreună cu el, dar era cam uşuratic. Deşi făcea ascultare, făcea şi multe cu voia sa, aducând deseori contraziceri. Părintele Ilarion nu a voit să-l alunge, nădăjduind că, prin răbdare şi sfat părintesc, îl va îndrepta; fără experienţă însă fiind tânărul, s-a vădit a fi neputincios în a-şi controla nestăpânirea tinereţii.
De câteva ori a simţit dorinţa să meargă la Hagi Gheorghe, la Cherasia, şi n-a întârziat a se muta acolo. Îndată ce a mers, experimentatul stareţ i-a înţeles ispitele şi l-a întrebat:
–Vei asculta la toate?
Sava a răspuns că era pregătit şi l-a rugat să-l primească, nădăjduind că în noua obşte va afla odihnă. Hagi Gheorghe l-a dus mai departe şi l-a aşezat sub o stâncă – unde se afla o adâncitură asemeni unei peşteri – întrebând pentru a doua oară dacă este pregătit să asculte întru toate. După ce a primit din nou răspuns afirmativ, l-a înştiinţat despre tipic, rămânând a-i aduce el însuşi mâncare dintr-a sa.
Sava şi-a ţinut cuvântul pentru puţin timp, mâncând numai verdeţuri sălbatice amare – hrana stareţului, însă n-a putut să rabde mult o asemenea lipsă. A început deci – fără să ştie Hagi Gheorghe – să meargă în Schitul Sfânta Ana şi să ia pe ascuns pâine şi pesmeţi; de asemenea, în lipsa acestuia, ieşea din colibă şi se juca copilăreşte cu fraţii mai tineri, asemeni unui întemniţat ce-şi găseşte libertatea.
Când a aflat de acestea, Hagi Gheorghe l-a certat pentru neascultarea şi uşurătatea sa, adăugând că hrana aceasta, de nesuportat pentru Sava, era şi hrana lui zilnică. Deoarece însă şi-a făcut voia sa, îl va băga ca pedeapsă într-un butoi mare, până ce se va convinge de ascultarea sa nefăţarnică; dacă nu primea acestea, trebuia să plece.
Sava, simţindu-se vinovat, a fost din nou de acord. A intrat în butoiul care era aşa de larg, încât putea să îşi facă acolo canonul – chiar şi metanii mari – şi chiar să păşească puţin.
Scopul lui Hagi Gheorghe era pedagogic – neputând adică ucenicul să suporte astfel de condiţii, să ceară singur întoarcerea la stareţul său de mai înainte.

 

Într-o zi Hagi Gheorghe l-a cercetat pe Sava şi i-a spus că a auzit cum că părintele Ilarion murise. Ucenicul a început să plângă cu amar, să se lovească în piept şi să se prihănească pe sine pentru purtarea sa; la sfârşit, a adăugat:
–Nu mai ies din butoi. Aici voi muri!
A început apoi să-l roage pe Hagi Gheorghe să-l învieze prin rugăciune pe părintele Ilarion. Văzându-l că se pocăise, l-a întrebat dacă, în caz că părintele va reveni la viaţă, îl va asculta. Cu lacrimi a făgăduit că îl va asculta până la moarte, pentru că se simţea foarte vinovat. Hagi Gheorghe a făgăduit că se va ruga.

 

După puţin timp, stareţul l-a luat pe Sava şi au pornit împreună spre părintele Ilarion; în timp ce mergeau, la un moment dat l-a pierdut din ochi. Ucenicul, din nerăbdare de a vedea dacă trăieşte stareţul său, o luase înainte. Începuse să se întunece când, în sfârşit, a văzut de departe lumină la chilie. Stareţul trăia! Acum Sava alerga mai repede şi, îndată ce a ajuns, a ciocănit la uşă.
–Cine-i? a întrebat părintele Ilarion.
–Un câine! a răspuns Sava.
Stareţul l-a recunoscut după voce şi a zis:
–Mi-e frică de câine, nu cumva să mă muşte.
–Sunt ucenicul tău, a spus, cu tristeţe, Sava.
–Nu am nici un ucenic-câine, a răspuns părintele Ilarion, apoi a tăcut.
Ucenicul a început să se roage să-l ierte şi să-l primească, precum părintele pe fiul cel risipitor, deoarece se pocăise pentru toate. Fără a ceda, stareţul i-a spus că nu-i va îngădui să intre dacă nu vine Hagi Gheorghe, care tocmai atunci a sosit.
Părintele Ilarion a deschis, a făcut metanie vizitatorului şi i-a condus în chilie, după ce mai înainte şi-a scos rasa şi i-a dat-o lui Hagi Gheorghe, luând-o pe a acestuia în schimb. Acesta s-a mirat de fapta sa şi l-a întrebat de însemnătatea ei.
–O fac, deoarece te primesc ca pe stareţul meu, a spus bătrânul Ilarion. Mult îţi mulţumesc, pentru că Sava deloc nu mă asculta şi nu puteam să-l călăuzesc la mântuire. N-am putut să-l îndreptez şi să-l păzesc de rătăcire, pe când tu ai izbutit. L-ai câştigat pentru Domnul, l-ai adus la simţirea inimii, iar acum văd ce dar ai!
Apoi au şezut. Sava, spre arătarea deplinei pocăinţe şi smerenii, a voit să le spele picioarele, dar Hagi Gheorghe i-a interzis, în vreme ce părintele Ilarion a zis:
–De ce să faci asta? Eu încă n-am murit. Ce vrei de la mine?
–Un singur lucru vreau: să te ascult întotdeauna şi în toate.
–La orice îţi voi spune? a zis stareţul, privindu-l.
Sava s-a învoit în tăcere.
–Nu mai am încredere în tine, a continuat părintele Ilarion. Cine va garanta pentru tine?
–Hristosul meu, a spus Sava, arătând icoana.
–Dacă-L chemi pe Hristos ca martor, să te întorci iarăşi la părintele Gheorghe.
–Părinte, nu mă izgoni. Nu voi putea să suport viaţa de acolo. Părintele Gheorghe s-ar putea să mă bage iarăşi în butoi. Ce voi face atunci?
Neclintit, părintele Ilarion s-a întors spre părintele Gheorghe şi l-a rugat să-l ia iarăşi cu el. Acesta din respect a primit, dar cu aceste condiţii: Sava va mânca tot ceea ce mănâncă şi el însuşi, nu mai fură pesmeţi şi nu se mai poartă liber cu fraţii în lipsa lui.
–Ce gândeşti? a spus bătrânul Ilarion lui Sava. Părintele Gheorghe munceşte continuu şi chiar la lucrări grele, şi mănâncă aceeaşi mâncare ca tine; tu însă, în vreme ce nu faci nimic, nu eşti mulţumit. Cât priveşte purtarea ta liberă, nu ştii că naşte îndrăzneala, care este maica tuturor relelor?
La sfârşit i-a dat poruncă să facă ascultare desăvârşită de părintele Gheorghe şi l-a slobozit.

 

Hagi Gheorghe l-a luat iarăşi şi l-a dus în peşteră; i-a dat, de asemenea, sfaturi şi canon personal, ca şi mai înainte, şi îi aducea iarăşi ierburi amare din care mânca şi el însuşi.
De această dată, Sava n-a rămas mult la Hagi Gheorghe. La Chilia Sfinţilor Arhangheli fusese primit de părintele Ilarion fratele lui, Macarie. Proestoşii Mănăstirii Iviron, unde deja stătuse şase luni, se străduiau să-l ţină, fagăduindu-i că-l vor trimite la Academie, dar el voia un singur lucru: să slujească Domnului pentru mântuirea sa.
Macarie avea un caracter puternic şi nu făcea nici o nevoinţă fără porunca stareţului. S-a predat cu desăvârşire în ascultare, lepădându-şi voinţa proprie. Lucra cu o rară jertfelnicie de sine dar, din cauza nevoinţelor peste măsură, după opt ani s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi suferea mult.
Părintele Ilarion a scris lui Hagi Gheorghe câteva rânduri, în care îl ruga să-i trimită pe cineva să-i slujească celui bolnav; nu-l cerea pe Sava, dar pe acesta l-a trimis.

 

Zece zile după venirea lui Sava, părintele Macarie a plecat la Domnul. După numele său, fericit i-a fost şi sfârşitul25 (În limba greacă, cuvântul μακαριοσ înseamnă fericit.).
Puţin înainte de a-şi da sufletul, faţa i s-a luminat de o neobişnuită strălucire, care devenea tot mai puternică, luminând încă şi chilia. De aceasta s-au încredinţat toţi cei ce se găseau la adormirea sa. Macarie, strălucind de bucurie, a zis:
–Au venit îngeri, cuvioşi părinţi, mucenici, mărturisitori, sfinţi şi prooroci.
Şi peste puţin:
–Iat-o şi pe Doamna de Dumnezeu Născătoare!
Lumina era atât de strălucitoare, încât ochii n-o puteau suporta. Cei de faţă îl priveau cu teamă sfântă, şi la un moment dat au auzit:
–Domnul nostru Iisus Hristos!
Toţi au căzut cu faţa la pământ, iar Macarie a continuat, adresându-se stareţului:
–Părinte, iartă-mă şi mă binecuvântează, căci mă iau de aici.
Cu aceste cuvinte, sufletul său a zburat la ceruri, iar lumina ce strălucise peste toată pustia încet-încet s-a stins. Toţi s-au mirat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care atât de mult l-a miluit pe robul Său pentru nefăţarnica ascultare şi tăiere a voii. Sfârşitul său mărturisea despre adânca înţelepciune a stareţului Ilarion, care în scurt timp l-a călăuzit la foarte înalte măsuri duhovniceşti.

 

După îngroparea monahului Macarie, părintele Ilarion l-a chemat pe Sava şi i-a spus că nu-l poate ţine, prin urmare să meargă unde vrea. Cu toate rugăminţile ucenicului, stareţul a rămas neînduplecat. A mers deci iarăşi la Hagi Gheorghe, dar a auzit şi de la acesta acelaşi lucru: că nu-l mai poate ţine, cu nestatornicia şi neputinţele sale, aşa încât să se întoarcă la părintele Ilarion. După multe rugăminţi şi refuzul categoric al părintelui Gheorghe, Sava a fost nevoit să meargă la stareţul său, Ilarion. Pe cale a scos şaua de pe mular, şi-a pus-o lui şi, îndată ce a sosit, a zis:
–Părinte, struneşte-mă precum vrei; mă las ca un mular în mâinile tale.
Părintele Ilarion l-a primit.
În curând a venit şi Hagi Gheorghe care, arătându-l pe Sava, a zis:
–Canon îi trebuie, canon!
Ca şi când i-ar fi luat apărarea, părintele Ilarion a spus:
–Nu, acum poartă şa. Îl voi struni şi mă va asculta.
Îndată a început să-şi laude ucenicul pentru răbdarea pe care a arătat-o, şi la sfârşit a zis:
–Acum putem să-l facem diacon.
–Nu, l-a întrerupt părintele Gheorghe, e devreme. Face încă multe nebunii, multe!
După ce au discutat destul despre aceasta, în cea de a treia zi l-au hirotonit pe Sava diacon şi, în curând, preot. Această vrednicie stareţul voia să i-o dea părintelui Macarie, care însă deja se găsea în Cer; acum însă, văzând pocăinţa sinceră a lui Sava, i-a rânduit ca datorie să slujească zilnic şi să se roage pentru toată lumea.

 

De la Chilia Sfinţilor Arhangheli la Catisma Sfântului Iacob, fratele Domnului, de la Mănăstirea Dionisiu

La chilia Sfinţilor Arhangheli, lângă Iviron, părintele Ilarion socotea că va avea linişte, dar şi aici îl găseau vizitatorii. Deseori era obligat să-i evite şi să se ascundă la părintele Benedict, la Chilia Proorocului Ilie. Acolo mergea şi se împărtăşea, rămânând cinci până la zece zile, dar nu voia să rămână de tot; pentru aceasta, spunea prietenului său:
–Georgian, tu, georgian şi eu, uşor putem cădea în grăire deşartă.
Vizitatorii îi pricinuiau greutăţi şi părintelui Benedict, deoarece mulţi din cei ce nu-l găseau pe părintele Ilarion la chilia sa băteau la uşa părintelui Benedict.

 

Când la Chilia Sfinţilor Arhangheli avea ca obşte pe fraţii Macarie şi Sava, părintele Ilarion a început să slujească zilnic, luând prescuri de la Mănăstirea Iviron. De multe ori s-a întâmplat să găsească în ele necurăţii de şoareci – lucru pe care îl socotea o necinstire de neîngăduit şi jignire adresată lui Dumnezeu – şi din această cauză i-a certat aspru de trei ori pe proestoşii mănăstirii.

 

Lipsa liniştii şi problema prescurilor l-au obligat pe părintele Ilarion să se mute. A mers la Catisma Sfântul Iacob – la invitaţia egumenului Mănăstirii Dionisiu – care este la o depărtare de o jumătate de oră de mers pe jos de la mănăstire, şi se află într-un loc prăpăstios. Aici a trăit, împreună cu părintele Sava, din anul 1843 până în 1857.
Într-un manuscris al ucenicului său, în care răspunde la întrebările legate de pomenirea îndelungată a numelor la proscomidie, găsim câteva date despre stabilirea lor la Catismă:
„Celor care se întreabă ce anume m-a determinat să pomenesc nume şi să scot părticele la Proscomidia Liturghiei zilnice.
În 1843 am venit de la Iviron la Mănăstirea Dionisiu şi ne-am stabilit, ducând o viaţă de linişte, într-o Catismă, deasupra mănăstirii, a cărei biserică era închinată Sfântului Iacob, Fratele Domnului. Acesta catismă fiind veche, Stareţul meu a spus egumenului şi a reînnoit-o din temelie. Episcopul a venit s-o sfinţească, iar seara a venit un ieromonah din mănăstire care a cusut pânzeturile pentru Sfânta Masă şi proscomidiar, şi a pregătit uleiul pentru sfinţire.
Dimineaţa, după sfinţire şi liturghie, episcopul i-a spus Stareţului meu: «Te rog să dai părintelui Sava nişte nume pentru pomenire, deoarece face în fiecare zi liturghia, să le pomenească 40 de zile la proscomidie». Bătrânul i-a răspuns: «Dă-i câte doreşti». Episcopul a scris şaizeci şi două de nume pe o bucată de hârtie şi la sfârşit a scris şi cât îi dăduse milostenie părintelui Ştefan. După ce am pomenit aceste nume timp de treizeci şi nouă de zile, în cea de-a patruzecea aşteptam rezemat de analog pe Stareţul meu ca să vină să putem începe liturghia. Am adormit şi, în somnul meu, am văzut că purtam veşminte preoţeşti şi stăteam în faţa Sfintei Mese pe care se afla potirul plin cu Sângele lui Hristos. L-am văzut, de asemenea, pe părintele Ştefan venind şi luând de pe masa proscomidiarului hârtia cu numele şi o pereche de cleşti; a venit la Sfânta Masă şi, ţinând hârtia cu cleştele, a cufundat-o de mai multe ori în potirul cu Sângele lui Hristos. La fiecare cufundare se ştergea un nume până când, în cele din urmă, toată hârtia s-a curăţit.
M-am trezit. Stareţul meu a venit şi i-am spus ceea ce văzusem, iar el mi-a zis: «Nu ţi-am zis să nu crezi în vise?». După liturghie mi-a spus: «Tu nu eşti vrednic să fie iertate păcatele acelora. Prin credinţă au luat iertarea păcatelor».
Acesta este motivul pentru care pomenesc numele tuturor.“

 

Trăiau deci lângă Mănăstirea Dionisiu, unde coborau pentru privegherile praznicelor mari. Părintele Ilarion stătea totdeauna în picioare pe toată durata privegherii, în strănile numite „ale stareţilor“; nu ieşea din biserică pentru puţină odihnă nici în pauza dintre utrenie şi Sfânta Liturghie. Rămânea în naos până la începerea Sfintei Liturghii.
Îl rugau să-şi ia asupră-şi sarcina de duhovnic al mănăstirii, dar n-a voit. A început însă să primească pe vizitatorii care îl căutau pentru a primi sfaturi în probleme duhovniceşti. Răspunsurile lui aveau întotdeauna chipul sfatului. Deşi toţi îl socoteau duhovnic – îl numeau chiar „duhovnicul duhovnicilor“ – nimănui nu îi citea rugăciunea de iertare. A făcut-o numai de câteva ori, la cinci oameni, oricum pentru un motiv serios. Părintele Ilarion nu făcea deosebiri; era imparţial şi vorbea „ca cel ce are stăpânire“.
Comparând viaţa de mai înainte a părintelui Ilarion, plină de slavă lumească, cu cea de acum, de duhovnic, de ascet al pustiei, zăvorât, ca având harisme dumnezeieşti, aghioriţii îl cinsteau atât, încât îl numeau ca pe unul dintre părinţii de demult, şi se purtau faţă de el cu un adânc respect.
Cunoscutul ascet al Sfântul Munte, părintele Evstratie, care mai târziu a trăit în Halki, zicea că părintele Ilarion a depăşit cele zece trepte ale scării duhovniceşti despre care se vorbeşte în Filocalie.
Câteodată cuvântul stareţului devenea profetic şi atunci totdeauna se împlinea.
Fericitul bătrân Iacob, în lume Ioan Remundos, tipicar al mănăstirii Dionisiu şi protepistat de două ori al Sfintei Chinotite la Sfântul Munte, ne dă următoarele informaţii:
Când a venit în Sfântul Munte, împreună cu fratele său Gheorghe, dorind să se facă monahi, Ioan a rămas în Mănăstirea Dionisiu, iar fratele său a plecat la o alta. După ce a stat câteva zile în mănăstire, l-au trimis să slujească la un fierăstrău cu apă în pădure, aproape de Catisma Sfântului Iacob. Deoarece avea dorinţa şi curiozitatea de a-l cunoaşte pe vestitul duhovnic Ilarion şi pe ucenicul său – popa Sava, a trecut pe la locuinţa lor pentru a lua binecuvântare pentru viaţa sa călugărească. Părintele Ilarion, din „întâmplare“, şedea afară. Îndată ce a apărut fratele Ioan, l-a chemat lângă el, zicând:
–Poftim, fiul meu Ioan.
Fratele s-a mirat cum de ştia numele său. Harismaticul ascet i-a dat la început câteva sfaturi şi i-a urat să facă ascultare şi răbdare; în continuare, i-a spus să nu-şi facă griji pentru despărţirea de fratele său Gheorghe care cu o zi mai înainte plecase din Mănăstirea Dionisiu căci, precum îl încredinţa, în acea zi fusese deja închinoviat în Mănăstirea Xenofont. Exact aşa se şi întâmplase.
Apoi l-a condus în bisericuţa Sfântul Iacob şi l-a îndemnat să facă trei metanii şi să sărute sfânta icoană. Ioan s-a supus, iar stareţul, cu părintească dragoste, i-a pus mâna pe umăr fratelui şi i-a zis:
–Să iubeşti să-l ai la evlavie pe apostolul cel de un nume cu tine; va fi cel mai bun ocrotitor al tău.
Fratele a socotit că stareţul greşise numele.
–Nu mă numesc Iacob, părinte. Ioan mă cheamă.
–Vei fi Iacob monahul, i-a spus duhovnicul; până atunci însă, numai tu să cunoşti câte ai auzit astăzi de la un stareţ nebun.
Aşa s-a petrecut. Ioan a devenit călugăr, dar atunci duhovnicul cel sfânt nu se mai găsea în această viaţă.

 

În Mănăstirea Dionisiu era un monah cu ascultarea la grădină, care, din cauza unei întâmplări nefericite, s-a deznădăjduit de mântuirea sa şi a căzut în disperare. Atunci părintele Ilarion l-a trimis la mănăstire pentru o oarecare treabă pe părintele Sava, care a trecut şi pe la grădinar.
L-a găsit pregătindu-se pentru drum, cu dorinţa de a părăsi pentru totdeauna Sfântul Munte, şi a cerut să afle motivul. Monahul i-a răspuns că suportă degeaba necazurile călugăreşti, neavând nădejde de mântuire; a judecat deci că e mai bine să se întoarcă în lume şi să continue viaţa sa în linişte, fără nevoinţe.
Părintele Sava s-a străduit să-l convingă să rămână; i-a spus să se liniştească, îndreptându-şi nădejdea către Dumnezeu, şi să nu se deznădăjduiască de mântuirea sa. La început grădinarul nici nu voia să-l audă, dar apoi a început să se gândească cum că, poate, are dreptate. În cele din urmă s-a învoit, cu condiţia ca părintele Sava să ia asupra sa păcatele lui. Înţelegerea lor a fost pecetluită de o caldă strângere de mâini.
La întoarcere, diavolul a început să-l chinuiască pe Sava cu gânduri: „Oare după puterile mele am luat asupra mea păcatul fratelui?“. A început deci să fie dus el însuşi la deznădejde. Gândurile îi ziceau să nu se mai înfăţişeze stareţului, ci să meargă altundeva. În acel ceas, părintele Ilarion a văzut întru Duhul că ucenicul său se afla în primejdie şi a început să se roage. În aceeaşi clipă, părintele Sava a simţit uşurare în lupta cu gândurile şi s-a hotărât să se întoarcă la stareţul său, fie chiar şi cu tristeţe în inimă. Părintele cel iubitor îl aştepta deja în drum şi i-a zis:
–Ce s-a întâmplat? Ai plecat atât de bucuros şi te întorci întristat? Nu te teme! Domnul a luat asupra Sa păcatele întregii lumi. Nu va mântui oare un om?
Ucenicul a simţit deplină odihnă.

 

Faima părintelui Ilarion a ajuns până în Rusia. Înainte de începerea războiului Crimeei (1854–1856), ţarul Nicolae I (1796–1855) a trimis în Sfântul Munte o corabie cu oameni de-ai săi să-l întrebe pe vestitul duhovnic despre rezultatul războiului. La început, stareţul a refuzat să dea răspuns, dar corabia a rămas lângă Mănăstirea Dionisiu trei zile. Cedând rugăminţilor stăruitoare ale ofiţerilor ruşi, a spus:
–Rusia se va chinui; va fi învinsă în sfârşit, fără însă a pierde teritorii.
Cu adevărat aşa s-a şi întâmplat. Pe durata războiului, ascetul georgian s-a rugat stăruitor lui Dumnezeu să dea biruinţă oştirilor creştine.

 

Însemnare din calendarul arhimandritului Macarie, egumen al Mănăstirii Sfântul Pantelimon

Pe 8 ianuarie 1857 monahul Ioasaf georgianul, care trăieşte la noi, a mers la Mănăstirea Dionisiu pentru a se spovedi la vestitul ascet al zilelor noastre, ieromonahul Ilarion.
Când l-am petrecut pe monahul nostru, i-am dat poruncă să spună stareţului să se roage pentru mine să-mi dea Domnul răbdare; dacă viaţa mea este spre slava Lui, să mi-o mai ţină, dacă însă este spre vătămare, să mi-o ia.
Părintele Ilarion a răspuns:
–Răbdarea se dobândeşte cu nădejdea în Dumnezeu şi prin încredinţarea că fiecare dintre noi este mai nevrednic decât toţi. Cei pe care îi cheamă Dumnezeu să-I slujească se consideră din smerenie pe sine neputincioşi atât înaintea Domnului, cât şi înaintea oamenilor. De asemenea, nu cer să fie slăviţi ei înşişi, ci se îngrijesc pentru slava lui Dumnezeu. Câţi însă urmăresc slava lor sunt gata să jertfească toate, numai să câştige puterea.
Acestea le-a spus stareţul şi a făgăduit că se va ruga pentru mine.

 

La Chilia Cuviosului Onufrie

Vrăjmaşul mântuirii noastre nu l-a lăsat pe părintele Ilarion nici la Catisma Mănăstirii Dionisiu; l-a ridicat împotriva sa pe egumenul Evloghie care, după o ceartă între ei din cauza unei probleme a mănăstirii, l-a obligat să plece şi să se stabilească în Schitul Sfânta Ana Mică.
Părinţii Schitului cunoşteau bine acest loc, deoarece era aproape de peştera unde părintele Ilarion trăise mai demult. L-au primit deci cu mare bucurie şi un oarecare negustor i-a cumpărat Chilia Cuviosului Onufrie. La această chilie stareţul mergea adesea încă de pe când era la Catisma Sfântul Iacob, căci i se şubrezise sănătatea şi continuu răcea. La Chilia Cuviosului Onufrie a trăit până în anul 1862.

 

Curând după mutare, l-a vizitat bătrânul Hagi Gheorghe – ucenic şi el al duhovnicului său de mai înainte, părintele Neofit Caramanlis – care, pentru dragostea lui Hristos, i-a spus:
–Poftim, pe mine mă învăţai să am răbdare; în vreme ce tu ai plecat.
–Nu, eu am ascultat numai de Evanghelie, care zice: Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă (Matei 10, 23), a răspuns liniştit părintele Ilarion.

 

În timpul cât a trăit în Schitul Mica Sfânta Ana s-a întâmplat ceva vrednic de consemnat. Biserica Sfântului Onufrie avea nevoie de mari consolidări la Sfântul Altar, dar părintele Ilarion nu voia să deranjeze mănăstirea cerând ajutor. Ucenicul său deseori îi propunea câte ceva, dar el spunea:
–Cât trăiesc, nu vreau să stânjenesc pe nimeni pentru mine. Şi dacă reparăm Sfântul Altar, trebuie să chemăm preot să-l sfinţească, şi împreună cu el diaconi şi cântăreţi; se cer adică mari cheltuieli. Să avem deci răbdare şi să lăsăm asta în voia lui Dumnezeu.
Într-adevăr, cel ce se îngrijeşte pentru ce-i mai important, pentru viaţa veşnică, după spusa Domnului, va lua – chiar dacă nu dintr-o dată – şi pe toate celelalte: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei (Matei 6, 33–34).
În acel timp se găsea în Ţara Românească un monah de la Mănăstirea Marea Lavră pentru a strânge danii. Mergând într-un oraş, a întâlnit o femeie care i-a dat 20 de monezi de aur, rugându-l să le dea părintele Ilarion georgianul de la Chilia Cuviosului Onufrie. Femeia necunoscută a stăruit că banii îi sunt necesari îndată, şi a dispărut.
Întorcându-se în Sfântul Munte, monahul a mers direct la părintele Ilarion şi i-a dat banii, adăugând că, poate, donatoarea îl cunoaşte. Uimit, stareţul a spus că nu a mers niciodată în Valahia şi nu cunoaşte pe nimeni. S-ar putea deci să fie o greşeală, iar banii să fie trimişi pentru altcineva. Monahul a stăruit că erau pentru el, explicând că femeia i-a spus nu numai numele său, ci şi hramul bisericii; drept pentru care, banii nu se pot da în altă parte. Cu toate acestea, părintele Ilarion a refuzat să-i primească, rugându-l pe călugăr să-i împartă la săraci – dacă nu găseşte pe altul cu acelaşi nume.
Călugărul a plecat şi a spus toate la mănăstire. Acolo ştiau că biserica Sfântul Onufrie avea nevoie de reparaţie. Proestoşii au hotărât deci ca monahul însuşi să se ocupe de toate: să tocmească muncitori pentru lucrare, după terminarea lucrărilor să cheme episcop şi preoţi pentru sfinţire, să se ocupe de trataţia vizitatorilor ce vor veni la slujbă. Toate s-au realizat, iar la sfinţirea bisericii, după dorinţa părintelui Ilarion, i s-a dat hramul Sfintei Învieri.

 

După ce au trecut doi ani de la mutarea în Schitul Mica Sfânta Ana, părintele Ilarion a avut altă ispită. Duhovnicul Grigorie, care trăia la Sfânta Ana, s-a înţeles cu egumenul Mănăstirii Cutlumuş să-şi ia împreună paşaport şi cetăţenie engleză. Stareţul avea părere diferită, şi asta a provocat un conflict între ei. După aceasta, în 1862, părintele Ilarion şi părintele Sava au plecat la Russikon.

 

Ultimele zile ale vieţii sale pământeşti

La Mănăstirea Sfântul Pantelimon, stareţul mersese prima dată în anul 1819, adică atunci când sosise în Sfântul Munte. În 1856 a mers din nou pentru a-l întâlni pe duhovnicul Ieronim, iar acum a rămas acolo pentru totdeauna.
Îndată ce au sosit, părintele Ilarion a cerut să-i vadă pe bătrânii mănăstirii şi le-a anunţat dorinţa lor de a se stabili acolo. Aceştia i-au primit cu multă bucurie şi l-au rugat pe vestitul ascet să-şi aleagă singur o chilie izolată până ce îi vor pregăti Chilia Sfântul Gheorghe.
S-au rânduit, temporar, în Chilia Cuvioşilor din Pecerska Kievului, pe care o construise părintele Ambrozie – mai înainte egumen al Lavrei Kievului.

 

Anul următor, cu banii rusului E.G. Habarov care-l preţuia pe părintele Ilarion, a fost terminată Chilia Sfântul Gheorghe aflată la o depărtare de o jumătate de oră cu piciorul de la mănăstire. Biserica s-a sfinţit în octombrie, acelaşi an.
Stareţul s-a mutat în noua chilie, dar n-a mai trăit mult, căci în anul următor a plecat către veşnicie. După stabilirea acolo s-a îmbolnăvit grav: i s-au închis intestinele şi nu putea nici să mănânce, nici să bea; stomacul său nu ţinea nimic. Doctorul a spus cu siguranţă că la o oră anume, a doua zi, va muri.
Monahii au mers să-şi ia rămas bun de la bolnav, care era culcat şi gemea. Încredinţat că nu mai are mult de trăit, el însuşi îi heretisea pe toţi. Dar, o, minune! Ziua următoare, exact la ora pe care o spusese doctorul, stareţul era cu desăvârşire sănătos, şi chiar a mers pe jos la mănăstire pentru a-l vizita pe părintele Macarie, bolnav şi el. Toţi câţi l-au văzut s-au mirat.
Ce se întâmplase? În timp ce se pregătea să-şi dea sufletul şi îşi făcea rugăciunea pe patul morţii, a auzit un glas din icoana Mântuitorului:
–Vrei să te faci bine?
Predat totdeauna şi întru toate voii lui Dumnezeu, a răspuns că se lasă în purtarea Sa de grijă. Atunci a auzit că i s-a dăruit şi viaţa şi sănătatea. Îndată s-a ridicat din pat cu desăvârşire bine, iar dimineaţa a auzit despre boala părintelui Macarie. S-a grăbit deci să-l viziteze.

 

În curând după aceasta a sosit în Sfântul Munte epitropul guvernamental al Sinodului Bisericii Rusiei, comitele Tolstoi, care călătorea în Răsărit pentru probleme bisericeşti. În diferite locuri, şi mai ales în Alexandria, a auzit multe lucruri urâte despre Sfântul Munte, şi înaintea tuturor despre Russikon şi stareţii de aici, aşa încât venea aici „prevenit“. Singurul care ar fi putut să-l influenţeze binefăcător era părintele Ilarion.
Comitele avea informaţii despre ascetul georgian de la Prim Secretarul Sfântului Sinod, P.I. Solomon şi de la funcţionarul K.K. Zenderholm. Cei doi îl vizitaseră, voind a se sfătui pentru importante probleme bisericeşti; mai târziu P. Solomon i-a scris o scrisoare, iar răspunsul stareţului s-a publicat într-un periodic al eparhiei Tambov.
Acum comitele venea să-l întâlnească pe părintele Ilarion pentru a-i transmite şi salutările soţiei sale, care era prinţesă georgiană. L-a vizitat şi, discutând cu el, s-a încredinţat că cele câte auzise despre aghioriţi nu erau adevărate.

 

Când părinţii Ilarion şi Sava s-au stabilit în Chilia Pecerskăi, monahii de la Russikon au observat că aveau următoarea rânduială: noaptea, când toţi se linişteau, stareţul ieşea şi tuşea uşor sau păşea făcând zgomot lângă chilia ucenicului, ori bătea de trei ori în uşa lui, sau îl striga, chipurile, pentru un oarecare lucru. Acestea le făcea pentru ca părintele Sava să nu doarmă în timpul privegherii. La miezul nopţii ieşea iarăşi din chilia sa şi păşea cu zgomot, aşa încât să audă toţi fraţii care trăiau împreună cu ei şi să se trezească pentru utrenie. Canonul fraţilor de la Chilia Pecerskăi dura până la ora 8 şi întotdeauna urma Sfânta Liturghie. Stareţul nu slujea, se împărtăşea însă zilnic. Pentru a nu rămâne fără lucru în timpul zilei, ieşea deseori din chilie pentru oarecare îndeletnicire. Mai ales îi plăceau lucrările de tâmplărie. Se găsesc încă bănci, scaune şi scări făcute de el însuşi cu secure şi cuie, fără clei şi daltă.

 

Mai târziu, când au mers la Chilia Sfântului Gheorghe, le-au dat un monah rus să le slujească. Ucenicul, chiar şi nevrând, trebuia să urmeze nevoinţele lor zilnice, privegherile de toată noaptea şi posturile. Părinţii, pentru a-şi ascunde cumva vieţuirea, nu-i îngăduiau să rămână mult timp acolo, ci îl trimiteau la Chilia Pecerskăi.
Mâncare găteau numai sâmbăta şi duminica. Când însă părintele Ilarion făcea vreo vizită, după marea sa dreaptă socoteală, lua tot ce i se oferea; întorcându-se la locuinţa sa, desigur, îşi continua postul. Ucenicul său însă, părintele Sava, nicicând şi nicăieri nu şi-a călcat canonul pe care i-l lăsase stareţul ca moştenire: să nu mănânce mâncare cu ulei, nici să bea vin. Lui îi dădeau şi în ziua de Paşti mâncare de post.
Stareţul dormea numai două ore, o oră în picioare, sprijinindu-se în toiag, şi cealaltă aşezat pe podea, cu spatele rezemat de perete. Privegherile de toată noaptea le făceau la chilia sa cu rugăciunea lui Iisus, având ca mijloc ajutător pentru priveghere patru lanţuri legate de tavan, două dintre ele având la capete legate prosoape. De acestea se sprijinea când nu mai aveau puteri. Pentru a nu înţelege vizitatorii la ce-i foloseau lanţurile, ziua întindea pe ele rufe.
Deoarece părintele Ilarion nu ştia bine greceşte, aproape totdeauna vorbea turceşte, şi traducea în greceşte ucenicul său. Limba rusă o uitase, dar câteodată începea brusc să vorbească foarte bine şi greceşte şi ruseşte; nu se întâmpla deoarece ştia aceste limbi, ci din insuflare dumnezeiască, în situaţii de mare nevoie duhovnicească.

 

Când, spre exemplu, trăia încă la Chilia Cuvioşilor de la Pecerska, era acolo călugărul rus Theonas, tâmplar şi eclesiarh, care slujea la biserică cu mare sârguinţă. Într-o noapte i s-a înfăţişat diavolul cu chip omenesc şi i-a spus:
–Ce-ţi trebuie vinul la chilie?
Monahul a răspuns că nu-l ţine pentru folos personal, ci pentru biserică. „Vizitatorul“ a început să ceară vinul şi era gata să i-l ia, dar părintele Theonas ţinea sticla şi s-a opus cu atâta tărie în această ceartă, încât a strigat cu voce tare că nu i-l dă. Cu strigătele sale i-a deşteptat pe toţi părinţii, care au ieşit şi au ciocănit la uşa sa. Părintele Theonas, fără să înţeleagă nimic, striga continuu acelaşi lucru – că nu dă vinul. Când şi-a revenit întru sine, a deschis uşa şi i-a văzut pe toţi foarte tulburaţi.
Părintele Ilarion l-a luat la chilia sa şi a început să-l liniştească, explicându-i ce se întâmplase. I-a spus că aceasta i-a făcut-o diavolul din invidie, deoarece nu suportă slujirea sa cea plină de râvnă. Au vorbit mult timp împreună, până ce monahul s-a liniştit cu totul. Dimineaţa, după slujbă, monahul s-a apropiat de părintele Ilarion, voind să continue discuţia despre cele întâmplate noaptea, dar acela i-a răspuns limpede că nu înţelege nimic. Părintele Theonas s-a răzvrătit, zicând:
–Cum aşa, după ce toată noaptea am stat de vorbă?
–Nici eu nu ştiu cum am vorbit, a răspuns stareţul prin părintele Sava. Domnul, văzând nevoia ta, a făcut să înţelegi cuvintele mele, ca şi când aş fi vorbit ruseşte. Cu adevărat, nu ştiu cum am vorbit.
La mare nevoie, când nu avea aproape pe ucenicul său sau pe altcineva care să cunoască turceşte, părintele Ilarion vorbea şi greceşte.

 

Adormirea Părintelui Ilarion

Din vârsta copilăriei, părintele Ilarion avea mare evlavie şi dragoste către Sfântul Gheorghe care, precum mărturisea părintele Sava, îi apărea şi l-a ocrotit în toată viaţa sa. A fost botezat într-o biserică a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi şi-a petrecut primii ani ai vieţii, chiar şi adolescenţa, la mănăstirile Tabakin şi Tzursk, care aveau de asemenea hramul Sfântul Gheorghe. La sfârşit, s-a învrednicit să adoarmă întru Domnul sub acoperişul lui – într-o chilie cu o biserică închinată tot sfântului.
Cu o zi înainte de adormirea sa, stareţul l-a lăsat pe părintele Sava să slujească la Chilia Sfântului Dimitrie. Îndată ce a rămas singur, starea sa s-a agravat şi a început să se roage. Mai târziu, părintele Sava zicea că aflându-se departe, a auzit vocea stareţului chemându-l: „Sava, Sava, Sava!“.
Întorcându-se, l-a găsit cu desăvârşire istovit; când l-au cuprins durerile morţii, zicea:
–Slavă lui Dumnezeu! Am vrut moarte mucenicească, dar Domnul nu m-a învrednicit. Mi-a trimis însă boală ce poate fi ceva mai mult decât mucenicia dacă sufăr cu stăruinţă şi credinţă în voia dumnezeiască.
Pe 14 februarie 1864 părintele Ilarion a adormit în Domnul. După aceasta, părintele Sava a mutat pe ascuns moaştele şi le-a îngropat în Schitul Cinstitului Înaintemergător de la Iviron. Presimţindu-şi moartea, este posibil ca stareţul să fi lăsat poruncă ucenicului să nu-i îngroape trupul la Russikon, de care aparţinea chilia, ci într-un loc necunoscut pentru ruşi, temându-se ca nu cumva să-l cinstească ca pe un sfânt.
(În însemnările părintelui Sava nu s-au găsit alte amănunte despre ultimele clipe ale stareţului Ilarion).

 

Se pare că părintele Sava a descoperit taina despre îngropare monahului Visarion – ucenic al părintelui Benedict, prietenul deja adormit al părintelui Ilarion – şi, poate, şi altor monahi apropiaţi ai stareţului. Părintele Visarion aproape imediat după adormirea stareţului a vrut să meargă la mormânt pentru a se ruga.
În noaptea dinainte, i-a apărut stareţul său, părintele Benedict, şi l-a întrebat:
–Pentru ce te pregăteşti?
–Să merg la mormântul părintelui Ilarion, a răspuns el, plângând nemângâiat.
–De ce să mergi la mormânt? Bătrânul Ilarion n-a murit.
–A adormit; am auzit-o de la ucenicul său şi de la mulţi alţii care au fost de faţă, a continuat părintele Visarion.
–Părintele Ilarion n-a murit, ci trăieşte, l-a încredinţat cu stăruinţă părintele Benedict şi l-a rugat să nu creadă toate câte aude.
–Ce este asta, părinte? Râzi de mine? a spus părintele Visarion.
–Părintele Ilarion este viu şi se află împreună cu Sfântul Atanasie Athonitul, a răspuns cu siguranţă părintele Benedict.
Părintele s-a deşteptat şi a simţit că sufletul i se umple de bucurie. Apoi a ajuns la mormântul părintelui Ilarion şi a povestit vedenia sa părintelui Sava.

 

Mutarea moaştelor stareţului Ilarion

Printre manuscrisele referitoare la ascetul georgian s-a găsit şi următoarea întâmplare minunată, cu data 18.06.1867.
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (Ps. 76, 13)
Iată, s-a împlinit şi aşteptarea noastră; orişicât a ascuns ucenicul moaştele părintelui Ilarion, Dumnezeu le-a descoperit şi le-a slăvit, iar cauza arătării a fost următoarea:
Printre aghioriţii greci a început să se răspândească vestea cum că pământul n-a primit trupul stareţului, lucru ce se socoteşte semn rău, şi din această cauză ucenicul nu vrea să-l dezgroape la sorocul de 3 ani. Când au auzit aceasta părinţii Schitului, l-au îndemnat pe părintele Sava să scoată şi să arate tuturor moaştele, aşa încât să se oprească jignirea; altfel, păcatul va pica asupra sa.
Părintele Sava a cedat şi a adunat patru oameni pentru dezgroparea şi mutarea moaştelor, în vreme ce el a rămas la chilie pentru a se ruga.
Pe 25 mai 1867, la privegherea Înălţării Domnului, monahii au făcut dezgroparea şi, pe durata ei, au simţit o deosebită mireasmă ce i-a însoţit şi cât timp au dus moaştele la Schitul Mica Sfânta Ana. Ajungând la Coliba Sfintei Învieri, mireasma a devenit atât de puternică, încât toţi cei prezenţi – 4 ruşi şi 70 de greci – au rămas uimiţi.
După mutarea moaştelor, un pustnic a avut vedenia următoare: la ora 5 a prânzului – ora bizantină – deasupra Colibei Sfintei Învieri a văzut o sferă asemănătoare soarelui care strălucea schimbându-şi locul, fără a se îndepărta. Aceasta a durat cam o oră. Monahul s-a gândit să dea de ştire şi altora, pentru a vedea neobişnuitul fenomen, dar îndată sfera a dispărut. Presupunând că s-ar face mutarea moaştelor părintelui Ilarion, din dragoste pentru cel adormit şi pentru neobişnuita vedenie, a mers în grabă la popa Sava. I-a povestit vedenia, iar popa Sava i-a spus cele despre dezgropare şi i-a arătat moaştele.
Bătrânul Gavriil Dionisiatul menţionează ceva asemănător cu vedenia pustnicului:
„Dumnezeu, vrând să-l slăvească pe tainicul său atlet, a binevoit ca pentru trei ani de zile să apară în fiecare vineri deasupra Colibei Învierii o lumină cerească pe care o vedeau mulţi părinţi din schitul aflat de cealaltă parte. Aceasta s-a întâmplat deoarece pururea-pomenitul stareţ în toată viaţa sa călugărească postea cu desăvârşire vinerea, fără a bea nici apă.“

 

Părintelui Ilarion i-a urmat popa Sava, supranumit Duhovnicul. Stareţul său spusese, înainte de a adormi, bătrânilor de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon:
–Nu-l înscrieţi la chilie pe părintele Sava, nu vrea să rămână aici. S-a obişnuit la Mica Sfânta Ana şi îi dau binecuvântare să trăiască acolo.
Astfel, îndată după adormirea stareţului, părintele Sava s-a întors la Coliba Învierii, unde a trăit până în 1908, când s-a odihnit întru Domnul.

 

Povestiri ale părintelui Sava despre părintele Ilarion

Cândva a fost scăpat liber în Sfântul Munte un câine turbat. Orişicât s-au străduit serdarii, n-au putut să-l prindă.
Repezindu-se la animale şi la oameni, câinele a ajuns şi la chilia părintelui Ilarion, care l-a văzut de la fereastră şi l-a strigat pe părintele Sava să aducă sfoară. Neînţelegând bine porunca stareţului26 (În limba greacă, cuvântul câine (σκυλί) se poate confunda cu cuvântul sfoară (σχοινή).), ucenicul a socotit că i s-a poruncit să îl aducă pe câine. A alergat fără a gândi nimic şi l-a apucat pe câine de ureche, gata fiind a i-l aduce. Părintele Ilarion a văzut însă spumă la botul animalului şi s-a înfricoşat. L-a certat deci pe Sava şi i-a spus să-l lase îndată. Câinele a fugit fără a-i face rău ucenicului, şi în curând serdarii l-au prins şi l-au omorât.

 

Monahul Chiril de la Noul Schit, a cărui tundere fusese făcută de un arhiereu ce trăia la Caries, avea un frate care a plecat să-şi rânduiască în lume ceva treburi şi urma să se întoarcă, pentru totdeauna, în Sfântul Munte; acesta s-a încredinţat însă că problemele erau atât de încurcate, încât nu-i îngăduiau împlinirea grabnică a dorinţei sale. A trimis deci o scrisoare fratelui său, părintele Chiril, rugându-l să meargă să-l ajute, temându-se ca nu cumva, în caz contrar, să rămână pentru totdeauna în lume.
Părintele Chiril a mers la arhiereu, care era şi stareţul său, pentru a-i cere binecuvântarea, dar acesta nu i-a dat-o. A mers şi la alţi duhovnici, dar fiecare le zicea pe ale sale, încât, la sfârşit, nu mai ştia ce să facă. L-a vizitat şi pe părintele Ilarion, care l-a ascultat cu atenţie şi, cunoscând prin Duhul ce dezlegare va avea acest lucru, i-a zis:
–Mergi din nou la stareţul tău şi să-i spui toate. Dacă acum îţi îngăduie, nu ezita să mergi să-l ajuţi pe fratele tău.
Părintele Chiril a ascultat. Arhiereul, cu toate că mai înainte refuzase atât de hotărât, acum i-a dat îndată binecuvântarea sa. Plecând de la stareţul său, părintele a coborât la Dafni, de unde trebuia să plece cu vaporul către casă. S-a ridicat însă o atât de puternică furtună, încât s-a înfricoşat şi s-a gândit, în acelaşi timp, dacă nu cumva nu este binecuvântată de la Dumnezeu călătoria. S-a întors deci şi i-a descoperit stareţului gândul său, iar acesta l-a liniştit şi l-a încurajat. Pregătit acum pentru plecare, părintele Chiril l-a vizitat mai întâi pe părintele Ilarion. Deoarece nu l-a găsit, a atârnat la uşa sa un pachet cu pesmeţi şi a plecat.
Întorcându-se, părintele Ilarion a găsit pachetul şi i-a spus părintelui Sava:
–Pesmeţii i-a lăsat părintele Chiril. A trecut pe aici, dar acum deja călătoreşte. Bine a făcut, căci le va rândui pe toate cu folos. Va tunde în monahism şi o călugăriţă, şi îl va aduce şi pe fratele său în Sfântul Munte.
Într-adevăr, părintele a mers acasă, a rânduit toate problemele şi a tuns-o călugăriţă pe sora sa. În continuare, s-a întors cu fratele său în Sfântul Munte şi îndată s-au îndreptat spre părintele Ilarion pentru a lua binecuvântarea lui. Până a ajunge, pe tot drumul, fratele său a simţit o mireasmă de nedescris, iar părintele Chiril mărturisea că stareţul georgian i-a prezis şi multe altele, care toate s-au împlinit.

 

Celui în care avea încredere, părintele Ilarion i se descoperea mai mult. Spre exemplu, schimnicul Nicodim, care era bulgar şi trăia în Mănăstirea Costamonitu, l-a avut duhovnic mai mult de 15 ani şi îl respecta mult pentru că vedea la el bogăţia de har. În ziua adormirii duhovnicului său, părintele Nicodim s-a gândit: „Cum, de-atâţia ani mergând pentru spovedanie, n-am cerut să-mi citească părintele Ilarion rugăciunea de iertare?“. S-a hotărât deci ca data viitoare să-i ceară oricum; a doua zi deja l-a vizitat, dar a aflat că părintele Ilarion deja plecase spre veşnicie.
Trei zile mai târziu, după fierbinte rugăciune pentru cel adormit, a aţipit uşor la slujba utreniei şi i s-a arătat părintele Ilarion cu chipul foarte frumos, luminos şi vesel.
–Nu te necăji, i-a spus, că nu ţi-am citit rugăciunea. Mergi la părintele Sava, ţi-o va citi el.
În aceeaşi zi părintele Nicodim şi-a luat traista şi a mers la Chilia Sfântului Gheorghe, pe cunoscutele cărări. Acolo l-a găsit pe părintele Sava aşteptându-l în biserică; avea epitrahilul pus şi ţinea în mâini moliftelnicul deschis.
–Pe tine te aştept! i-a zis. Mi-a dat poruncă stareţul să-ţi citesc rugăciunea de iertare.

 

Cu acelaşi monah – părintele Nicodim – s-a mai întâmplat şi altceva. Era odată la Catisma Sfântului Iacob, fratele Domnului, împreună cu un ieromonah. Discutând mult despre diferite probleme duhovniceşti, fără a-şi da seama, au lungit discuţia până seara târziu. Când au terminat, părintele Ilarion a spus:
–Acum să mergeţi, cu ajutorul lui Dumnezeu!
Noaptea era întunecată – fără lună – şi ei se nelinişteau, gândindu-se cum vor merge pe un întuneric aşa de mare. Din respect însă pentru stareţ n-au îndrăznit să grăiască împotrivă şi au pornit. Îndată ce au ajuns la ieşirea din Catismă şi au început să coboare spre cărarea abruptă şi şerpuitoare, a strălucit brusc o lumină puternică, de parcă era prânzul. Astfel au ajuns până la Mănăstirea Dionisiu.

 

Într-o vreme în care bântuia holera, când peste tot în jurul Sfântul Munte era carantină (pentru control medical), un vârtej a adus la Mănăstirea Dionisiu un vapor plin cu mireni. Călătorii au voit să ancoreze şi să aştepte la arsana până ce va trece furtuna. Din cauza epidemiei, monahul de la arsana nu putea să-i lase să aştepte la ţărm fără binecuvântare; egumenul a dat poruncă să nu le îngăduiască a rămâne, ci să meargă la Dafni pentru control. Oamenii s-au străduit să explice că, din cauza furtunii şi a nopţii – deja se întuneca –, n-ar putea să plutească până acolo. Aceasta era vădit, dar au fost refuzaţi categoric şi li s-a împins barca înapoi spre larg. Astfel, cu mare greutate au fost nevoiţi să vâslească până la mănăstirea vecină.
Câţiva din obşte s-au răzvrătit împotriva egumenului şi au mers la părintele Ilarion să-i povestească ce s-a întâmplat. Acesta i-a liniştit şi le-a spus că Domnul îl va pedepsi pe egumen pentru a se înţelepţi; va îngădui să fie lovit de o boală dureroasă care va ţine trei zile. De asemenea, deoarece şi alţi monahi s-au învoit la îndepărtarea bărcii, se va petrece şi o altă nenorocire spre folosul tuturor.
Într-adevăr, după trei zile egumenul s-a îmbolnăvit de gât şi suferea atâta, încât îşi arăta durerea gemând. Când s-a întremat, câţiva din obşte au plecat la pescuit, luând cu ei toate năvoadele mănăstirii.
Ziua era liniştită, dar deodată a izbucnit un vârtej şi atât s-a tulburat marea, încât monahii au căzut în barcă şi au rămas ca paralizaţi. În continuare, apele i-au aruncat la ţărm, barca s-a făcut o mie de bucăţi, năvoadele s-au pierdut iar pescării de-abia s-au salvat. Nenorocirea însă nu s-a terminat. Şi altă barcă, care plecase s-o ajute pe prima, a fost răsturnată de furtună şi s-a scufundat.

 

Părintele Averchie, ieromonah la Mănăstirea Dionisiu, era în fruntea călugărilor care s-au răsculat pentru lipsa de grijă la pregătirea prescurilor. Acesta a fost cel dintâi care a povestit părintelui Ilarion aceasta, iar părintele a fost de acord cu râvna sa pentru această lucrare plăcută lui Dumnezeu şi l-a îndemnat să rămână statornic în părerea sa.
Egumenul, după ce i-a liniştit pe ieromonahi făgăduind că va pune rânduială la prescurărie, a început să-l prigonească pe părintele Averchie – ca fiind vinovat de răzvrătire, şi voia să-l izgonească din mănăstire. Ieromonahul a mers iarăşi la părintele Ilarion şi i-a vorbit despre necazul său.
–Tu te-ai îngrijit de lucrurile lui Dumnezeu, a răspuns stareţul. Deci nu te teme! Chiar şi dacă te izgonesc, pentru râvna ta Domnul îţi va da orice îţi trebuie.
După aceste cuvinte de mângâiere, părintele Averchie s-a liniştit, era deci paşnic chiar şi când l-au izgonit din obşte. Tot ceea ce i-a spus părintele Ilarion s-a împlinit, căci, într-adevăr, a mers la Schitul Sfântului Pantelimon, care ţine de Mănăstirea Cutlumuş, şi acolo i-au dat de toate: şi chilie, şi pâine şi orice altceva necesar.
A trecut puţin timp şi s-a întâlnit iarăşi cu părintele Ilarion care i-a spus că nu trebuie să se necăjească pentru că este prigonit, pentru că Domnul îi fericeşte pe cei prigoniţi pentru dreptate; pentru răbdarea sa – deoarece rămăsese statornic în reduta adevărului fără a-i fi milă de sine însuşi – îi va da chiar camere spaţioase ca palatele împărăteşti, unde Îl va binecuvânta.
Ce s-a întâmplat apoi? În curând au venit la părintele Averchie bătrânii Mănăstirii Constamonitu şi l-au rugat să fie egumenul lor. La instalare, părintele Averchie a socotit de cuviinţă să aibă lângă el pe părintele Ilarion, pentru ca acesta să-i binecuvânteze noua viaţă şi să-i dea canon – cum trebuie să călăuzească frăţimea. L-a trimis deci pe părintele Nicodim bulgarul să-l invite.
Egumenul l-a primit cu bucurie pe invitat (părintele Ilarion).
Părintele Ilarion, văzând întru Duhul viitorul, înainte de a asculta ceva a stat şi a început să vorbească în pilde, folosind exemplul proorocului Samuil (I Împ. 15, 7–28). A spus că Domnul a poruncit lui Saul, împăratul lui Israel, să se ridice împotriva lui Amalic, care adusese multe nenorociri israeliţilor. Când „poporul ales“ a ieşit din Egipt şi înainta către pământul făgăduinţei, Dumnezeu a dat poruncă prin proorocul Samuil să nu fie miluit nimeni – nici boier, nici împărat, şi să nu păstreze nici o pradă.
Saul l-a învins pe împăratul lui Amalic – Agag, dar n-a împlinit porunca Domnului; nu l-a omorât adică pe împărat, nici animalele lor, ci le-a îngăduit israeliţilor să le păstreze pe cele mai bune. Când s-a întors şi a vrut să aducă jertfă la Galgala, Domnul a dat poruncă lui Samuil să-l mustre în faţa tuturor, zicându-i că se ia de la el împărăţia şi se dă altuia mai vrednic.
–Acelaşi lucru – a spus părintele Ilarion noului egumen – se va întâmpla şi cu tine!
În continuare a intrat în biserică şi, după sfârşitul slujbei, şi-a luat rămas bun de la ei şi s-a întors la Catismă.
Puţin mai târziu, egumenul Averchie s-a gândit să meargă la Mănăstirea Dionisiu pentru a se împăca cu egumenul care îl izgonise. Aşa precum s-ar fi căzut, ar fi trebuit numai să-şi ceară iertare pentru jignire. Din dorinţa de a plăcea oamenilor însă a luat asupra sa toată vina pentru răzvrătire şi, nesincer, a întărit că egumenul a avut dreptate. Purtarea lui s-a făcut cunoscută aproape în tot Sfântul Munte, iar Domnul a îngăduit să cadă şi acesta în aceeaşi ispită ca şi Saul. După o mică perioadă de timp, obştea Mănăstirii Constamonitu, pentru o oarecare greşeală, i-a ridicat stăpânirea. Împăratul Saul a fost lipsit de împărăţie, iar egumenul Averchie de stăreţie.

 

Cândva părintele Ilarion a povestit o întâmplare pe care sigur o trăise el însuşi, dar pe care a prezentat-o ca şi cum ar fi fost vorba despre altul: un călugăr zăvorât, ieşind odată din adăpostul său, l-a văzut pe diavol ca un monah stând şi plângând foarte jalnic. Fără a pricepe cursa demonică, s-a purtat cu multă compătimire şi l-a întrebat care era motivul tânguirii. Duhul cel viclean a răspuns că 30 de ani încheiaţi L-a rugat pe Domnul să-i ierte un păcat, dar Domnul nu-l ierta. A continuat deci să se vaite, iar ascetul l-a mângâiat precum a putut pe cel, chipurile, monah.
Întorcându-se la adăpostul său, acelaşi demon l-a atacat, înţepându-l cu acest gând: „Uite, acest om pentru un singur păcat plânge de atâţia ani şi nu-L poate întoarce pe Domnul să se milostivească de el, pe când tu, care ai păcătuit din tinereţe, ce mai aştepţi, de vreme ce ai mâniat atâta pe Dumnezeu, şi pentru tine nu mai există iertare! Ce faci aici? Îţi pierzi timpul!“. Domnul cel milostiv însă nu l-a lăsat pe robul Său să pice în cursele diavoleşti; în aceeaşi clipă monahul zăvorât a auzit un glas care-i spunea:
–Să nu crezi diavolului care te ispiteşte. Mergi şi spune-i că nu treizeci de ani pot curăţi pe om de un păcat, ci chiar numai trei ore de pocăinţă adevărată sunt de-ajuns pentru a-l izbăvi din toate păcatele lumii. Şi pe tine, satano, Domnul te-ar primi dacă te-ai pocăi.
Călugărul a ieşit, i-a spus acestea demonului iar el, râzând sarcastic, a zis:
–A, bătrâne, m-ai recunoscut! şi îndată s-a făcut nevăzut.

 

Când părintele Ilarion trăia încă în peşteră, l-a vizitat un oarecare pustnic. După ce au discutat puţin despre cele duhovniceşti, au gustat puţină pâine proaspătă – pe care o adusese vizitatorul, care, înainte de a pleca, i-a făgăduit că va reveni curând.
L-a vizitat din nou însă după o lună, şi şi-a cerut iertare pentru întârziere. Stareţul s-a mirat.
–Pentru ce lucru vorbeşti? Care patru săptămâni? N-ai fost ieri aici şi am vorbit despre asta şi asta?
Neînţelegându-se între ei, stareţii ţineau fiecare pe a lui. Părintele Ilarion şi-a adus aminte de pâinea proaspătă din care gustaseră în ziua trecută, şi a mers să aducă restul. N-a găsit însă decât pâine veche şi tare ca piatra. Atunci s-a încredinţat că pustnicul avea dreptate.
Poate că în tot acest timp părintele Ilarion se găsise în extaz duhovnicesc şi uitase toate cele pământeşti…27 (Acest text, tradus de părintele Evloghie Munteanu, a fost tipărit iniţial în volumul ieromonahului Antonie File de Pateric din Împărăţia monahilor, care a fost tipărit de Editura Christiana în anul 1999. Ieromonahul Antonie a tipărit şi separat o lucrare despre viaţa Cuviosului Ilarion, sub titlul Viaţa şi nevoinţele „bătrânului“ Ilarion Georgianul (Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1985).)

Patericul georgian – X. SFÂNTUL MUCENIC ABO

X. SFÂNTUL MUCENIC ABO

De la Bagdad la Kartala

În secolul al VII-lea, când Georgia se afla sub ocupaţia musulmanilor arabi, voievodul Kartalei, Nerses, fiul lui Adarnase Kuropalat, a fost vorbit de rău de nişte duşmani ai lui către emirul stăpânitor Abul Mula şi a fost chemat la Bagdad, capitala califatului arab al Avasidilor (Califat se numeşte statul islamic al cărui conducător religios şi politic este califul (din verbul arab calafa care înseamnă las urmaş), adică urmaş şi moştenitor al „trimisului lui Dumnezeu“ Mahomed (570–632). Primii patru califi, Abu Bekr (632–634), Omar (634–644), Osman (644–656) şi Ali (656–661), care sunt numiţi desăvârşiţi (kulefai rasidin), au avut capitala în Medina, Arabia, cei paisprezece din dinastia Omeadinilor (661–750) au avut capitala în Damasc, iar cei treizeci şi şapte din dinastia Avasidilor (750–1258), la Bagdad. Musulmanii tradiţionalişti (suniţii) îi considerau pe califii Avasidi ca uzurpatori ai califatului şi ca simpli emiri, adică domnitori lumeşti.). Când a ajuns acolo, a fost aruncat în temniţă, fiind eliberat trei ani mai târziu, după moartea lui Abul Mula, de către fiul şi urmaşul ultimului Lagdan.
În perioada aceea trăia la Bagdad un fabricant de arome, Abo, care era credincios islamului şi bun cunoscător al cărţilor mahomedane. Cu ajutorul proniei Preabunului Dumnezeu, tânărul arab l-a cunoscut pe domnitorul proaspăt eliberat al Kartalei, care, după cum se pare, era un om deosebit, înzestrat cu multe harisme duhovniceşti. Atât de mult l-a impresionat pe Abo personalitatea lui Nerses, încât a hotărât să-l urmeze în ţara lui şi să intre în slujba sa.
La Kartala, Abo, datorită virtuţilor lui, a câştigat dragostea şi respectul tuturor. În timpul liber învăţa limba georgiană. Şi după ce a învăţat-o bine, s-a dedicat studiului sfintelor cărţi ale Vechiului şi Noului Testament. De asemenea, când putea mergea la bisericile Domnului, participa la slujbele creştine, asculta cu luare-aminte cântările şi predicile, îi întreba pe preoţi despre credinţa ortodoxă şi discuta cu georgieni evlavioşi. Astfel, încet-încet, mintea i s-a luminat, inima i s-a umplut de cucernicie şi sufletul său a crezut că Hristos este Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Cu toate acestea, n-a lăsat să se vadă îndată convertirea sa. Postea şi se ruga, cerând prilejul cel mai bun pentru a se boteza, deoarece îi era teamă de mahomedani, care se ridicaseră iarăşi împotriva lui Nerses şi-l obligaseră să părăsească Kartala.

 

Botezul din Hazaria

Nerses, după ce a trecut prin strâmtoarea Darial din Osetia cu trei sute de oameni, între care se afla şi fericitul Abo, şi-a continuat drumul spre nord, unde trăiau hazarii19 (Hazarii, vechi popor turc, care din secolul al V-lea d.H. locuiau pe malurile râului Volga, între Marea Caspică şi Marea Neagră. În secolul al VII-lea au fost cuceriţi de avarii din Rusia meridională. La început au fost idolatri, în secolul al VIII-lea au primit iudaismul, dar puţin mai târziu s-au întors la religia lor strămoşească. În secolul al IX-lea mulţi au devenit creştini datorită predicilor Sfinţilor Chiril şi Metodiu.). Împăratul hazarilor i-a primit cu ospitalitate pe georgieni. I-a găzduit şi le-a oferit hrană şi haine.
Abo, văzând că acolo nu este ameninţat de credincioşii lui Mahomed, şi-a împlinit în sfârşit sfânta lui dorinţă: a fost botezat în numele Sfintei Treimi de un preot foarte evlavios şi a devenit mădular al trupului lui Hristos, al Bisericii. În Hazaria trăiau atunci mulţi creştini, care Îl slăveau nestânjeniţi pe Domnul. De aceea Abo şi-a mărturisit fără teamă credinţa lui în adevăratul Dumnezeu.

 

În Abhazia

Peste puţin timp, Nerses i-a mulţumit împăratului hazarilor pentru ospitalitatea sa şi a plecat împreună cu însoţitorii lui spre Abhazia. Acolo îşi trimisese deja mama, soţia şi copiii, pentru a-i pune la adăpost de primejdia mahomedană.
Trei zile de drum obositor prin regiuni idolatre au străbătut până la graniţa Abhaziei şi au ajuns cu toţii, cu harul lui Dumnezeu, întregi şi sănătoşi.
Domnitorul creştin al ţării i-a primit cu multă bucurie. Iar Nerses, regăsindu-şi familia lui dragă, i-a mulţumit cu recunoştinţă Domnului.
Abo cel luminat prin botez a petrecut în post toată perioada celor trei zile de drum. Însoţitorii lui, plini de uimire, le-au spus despre convertirea şi evlavia lui domnitorului şi episcopului Abhaziei. Şi aceia, considerând că prezenţa lui în ţara lor este o sfântă binecuvântare, îl invitau deseori la ei şi discutau cu el despre Hristos, despre legea dumnezeiească şi despre mântuirea sufletului.
Iar Abo, văzând marea credinţă şi adânca evlavie a creştinilor abhazieni, a fost cuprins de râvnă dumnezeiască şi s-a hotărât să se dedea nevoinţei tăcerii. Astfel, din ziua pomenirii Sfântului Antonie (17 ianuarie), vreme de trei luni, până la strălucita sărbătoare a Paştilor, s-a nevoit sever în deplină izolare, tăcere, post şi rugăciune, supunându-şi trupul tânăr duhului său iubitor de Dumnezeu şi îndepărtând cu ajutorul lui Dumnezeu atacurile celui viclean.

 

Întoarcerea la Tbilisi

În anul 786 califul Lagdan i-a lăsat cu acte administrarea Kartalei nepotului său, Nerses Ştefan, fiul lui Gurghenie. Ştefan, trimiţând soli, l-a rugat pe calif să îngăduie întoarcerea unchiului său în Georgia. Lagdan a acceptat cererea noului domnitor. Îndată ce Nerses a primit vestea îmbucurătoare, s-a pregătit cu mare dorire pentru a se întoarce.
Atunci conducătorul Abhaziei l-a chemat pe fericitul Abo şi l-a sfătuit să nu meargă în Georgia, care era condusă de necredincioşi, ci să rămână alături de el pentru a fi în siguranţă.
–Tu te-ai născut mahomedan, i-a spus, şi de aceea vor încerca în fel şi chip să te readucă la rătăcirea lor. Mi-e teamă ca nu cumva să reuşească să te amăgească…
–De vreme ce Domnul m-a scos din întunecimea neştiinţei şi m-a adus la lumina cunoaşterii, a adevărului şi a mântuirii, atunci nu mă voi lepăda de Preasfântul Său Nume, a răspuns cu hotărâre Abo. Nici daruri şi bogăţii, nici cinstiri şi ranguri, nici chinuri şi moarte nu mă vor despărţi de iubirea lui Hristos. Nu, nu trebuie să rămân aici, biruit de teamă şi trai bun. Am îndatorirea, oricare ar fi urmările, să-L mărturisesc pe adevăratul Dumnezeu în faţa celor care-L urăsc şi să vădesc tuturor că m-am făcut creştin. Ce spune Mântuitorul nostru în Evanghelie? Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri. Şi iarăşi: Nu aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, şi ea le luminează tuturor celor din casă. De ce să ascund, aşadar, lumina pe care mi-a dat-o Hristos? Ca să nu pierd această viaţă trecătoare? Dar chiar dacă o voi pierde, mă voi afla mai curând aproape de preaiubitul Mire al sufletului meu. De aceea nu mă tem de moarte.
Domnitorul, văzând statornicia credinţei şi dorinţa mărturisirii pe care le avea sfântul, n-a stăruit mai mult. Astfel, l-a lăsat să plece cu Nerses în Georgia.
Când a ajuns la Tbilisi, Abo a arătat pe faţă că a devenit creştin. Cei care mai înainte erau de o credinţă cu el, mahomedanii, care îl cunoşteau, se străduiau, uneori pe ocolite şi alteori făţiş, să-l readucă la religia lor. Acela însă a rămas neclintit în credinţa creştină, pe care pretutindeni o propovăduia fără frică. Au trecut astfel trei ani, dar nimeni n-a pus mâna pe El, pentru că nu venise încă ceasul Lui (Ioan 7:30).

 

În faţa judecătorului

La începutul lunii decembrie a anului 789, nişte musulmani fanatici l-au răpit pe neaşteptate pe Abo, care abia ieşise din biserică, şi l-au târât cu forţa până la judecătorul din Tbilisi. Acela, când a auzit că este de credinţă mahomedană şi a trecut la altă religie, a poruncit să fie închis în temniţă. Dar puţin mai târziu, cu mijlocirea domnitorului Kartalei, Ştefan, a fost eliberat.
După câteva zile, aceiaşi oameni, fierbând de mânie şi ură, s-au dus din nou în faţa judecătorului.
–Cum l-ai eliberat pe acest ticălos, i-au spus, care a nesocotit legea lui Alah şi a profetului Mahomed şi s-a creştinat? Iată, acum umblă fără ruşine prin oraş şi-i îndeamnă pe ai noştri să facă la fel. Porunceşte să fie prins imediat şi să fie pedepsit pilduitor pentru îndrăzneala lui, altfel pe mulţi îi va târî în rătăcirea sa.
Nişte creştini au aflat despre denunţ şi au alergat neliniştiţi la Abo.
–Vor să te prindă, l-au prevenit. Ascunde-te cât mai e timp, căci te vor tortura cu sălbăticie.
–N-au decât să mă prindă, a răspuns netulburat sfântul. Sunt gata nu numai să fiu supus caznelor, ci să şi mor pentru Hristos.
A ieşit în drum fără teamă. Peste puţină vreme, slujbaşii judecătorului l-au găsit. L-au arestat şi l-au dus la judecător.
–Ce aud despre tine, Abo? l-a întrebat acela. Se zice că te-ai lepădat de credinţa noastră şi te-ai făcut creştin? Te-ai născut din părinţi musulmani şi ai fost crescut în legea lui Mahomed. Cum se face că ai fost atât de amăgit? Vino-ţi în fire! Mărturiseşte-l iarăşi pe adevăratul şi unicul nostru dumnezeu!
Binecuvântatul Abo, întărit de Duhul Domnului, a răspuns cu îndrăzneală:
–Într-adevăr, domnule judecător, m-am născut musulman, am fost crescut în legea islamului de către părinţii mei şi am crezut în Coran, atâta vreme cât nu cunoşteam Evanghelia. Însă când Dumnezeu a binevoit să mă despartă de neamul meu şi să mă călăuzească spre împărăţia Fiului Său, Iisus Hristos, am lăsat religia musulmană născocită de oameni şi am urmat Adevărul descoperit de Dumnezeu. Nu ascund, aşadar, că acum sunt creştin. Cred în singurul Dumnezeu adevărat, Cel în Treime, şi m-am botezat în numele Lui.
–Dar e cu putinţă să crezi în prostiile creştinilor? i-a spus judecătorul. Dacă sărăcia în care te afli te-a făcut să-i urmezi, îţi făgăduiesc că-ţi voi da mult mai multe comori decât ar fi aceia în stare să-ţi ofere şi cinstiri înalte.
–„Piară banii tăi, şi tu împreună cu ei!“, a răspuns Abo, folosind cuvintele apostolului Petru. Iar cinstiri de la oameni nu cer, pentru că nădăjduiesc că Hristos mă va cinsti în ceruri cu cununa mântuirii şi cu slavă veşnică.
După acest răspuns nesocotitor al Sfântului, judecătorul a poruncit să fie întemniţat. Era luni, 27 decembrie, praznicul pomenirii Întâiului Mucenic Ştefan.

 

În temniţă

Liniştit şi vesel, mucenicul cel iubitor de Hristos a fost dus în întunecata temniţă.
–Îţi mulţumesc, Dumnezeul şi Mântuitorul meu, Iisuse Hristoase, zicea în gândul lui, că m-ai învrednicit să fiu întemniţat pentru Sfântul Tău Nume.
Zilele şi nopţile şi le petrecea postind, vorbind în taină cu Domnul cel preaiubit de el şi mângâindu-i pe ceilalţi deţinuţi.
Temnicerii şi denunţătorii lui veneau deseori şi se străduiau să-l întoarcă la credinţa musulmană.
Unii îl luau cu binişorul:
–Fie-ţi milă, frate, de tinereţile tale. Dacă nu te vei întoarce la credinţa noastră, judecătorul te va condamna la moarte. Nu-ţi face atâta rău ţie însuţi, căci ne vei umple de tristeţe.
Alţii îl înjurau şi-l ameninţau:
–Tu crezi, ticălosule, că te va ajuta Hristosul tău? Hotărăşte-te: nimeni nu te poate scăpa din mâinile noastre! Te va aştepta moarte grea dacă nu-ţi schimbi părerile.
Abo tăcea. Mintea îi era neîntrerupt dedicată rugăciunii. În cele din urmă, văzând că stăruiau, le-a zis:
–Nu-mi mai spuneţi nimic, pentru că nu vă mai ascult, ca şi cum aş fi surd, şi nu-mi voi deschide gura, ca şi cum aş fi mut. Plecaţi de lângă mine, pângăritorilor, căci vreau să rămân singur cu Dumnezeul meu!
De atunci nu le-a mai vorbit.
Au trecut încă nouă zile. În această perioadă sfântul a slăbit la trup şi s-a întărit sufleteşte prin post desăvârşit şi priveghere necontenită.
În ziua a noua, ajunul Arătării Domnului, le-a spus creştinilor care se aflau împreună cu el în temniţă:
–Peste trei zile voi pleca la cele veşnice. Domnul m-a înştiinţat printr-un înger al Său că voi mucenici pentru numele Lui. Rugaţi-vă să rămân credincios credinţei mele şi să primesc cu vrednicie de la Hristos cununa muceniciei.
Noaptea şi-a petrecut-o în picioare, citind psalmi la lumina lumânării.
Erau zorile zilei de 6 ianuarie 790.
–Ziua de astăzi, le-a spus iarăşi sfântul creştinilor închişi, ne aminteşte de două biruinţe ale Domnului nostru asupra duhurilor viclene. Astăzi, aşadar, Hristos S-a botezat în Iordan, zdrobind capetele diavolilor spurcaţi care se cuibăreau în apele râului. De asemenea astăzi, vineri, a fost răstignit pe Golgota, biruindu-l prin moartea Lui pe diavolul cel ce urăşte binele. Mare este deci pentru toţi ziua de astăzi. Dar încă şi mai mare este pentru mine. Fiindcă mă voi boteza şi eu din nou, nu în apă, ci în sângele meu. Pentru că trebuie să-l birui, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, pe vrăjmaşul mântuirii noastre.

 

Pregătirea pentru mucenicie

A cerut apă şi ulei. Cu apa şi-a spălat faţa, iar cu uleiul şi-a uns capul, zicând:
–Odată făceam mir şi uleiuri aromate. Astăzi mă ung pentru ultima oară cu ulei, pregătindu-mi trupul pentru înmormântare şi strig cu dorire, cum m-a învăţat înţeleptul Solomon: Mireasma mirului Tău e mai presus de orice mireasmă, Hristoase al meu!
După aceea a rugat să i se aducă un preot, pentru a se împărtăşi. Şi a fost chemat un preot evlavios, care a venit în temniţă la ceasurile trei după amiază, aducând Preacuratele Taine.
–Îţi mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase! a strigat sfântul îndată ce s-a împărtăşit. Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să gust Trupul Tău de viaţă făcător şi cinstitul Tău Sânge, primind de la Tine bucurie, mângâiere şi putere. Până în ceasul muceniciei mele nu voi gusta altă mâncare, de vreme ce te am pe Tine înlăuntrul meu. Ştiu să n-o să mă părăseşti. Vei rămâne împreună cu mine.
Au trecut încă două zile. Duminică dimineaţa au venit slujbaşii judecătorului. După ce l-au legat cu lanţuri la mâini şi la picioare, l-au luat şi au plecat.
–Să vă rugaţi pentru mine! le-a strigat creştinilor în timp ce se depărta. Nu mă veţi mai vedea în lumea aceasta deşartă!

 

Condamnarea la moarte

L-au târât legat în lanţuri pe drumurile oraşului, râzând de el şi batjocorindu-l. Creştinii aflaţi de faţă vărsau lacrimi de tristeţe şi durere.
–Nu plângeţi pentru mine, le spunea. Dimpotrivă, să vă bucuraţi, pentru că merg la Domnul meu. Rămâneţi cu bine! Pacea lui Dumnezeu să fie cu voi!
Până ce a ajuns în faţa judecătorului, a rostit Psalmul 118: Fericiţi cei fără prihană în cale… La urmă a adăugat cuvintele tâlharul ce s-a pocăit: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.
Intrând în sala de judecată, şi-a făcut cu îndrăzneală semnul crucii.
–Ce-ai hotărât, Abo? l-a întrebat scurt judecătorul.
–Creştin sunt şi creştin voi rămâne, a răspuns cu statornicie sfântul.
–Deci n-ai de gând să laşi la o parte nebunia şi prostia ta?
–Nebuni şi fără de minte sunt cei care nu-L urmează pe Hristos.
–Ai grijă ce spui! Vorbele tale te vor osândi la moarte.
–Nu mi-e teamă de moarte, căci ea îmi va aduce viaţa veşnică. Fă repede ceea ce ai de făcut, pentru că nu ascult cuvintele tale. Mintea şi inima mea se află în cer, lângă Hristosul şi Dumnezeul meu.
–Dar ce lucru aşa bun ai găsit la Hristos, încât nu-ţi pare rău nici de viaţa ta?
–Ca să înţelegi ce lucru bun am găsit la Hristos, trebuie să crezi în Acesta şi să te botezi. Te îndemn, aşadar, să faci asta.
Judecătorul s-a făcut roşu de furie.
–Luaţi-l! a strigat. Luaţi-l şi tăiaţi-i capul!

 

Sfârşit mucenicesc

L-au scos afară din judecătorie. Acolo i-au scos lanţurile de la mâini şi picioare.
Şi-a scos singur hainele, şi-a făcut semnul crucii şi a şoptit:
–Te slăvesc şi Îţi mulţumesc, Preasfântă Treime, pentru că mă învredniceşti să am un sfârşit mucenicesc.
Faţa i s-a luminat de bucurie şi curaj.
A îngenuncheat, şi-a încrucişat mâinile la spate şi şi-a plecat capul.
Călăul l-a lovit de trei ori cu muchia săbiei, sperând că-l va speria şi-l va face să se lepede de Hristos. Dar Sfântul a rămas neclintit, răbdând loviturile cu tăcere vitejească.
În cele din urmă, a patra oară, călăul l-a lovit cu ascuţişul săbiei şi i-a tăiat capul. Astfel, fericitul Abo şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului. Era ziua de 8 ianuarie 790. La această dată în fiecare an se prăznuieşte pomenirea lui.

 

Arderea mucenicescului trup

Vrăjmaşii Domnului, văzând cu câtă credinţă şi nădejde în suflet a primit moartea atletul lui Dumnezeu, s-au simţit ruşinaţi şi umiliţi. Vrând, aşadar, să se răzbune pe el chiar şi mort, au mers la judecător şi i-au spus:
–După cum se ştie, creştinii obişnuiesc să fure trupurile celor care au murit pentru Hristos şi să le cinstească deosebit de mult. Şi spun că trupurile acestea fac minuni. Hainele şi părul mucenicilor lor sunt împărţite, pentru că se zice că tămăduiesc bolnavii. Cu astfel de rătăciri îi amăgesc pe mulţi naivi. De aceea, te rugăm, dă-ne trupul lui Abo. După ce-l vom arde, vom împrăştia cenuşa în aer. În felul acesta vom evita orice amăgire a creştinilor.
–Luaţi trupul şi faceţi ce vreţi cu el, le-a răspuns judecătorul.
Au ridicat, aşadar, trupul mucenicului şi l-au băgat într-un sac, împreună cu hainele lui. Au pus acolo chiar şi pământul udat de sângele său. În felul acesta n-a rămas nimic care să poată fi luat de creştini. După aceea au urcat sacul într-un car şi l-au dus afară din Tbilisi, în regiunea Sagodebeli (care înseamnă locul plângerii), unde se află cimitirul oraşului. Au aprins un foc mare şi au aruncat sacul cu trupul mucenicului, după ce turnaseră ulei pe el. Oasele, care n-au ars, le-au aruncat de pe un pod, care astăzi se numeşte Podul Mucenicului, în râul Kir.

 

Minuni şi semne

Atâta timp cât trupul a ars, musulmanii n-au lăsat pe nici un creştin să se apropie de foc. Însă îndată ce arderea s-a săvârşit, mulţi creştini s-au adunat acolo. Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, bolnavi şi neputincioşi veneau cu evlavie, aducând lumânări şi tămâie. Slăvindu-L pe Dumnezeu şi cerând mijlocirile robului Său, Abo, luau ca binecuvântare puţin pământ din locul unde avusese loc arderea. Mulţi bolnavi cu credinţă puternică şi-au regăsit sănătatea cu pământul acela.
De altfel, Atotputernicul Dumnezeu a vădit făţiş cinstirea veşnică a lui Abo, printr-un semn minunat. În aceeaşi zi, la un ceas după miezul nopţii, o stea trimisă de Dumnezeu a stat exact deasupra acelui loc unde arsese trupul mucenicului. A rămas acolo vreme de două ore, strălucind cu lumina ei peste întregul Tbilisi.
Creştinii şi musulmanii au privit cu toţii cu teamă ciudatul fenomen. Desigur, unii din slujbaşii judecătorului au vrut să meargă până acolo ca să cerceteze de aproape steaua. Însă nu s-au putut apropia pentru că îi împiedica atât lumina orbitoare cât şi cumplita lor frică.
În noaptea următoare, iarăşi, din apele Kirului, de sub podul unde au fost aruncate oasele sfântului, a ieşit un stâlp luminos care se înălţa până la cer şi lumina întreaga regiune dimprejur.
Prin toate semnele acestea Domnul a binevoit să arate puterea Lui dar şi adevărul cuvintelor Sale: Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti (Ioan 12, 26).

Patericul georgian – VII. SFÂNTUL SISOE ZĂVORÂTUL

Patericul georgian
VII. SFÂNTUL SISOE ZĂVORÂTUL

Iubitor de Dumnezeu „din pântecele mamei sale“

Fericitul Sisoe a fost unul din ucenicii Cuviosului Ioan Zedazneli. S-a născut în Siria, la Antiohia, la începutul secolului al VI-lea, din părinţi nobili şi bogaţi, care nu mai aveau alţi copii. Sisoe era singurul moştenitor al uriaşei lor averi şi singura mângâiere a bătrâneţilor lor. L-au crescut, aşadar, cu multă blândeţe şi grijă, sădind în sufletul lui seminţele virtuţii şi evlaviei. Acela, iarăşi, binevoitor, a ascultat sfaturile folositoare şi dumnezeieştile lor învăţături. Încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt (Luca 1:15), precum Sfântul Ioan Botezătorul. După ce a învăţat să citească, s-a dedicat neîncetat studiului Sfintelor Scripturi, purtând mereu cu el Noul Testament şi Psaltirea. La vârsta de 16 ani înţelegea atât de bine şi tâlcuia atât de înţelept cuvântul lui Dumnezeu, încât pe mulţi i-a uimit.
Părinţii lui, văzându-l că studiază necontenit, s-au neliniştit. Deseori îl îndemnau să se mai şi odihnească puţin. Uneori ajungeau să-i ia cărţile sfinte, lucru ce-l umplea de tristeţe pe tânărul iubitor de Dumnezeu.
–De ce nu mă lăsaţi să învăţ legea lui Dumnezeu? i-a întrebat plângând. Aceste cărţi sunt marea mea comoară. Vă rog să mi le daţi înapoi…
Cu lacrimi şi rugăminţi îi îmbuna. Şi luând din nou textele inspirate de Dumnezeu, continua studiul, plin de bucurie. Cu cât creştea, sporea în evlavie şi dobândea tot felul de virtuţi. Astfel, harul Duhului Sfânt s-a revărsat asupra lui şi a devenit ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu (Psalmi 51:8).

 

Întâlnirea cu Cuviosul Ioan

Avea douăzeci de ani când a auzit de Cuviosul Ioan Zedazneli, care trăia într-o pustie, aproape de Antiohia, şi care avea mulţi ucenici. Fără să stea prea mult pe gânduri, a fugit pe ascuns de acasă şi a alergat să-l găsească pe marele ascet.
Când în cele din urmă l-a întâlnit, a căzut la pământ şi i s-a închinat:
–Ridică-te, Sisoe, fiul meu, i-a spus acela liniştit.
Auzindu-şi numele, tânărul a început să tremure. S-a cutremurat atât de mult, că nu mai putea rosti nici un cuvânt.
–De ce te-ai tulburat? l-a întrebat cuviosul. Pentru că Domnul mi-a descoperit numele tău? Dacă crezi în El şi-n Evanghelia Lui, nu trebuie să te îndoieşti că „toate sunt cu putinţă celui ce crede“.
L-a ridicat, l-a îmbrăţişat şi l-a binecuvântat. După aceea s-a întors către ucenicii săi, care stăteau puţin mai încolo, şi le-a şoptit:
–Acest tânăr este alesul Domnului. Va călăuzi multe suflete pe calea virtuţii.
Şi întorcându-se către Sisoe, i-a spus:
–Fiul meu, în seara asta vei rămâne aici, ca să te odihneşti. Însă mâine te vei întoarce acasă. Vei lua binecuvântarea părinţilor tăi şi după aceea vei veni iarăşi lângă noi.
Porunca părintelui l-a întristat mult pe tânăr. Dorea din tot sufletul să se facă monah şi-i era teamă că părinţii lui nu-i vor da binecuvântare pentru asta. Dar ascetul cel înainte-văzător l-a liniştit:
–Crede-mă, Sisoe, tatăl şi mama ta vor îmbrăca veşmântul monahal înaintea ta! Du-te, deci, şi Dumnezeu să te aibă în pază.
Făcând ascultare, tânărul a luat binecuvântare de la părinte şi s-a întors la casa părintească. I-a fost greu să-şi justifice absenţa. Totuşi, bucuria întoarcerii a fost atât de mare, încât părinţii au uitat repede această faptă.

 

Părinţii lui se călugăresc

Duminică, ca de fiecare dată, au mers toţi trei la biserică. Pericopa evanghelică pe care a citit-o diaconul la Sfânta Liturghie conţinea şi aceste cuvinte ale lui Hristos: Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică (Matei 19:29).
Aşadar seara, pe când mâncau, Sisoe i-a spus tatălui său:
–Ai auzit, tată, ce-a spus Domnul în Evanghelia de azi? Ce ne împiedică să ne facem ucenicii Lui? Nu merită să nesocotim puţinele şi zadarnicele bunătăţi ale lumii acesteia, pentru a lua de o sută de ori mai multe şi pentru a moşteni viaţa veşnică?
–Fiul meu, a răspuns acela, mama ta şi cu mine suntem deja bătrâni. De multă vreme ne dorim şi plănuim să ne retragem în mănăstire. Îţi vom lăsa toată averea noastră. E timpul să te gândeşti şi tu la căsătorie…
Sisoe şi-a adus aminte de cuvintele profetice ale Sfântului Ioan şi inima i s-a umplut de bucurie. „Slavă Domnului!“, s-a gândit. „Peste puţină vreme voi fi liber să-mi împlinesc şi eu dorinţa.“
–Sfântă este cugetarea voastră, le-a spus părinţilor săi. Nu întârziaţi deloc să vă dedicaţi Domnului, căci nu ştiţi când vă va vizita moartea. Cât despre mine, sunt încă mic, abia am douăzeci de ani. Să mai treacă un timp şi pe urmă, dacă vrea Dumnezeu, mă voi îngriji să-mi găsesc o soţie.
Părinţii cei blânzi au fost convinşi de cuvintele fiului lor. Astfel, Sisoe a condus-o mai întâi pe mama sa într-o obşte de maici şi a încredinţat-o egumenei.
–Dragă mamă, i-a spus emoţionat, în viaţa aceasta nu ne vei revedea nici pe mine, nici pe tata. Ne vom întâlni doar în duh, prin rugăciune. Acum aparţii lui Hristos. Să rămâi până la sfârşit credincioasă Acestuia şi să asculţi de egumenă. Să ne întâlnim cu bine în Rai!
A îmbrăţişat-o cu lacrimi pentru ultima oară, a luat binecuvântarea ei şi s-a îndepărtat în grabă.
Apoi l-a condus pe tatăl său la o mănăstire. După ce a luat şi binecuvântarea lui, s-au despărţit pentru totdeauna.

 

În pustie

Fiind liber de-acum, Sisoe s-a îngrijit mai întâi să scape de povara moştenirii părinteşti. O parte a averii lui a împărţit-o mănăstirilor în care se închinoviaseră părinţii lui, iar restul l-a dat săracilor. El a păstrat doar Sfânta Evanghelie. Astfel, cu sfânta carte în mâini, a pornit pe drumul pustiei.
Când l-a văzut Cuviosul Ioan, i-a spus bucuros:
–Fericit eşti tu, fiul meu Sisoe! Ai luat drumul pustiei şi nu te-ai uitat înapoi. Te încredinţez că te-ai eliberat fără trudă de legăturile lumii şi ale diavolului, pentru că L-ai iubit din inimă pe Hristos.
Din ziua aceea Sisoe a devenit ucenic credincios al Cuviosului Ioan, care foarte curând, văzând bunăvoinţa şi nevoinţa lui statornică, l-a tuns monah.
După ce a îmbrăcat schima monahală, tânărul ostenitor a fost şi mai adânc pătruns de iubirea dumnezeiască. Sub călăuzirea părintelui său deosebitor a cunoscut toată ştiinţa trăirii monahale. Datorită ascultării depline, smereniei adânci, iubirii nesfârşite şi altor dumnezeieşti virtuţi ale lui, s-a învrednicit să primească de foarte devreme harisme cereşti. Cuviosul Ioan observa cu uimire şi teamă sfânta bogăţie duhovnicească a ucenicului său, care în numele şi cu puterea lui Hristos începuse să-i vindece minunat pe bolnavi şi să alunge demonii. Rămânând totodată mereu smerit, mereu slugă a lui Dumnezeu şi a fraţilor săi, obişnuia să repete versetul psalmului: eu sunt vierme, nu om.

 

În Georgia

Douăzeci de ani a trăit în felul acesta, alături de Cuviosul Ioan. Şi când acela, prin descoperire dumnezeiască, a plecat în Georgia, i-a luat împreună cu el, după cum ştim, pe Sisoe şi pe alţi unsprezece ucenici ai săi.
Trei ani au rămas la Mţheta, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu domnitorilor şi poporului de acolo. După aceea au urcat pe muntele Zadeni.
Doi ani mai târziu, într-o noapte, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Sfânta Nina i s-au arătat Cuviosului Ioan şi i-au poruncit să-i trimită pe ucenicii săi în toată Georgia, pentru misiune.
Cei doisprezece părinţi au mers în diferite regiuni ale ţării, cu binecuvântarea părintelui lor şi a arhiepiscopului Evloghie. Arhiepiscopul i-a sfătuit ca fiecare să ia cu el, ca ajutor şi sprijin, câte un monah georgian. Însă Sisoe, iubind pustnicia, a preferat să plece singur. Cuviosul Ioan nu s-a împotrivit.
–Du-te, fiule, oriunde te va conduce Sfântul Duh. Domnul nostru Isus Hristos mi-a descoperit că vei deveni anahoret şi totodată părinte duhovnicesc a mulţime de monahi. Harul Său să fie cu tine!

 

Nevoinţe ascetice

Sisoe a plecat spre munţii Sarkineli din Kartala. După ce a trecut prin regiuni pustii, păduri dese şi lanţuri de stânci greu de trecut, a ajuns la Migvime8 (Migvime în limba georgiană înseamnă peşteră.), într-o vale adâncă, pe unde trecea râul Kir. S-a oprit aici şi s-a uitat împrejur. I-a plăcut frumuseţea sălbatică şi desăvârşita izolare a ţinutului. Şi-a ridicat ochii şi mâinile spre cer.
–Doamne Iisuse Hristoase, a şoptit, aici se va odihni robul Tău! Fă-te ajutor şi acoperământ al meu, cu rugăciunile părintelui şi ale fraţilor mei.
În partea de nord a văii, într-o stâncă prăpăstioasă aflată deasupra râului, a găsit o peşteră. Acolo s-a aşezat, încredinţându-se pe sine cu credinţă proniei şi milei lui Dumnezeu.
De atunci a început să trăiască în asceză severă. Se ruga neîncetat. Dormea foarte puţin. Se hrănea numai cu ierburi sălbatice şi apă.
După un timp, prin asprele sale nevoinţe, şi-a supus în întregime trupul duhului şi a devenit un înger pământesc.
Diavolii cei invidioşi, desigur, foloseau orice viclenie pentru a-l înspăimânta şi amăgi. Deseori, în ceasul în care se ruga, apăreau în faţa lui fie în chip de fiare înfricoşătoare, fie de reptile scârboase, mugind sau urlând groaznic. Într-o noapte, o oaste întreagă de diavoli s-a adunat în faţa peşterii lui. Urlând ca nişte câini turbaţi, duhurile cele mizerabile erau gata să se arunce asupra lui şi să-l sfâşie. Dar Sfântul, netulburat, a ieşit afară şi a stat înaintea lor.
–Blestemaţilor! a strigat. Nu ştiţi oare că sunteţi cu totul neputincioşi în faţa Atotputernicului Hristos? De atâta vreme mă războiţi. Şi ce-aţi izbutit? Nimic. Fiindcă Domnul este puterea, viaţa şi răsuflarea mea. Nu mi-e frică de voi! În numele lui Iisus, „plecaţi de la mine, lucrători ai fărădelegii“!
Într-o clipă diavolii s-au făcut nevăzuţi.
–Călugăr bătut în cap! l-a ameninţat unul înainte să dispară. Căpetenia noastră se luptă acum să-l amăgească pe părintele tău, Ioan. Însă mâine va veni aici. Şi-o să vezi ce păţeşti!
Iubitorul de Hristos Sisoe şi-a petrecut restul nopţii în rugăciune fierbinte. Îngenuncheat în peştera lui, se ruga la Domnul să-l ajute pentru ca diavolii cei ce urăsc binele să fie ruşinaţi.

 

Vizita Maicii Domnului

Deodată, în zori, a fost scăldat de o lumină neobişnuită şi totodată a simţit o mireasmă negrăită. Sufletului său a fost inundat de bucurie.
–Sisoe!
Când şi-a auzit numele, s-a cutremurat.
–Sisoe, rob credincios al Fiului meu!
După auzirea vocii blânzi de femeie a avut o vedere: când a deschis intrarea peşterii, a apărut Preaslăvita Născătoare de Dumnezeu cu un toiag în mână. Alături de ea stătea un bărbat cuvios cu chip ascetic. Era Sfântul Ioan Botezătorul.
Înfricoşat de neaşteptata vizită cerească Sfântul a căzut cu faţa la pământ. Maica Domnului s-a apropiat de el şi l-a atins cu toiagul.
–Ridică-te, i-a spus.
Îndată ce s-a ridicat, aceea i-a pus în mână ceva alb ca zăpada.
–Ioan Botezătorul şi cu mine, văzând iubirea ta pentru Mântuitorul lumii, am venit să te mângâiem. Mănâncă ceea ce ai în mână. De aici înainte, până ce vei dobândi ucenici, vei primi hrană din cer. Iar de diavoli să nu-ţi fie teamă. Cu harul Fiului Meu îi vei birui. Pustia aceasta se va umple de oameni purtători de Dumnezeu, care vor urma viaţa ta şi vor slăvi numele lui Dumnezeu.
După aceste cuvinte ale Maicii Domnului, s-au făcut nevăzuţi şi ea şi Sfântul Ioan Botezătorul, şi lumina şi mireasma.
Sfântul, când şi-a revenit din teamă şi uimire, a gustat din hrana cerească pe care o primise din mâna Maicii Domnului. Gura i s-a umplut de o negrăită dulceaţă.
–O, Iisuse al meu! a rostit cu lacrimi de recunoştinţă. Îţi mulţumesc pentru această vizită a Preacuratei Maicii Tale. Te rog, Preabunule şi Iubitorule de oameni Mântuitor al meu, dă-mi putere şi răbdare pentru a trăi în acest loc după voia Ta şi pentru a mă feri de cursele diavolilor celor vicleni. Învredniceşte-mă pe mine, nevrednicul, să intru în Împărăţia Ta cerească şi să mă împărtăşesc pururea din bunătatea nespusă a dumnezeieştii Tale Feţe, cu mijlocirile Sfinţilor Tăi.
De atunci, aşa cum îi făgăduise Maica Domnului, un porumbel trimis de Dumnezeu îi aducea în fiecare zi pâine albă proaspătă.
După un timp, Dumnezeu a binevoit să aşeze această făclie a Lui în locul cuvenit, cum spune cuvântul biblic, pentru ca lumea să vadă lumina, virtutea şi binefacerile sale şi pentru a-L slăvi pe Părintele ceresc.

 

Primul ucenic

Într-o zi, un domnitor tânăr şi evlavios din ţinutul acela, Evagrie, aliat strâns al împăratului Parsman al VI-lea (541–553), a ieşit la vânătoare împreună cu câţiva prieteni ai lui. Trecând prin Migvime, s-a oprit să se odihnească. Tovarăşii săi s-au îndepărtat, căutând vânat bogat.
Deodată a văzut un porumbel care zbura spre partea de nord a văii, având în cioc un colţ de pâine, şi care s-a pierdut într-una din peşterile de acolo. A ieşit aproape imediat, de data aceasta fără pâine, şi s-a pierdut la orizont.
Seara, după vânătoare, Evagrie s-a întors acasă îngândurat. Porumbelul acela nu-i ieşea din minte. Astfel, a doua zi, a plecat singur către ţinutul cu pricina.
Cu uimire şi nedumerire a văzut iarăşi porumbelul venind. Ca şi data trecută, a intrat în peşteră ţinând pâinea în cioc şi a ieşit fără aceasta.
–Doamne, apără! şi-a zis în gând. Ce-o mai fi şi asta?… Să mă duc să văd.
S-a cutremurat când a văzut un om cu chip scheletic, care se ruga îngenuncheat, cu mâinile înălţate la cer.
–Hei… omule al lui… Dumnezeu, s-a bâlbâit. Cine eşti? Şi ce faci aici?
Sfântul şi-a coborât mâinile şi s-a ridicat.
–Sunt un rătăcitor al pustiei, a răspuns calm. Îl slăvesc pe Domnul meu, departe de tulburarea lumii, nădăjduind să aflu mila Lui.
Lui Evagrie cel iubitor de Dumnezeu nu i-a trebuit altceva pentru a se înflăcăra de iubirea dumnezeiască. A căzut îndată la picioarele Sfântului şi a rostit cu entuziasm:
–Dumnezeu îmi e martor, cinstite părinte, că din clipa aceasta nu te voi părăsi. Voi rămâne lângă tine şi voi trăi cum trăieşti tu!
–Fiul meu, ţinutul acesta este pustiu, sălbatic şi neprielnic. Iar tu pari om învăţat cu traiul bun. Nu vei rezista mult în acest loc. Mai bine întoarce-te acasă, trăieşte acolo împlinind voia lui Dumnezeu, şi Acela te va milui.
–Sunt gata să mor în faţa ta, părinte, a spus cu hotărâre Evagrie. Nu plec. Aici voi rămâne. Prefer sălbăticia acestui loc pustiu decât traiul bun al lumii celei zadarnice.
–Fie… Dar mai întâi vei face orice îţi voi spune eu?
–Voi împlini cu bucurie toate poruncile tale.
–Atunci du-te la râu. Când vei ajunge acolo, loveşte în el cu acest toiag. Astfel apele, cu harul lui Dumnezeu, se vor despărţi în două, lăsând o cărare printre ele. Pe această cărare vei traversa spre malul celălalt şi te vei duce acasă. După ce vei împărţi averea ta săracilor, vei lua drumul de întoarcere. Ajungând la râu, vei lovi din nou apele cu toiagul. Dacă se vor despărţi şi te vor lăsa să treci, se va dovedi că este voia lui Dumnezeu să rămâi lângă mine. Însă dacă nu vor asculta de toiag şi vor continua să curgă, vei pricepe că dorinţa ta nu este plăcută Domnului. Şi atunci te vei întoarce.
Evagrie, supunându-se întocmai, a luat toiagul împreună cu binecuvântarea sfântului şi a plecat. Ajungând la râu, a lovit apele cu toiagul. A văzut cu uimire cum s-au despărţit şi i-au deschis cărare. A trecut pe malul celălalt şi îndată apele au închis cărarea.
A pornit degrabă spre casă, a împărţit toată averea sa săracilor şi s-a întors fără întârziere spre Migvime. Nu se uita înapoi nici cu privirea, nici cu mintea, cum făcuse odinioară dreptul Lot în vreme ce alerga spre Ţoar (cf. Geneza 19:17–23). Doar de un singur lucru se tulbura: nu cumva râul nu-i va mai deschide cărare.
Dar Dumnezeu îl cuprinsese deja în ceata aleşilor Săi. Astfel, apele s-au retras iarăşi, lăsându-l să treacă înapoi.
Peste puţin i-a pus metanie Sfântului Sisoe, înapoindu-i toiagul făcător de minuni.
–Am făcut ce mi-ai spus, cinstite părinte. Iar acum, împreună cu toiagul, mă încredinţez şi pe mine în mâinile tale.
–Pentru ascultarea ta, Domnul îţi va dărui har şi bărbăţie, încât să-l zdrobeşti pe vrăjmaşul mântuirii noastre, i-a proorocit Sfântul.
După aceea i-a dat multe poveţe în legătură cu viaţa ascetică. L-a învăţat cum şi când să se roage, când să lucreze şi când să se odihnească. Şi ducându-l într-o altă peşteră, puţin mai încolo de a sa, l-a lăsat să-şi înceapă nevoinţele.
De atunci porumbelul n-a mai apărut. Părintele şi ucenicul au început să trăiască de-acum prin truda lor.
În fiecare zi Evagrie îi mărturisea sfântului cugetele sale. Iar Sisoe cel luminat de Dumnezeu îl iniţia pe ucenicul său în ştiinţa vieţii monahale, îl hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, îl întărea cu poveţe înţelepte, îi descoperea uneltirile diavoleşti.
Atât de mare era nevoinţa, ascultarea şi evlavia tânărului ascet, încât părintele său l-a îmbrăcat cu sfânta schimă îngerească.

 

Ceilalţi ucenici

Vestea acestui eveniment n-a întârziat să se răspândească în toată ţara. Mulţi creştini au început să sosească în valea cea pustie, ca să primească binecuvântarea sfântului şi să-l vadă pe faimosul domnitor Evagrie îmbrăcat în smeritul veşmânt de monah. Iar mulţi au rămas pentru totdeauna lângă cei doi asceţi şi au îmbrăcat schima monahală.
Fiecare frate tânăr, la porunca părintelui, săpa o mică peşteră şi locuia acolo, trăind în post, priveghere, rugăciune şi lucrându-şi rucodelia.
Sfântul Sisoe nu ieşea din peştera lui decât duminica şi în zilele de praznic, pentru a-i învăţa şi a-i călăuzi pe calea ascetică.

 

Izvorul îngerului

Într-o zi sfântul a văzut un monah care, în vreme ce căra apă din râu cu un urcior, s-a împiedicat şi a căzut la pământ. Ulciorul i-a scăpat din mâini şi s-a izbit de o piatră. Monahul s-a întristat atât de rău din cauza acestei întâmplări încât a izbucnit în lacrimi.
Milostivul Sisoe a vrut să se apropie de el şi să-l mângâie. Dar în aceeaşi clipă, cu ochii săi străvăzători, a văzut un înger coborând din ceruri. Acesta s-a aşezat lângă o stâncă şi a lovit-o cu lancea sa. În locul unde a lovit-o, s-a ivit îndată un izvor, din care a început să curgă apă limpede şi curată.
Sfântul s-a dus lângă monah, i-a arătat izvorul şi i-a spus cu blândeţe:
–Dumnezeu, văzând lacrimile tale, dar şi truda zilnică a tuturor fraţilor, a trimis un înger de-al Său, care a deschis acest izvor. Apa lui este destulă pentru toată obştea.
Trăiau atunci acolo, în peşteri, douăzeci şi cinci de fraţi, care având aproape de ei izvorul vădit de înger nu mai trebuia să care în fiecare zi apă de la râu.

 

Întemeierea bisericilor

Timpul trecea şi fraţii se înmulţeau. Cu toate acestea, nu aveau un loc potrivit pentru a săvârşi sfintele slujbe. Au cerut, aşadar, binecuvântarea Sfântului Sisoe pentru zidirea unei biserici. Iar acela, luându-i împreună cu el, s-a îndreptat spre răsărit. S-a urcat pe coama muntelui din apropiere şi a îngenuncheat.
–Să ne rugăm cu toţii, a zis. Să-L rugăm pe Domnul să ne arate unde vrea să se zidească o biserică, în care să fie slăvit numele Său.
S-au rugat vreme îndelungată. După aceea, sfântul s-a ridicat şi a cerut cărbuni aprinşi.
Au aprins focul. Când se stinsese pe jumătate, binecredinciosul Sisoe a luat câţiva cărbuni, i-a pus în palma goală a mâinii sale stângi, a presărat peste ei tămâie şi le-a făcut cruce cu mâna dreaptă. La urmă le-a poruncit fraţilor să-şi ridice mâinile şi să psalmodieze „Doamne miluieşte“.
Au cântat vreme de o oră. Fumul binemirositor al tămâii luase forma unui stâlp îngust, care urca spre înălţimi.
Deodată stâlpul s-a îndreptat spre valea în care se aflau peşterile monahilor, s-a aşezat într-un loc şi a urcat iarăşi spre cer.
Sfântul, cu cărbunii în mâini, a alergat spre locul acela. L-au urmat şi ceilalţi fraţi.
Când s-au apropiat şi au văzut fumul stând acolo nemişcat, au înţeles că Dumnezeu le-a arătat locul unde voia să fie zidită biserica.
Fericitul Sisoe, după ce i-a tămâiat pe fraţi, a lăsat cărbunii pe o piatră. Apoi a luat un târnăcop, a lovit de trei ori pământul de sub stâlpul făcut de fumul de tămâie şi a spus:
–Preaînalte Dumnezeule în trei ipostasuri, fie ca aici să se înalţe biserică spre slăvirea Ta!
A înaintat puţin mai spre nord şi a făcut la fel, zicând:
–Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Maria, fie ca aici să se zidească biserică spre lauda ta!
A mers şi mai mult spre nord şi a lovit cu târnăcopul asupra unei peşteri. A zis:
–Sfinte Ioane, Înaintemergătorule al lui Iisus Hristos, fie ca aici să se ridice biserica ta!
Astfel, luminat de Dumnezeu, Sfântul Sisoe a fixat locul celor trei biserici care s-au zidit mai târziu.
Stâlpul alcătuit din fumul de tămâie a rămas acolo nemişcat trei zile, împrăştiind în întreaga regiune o mireasmă minunată. A patra zi s-a destrămat.

 

Vizita împăratului

Atunci când binecuvântatul Evagrie a părăsit lumea şi a venit să se nevoiască lângă Sfântul Sisoe, împăratul Parsman, care era aliatul împăratului roman Iustinian I (527–565), era plecat într-o campanie militară. Întorcându-se învingător, a fost înştiinţat că preţiosul său tovarăş a devenit monah. Uimit şi întristat, a cerut să afle unde locuia. Şi, fără să mai zăbovească, luând cu el câţiva bărbaţi de încredere, a plecat spre Migvime.
Văzându-l pe domnitorul care odinioară umbla în veşminte strălucitoare cum acum era îmbrăcat într-o rasă monahală, a început să plângă.
–Evagrie, l-a implorat, întoarce-te! Patria şi poporul nostru au nevoie de înţelepciunea, cumpătarea şi vitejia ta…
–Înalte împărate, a răspuns acela scurt, Domnul m-a renăscut şi m-a luat lângă El. Ştii cât de mult te cinstesc. Cum aş putea însă să las împărăţia cerească pentru cea pământească? Cum aş putea să aleg bunurile trecătoare în faţa celor veşnice? Nu cumva vrei să devin ca un câine ce se întoarce la vărsătura lui? Niciodată!
Şi luându-l de mână, l-a dus în faţa peşterii Sfântului Sisoe.
–Părinte, a strigat, a venit împăratul!
Sfântul a ieşit îndată şi l-a salutat, înclinându-se adânc în faţa aceluia. După aceea stătea într-o parte tăcut, cu privirea în jos. Faţa îi era luminoasă, ca de înger.
Parsman, cutremurat, şi-a scos coroana şi brâul de aur, s-a apropiat de smeritul ascet şi i-a căzut la picioare. Acela a făcut câţiva paşi înapoi.
–Nu, împărate! s-a împotrivit el. Nu da asemenea cinste unui om păcătos. Ridică-te, te rog…
Însă Parsman a rămas căzut la pământ, cerând binecuvântarea sa.
Sfântul i-a făcut cruce şi l-a binecuvântat:
–Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, Cel ce pe David l-a uns împărat şi pe Solomon l-a înzestrat cu înţelepciune şi slavă, Cel ce pe Constantin l-a înarmat cu semnul crucii arătându-l biruitor, Acela să te binecuvânteze pe tine şi poporul tău, să-i zdrobească pe vrăjmaşii tăi, să dăruiască bunăstare ţării tale şi să izbăvească sufletul tău de toată uneltirea diavolilor celor vicleni. Nu uita, împărate, că Hristos este Împăratul împăraţilor, Judecătorul tuturor oamenilor, Mântuitorul lumii.
S-a aplecat, l-a ridicat pe Parsman şi i-a pus iarăşi coroana pe cap.
Însoţitorii împăratului s-au aplecat ca să ia binecuvântare de la părinte. Printre ei se afla şi o căpetenie cu un ochi strivit de săgeată.
„Mă voi ruga la omul acesta sfânt“, a cugetat cu credinţă puternică, „îmi voi atinge ochiul de picioarele sale şi, cu harul lui Dumnezeu, mă voi face bine“.
A căzut la pământ, aşadar, şi i-a pus metanie. Când s-a ridicat, vedea cu ochiul bolnav la fel de bine ca şi cu cel sănătos.
Toţi au fost cutremuraţi de minunea aceasta şi I-au dat slavă lui Dumnezeu. La urmă, după ce părintele le-a spus cuvinte folositoare pentru suflet şi mântuitoare, au plecat plini de bucurie şi evlavie.
Când a ajuns la Mţheta, împăratul s-a îngrijit ca obştea din Migvime să fie împroprietărită cu o mare suprafaţă de pământ. Lui Evagrie i-a trimis treizeci de măsuri de aur pentru zidirea bisericilor, vase sfinte şi o Evanghelie preţioasă.

 

Târnosirea bisericilor

Cele trei biserici n-au întârziat să fie zidite de către meşteri şi zidari împărăteşti. După terminarea lor, Parsman l-a rugat pe arhiepiscopul Macarie să le târnosească. Acela a primit cu plăcere.
Târnosirea a fost săvârşită cu strălucire, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, de către arhiepiscop şi alţi episcopi, care au venit la Migvime în acest scop.
Au fost prezenţi împăratul Parsman, mulţi nobili, Cuviosul Ioan Zedazneli şi mulţi alţi părinţi.

 

Mulţime de ucenici

Sfântul Sisoe şi-a continuat asceza cu râvnă dumnezeiască, alergând la ţintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru Iisus Hristos (Filipeni 3:14).
Vestea nevoinţelor şi a virtuţii sale s-a întins în întreaga Kartala. Sufletele iubitoare de monahism veneau în număr atât de mare la Migvime, încât într-o perioadă scurtă de timp ucenicii lui ajunseseră la două mii. Văzând, aşadar, că valea peşterilor nu mai putea primi alţi monahi, s-a îngrijit ca tinerii veniţi cu gând de călugărie să fie aşezaţi în ţinuturi mai îndepărtate, atât la răsărit cât şi la apus, dincolo de râul Kir, acolo unde după ani de zile a fost întemeiată lavra Kvabtahev.
La sfânt alergau şi mulţi bolnavi care-şi regăseau sănătatea. Nenumărate sunt minunile pe care părintele cel iubitor de oameni le-a săvârşit cu harul lui Dumnezeu, tămăduind trupuri şi suflete.

 

Lupul şi măgăruşii

Însă fiarele din regiune, şi mai ales lupii, deseori sfâşiau animalele oamenilor care soseau aici pentru a afla vindecare, dar şi măgăruşii pe care asceţii îi foloseau pentru căratul poverilor.
Sfântul, văzându-i pe pelerini şi pe monahi cum se necăjesc din pricina pierderii animalelor de povară, s-a rugat la Domnul să le aducă în faţa sa pe toate animalele sălbatice care trăiau în Migvime.
Într-adevăr, îndată ce a ieşit din peşteră, ce să vadă? Nenumărate fiare, mari şi mici, stăteau acolo cu capetele plecate, ca şi când ar fi aşteptat vreo poruncă de-a lui.
A început atunci să le sfătuiască, ca şi cum ar fi fost oameni.
–Ascultaţi ce am să vă spun. Hristos ştie că mă doare inima pentru voi. Această pustie însă se va umple de oameni care-L vor slăvi pe Dumnezeu. De aceea trebuie să mergeţi în alte locuri. Doar unul dintre voi să rămână aici, ca să pască măgăruşii fraţilor. În felul acesta veţi plăti pagubele pe care le-aţi făcut.
În aceeaşi clipă, fiarele s-au întors şi au început să alerge. Peste câteva minute dispăruseră toate, în afara unui lup, care rămăsese în faţa Sfântului şi-l privea în ochi.
–În numele Domnului nostru Iisus Hristos, a zis părintele, îţi poruncesc ca de astăzi să păzeşti animalele de povară ale fraţilor. În fiecare dimineaţă le vei duce la păscut şi în fiecare seară le vei aduce înapoi. Vei mânca ce mâncăm şi noi. De animale sau de oameni nu te vei atinge niciodată. Ai înţeles? Du-te acum! La muncă!
De atunci, lupul, îmblânzit şi supus de către Sfânt, păştea măgăruşii. În zori urca pe un pisc şi-i chema cu un urlet. Când ei se adunau în jurul său, îi ducea pe munţii din împrejurimi. Acolo păşteau până seara, când îi aducea iar înapoi.
Carne nu mânca deloc. În fiecare dimineaţă, înainte de plecare, mânca pâine înmuiată în apă, pe care i-o dădea Evagrie. La fel mânca şi seara. După aceea, mergea în vizuina lui – o gaură săpată de Sfântul Sisoe lângă peştera sa –, unde îşi petrecea noaptea.
Au trecut astfel şase ani. Într-o zi lupul a adus înapoi animalele mai devreme de ora obişnuită şi a început să urle ciudat. Părinţii au văzut repede că lipsea un măgar, care-i aparţinea monahului Konon.
Întristat şi amărât, Konon, care credea că animalul fusese mâncat de lup, a alergat la peştera Sfântului.
–Părinte! a izbucnit el. Unde s-a mai auzit ca lupul să pască animalele?! Din cauza ta mi-am pierdut măgarul!
Blândul Sisoe nu s-a tulburat de purtarea necuviincioasă a ucenicului său. A tăcut şi s-a rugat în taină la Domnul să-l liniştească.
Între timp, lupul venise lângă ei. Uitându-se la ei cu ochi neliniştiţi şi dând din coadă, parcă ar fi vrut să le spună ceva. Văzând însă că nu este înţeles, a înşfăcat în dinţi toiagul lui Konon şi a început să tragă de el stăruitor.
–Lupul, fiule, îţi cere să-l urmezi, i-a spus Sfântul ucenicului.
–Vai de mine, sărmanul! a strigat acela. Spune-mi, părinte, nu-i îndeajuns că lupul mi-a mâncat măgarul? Vrei acum să mă sfâşie şi pe mine?
Monahul îşi ieşise din fire. Însă Sfântul a ieşit liniştit din peşteră şi le-a poruncit la doi fraţi să-l urmeze pe lup.
Peste puţin s-au aflat deasupra unei prăpăstii. S-au aplecat cu atenţie, şi ce să vadă? În fundul ei măgăruşul zăcea mort într-o baltă de sânge. Era limpede că picase în prăpastie.
S-au întors imediat. Părinţii au ascultat cu tristeţe ce se întâmplase. Iar Konon, cu părere de rău, a căzut la picioarele părintelui, cerându-i iertare cu lacrimi în ochi.
După aceea Sfântul l-a strigat pe lup şi i-a zis:
–Ne-ai slujit îndeajuns. Îţi mulţumim pentru truda ta. Du-te acum să-ţi găseşti tovarăşii. De aici încolo măgăruşii vor fi duşi la păşune de către fraţi.
Lupul a urlat cu bucurie şi a dat din coadă. În felul acesta şi-a arătat recunoştinţa sa faţă de sfânt, pentru că l-a lăsat liber. După aceea s-a întors şi a plecat alergând spre munţi.

 

Zăvorârea

Sfântul Ioan Zedazneli îi vizita din când în când pe ucenicii săi, pentru a cerceta măsura sporirii şi roadele lucrării fiecăruia. Într-una din vizitele pe care i-a făcut-o Cuviosului Sisoe, acela i-a mărturisit că doreşte să se zăvorască în peşteră şi să trăiască acolo restul vieţii sale, în rugăciune neîntreruptă.
–Dă-mi binecuvântarea ta, părinte, pentru a mă nevoi trăind zăvorât, l-a rugat.
–Fiule, i-a răspuns Sfântul Ioan, Dumnezeu să împlinească dorinţa ta şi să-ţi dăruiască putere şi răbdare. N-am nici o împotrivire. Însă du-te şi la arhiepiscop şi descoperă-i cugetele tale. Dacă şi acela îţi va da binecuvântare, să fii încredinţat că dorinţa ta este plăcută Domnului. În caz contrar, să te lepezi de această idee. Căci însuşi apostolul Pavel ne povăţuieşte să cerem binecuvântarea arhiereilor.
Smeritul Sisoe s-a grăbit să împlinească sfatul părintelui său. A luat binecuvântarea sa şi a plecat la Mţheta.
Intrând în oraş, s-a îndreptat îndată spre catedrală. După ce s-a închinat, l-a căutat pe arhiepiscop. Bunul ierarh l-a primit cu multă bucurie.
Sfântul, fără multe ocolişuri, i-a adus la cunoştinţă dorinţa sa.
–Părintele Ioan, duhovnicul meu, m-a trimis la preasfinţia voastră pentru a vă cere binecuvântare, a adăugat cu respect.
Arhiepiscopul a oftat adânc. Cu ochii în lacrimi, şi-a ridicat mâna, l-a binecuvântat şi i-a spus:
–Urmează această cărare îngustă, părinte. Fie ca ea să te conducă la viaţa veşnică. Din întunericul peşterii tale să te afli, prin mila Domnului, în lumina cereştii împărăţii, în odihna veşnică.
Aşadar Sfântul, după ce a luat şi binecuvântarea arhiepiscopului, s-a întors în îndrăgita lui pustie. I-a adunat îndată, pentru ultima oară, pe ucenicii săi.
–Părinţi şi fraţi, le-a spus emoţionat, de astăzi, cu binecuvântarea părintelui meu şi a arhiepiscopului, voi trăi zăvorât în peştera mea. Vă las, deci, nădăjduind că ne vom întâlni în lăcaşurile cereşti. Să vă luptaţi cu vitejie cu vrăjmaşul mântuirii noastre. Să aveţi smerenie, cu care veţi nimici toate cursele diavolilor, şi iubire, cu care vă veţi face plăcuţi lui Dumnezeu. Să vă îndeletniciţi cu postul, care omoară patimile şi tămăduieşte sufletul. Să vă rugaţi încontinuu. Să vă păziţi mintea de orice cuget rău. Veşnicul vostru tovarăş să fie plânsetul, care vă va aduce bucuria veşnică. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia, spune Domnul. Iubiţi sărăcia, ca să moşteniţi bogăţia nestricăcioasă. Nesocotiţi zădărnicia şi multele griji ale lumii acesteia, ca să nu intraţi în ispite. Să vă hrăniţi sufletele cu studiul Sfintelor Scripturi, care luminează mintea. Atât inimile cât şi trupurile să le păstraţi nepătate de mizeria păcatului. Spălaţi-vă şi curaţi-vă cum spune proorocul Isaia, lepădaţi-vă de viclenia din suflet. Să vă rugaţi şi să privegheaţi, aşteptând în fiecare zi cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Dacă ţineţi poruncile Lui, veţi auzi acea chemare de bucurie: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă. Altfel – ferească Dumnezeu! – veţi auzi înfricoşătoarele cuvinte: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic. Cu trudă şi răbdare, aşadar, să ridicaţi povara scurtei vieţi ascetice, pentru a vă odihni veşnic în sânurile lui Avraam. Prin multe suferinţe se cuvine nouă a intra în împărăţia lui Dumnezeu.
Terminând cuvântul de învăţătură, Sfântul a adăugat:
–Eu merg acum să mă închid în peşteră, locuinţa şi mormântul meu. Voi alegeţi-vă un frate care să vă fie călăuză duhovnicească.
Părinţii au început a plânge.
–Părinte, l-au rugat, rămâi alături de noi! Cum o să te îngropi de viu la vârsta asta? Nu-ţi sunt de ajuns mulţimea nevoinţelor pe care le făptuieşti? Ceea ce vrei să faci n-a avut nimeni curaj să săvârşească până acum. Este, oare, plăcut lui Dumnezeu? Apoi, ce se va întâmpla cu atâtea suflete care se izbăvesc cu ajutorul tău? Nu se vor împrăştia ca nişte oi lipsite de păstor?…
Ucenicii săi s-au străduit multă vreme să-l facă să-şi schimbe părerea. Însă el a rămas statornic în hotărârea lui.
–Fraţi ai mei, fie ca Dumnezeu să vă răsplătească iubirea voastră. Însă de vreme ce dreptul cu greu se mântuieşte, aşa cum scrie apostolul Petru, cât de mult trebuie să mă nevoiesc eu, păcătosul, pentru a nu rămâne afară din împărăţia lui Hristos? Sunt dator să mă ostenesc aspru până la ultima mea suflare. Rugaţi-vă numai să-L am pe Domnul ocrotitor şi ajutor în această ultimă nevoinţă din viaţa mea. Voi, cum am spus, să alegeţi în locul meu pe altcineva, pentru a vă călăuzi pe drumul ascezei.
Fraţii, văzând că nu-şi schimbă hotărârea, i-au spus cu lacrimi:
–Noi ne-am adunat în această pustie datorită ţie. Până acum am fost ocrotiţi de rugăciunile şi învăţăturile tale. Ţie ţi-am încredinţat mântuirea sufletelor noastre. De aceea nu te putem înlocui cu altul. Mai bine alege-l tu pe cel ce trebuie să-ţi urmeze.
Sfântul s-a întors spre Evagrie.
–De astăzi vei prelua călăuzirea duhovnicească a fraţilor tăi, i-a spus.
–Părinte, i-a răspuns acela cu smerenie, te implor, nu-mi încredinţa o lucrare atât de grea. E mai presus de puterile mele. Nu sunt vrednic să preiau o astfel de responsabilitate.
–Dacă faci ascultare, Dumnezeu te va sprijini, te va lumina şi binecuvânta, l-a încredinţat Sfântul. Altminteri vei da socoteală în faţa Lui pentru neascultare. Nu te împotrivi, aşadar, să-ţi ridici crucea care îţi este pusă pe umeri de către Domnul Însuşi. Să-i slujeşti pe fraţi cu iubire şi smerenie, ca să fii slăvit în împărăţia cerurilor. Să-ţi aduci mereu aminte de cuvintele lui Hristos: Cel mai mare dintre voi să vă slujească vouă.
Evagrie s-a înmuiat. Şi-a plecat capul şi a spus încet:
–Voi împlini, cinstite părinte, porunca ta şi voia lui Dumnezeu.
Atunci, fericitul Sisoe, îmbrăţişându-i şi binecuvântându-i pe toţi fraţii, a plecat spre peştera sa. Zăvorât, sau mai bine zis, înmormântat de viu în fundul ei întunecat, avea să-şi petreacă restul vieţii în post şi rugăciune (Matei  17:21), omorându-şi cu desăvârşire trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5:24) şi sporind roadele Duhului. Căci, după cum este scris, dacă bobul de grâu care cade-n pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce roadă multă (Ioan 12:24).
Nimeni nu l-a mai văzut de-atunci, nici chiar monahul care-i lăsa în fiecare zi pâine şi apă în faţa micii deschizături a peşterii. Astfel, izolat cu desăvârşire şi dedat cu totul lucrării minţii, a ajuns la măsura marilor părinţi din vechime ai pustiei egiptene. Din pricina postului aspru, a privegherii supraomeneşti şi a neîntreruptelor metanii, dar şi din cauza umezelii din peşteră, s-a topit văzând cu ochii. Faţa i se înnegrise şi din trup nu mai rămăsese decât pielea lipită pe oase.

 

Adormirea şi înmormântarea

Era luna mai, cam pe la sfârşitul secolului al VI-lea, când Domnul a binevoit să-l odihnească pe robul Său de nevoinţele ascetice. L-a vestit printr-un înger despre ziua şi ceasul adormirii lui.
Aşadar într-o dimineaţă, monahul care-i aducea, ca întotdeauna, pâine şi apă, a auzit din fundul peşterii o voce slabă care i-a spus:
–Frate, roagă un preot să vină aici cu Preacuratele Taine. Peste câteva zile voi pleca din lumea aceasta zadarnică.
Monahul s-a grăbit să-i transmită această rugăminte părintelui Evagrie. Iar acela i-a poruncit imediat unui preot să ia Sfintele Taine şi să meargă în peşteră. Printr-un alt frate l-a înştiinţat pe părintele Ioan Zedazneli despre aşteptata adormire a ucenicului său. Chiar în ziua următoare Sfântul Ioan a venit la Migvime pentru a conduce sufletul binecuvântatului Sisoe spre lăcaşurile cereşti.
La 9 mai, după ce s-a împărtăşit pentru ultima oară şi a luat binecuvântare de la părintele său duhovnicesc, fericitul ascet şi-a înălţat privirea spre cer şi a rostit:
–Doamne, în mâinile Tale încredinţez sufletul meu!
În aceeaşi clipă, îngerii i-au luat sufletul lui curat şi l-au dus la tronul lui Dumnezeu.
Fraţii, după ce l-au înfăşurat pe cuvios în veşmântul său găurit, cu ochii plini de lacrimi l-au înmormântat în peşteră, după cum el însuşi ceruse.
Pomenirea Cuviosului nostru părinte Sisoe Zăvorâtul este prăznuită în fiecare an la 9 mai, ziua fericitei sale adormiri, precum şi în joia din Săptămâna Brânzei.

 

Scurta schita istorica a profetiei in Israel

3. Scurta schita istorica a profetilor in Israel

Prima persoana numita “navi” in Vechiul Testament este Avraam, insa primul barbat, care, prin misiunea sa, a asumat intreaga semnificatie a cuvantului “profet” a fost Moise. Acest profet, prin dubla functie religioasa si politica pe care a avut-o, este considerat fondatorul si legiuitorul natiunii iudaice teocratice. El a avut o autoritate neegalata pana la venirea lui Iisus hristos. Moise va fi cel dintai dintre oamenii lui Dumnezeu, cei vor fi cunoscuti numele de profeti, care, prin evrei, va universaliza pe Dumnezeul unic. Au mai fost si alti profeti alaturi de el, insa acestia au avut doar un rol oarecum secundar. Putem aminti aici pe Aaron, Miriam (sora lui moise), Eldad si Medad, carora Iahve li s-a aratat in vise si viziuni. Ei nu au auzit niciodata vocea lui Dumnezeu, voce care a fost auzita doar de Moise, “cel mai credincios din casa lui”, (Numeri 12:7).

Amintim apoi pe profetul Valaam care este atat un profet, cat si un prezicator, unul de care Iahve se foloseste pentru a proclama, chiar in Moab, destinul glorios al poporuluim ales, atunci cand El era pe cale de a-i conduce pe israeliti in tara promisa.

In vremea Judecatorilor, pe langa un profet al carui nume nu este dat (Judecatori 6:8-10), o intalnim pe profetesa Debora (Judecatori 4–5), “mama in Israel” (Judecatori 5:7), judecand poporul si comunicand poruncile divine legate de razboiul de eliberare a lui Israel din robia de douazeci de ani a lui Iabin, regele Canaanului. Cuvantul lui Dumnezeu era rar in aceste zile de anarhie, cand Iahve a abandonat oarecum Israelul, pentru a-l face constient de slabiciunea si pacatul sau.

Nu aceeasi a fost situatia in vremea lui Samuel, cand profetia a devenit o institutie permanenta. Samuel a fost un nou Moise, insa mai putin cunoscut. Misiunea lui divina a fost aceea de a reinstaura legea lui Moise si de a supraveghea inceputul monarhiei.

Sub indrumarea sa, sau cel putin in legatura cu el ii gasim pentru prima data pe “nevi’ im” (I Samuel 10:5) adunati laolalta pentru a canta cantari de lauda lui Dumnezeu acompaniati de instrumente. Ei nu sunt profeti in sensul strict al cuvantului, dupa cum nu sunt nici discipoli ai profetilor, destinati a deveni la randul lor maestri.

Colindau ei prin lume, raspandind invataturile lui Samuel printre oameni? Raspunsul poate fi afirmativ. In orice caz, pentru a trezi credinta lui Israel si pentru a evidentia demnitatea slavei divine, se pare ca ei au primit harisma intr-un mod similar cu cei dintai crestini in zilele apostolice. Ei pot fi comparati cu familiile de cantareti grupate in jurul lui David, sub conducerea celor trei lideri ai lor: Asaf, Heman si Iedutun (I Paralipomena 25:1). Fara indoiala, ca “bene nebi’im” (fiii profetilor) din zilele lui Ilie si Elisei, formand cel putin trei comunitati – Ghilgal, Betel si Ierihon – trebuie priviti ca succesori ai lor.

Se pot oare considera ca urmasi ai lor degenerati si lipsiti de credinta acei profeti falsi ai lui Iahve, pe care ii intalnim la curtea lui Ahab, in numar de patru sute si mai tarziu chiar ceva mai multi, care, de asemenea, luptau impotriva lui Isaia si miheia si mai ales impotriva lui Ieremia si Iezechiel? Un raspuns precis nu se poate da, dar este gresit sa-i consideram, asa cum fac unii critici, la fel de autentici ca pe profetii adevarati, diferind de acestia doar printr-un spirit mai retrograd si calitati intelectuale mai putin stralucite.

Dupa Samuel, primii profeti, pe drept numiti asa, mentionati in Sfanta Scriptura sunt Natan si Gad. Ei il ajuta pe regele David cu sfaturile lor, ir atunci cand e cazul, i se opun prin proteste energice. Parabola lui Natan despre sacrificarea singurei oite a omului sarman este unul dintre cele mai frumoase pasaje din istoria profetica (II Regi 12).

Cartile Regilor si Paralipomenele mentioneaza o serie de alti “oameni ai duhului”, care isi exercitau misiunea in Israel sau in Iuda. il putem mentiona pe Ahia din Silo, care i-a prezis lui Ierobooam ridicarea pe tronul celor zece triburi si caracterul efemer al dinastiei lui. Il amintim apoi pe Micha sau Miheia, fiul lui Imla, care i-a prezis lui Ahab, in prezenta celor patru sute de profeti “magulitori” de la curte, ca va fi infrant si ucis in razboiul sau impotriva sirienilor (III Regi 22).

Cele mai mari figuri profetice intre Samuel si Isaia sunt Ilie si Elisei. Iudaismul era periclitat in vremea lor mai ales de catre Izabela din Tir, sotia lui Ahab, care introdusese in Samaria veneratia zeilor fenicieni. In felul acesta, credinta lui Israel se clatina, poporul imparatindu-si cinsitrea intre Baal si Iahve. In Iuda pericolul nu era mai putin amenintator deoarece regele Ioram se casatoreste cu Atalina, o fiica si urmasa vrednica a Izabelei. Ilie a aparut ca un urmas misterios si, prin predicile si minunile sale, a intors Israelul inapoi spre adevaratul Dumnezeu si a suprimat, sau cel putin a moderat, inclinatia poporului ales spre zeii din Canaan.

Pa muntele Carmel, profetul, in numele lui Iahve, a castigat o minunata si teribila victorie asupra profetilor lui Balaal. A mers apoi la Horeb pentru a se intari si pentru a fi prezent la o minunata teofanie. S-a intors in Samaria pentru a-i vesti lui Ahab vocea justitiei, care cerea razbunare pentru uciderea lui Nabot.

Cand a disparut in trasatura inflacarata, profetul Ilie i-a lasat discipolului sau Elisei odata cu mantia sa o parte dubla a duhului sau. Elisei a continuat munca maestrului sau impotriva idolatriei canaanaite cu mare succes, devenind un asemenea sprijin pentru Regatul de Nord, incat regele Ioas a plans la moartea lui, luandu-si ramas bun cuvintele: “Parinte, parinte, carul lui Israel si calaretul lui!” (IV Regi 13:14).

Nu toti profetii si-au lasat cuvantarile in forma scrisa. Totusi, unii dintre ei au scris istoria vremurilor lor, asa cum au facut profetii Gad si Natan, care au scris istoria lui David si a lui Solomon. Este posibil ca acele carti istorice ale Judecatorilor si Regilor sa fi fost numite in canonul evreilor “primii profeti” datorita credintei ca ele au fost scrise de catre profetii acelor vremuri, sau cel putin bazate pe scrierile lor. Aceasta afirmatie insa nu poate fi demonstrata.

Se poate constata astfel ca in mod deosebit, in vremuri de incercari, de decadenta religios-morala si sociala, in care, nu de putine ori, a trait poporul ales a lui Iahve, profetii au jucat un rol determinat in Israel. Profetismul a fost unul din cele mai importante elemente ale religiei israelite, care a avut o influenta decisiva in cresterea si dezvoltarea de mai tarziu a poporului ales.

Institutia profetica, prin vocatia si misiunea ce o definesc, a fost proprie poporului evreu. Profetismul s-a manifestat aici insa din timpuri stravechi, insa actiunea profetica s-a intetit cu precadere in perioada postmozaica a secolelor XIII-V a.Hr.. Aceasta este perioada in care Dumnezeu a carmuit destinele poporului sau prin intermediul Judecatorilor si apoi prin insitutia regala; este perioada in care viata lui Israel, sub toate aspectele ei, s-a caracterizat printr-o vadita instabilitate. Este de ajuns sa amintim doar ca in cei 211 ani de viata ai Regatului de Nord (933-722 a. Hr.) s-au perindat la conducerea acestuia 19 dinastii, cele mai multe dintre ele succedand celei anterioare prin macelarie. Apoi idolatria si viata imorala au caracterizat din plin aceasta perioada.

Pentru pastrarea monoteismului si pentru intoarcerea poporului la Sine. Dumnezeu a trimis la vreme potrivita profeti, care sa infaptuiasca opera de indreptare a lui Israel si sa-l indemne la implinirea poruncilor Domnului.

Chemarea profetica veridica era aceea pe care Dumnezeu o facea in mod direct, asa cum marturisesc unii profeti: “Fost-a cuvantul Domnului catre mine…” (Ieremia 1:2 ; Iezechiel 1:2). Duhul Domnului i-a impulsionat pe profeti, “luminandu-le mintea, miscandu-le inima si intarindu-le vointa, ca sa priceapa in mod tainc chemarea Duhului de a propovadui, ca un imbold irezistibil de a actiona in numele Domnului”. Misiunea lor fiind una sfanta, profetii trebuiau sa aiba o conduita morala ireprosabila, curatirii de pacate si faradelegi (Isaia 6:7), fiind perfect constienti de importanta mesajului divin pe care-l transmit. Impotrivindu-se cu toata puterea idolatriei, profetii au luptat pentru apararea monoteismului cu arma cuvantului si a exemplului vietii proprii.

Dupa felul in care au activat si in functie de perioada istorica in care si-au desfasurat activitatea, profetii pot fi numiti profeti vechi, oratori sau nescriitori si profeti noi, sau scriitori.

Numarul exact al profetilor nu-l cunoaste decat Dumnezeu, Cel ce i-a chemat la inalta misiune profetica. Totusi, Talmudul ebraic aminteste 48 de profeti si 8 profetese (Seder Olam 21).

Infaptuind o opera inegalabila si nepieritoare in istoria poporului Israel in special si in istoria mantuirii in general, profetii oratori s-au adresat conationalilor lor prin cuvantari inflacarate insotite de fapte minunate.

Intre marii profetii oratori cunoscuti, care au activat in secolele XIV-IX i.d.Hr. amintim:

Profetesa judecator Debora (sec. XIII-XII a.Hr.).
Profetii Samuel, Gad, Natan, Ahia din Silo, Semaia si Iddo (sec. X-IX a. Hr.).
Profetii Azarie, Hanani, iehu fiul lui Hanani, Ilie, Miheia fiul lui Imla, Elisei, Iahaziel, Eliezer (sec. IX a.Hr.).

Sfanta Scriptura mai consemneaza si activitatea altor profeti, fara a oferi numele lor. Acestia sunt numiti profeti anonimi.

In lucrarea de fata ma voi ocupa de viata si activitatea profetilor oratori, ca si de impactul misiunii lor in viata poporului Israel, urmand sa fac acest lucru in ordine cronologica, sacrificand, in felul acesta, ordinea importantei personalitatii lor.

Regele Solomon – film subtitrat in limba romana

Regele Solomon a fost fiul lui David si al Batsebei si a condus timp de mai mult de patruzeci de ani cel mai puternic regat din istoria Israelului. (Sec. 10 i.e.n.) al treilea rege al Israelului, dupa tatal sau, regele David, si regele Saul. Solomon era faimos pentru intelepciunea sa si apreciat pentru construirea marelui Templu al lui Dumnezeu, Beit Hamigdash, in Ierusalim si pentru pacea si prosperitatea adusa de el, pentru o perioada, fara precedent in regat. A fost uns rege chiar cand fratele sau Adoniyah vroia sa ia tronul pentru el. Regel Solomon a domnit alaturi de tatal sau David pana la moartea acestuia. Primul act al lui Solomon dupa moartea regelui David a fost sa elimine toti fostii dusmani ai tatalui sau. Dupa ce a omorat pe toti cei ce amenintau potential autoritatea sa, el s-a concentrat asupra dezvoltarii si imbogatirii regatului. Mai departe descoperiti in filmul de mai jos.

Care sunt cartile Vechiului Testament?

35. Care sunt cartile Vechiului Testament?

Cartile care intra in canonul Vechiului Testament sunt:

 

1.   Facerea (Geneza)
2.   Ieşirea – a doua carte a lui Moise
3.   Leviticul – cartea a treia a lui Moise
4.   Numerii
5.   Deuteronomul – A cincea carte a lui Moise
6.   Cartea lui Iosua Navi
7.   Cartea Judecătorilor
8.   Cartea Rut
9.   Cartea întâia a Regilor
10. Cartea a doua a Regilor
11. Cartea a treia a Regilor
12. Cartea a patra a Regilor
13. Cartea întâia Paralipomena (întâia a 14. Cronicilor)
14. Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor)
15. Cartea întâia a lui Ezdra
16. Cartea lui Neemia (a doua Ezdra)
17. Cartea Esterei
18. Cartea lui Iov
19. Psalmi
20. Pildele lui Solomon
21. Ecclesiastul
22. Cântarea Cântărilor
23. Isaia
24. Ieremia
25. Plângerile lui Ieremia
26. Iezechiel
27. Daniel
28. Osea
29. Amos
30. Miheia
31. Ioil
32. Avdie
33. Iona
34. Naum
35. Avacum
36. Sofonie
37. Agheu
38. Zaharia
39. Maleahi

 

Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor) C12

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30
31 32 33 34 35 36

Capitolul 12

1.	După ce s-a întărit regatul lui Roboam şi a ajuns destul de puternic, Roboam a părăsit legea Domnului şi dimpreună cu el şi tot Israelul.
2.	Dar pentru că s-au abătut ei de la Domnul, de aceea în anul al cincilea al domniei lui Roboam, Şişac, regele Egiptului, a plecat cu război împotriva Ierusalimului,
3.	Cu o mie două sute de care de război şi cu şaizeci de mii de călăreţi; iar poporul, care venise cu el din Egipt: Libieni, Suchieni şi Etiopieni, era foarte numeros.
4.	Aceştia au luat cetăţile întărite din Iuda şi au venit la Ierusalim.
5.	Atunci Şemaia proorocul a venit la Roboam şi la căpeteniile lui Iuda, care se strânseseră la Ierusalim din pricina lui Şişac şi le-a zis: „Aşa zice Domnul: Pentru că M-aţi părăsit, de aceea vă las pe mâinile lui Şişac”.
6.	Iar căpeteniile lui Israel şi regele s-au smerit şi au zis: „Drept este Domnul!”
7.	Când a văzut Domnul că ei s-au smerit, atunci a fost cuvântul Domnului din nou către Şemaia şi a zis: „S-au smerit; nu-i voi mai stârpi şi în curând le voi da şi izbăvire. Mânia Mea nu se va mai vărsa asupra Ierusalimului prin mâna lui Şişac.
8.	Dar ei tot vor fi slugile lui ca să cunoască ce înseamnă să-Mi slujească Mie şi ce înseamnă să slujească regatelor pământului”.
9.	Atunci a venit Şişac, regele Egiptului, la Ierusalim şi a luat vistieriile templului Domnului şi vistieriile casei regelui; tot ce a găsit, a luat; a luat şi scuturile cele de aur, pe care le făcuse Solomon.
10.	Iar regele Roboam a făcut în locul lor scuturi de aramă şi le-a dat în mâinile căpeteniilor de peste gărzi, care păzeau intrarea la casa regelui.
11.	Şi numai când mergea regele la templul Domnului, numai atunci venea garda şi le purta şi pe urmă le aducea iarăşi în casa de gardă.
12.	După ce s-a smerit Roboam, s-a îndepărtat mânia Domnului de la el şi nu l-a nimicit cu totul. Afară de aceasta şi în Iuda se găsea câte ceva bun.
13.	Aşa s-a întărit iar regele Roboam în Ierusalim şi a domnit. Roboam era de patruzeci şi unu de ani când s-a făcut rege şi a domnit şaptesprezece ani în Ierusalim, în cetatea pe care o alesese Domnul dintre toate seminţiile lui Israel, ca să-şi pună numele în ea. Pe mama lui Roboam o chema Naama Amonita.
14.	Dar a făcut el rele, pentru că nu şi-a îndreptat inima sa ca să caute pe Domnul.
15.	Faptele lui Roboam, cele dintâi şi cele de pe urmă, sunt scrise în amintirile lui Şemaia proorocul şi ale lui Ido văzătorul în spiţele neamurilor. Roboam a purtat războaie cu Ieroboam în toate zilele vieţii lor.
16.	Apoi a răposat Roboam cu părinţii săi şi a fost îngropat în cetatea lui David. Iar în locul lui s-a făcut rege Abia, fiul său.

Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor) C11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30
31 32 33 34 35 36

Capitolul 11

1.	Atunci a venit Roboam la Ierusalim şi a strâns din casa lui Iuda şi a lui Veniamin o sută şaptezeci de mii de ostaşi aleşi, ca să lupte în Israel şi să întoarcă regatul iarăşi sub stăpânirea lui Roboam.
2.	Şi a fost cuvântul Domnului spre Şemaia, omul lui Dumnezeu şi i-a zis:
3.	„Spune lui Roboam, fiul lui Solomon, regele Iudei şi la tot Israelul din neamul lui Iuda şi al lui Veniamin:
4.	Aşa zice Domnul: Să nu mergeţi şi să nu faceţi război cu fraţii voştri. Întoarceţi-vă fiecare la casa voastră, căci de Mine s-a făcut acest lucru!” şi au ascultat ei de cuvintele Domnului şi s-au întors înapoi din drumul lor împotriva lui Ieroboam.
5.	Roboam şedea în Ierusalim şi a împrejmuit cetăţile lui Iuda cu ziduri.
6.	El a întărit Betleemul, Etamul şi Tecoa;
7.	Bet-Ţurul, Soco şi Adulamul,
8.	Gatul, Mareşa şi Ziful,
9.	Adoraimul, Lachişul şi Azeca,
10.	Ţora, Aialonul şi Hebronul, care se aflau în neamul lui Iuda şi al lui Veniamin.
11.	Cetăţile acestea le-a întărit el cu ziduri şi a aşezat în ele căpetenii şi magazii pentru ţinut pâine, untdelemn şi vin.
12.	Fiecărei cetăţi i-a dat scuturi şi suliţe şi le-a întărit cu foarte mare tărie. Şi aşa a rămas cu el Iuda şi Veniamin.
13.	Apoi s-au adunat la el din toate părţile preoţii şi leviţii, care erau în tot pământul lui Israel,
14.	Căci leviţii şi-au părăsit aşezările şi locurile lor, stăpânite de ei, şi au venit în Iuda şi la Ierusalim, din pricină că Ieroboam şi fiii lui îi îndepărtaseră din dregătoria preoţiei Domnului
15.	Şi pentru că Ieroboam îşi pusese preoţi pentru înălţimi şi pentru ţapii şi viţeii pe care îi făcuse el.
16.	Iar după ei au venit la Ierusalim din toate seminţiile lui Israel şi aceia care îşi aveau inima îndreptată să caute pe Domnul Dumnezeul lui Israel, pentru ca să aducă jertfă Domnului Dumnezeului părinţilor lor.
17.	Şi aşa au întărit aceştia regatul lui Iuda şi l-au sprijinit pe Roboam, fiul lui Solomon, timp de trei ani., pentru că trei ani a umblat el pe căile lui David şi ale lui Solomon.
18.	Roboam şi-a luat de femeie pe Mahalat, fiica lui Ierimot, fiul lui David şi al Abihailei, fiica lui Eliab, fiul lui Iesei.
19.	Aceasta i-a născut fii pe Ieuş, pe Şemaria şi pe Zaham.
20.	După ea a mai luat pe Maaca, fiica lui Abesalom, care i-a născut pe Abia, pe Atai, pe Ziza şi pe Şelomit.
21.	Roboam însă iubea pe Maaca, fiica lui Abesalom, mai mult decât pe toate femeile şi decât pe toate concubinele sale, căci el a avut optsprezece femei şi şaizeci de concubine şi a născut cu ele douăzeci şi opt de băieţi şi şaizeci de fete.
22.	Şi a pus Roboam pe Abia, fiul Maacăi, conducător peste fraţii lui, pentru că pe el voia să-l facă rege.
23.	Şi a lucrat înţelepţeşte, căci şi-a împărţit toţi feciorii săi în toate cetăţile întărite din tot pământul lui Iuda şi al lui Veniamin şi le-a dat întreţinere mare şi le-a căutat mulţime de femei.

Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor) C10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30
31 32 33 34 35 36

Capitolul 10

1.	Atunci s-a dus Roboam la Sichem, pentru că la Sichem se adunaseră toţi Israeliţii, ca să-l facă rege.
2.	Când a auzit de aceasta Ierobnam, fiul lui Nabat, care se afla în Egipt, unde fugise de regele Solomon, s-a întors Ieroboam din Egipt.
3.	Iar Israeliţii au trimis şi l-au chemat. Venind deci Ieroboam şi tot Israelul, au grăit lui Roboam aşa:
4.	„Tatăl tău a pus jug greu pe noi. Tu însă uşurează-ne de munca silnică a tatălui tău şi de jugul cel greu, care d-a pus el pe noi şi îţi vom sluji”.
5.	Iar Roboam le-a zis: „Veniţi peste trei zile la mine!” Şi s-a împrăştiat poporul.
6.	Atunci s-a sfătuit regele Roboam eu bătrânii care fuseseră sfetnicii lui Solomon, tatăl lui, cât a trăit el şi le-a zis: „Cum mă sfătuiţi să răspund poporului acestuia?”
7.	Iar ei i-au zis: „De vei fi bun acum cu poporul acesta, de le vei face pe plac şi le vei vorbi cu blândeţe, atunci ei îţi vor fi robi în toate zilele”.
8.	Dar el n-a ţinut seama de sfatul ce i-au dat bătrânii, ci a început să se sfătuiască cu oamenii cei tineri care crescuseră cu el şi-i avea ca sfetnici pe lângă sine
9.	Şi le-a zis: „Ce mă sfătuiţi să răspund poporului acestuia, care mi-a grăit aşa: Uşurează-ne jugul pe care tatăl tău l-a pus pe noi?”
10.	Oamenii cei tineri, care crescuseră cu el, i-au răspuns şi i-au zis: „Poporului care ţi-a vorbit: Tatăl tău a pus jug greu peste noi, iar tu uşurează-ni-l, spune-le aşa: Degetul meu cel mic e mai gros decât mijlocul tatălui meu.
11.	Tatăl meu a pus jug greu pe voi, eu însă voi mări jugul vostru; tatăl meu v-a pedepsit cu biciul, eu însă vă voi bate cu scorpioane”.
12.	Şi a venit Ieroboam împreună eu tot poporul la Roboam, în ziua a treia, după cum le poruncise regele, când zisese: „Veniţi la mine peste trei zile”.
13.	Atunci regele le-a răspuns cu asprime, căci n-a ţinut seamă regele Roboam de sfatul bătrânilor, ci le-a grăit după sfatul oamenilor tineri aşa:
14.	„Tatăl meu pus jug greu peste voi, eu însă îl voi mări; tatăl meu v-a pedepsit cu biciul; eu însă vă voi bate cu scorpioane”.
15.	Şi n-a ascultat regele de popor, pentru că aşa fusese rânduit de la Dumnezeu, ca să-şi împlinească Domnul cuvântul Său, pe care-l grăise prin Ahia Şilonitul lui Ieroboam, fiul lui Nabat.
16.	Când tot Israelul a văzut că regele nu-l ascultă, atunci poporul a răspuns regelui, zicând: „Ce parte mai avem noi cu David? Nu mai avem nimic cu fiul lui Iesei. La corturi, Israele! Davide, vezi de casa ta!” Şi s-au împrăştiat toţi Israeliţii pe la corturile lor.
17.	Iar Roboam a rămas rege numai peste fiii lui Israel care locuiau în cetăţile Iudei.
18.	Atunci regele Roboam a trimis împotriva lor pe Adoniram, care era căpetenie peste strânsul dărilor; dar fiii lui Israel l-au bătut cu pietre şi el a murit. Iar regele Roboam s-a grăbit să se suie în carul său, ca să fugă la Ierusalim.
19.	Aşa s-a despărţit Israel de casa lui David, până în ziua de astăzi.

Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor) C7

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30
31 32 33 34 35 36

Capitolul 7

1.	Când a sfârşit Solomon rugăciunea, s-a pogorât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jertfele, şi slava Domnului a umplut templul.
2.	Atunci n-au putut preoţii să intre în templul Domnului din pricina slavei lui Dumnezeu care umpluse templul.
3.	Şi toţi fiii lui Israel, văzând cum s-a coborât focul şi slava Domnului peste templu, au căzut cu faţa la pământ pe pardoseală, s-au închinat şi au slăvit pe Domnul: „Că este bun, că în veac este mila Lui!”
4.	Apoi regele şi tot poporul au început să aducă jertfe înaintea feţei Domnului.
5.	Regele Solomon a adus jertfă douăzeci şi două de mii de boi şi o sută douăzeci de mii de oi; aşa au sfinţit templul lui Dumnezeu regele şi tot poporul.
6.	Preoţii stăteau la slujbele lor şi leviţii cu instrumentele de cântare ale Domnului, pe care le făcuse regele David, ca să laude pe Domnul: „Că în veac este mila Lui”; căci David cu acestea Îl slăvea, iar preoţii trâmbiţau din trâmbiţe înaintea lui, iar Israelul tot stătea de faţă.
7.	Apoi a mai sfinţit Solomon şi mijlocul curţii care era înaintea templului Domnului; căci a adus acolo arderile de tot şi grăsimea jertfelor de împăcare, fiindcă jertfelnicul cel de aramă pe care îl făcuse Solomon nu putea cuprinde arderile de tot şi prinoasele de pâine şi de grăsime.
8.	În vremea aceea a făcut Solomon sărbătoare de şapte zile şi împreună cu el a prăznuit tot Israelul, adunare foarte mare, venită de la intrarea Hamatului, până la râul Egiptului.
9.	Iar în ziua a opta au sărbătorit încheierea sărbătorii, căci sfinţirea jertfelnicului a ţinut şapte zile, iar sărbătoarea alte şapte zile.
10.	Şi în ziua a douăzeci şi treia a lunii a şaptea, regele a dat drumul la corturile sale poporului, care se bucura şi se veselea de binele ce dăduse Domnul lui David, lui Solomon şi poporului Său Israel.
11.	Astfel a isprăvit Solomon templul Domnului şi casa regelui; tot ce plănuise Solomon în inima sa să facă pentru templul Domnului şi pentru casa sa, le-a isprăvit după dorinţă.
12.	Atunci S-a arătat Domnul lui Solomon, noaptea, şi i-a zis: „Am auzit ruga ta şi Mi-am ales locul acesta să fie templu pentru aducerea de jertfe.
13.	De voi încuia cerul şi nu va fi ploaie, de voi porunci lăcustei să mănânce ţara, sau voi trimite vreo boală molipsitoare asupra poporului Meu
14.	Şi se va smeri poporul Meu, care se numeşte cu numele Meu, şi se vor ruga şi vor căuta faţa Mea, şi se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer, le voi ierta păcatele lor şi le voi tămădui ţara.
15.	Acum ochii Mei vor fi deschişi şi urechile Mele vor fi cu luare-aminte la rugăciunea ce se va face în locul acesta.
16.	Căci am ales acum şi am sfinţit templul acesta, pentru ca să fie numele Meu acolo în veci; şi ochii Mei şi inima Mea să fie acolo în toate zilele.
17.	Dacă tu vei umbla înaintea fetei Mele, cum a umblat David, tatăl tău, şi vei face toate câte ţi-am poruncit, şi vei păzi rânduielile şi legile Mele,
18.	Atunci îţi voi întări tronul regatului tău, după cum am făgăduit lui David, tatăl tău, când am zis: Nu va lipsi din tine bărbat care să domnească peste Israel.
19.	Iar dacă vă veţi abate şi veţi părăsi rânduielile Mele şi poruncile Mele, care vi le-am dat, şi vă veţi duce şi veţi începe a sluji la alţi dumnezei şi vă veţi închina lor,
20.	Atunci voi stârpi pe Israel de pe faţa pământului Meu pe care l-am dat lor, şi templul acesta pe care l-am sfinţit numelui Meu, îl voi lepăda de la faţa Mea, iar pe Israel îl vai da de pildă şi de ocară la toate popoarele;
21.	Iar de templul acesta înalt va rămâne uimit tot cel ce va trece pe lângă el, şi va zice: Pentru ce a făcut aşa Domnul cu pământul acesta şi cu templul acesta?
22.	Şi vor zice: Pentru că au părăsit pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Care i-a scos din pământul Egiptului, şi pentru că s-au lipit de alţi dumnezei şi s-au închinat şi au slujit lor, pentru aceea a adus El asupra lor toate relele acestea”.