Despre Rugaciunea lui Iisus – vol.I
III. Fiinta vietii crestine
-
Mulţi îşi îndreaptă atenţia spre educaţia creştină, dar nu o duc până la capăt sau trec cu vederea peste partea cea mai substanţială şi mai grea din viaţa creştină, oprindu-se la cele ce sunt mai uşoare, la cele ce se văd, la cele din afară. Această educaţie neîndestulătoare sau neîndrumată cum trebuie, ia naştere la persoane care totuşi păzesc cu multă băgare de seamă toate rânduielile întemeiate de o viaţă cucernică, dar care dau prea puţină atenţie sau deloc, mişcărilor lăuntrice ale inimii şi adevăratei propăşiri a unei vieţi duhovniceşti lăuntrice. Ei sunt străini de păcatele moarte, dar nu urmăresc mişcările gândurilor din inimă.
De aceea, ei uneori mai judecă şi se mai laudă şi se mai trufesc şi se mai supără dintr-un simţământ al dreptăţii lucrării lor, se mai lasă uneori duşi de o frumuseţe şi de mângâieri, uneori rănesc chiar cu cuvântul într-un avânt de nemulţumire, se lenevesc să se roage şi în rugăciune se lasă furaţi de gânduri deşarte şi de cele asemănătoare şi ei nu simt nimic. Aceste mişcări sunt de puţină însemnătate pentru ei. Au mers la biserică ori s-au rugat acasă, după rânduiala moştenită, şi-au îndeplinit treburile obişnuite şi rămân cu desăvârşire mulţumiţi şi liniştiţi. Dar cât despre ceea ce se petrece în acest timp în inimă, puţin le pasă; şi cu toate acestea, cele ce se petrec în inimă, ele pot făuri cele rele şi, prin aceasta să le răpească tot preţul din viaţa lor dreaptă şi pioasă.
Să luăm acum următorul stadiu: cineva ce îşi săvârşeşte lucrarea mântuirii în chip nedesăvârşit, ajunge să-şi dea seama de această lipsă, vede calea piezişă pe care merge şi lipsa de ceva temeinic în osteneala sa.
Acel cineva se întoarce în felul acesta de la cucernicia cea din afară spre cea dinlăuntru. Îl aduc aci sau citirea cărţilor ce tratează despre viaţa duhovnicească sau vorbirea cu cei ce cunosc în ce constă fiinţa vieţii creştine, sau nemulţumirea cu propriile sale osteneli, presimţirea că e lipsit de ceva şi parcă nu merg lucrurile aşa cum trebuie. În ciuda corectitudinii lui, el nu are liniştea lăuntrică; nu găseşte în el ceea ce este făgăduit adevăraţilor creştini – pacea şi bucuria întru Duhul Sfânt – (Romani 14:17).
Când va lua într-însul naştere această cugetare neliniştitoare, atunci convorbirea cu cunoscătorii sau cărţile îl lămuresc cam cum stau lucrurile şi descoperă lipsa elementelor substanţiale în întocmirea vieţii lui, lipsa de atenţie pentru mişcările lăuntrice şi pentru conducerea de sine.
El înţelege că fiinţa vieţii creştine stă în aceea că noi să ne aşezăm cu mintea în inimă în faţa lui Dumnezeu, întru Domnul Nostru Iisus Hristos şi prin darul Sfântului Duh, iar de acolo cârmuind toate mişcările lăuntrice şi toate lucrările cele din afară, să le potrivim pe toate şi pe cele mici şi pe cele mari, care se petrec în noi, spre slujba lui Dumnezeu, Celui în trei ipostasuri, jertfindu-ne Lui desăvârşit conştienţi şi liberi. -
Dându-şi seama în ce constă fiinţa vieţii creştine şi neavând-o el în sine, mintea începe să lucreze ca să ajungă acolo, citeşte, cugetă, stă de vorbă. În acest timp adevărul, care spune că viaţa atârnă de unirea cu Dumnezeu, este înfăţişat şi dezbătut în felurite chipuri, dar tot mai rămâne departe de inimă, tot încă nu se simte; de aceea, nici roade nu aduce.
-
Răvnitorul se îndreaptă spre cele lăuntrice şi ce credeţi că găseşte aici? O neîncetată rătăcire a gândurilor, o neîntreruptă năvală din partea patimilor, o îngreuiere şi o răceală a inimii, o încăpăţânare şi nemişcare la ascultarea, dorinţa de a face toate după bunul plac; într-un cuvânt, găseşte înlăuntrul său iarăşi toate într-o stare foarte proastă. Din nou se aprinde râvna şi ostenelile se îndreaptă de data aceasta spre viaţa sa proprie duhovnicească, spre gândurile şi stările inimii. În îndrumările care îl îndreaptă spre o viaţă lăuntrică duhovnicească, el va găsi că este nevoie să observe mişcările inimii – ca să nu scape acolo nimic din cele rele – că nu trebuie să-şi aducă aminte de Dumnezeu şi altele. Se încep ostenelile şi silinţele în această direcţie. Dar gândurile nu pot fi stăpânite aşa cum nu poţi stăpâni văzduhul, care e în veşnică mişcare, nu poţi opri simţămintele şi mişcările rele, aşa cum nu poţi opri duhoarea cea rea ce iese dintr-un cadavru în descompunere, şi mintea nu poate sui spre aducerea aminte de Dumnezeu, aşa cum nu poate sui o pasăre udă şi îngheţată. În acest caz, ce este de făcut? Unii spun: rabdă şi osteneşte-te. Se începe răbdarea şi osteneala, dar înlăuntru se petrec aceleaşi lucruri. Iese în cale în cele din urmă cineva din cei ce cunosc stadiul acesta şi el îl lămureşte; pricina pentru care tot lăuntrul tău este în neorânduială, e pentru că acolo se ascunde ceva ce-ţi descompune puterile, şi anume: pentru că mintea merge după bunul său plac, iar inima după hatârul ei; e nevoie să-ţi uneşti mintea cu inima; atunci rătăcirea gândurilor va înceta şi tu vei pune mâna pe cârma care conduce corabia sufletului, pe pârghia prin care vei începe să pui în mişcare întreaga-ţi lume lăuntrică. Dar cum o putem face? Să ne deprindem să ne rugăm cu mintea în inimă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!“ şi această rugăciune când te vei învăţa să o faci cum trebuie, sau mai bine zis, când ţi se va altoi în inimă, te va conduce spre ţelul dorit; ea îţi va uni mintea cu inima, se va potoli rătăcirea gândurilor şi-ţi va da puterea să-ţi dirijezi mişcările sufletului tău.
-
În vremea unei întorsături prielnice pe care o pot lua lucrurile duhovniceşti, după o serioasă cugetare, omul se hotărăşte să nu cadă pradă risipirilor, ci să trăiască potrivit cu cele insuflate de frica lui Dumnezeu şi de conştiinţa lepădării de sine. Pentru această hotărâre darul lui Dumnezeu, care până acum lucra din afară, intră înlăuntru prin Sfintele Taine, iar duhul omului, până acum neputincios, se face puternic. De această parte trece de aici înainte, în întregime conştiinţa şi libertatea şi în om începe ca o viaţă lăuntrică trăită în faţa lui Dumnezeu, o viaţă cu adevărat liberă, de sine lucrătoare, cu deplină înţelepciune. Cerinţele sufleteşti şi trupeşti şi trebuinţele întâmplătoare din afară, nu-l mai răspândesc, dimpotrivă, el începe să le conducă, după cum îi dă duhul puterea. Ca unul ce e stăpân pe sine, el se aşează pe prestolul inimii şi de acolo porunceşte, cum trebuie să fie şi cum trebuie să facă fiecare.
O asemenea stăpânire de sine începe din întâia clipă a prefacerii şi a sălăşluirii darului; în forma ei desăvârşită însă ea nu se vădeşte niciodată. Adeseori, stăpânitorii de altă dată sparg zidurile şi nu se mulţumesc numai cu alarma pe care o produc în oraşul lăuntric, ci deseori îl iau prizonier şi însuşi stăpânitorul oraşului. Astfel de întâmplări se petrec mai adesea la început; dar puterea râvnei încordate, statornicia atenţiei încordată spre noi înşine şi spre lucrarea noastră, precum şi răbdarea cea înţeleaptă în toate ostenelile depuse în această lucrare, fac cu ajutorul darului lui Dumnezeu, din ce în ce mai rare aceste întâmplări.
În sfârşit, duhul devine atât de puternic, încât atacurile care altădată aveau înrâurire asupra lui, se pot asemăna cu un firicel de praf ce se loveşte de un perete de granit. Duhul petrece în sine fără să mai iasă afară, stând înaintea lui Dumnezeu şi stăpâneşte prin puterea lui Dumnezeu cu o netulburată tărie. -
Cei ce caută împărăţia lui Dumnezeu cea lăuntrică, sau legătura vie cu Dumnezeu, în chip firesc cugetă mereu numai la Dumnezeu, îndreptându-şi cu sârguinţă mintea spre El şi nu vrea să citească şi să vorbească decât despre El. Dar aceste singure îndeletniciri fără altele despre care voi vorbi mai târziu, nu îl vor duce la cele căutate. La mistici, îndeletnicirile de mai sus, ele singure ies la iveală, întrucât unii ca aceştia sunt oameni teoretici, iar nu practici. Privitor la acest subiect, sunt câteva lucruri de prisos şi în îndrumările catolice spre o viaţă duhovnicească, iar acestea nu sunt fără primejdie. Ele te deprind cu lucrurile uşoare: fiindcă e mai uşor să te gândeşti cu mintea decât să te rogi sau să iei aminte la sine: te predispun spre părerea de sine, întrucât sunt o lucrare a minţii care e atât de înrudită cu îngâmfarea şi se pot răci cu totul când vor trece spre o aplicare practică şi, ca urmare, pot să oprească un succes temeinic prin măgulirea pricinuită de izbânda minţii în această lucrare. Tocmai de aceea, învăţătorii sănătoşi ne apără de asemenea lucruri şi ne sfătuiesc să nu ne înfundăm prea mult în această ocupaţie, care se face spre paguba altor îndeletniciri.
-
Acest lucru îl vom înţelege mai bine, dacă vom arăta ce se întâmplă cu sufletul şi cum trebuie să ne purtăm când vom avea o mare dorinţă să ne rugăm sau când vom fi traşi de duhul spre rugăciune. Aceasta o încearcă toţi într-un grad mai mare sau mai mic, atât în vremea trecerii de la căutarea prin propriile osteneli spre o vie legătură cu Dumnezeu, cât şi după ce ajungem la ea. Această stare se potriveşte cu starea în care se află omul când cade pe gânduri. Căzând pe gânduri, el intră înlăuntrul său şi se concentrează în sine, fără să ia aminte la starea lui din afară, la persoane, lucruri şi întâmplări. Tot astfel se petrece şi aici: numai că acolo e treaba minţii, iar aici e treaba inimii. Când se află tras către Dumnezeu, sufletul se adună în sine şi se aşază înaintea feţei lui Dumnezeu şi, sau revarsă înaintea lui nădejdile sale şi durerile inimii, ca Ana, mama lui Samuil, sau îl slavosloveşte ca Prea Sfânta Fecioară Maria, sau stă înaintea feţei Lui, plină de uimire, cum adeseori stătea Sf. Apostol Pavel. Aici se curmă tot ce este lucrare personală, cum sunt gândurile, intenţiile şi tot ce este din afară pleacă din câmpul atenţiei. Însuşi sufletul nu vrea să se ocupe cu nimic din cele străine. Aceasta se întâmplă şi în biserică şi chiar la pravila de rugăciune, sau în timpul citirii şi meditaţiei, uneori chiar în vremea unor îndeletniciri din afară şi în mijlocul unei adunări de oameni. Dar în toate cazurile acestea adunarea în noi înşine nu atârnă de bunul nostru plac. Uneori, cel ce încearcă această tragere îşi poate aduce aminte de ce poate dori repetarea ei, poate să se încordeze spre a o redobândi, iar prin propriile sale silinţe nu o va atrage, ea îl află. Cât despre liberul nostru arbitru, nu-i rămâne decât un singur lucru de făcut: când ea te va afla, să nu-ţi îngădui să o tulburi, ci să te îngrijeşti, pe cât te ţin puterile, să-i dai libertatea să petreacă în tine o vreme cât mai îndelungată.
-
În cele din urmă, trece perioada căutărilor obositoare: fericitul căutător primeşte cele căutate; el află locul inimii şi se opreşte acolo cu mintea înaintea Domnului şi stă în faţa Lui fără să mai iasă, ca un credincios supus înaintea împăratului şi de la care primeşte stăpânirea şi puterea să-şi conducă toate ale sale, atât pe cele dinlăuntru cât şi pe cele din afară, în chipul cel mai plăcut Lui. Acesta este momentul când Împărăţia lui Dumnezeu vine înlăuntrul nostru şi începe să apară în puterea ce îi este proprie ei.
-
Se începe osteneala deprinderii ce se naşte către Domnul, deprinderea acestei lucrări mântuitoare. Mugurii roadelor dau viaţă credinţei, credinţa întăreşte truda şi înmulţeşte roadele; lucrarea dă în pârgă, se coace. În continuarea tocmai acestei osteneli de deprindere a rugăciunii minţii ce se înalţă către Dumnezeu, acele trageri înlăuntru înaintea lui Dumnezeu, despre care s-a vorbit mai sus, devin din mila lui Dumnezeu mai dese.
Dar mai târziu se întâmplă că această tragere înlăuntru se întăreşte pentru totdeauna şi petrecerea înlăuntru înaintea Domnului ajunge neîntreruptă. Iată tocmai aceasta este instalarea Împărăţiei lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Dar, vom adăuga: aceasta este totodată şi începutul unui nou ciclu de schimbări în viaţa lăuntrică, pe care se cuvine să-l numim înduhovnicirea sufletului şi trupului.
Iar din punct de vedere psihic trebuie să spunem despre Împărăţia lui Dumnezeu următoarele: împărăţia lui Dumnezeu se zămisleşte în noi, când se uneşte mintea cu inima, topindu-se laolaltă cu aducerea aminte de Dumnezeu. Atunci omul predă în mâinile Domnului, ca pe o jertfă plăcută Lui, conştiinţa şi libertatea sa, iar de la El primeşte stăpânirea sa însuşi şi prin puterea primită de la El, îşi conduce întreaga fiinţă, lăuntrică şi din afară, ca din partea lui. -
Ceea ce îl îngrijorează mai mult decât orice pe căutător este aşadar, starea lăuntrică, cea de gânduri şi de dorinţe; întreaga lui râvnă este îndreptată spre chipul cum ar putea fi înlăturată această stare. Mai ales că nici nu există alt mijloc de a dobândi acel simţământ duhovnicesc sau căldura aceea a inimii, din vremea aducerii aminte de Dumnezeu. Dar îndată ce se va înfiripa această căldură, gândurile se vor potoli şi ele, atmosfera lăuntrică va deveni limpede şi se vor arăta deplin la iveală toate înmuguririle mişcărilor bune şi rele din suflet, iar omul va primi puterea să le izgonească pe cele din urmă. Această lumină lăuntrică se răspândeşte şi asupra celor din afară şi acolo va da omului putinţa să deosebească ceea ce trebuie de ceea ce nu trebuie, împărtăşindu-i şi tăria să se statornicească în cele dintâi, în ciuda tuturor piedicilor; într-un cuvânt, atunci începe adevărata viaţă duhovnicească, reală, care până acum are numai căutare, şi care chiar dacă se şi ivea uneori, nu apărea decât în frânturi şi anume în vremea acelor trageri înlăuntru, de care s-a vorbit, se iveşte căldura, dar ea se curmă odată cu încetarea tragerii înlăuntru. Pe când acum, căldura care se zămisleşte în inimă, rămâne acolo fără să mai iasă vreodată şi ţine mintea pironită asupra ei tot fără ieşire. Când mintea se află în inimă, atunci se petrece tocmai unirea minţii cu inima, care preînchipuie integritatea organismului nostru duhovnicesc.
-
Domnul va veni să-şi reverse lumina Sa asupra cugetării voastre, să cureţe simţirea voastră; să călăuzească lucrările voastre. Voi veţi simţi puteri pe care nu le-aţi cunoscut mai înainte. Va apare şi va veni nu în chip simţit şi văzut, ci în mod nevăzut şi duhovnicesc, dar nu mai puţin în chip real. Drept semn, slujeşte necurmata ardere a inimii, în timpul căreia mintea, stând în inimă, se topeşte în amintirea de Dumnezeu, se întăreşte petrecerea înlăuntru şi, ca urmare, se observă tot ce se petrece acolo şi cele ce sunt plăcute lui Dumnezeu se primesc, iar tot ce este păcătos şi toate faptele se conduc (după o precisă conştiinţă a lor) de voia lui Dumnezeu; se dă puterea să conduci întreg cursul vieţii şi cea dinlăuntru şi cea din afară, se dă stăpânirea asupra noastră înşine. Omul, de obicei, este mai mult lucrat decât lucrător. Libertatea de a lucra el o primeşte când simte în inimă venirea Domnului. Atunci se împlineşte făgăduinţa: „dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr“ (Ioan 8:36).
-
S-ar putea să pară curios, că legătura cu Dumnezeu mai trebuie încă ajunsă, când ea este deja, sau se dă în taina botezului ori a pocăinţei, căci se spune: „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat“ (Galateni 3:37) sau „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu“ (Coloseni 3:3). Ba chiar, după o simplă înţelegere, Dumnezeu este pretutindenea, nu e departe de fiecare din noi, până când îl vom găsi (Faptele Apostolilor 17:27) şi e gata să se sălăşluiască în fiecare, care e gata să-L primească. Numai simpla nepăsare, păcătoşenie, ne despart de El. Acum, când cel pocăit a lepădat totul şi s-a predat Domnului, ce-l împiedică pe Dumnezeu să se sălăşluiască în El?
Ca să înlăturăm asemenea nedumerire, trebuie să deosebim felurite forme de legătură cu Dumnezeu. Ea începe din ziua trezirii şi se manifestă, din partea omului, prin căutare, prin năzuinţă spre Dumnezeu, iar din partea lui Dumnezeu, prin bunăvoire, prin conlucrare, prin ocrotire: Dumnezeu se află încă în afară de om, şi omul este în afară de Dumnezeu; nu se întrepătrund, nu intră unul într-altul. În taina botezului sau a pocăinţei, Domnul intră înlăuntrul omului cu darul Său şi-i dă să guste toată dulceaţa Dumnezeierii cu atâta îmbelşugare şi atât de simţit, cum le dă propriu-zis celor desăvârşiţi, dar mai târziu iarăşi ascunde această arătare a legăturii Lui, reînnoind-o numai din când în când, şi chiar şi atunci, uşor, numai ca în răsfrângerea unei oglinzi, iar nu în original, lăsându-l pe om în necunoştinţă de Sine şi de petrecerea Sa într-însul, până la o anumită măsură de creştere, sau de educaţie, potrivit cu înţeleapta Lui călăuzire. Dar după acestea, Domnul arată în chip simţit, sălăşluirea Sa în duhul, cugetul omului, care atunci ajunge biserică ce se umple cu Dumnezeirea cea în trei ipostaze.
Astfel, sunt trei chipuri în legătură cu Dumnezeu: întâia este legătura cea de gând, care se întâmplă în perioada întoarcerii, iar celelalte două sunt lucrătoare; dar una din ele este ascunsă, nevăzută pentru alţii şi neştiută nici de om însuşi, iar cealaltă este vădită atât pentru el însuşi cât şi pentru alţii. -
Darul lui Dumnezeu, care la început vine prin trezvie, iar mai târziu prin toată perioada de întoarcere, îl taie pe om în două, îl aduce la conştiinţa acestei dedublări, la vederea celor nefireşti şi a celor ce trebuie să fie fireşti şi-l conduce până la hotărârea să taie sau să cureţe tot ce este nefiresc, pentru ca să se arate într-o lumină deplină firea cea care este asemenea cu Dumnezeu. Dar este vădit, că o astfel de hotărâre nu este decât începutul lucrării. Prin ea omul ieşit din stăpânirea străină şi ascunsă a nefirescului numai cu conştiinţa şi cu liberul arbitru, se leapădă de aceasta şi se lipeşte de firea aşteptată şi dorită; dar în realitate, în toată alcătuirea lui rămâne încă aşa cum era, adică îmbibat de păcat şi atât în toate puterile sufletului, cât şi în toate funcţiile trupului o ascunsă stare pătimaşă ca şi mai înainte, cu o singură deosebire, că mai înainte, toate acestea erau dorite, erau alese şi erau lucrate din partea omului cu dorinţă şi cu poftă, pe când acum ele nu mai sunt dorite, nu mai sunt alese, ci dimpotrivă sunt urâte, sunt călcate în picioare, sunt alungate. În acest timp omul se desprinde de sine însuşi ca dintr-un hoit împuţit şi îşi dă seama, care parte din fiinţa lui sloboade duhoare de patimi şi împotriva voinţei revarsă râu mirositor, uneori până i se întunecă mintea, acea întreagă miazmă ce iese dintr-însul.
În acest chip, viaţa adevărată, viaţa harică este la început în om numai o sămânţă, o scânteie; dar sămânţa este sămânţă în mijlocul spinilor, scânteia este acoperită peste tot de cenuşă. Este încă o lumină slabă, care licăreşte printr-o ceaţă din cele mai dese. Omul s-a lipit de Dumnezeu conştient şi de bunăvoie şi Dumnezeu l-a primit, s-a unit cu El în virtutea acestei conştiinţe şi bunăvoinţei proprii; sau în virtutea minţii şi duhului, cum se spune despre această unire la Sfântul Antonie şi Macarie cel Mare. Fiindcă din tot ce este bun, mântuitor şi plăcut lui Dumnezeu în om, este numai atât. Toate celelalte părţi se află încă prizoniere şi nu voiesc, nici nu pot încă să se supună cerinţelor unei vieţi noi. Mintea, chiar, nu poate cugeta într-un chip nou, ci gândeşte după felul ei vechi; voinţa nu poate dori într-un chip nou, ci voieşte după vechiul ei fel, inima nu poate simţi într-un chip nou, ci simte după calapodul cel vechi. Acelaşi lncru se petrece şi în trup, în toate funcţiunile lui. Ca urmare el este în întregime necurat, afară de un singur punct, pe care îl formează puterea conştientă şi liberă: mintea şi duhul. Dumnezeu, care este cel mai curat, se uneşte tocmai cu această singură parte, iar toate celelalte părţi, fiind necurate, rămân în afară de El, deşi El e gata să-l umple pe om în întregime, dar nu o face pentru că omul este necurat. Mai târziu, de îndată ce el se va curăţi, Dumnezeu îşi va trimite numaidecât deplina Sa sălăşluire. -
Aşadar, Domnul, venind în unire cu duhul omului, nu-l umple îndată în întregime sau se sălăşluieşte în el. Aceasta nu atârnă de El, ci de noi şi anume de patimile care au pătruns ca topite, în toate puterile firii noastre, care încă nu au fost scoase din el şi nu au fost înlocuite prin virtuţi contrare.
Dar lucrând cu toată râvna împotriva patimilor, trebuie să ne întoarcem în acelaşi timp ochii minţii către Dumnezeu; în aceasta stă punctul de plecare, de care trebuie să ţinem seama în zicerea întregii rânduieli de viaţă plăcută lui Dumnezeu, cu care trebuie să măsurăm şi să vedem, dacă regulile născocite şi nevoinţele întreprinse sunt drepte sau strâmbe. Neînţelegând toată această putere, unii se opresc numai la nevoinţa şi exerciţiul din afară, alţii numai la fapte bune şi la deprinderile cu ele, fără să se mai întindă mai sus, iar cei din categoria a treia trec de-a dreptul la contemplare. Nevoie este de toate aceste lucrări, dar toate trebuiesc făcute la rândul lor.
La început, toate se găsesc în sâmbure, apoi se dezvoltă nu numai într-un singur fel, ci deosebit în cutare sau cutare parte, cu toate că este de neînlăturat trecerea prin anumite trepte, adică suirea de la nevoinţele cele din afară la cele lăuntrice, iar de la unele şi altele spre contemplare, iar nu invers. -
Prima sămânţă dintr-o viaţă nouă constă din unirea libertăţii şi a darului şi rodirea ei va fi dezvoltarea chiar a aceloraşi unice elemente. Aşa cum la început, când dându-şi făgăduinţa să trăiască după voia lui Dumnezeu, întru slava Lui, pocăitul zicea: „numai Tu să mă împuterniceşti şi să mă întăreşti“, tot aşa acum în întreaga vreme, ce vine după aceasta să se predea pe sine în fiecare clipă, ca să spun aşa, către faţa lui Dumnezeu cu o rugăciune ca aceasta: „Tu singur săvârşeşte ceea ce este plăcut voiei Tale“ – pentru că în felul acesta, atât în conştiinţă şi bunăvoinţă, cât şi în realitate, Dumnezeu să fie „Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă“ (Filipeni 2:13). Dar clipa în care omul năzuieşte să înrâurească cu ceva, prin propriile sale puteri, atât asupra sa cât şi în sinea lui, e tocmai clipa când s-a stins viaţa adevărată, duhovnicească, harică. În starea aceasta, în ciuda ostenelilor peste măsură, nu se arată vreun rod adevărat.
-
Starea sufletească cea prielnică în fiinţa celui ce se pocăieşte este aceasta: „Cu judecăţile Tale pe care le ştii, mântuieşte-mă Doamne, şi eu mă voi osteni şi voi împlini tot ce voi fi în stare în chip nefăţarnic, fără abateri, fără răstălmăciri, după un cuget curat“.
Cine se va zidi înlăuntru în acest chip, acela într-adevăr, va fi primit de Domnul, Care va lucra în El ca un împărat. Pentru unul ca acesta, învăţătorul este Dumnezeu, doritorul şi lucrătorul este Dumnezeu, aducătorul de roade este Dumnezeu. Iar aceasta este sămânţa şi inima pomului ceresc al vieţii celei dintr-însa. -
Acum păcatul este izgonit din întăriturile lui care sunt ocupate de către bine şi este spart şi risipit în puterile sale.
„Dar şi păcatul nu se acoperă împreună în minte, spune Sfântul Diadoh (Filoc. I. pag. 386), ci până la Botez (sau până la taina Pocăinţei), darul deşteaptă sufletul spre binele din afară, iar satana e cuibărit la adânc, îndârjindu-se să îngrădească toate ieşirile minţii celei drepte: dar din chiar clipa, în care renaştem, demonul rămâne pe din afară, iar darul înlăuntru“. -
Arătarea exerciţiilor care mijlocesc întărirea în bine, săvârşită de puterile sufleteşti şi trupeşti.
După chipul acesta, viaţa harică va arde şi se va înflăcăra înlăuntru, în duh. Mulţumită râvnei şi osârdiei omului care se predă lui Dumnezeu, darul îl va umbri şi îl va pătrunde din ce în ce mai mult, sau chiar şi-l va însuşi prin puterea lui sfinţită. De altfel, nu se poate şi nici nu trebuie să ne oprim aici. E nevoie să facem ca lumina aceasta a vieţii să treacă mai departe şi, pătrunzând prin puterea ei firea sufletului şi trupului –, în felul acesta, luminându-le, însuşindu-le, să taie patimile nefireşti, care au intrat în ele şi să le ridice spre chipul lor curat şi firesc, să nu rămână în ea însăşi, ci să se reverse prin toată fiinţa noastră, prin toate puterile ei. Dar întrucât toate aceste puteri sunt îmbibate de cele nefireşti, duhul darului, care e cel mai curat, venind din inimă, nu poate intra în ele direct şi nemijlocit, fiind îngrădit de necurăţenia lor. De aceea, trebuie să statornicim în noi acele mijlociri între duhul darului, care trăieşte în noi şi dintre puterile prin care acesta se revarsă în ele şi le-ar vindeca prin ele, asemenea unui plasture pus la locurile bolnave. Este vădit că toate aceste mijlociri pe deoparte, trebuie să poarte caracterul şi însuşirea Dumnezeirii sau obârşiei lor cereşti, iar pe de altă parte, să stea în deplin acord cu puterile noastre în alcătuirea lor cea firească – altminteri darul nu va trece prin ele şi puterile nu vor scoate tot ce este vindecător din ele. Astfel de mijlociri trebuie să fie potrivite cu obârşia lor şi cu însuşirea lor lăuntrică, iar în sinea lor ele nu pot fi altceva decât lucrări, exerciţii, osteneli, întrucât se adaugă la puterile ale căror însuşiri, caracteristici trebuie să lucreze. Faptele şi exerciţiile ca mijloace de vindecare ale puterilor noastre şi de întoarcere ale curăţeniei şi integrităţii lor pierdute, sunt: postul, osteneala, privegherea, singurătatea, depărtarea de lume, paza simţirilor, citirea Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi, umblarea la biserică, deasa mărturisire şi Împărtăşania. -
Având scopul de a curăţi pe om şi de a-l curăţa, darul dumnezeiesc îi deschide acestuia mai întâi de toate, o ieşire pentru toată activitatea lui către Dumnezeu, pentru ca mai târziu, din chiar această vindecare să pătrundă prin toate puterile, prin mijlocirea chiar a propriei lor activităţi, hotărâtă pentru ele sau deşteptată în ele pe locul acela de ieşire vindecat şi sfinţit deja. Cum se vindecă şi cum se păstrează acest izvor haric, noi am văzut mai înainte. Acum trebuie să hotărâm ce fel de lucrări trebuie să izvorască din el cu o putere de vindecare, în sensul arătat mai înainte. Toate aceste exerciţii trebuiesc în aşa chip îndreptate încât să nu stingă, ci să învăpăieze mai mult duhul râvnei, precum şi toată orânduiala sa lăuntrică.
-
De îndată ce duhul nostru se desparte de Dumnezeu, puterea dată omului de la Dumnezeu e luată de la el. Atunci el nu-şi mai poate pune în rânduială nici pornirile sufletului, nici cerinţele trupului, nici întâlnirile lui cu lumea din afară. El e dat rob spre desfătarea dorinţei trupeşti şi sufleteşti şi a deşertăciunii vieţii din afară, cu toate că acestea se vor împlini sub înfăţişarea plăcerilor proprii. Puneţi faţă în faţă cele două rânduieli de viaţă şi veţi vedea că după cea dintâi omul trăieşte în întregime înlăuntrul său înaintea lui Dumnezeu, iar după cea de-a doua, omul trăieşte în afară, în uitare de Dumnezeu. Rânduială aceasta de viaţă din urmă se înrăutăţeşte nespus prin faptul că în ea intră patimile care, avându-şi rădăcinile în eul nostru, pătrund întreaga alcătuire trupească şi sufletească şi răspândesc răul în toate cele ce se află aici, un rău care este cu totul potrivnic sau fricii de Dumnezeu şi conştiinţei, o pornire care nu zideşte, ci dărâmă; şi pentru aceasta îl duc pe om încă şi mai afară.
-
Pe de altă parte, de asemenea nu este adevărat, cum ar gândi cineva că, atunci când legătura cu Dumnezeu este pusă ca cel din urmă scop al omului, omul se va învrednici să o agonisească mai târziu, de pildă, către sfârşitul ostenelilor sale. Nu, că trebuie să fie o stare de totdeauna, neîntreruptă a omului, aşa încât de îndată ce nu mai are această legătură cu Dumnezeu, de îndată ce ea nu mai e simţită, omul trebuie să-şi dea seama că se află în afara scopului şi rostului său.
-
Credincioşii cei care se învrednicesc de tainica legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Taină a Botezului.
Prin Botez (şi Mirungere) darul intră înăuntru, în inima creştinului şi apoi rămâne mereu în ea, ajutându-i să trăiască creştineşte şi să treacă din putere în putere la viaţa duhovnicească. -
Viaţa este puterea de a lucra. Viaţa duhovnicească este puterea de a lucra duhovniceşte sau după voia lui Dumnezeu. Puterea aceasta însă omul a pierdut-o, de aceea atâta timp cât nu i se va da din nou, el nu poate trăi duhovniceşte, oricâte gânduri şi-ar pune: iată pentru ce revărsarea puterii harice în sufletul credinciosului este substanţială, necesară pentru o viaţă cu adevărat creştină. Viaţa cu adevărat creştină, este viaţa harică. Omul se ridică până la o sfântă hotărâre: dar pentru ca el să poată lucra potrivit acestei hotărâri, este de trebuinţă ca la cugetul său să se unească darul.
În timpul acestei uniri, puterea morală, doar însemnată din însufleţirea cea dintâi, acum se întipăreşte în cuget şi rămâne în el pentru totdeauna. Tocmai în această restatornicire a puterii morale duhovniceşti stă lucrarea renaşterii, săvârşită la botez, unde i se trimite de sus omului, drept îndreptăţire, însăşi puterea de a lucra „după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului“ (Efeseni 2:24). -
Împărăţia lui Dumnezeu, este în noi atunci când Dumnezeu împărăteşte în noi când în adâncul lui sufletul Îl mărturiseşte pe Dumnezeu ca pe Stăpânul său şi I se supune Lui cu toate puterile şi Dumnezeu lucrează cu stăpânire în el „ca să voiţi şi să vă desăvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă“ (Filipeni 2:13). Şi începutul acestei împărăţii este pus în clipa hotărârii de a lucra lui Dumnezeu, întru Domnul nostru Iisus Hristos, prin darul Sfântului Duh. Atunci omul creştin predă lui Dumnezeu cunoştinţa şi libertatea lui şi întru care stă propriu-zis fiinţa vieţii omeneşti; iar Dumnezeu primeşte această jertfă şi, în felul acesta se petrece unirea omului cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu omul; se restatorniceşte legământul cu Dumnezeu rupt prin cădere şi reîntrerupt de păcatele noastre cele de bunăvoie. Această unire lăuntrică se pecetluieşte, se întăreşte şi se face puternică pentru starea şi păstrarea ei însăşi, prin puterea harică ce se dă în dumnezeieştile taine ale Botezului, iar pentru cei ce au căzut după Botez se dă în taina Pocăinţei şi apoi mereu se întăreşte în Sfânta Împărtăşanie. Aşa trăiesc toţi creştinii şi cu toţii, drept urmare, poartă cu ei Împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă se supun lui Dumnezeu ca unui împărat şi sunt stăpâniţi de Dumnezeu ca de un împărat. Vorbind despre Împărăţia lui Dumnezeu prin darul Sfântului Duh, prin aceste cuvinte, se pune în noi pecetea Împărăţiei creştine a lui Dumnezeu. Dumnezeu este Împăratul tuturor, ca un Creator şi Proniator, dar împărăteşte cu adevărat în suflete şi cu adevărat se mărturiseşte ca Împăratul sufletelor numai după restatornicirea sufletelor cu El întreruptă prin cădere; iar aceasta se săvârşeşte prin Duhul Sfânt în Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.
-
Amintiţi-vă acum de pilda Domnului despre aluatul ascuns în trei măsuri de făină. Aluatul nu-şi arată deodată lucrarea, ci câtva timp rămâne ascuns, iar după aceea îşi arată lucrările văzute şi, în sfârşit, pătrunde coca toată. În chip asemănător şi Împărăţia lui Dumnezeu, la început, rămâne ascunsă întru noi, pe urmă se iveşte la arătare, în sfârşit se descoperă sau se vădeşte în putere. Ea se manifestă prin tragerile înlăuntru fără voie, pe care le-am arătat, înaintea lui Dumnezeu. În aceasta sufletul nu este stăpân pe sine, ci este supus unei acţiuni străine. Cine vrea, o ia şi o duce înlăuntru. Acesta este Dumnezeu, darul Duhului Sfânt, Domnul şi Mântuitorul, oricum ai spune, puterea cuvântului este aceeaşi. Dumnezeu arată prin aceasta că primeşte sufletul şi vrea să-l stăpânească şi totodată îl învaţă să se lase stăpânit de El, arătându-i ce fel este stăpânirea Lui. Atâta timp, cât aceste trageri înlăuntru nu se vor arăta – iar ele nu se arată deodată – omul, după cum se vede, lucrează mai mult cu puteri proprii, cu ajutorul ascuns al harului. El îşi încordează atenţia şi gândul bun ca să petreacă în el însuşi, să-şi aducă aminte de Dumnezeu, să alunge gândurile deşarte şi gândurile rele şi să săvârşească orice lucru plăcut lui Dumnezeu, se încordează şi se osteneşte până oboseşte, dar nu poate ajunge deloc la vreun rezultat pozitiv. Căci şi gândurile îi sunt furate şi mişcările pătimaşe îl biruie şi în lucrările lui se dovedeşte neorânduială şi greşeli. Toate acestea vin de acolo, că Dumnezeu nu-şi arată stăpânirea asupra sufletului. Ci de îndată ce se va arăta această stăpânire (iar ea se arată în timpul tragerilor de care s-a vorbit) tot lăuntrul omului se pune în rânduială – semn că Împăratul este aici.
-
Dar ce se întâmplă, vei întreba tu, dacă Hristos este în noi? – „Căci trupul este mort din pricina păcatului, iar duhul este viu din pricina dreptăţii“. „Vezi cât e de rău să nu ai Duhul Sfânt în tine! Căci fără El e moarte, vrăjmăşie cu Dumnezeu, neputinţa de a-I fi bineplăcut, supunându-te legilor Lui, a fi al lui Hristos şi a-L avea locuind în noi!
Priveşte de asemenea, cât bine ne aduce Duhul, când Îl avem în noi; El ne face să fim cu adevărat ai lui Hristos, în noi să-L avem pe Însuşi Hristos şi aşa cu îngerii să ne numărăm! Deoarece, ca să ai trupul mort pentru păcat, înseamnă să începi să trăieşti viaţa veşnică, să porţi încă de aici, de pe pământ, în tine însuţi zălogul învierii şi bucuria de a umbla pe cărarea faptelor bune. Apostolul însă n-a spus simplu: trupul este mort, ci a adăugat: pentru păcat. Ca să înţelegi, că se omoară viciul, iar nu firea trupului. Apostolul nu despre aşa ceva vorbeşte, dimpotrivă, el, trupul vrea să fie mort, rămânând totuşi viu. Când trupurile noastre nu se vor deosebi întru nimic, în ce priveşte pornirile trupeşti, de cei ce zac în morminte, atunci va fi semnul că Îl avem în noi pe Fiul, că în noi petrece Duhul“ (Sf. Ioan Gură de Aur).
Precum în faţa luminii nu poate sta întunericul, aşa înaintea Domnului Hristos şi în faţa Duhului Său nu poate sta ceva trupesc, pătimaş, păcătos. Dar după cum dăinuirea soarelui nu înlătură întunericul, tot astfel şi prezenţa Fiului şi Duhului în noi, nu înlătură dăinuirea a ceea ce este păcătos şi pătimaş în noi, ci numai îi ia puterea. Pornirea pătimaşă şi păcătoasă, de cum are prilejul, iese îndată la iveală şi se propune conştiinţei şi liberului nostru arbitru. Dacă conştiinţa va lua aminte la ele şi va prinde a se îndeletnici în aceste mişcări, atunci în aceeaşi direcţie va fi gata să încline şi liberul arbitru. Dar dacă, în această clipă conştiinţa şi liberul arbitru vor trece de partea cugetului şi se vor întoarce spre Domnul Hristos şi Duhul Lui, atunci tot ce este trupesc şi pătimaş va pieri îndată, ca fumul la suflarea vântului. Asta înseamnă să fie trupul mort, fără putere. Aceasta este legea generală a vieţii cu adevărat creştine. Dar ea are treptele ei. Când cineva petrece fără ieşire cu conştiinţa şi cu liberul arbitru de partea cugetului într-o vie şi simţită legătură cu Hristos Domnul şi Duhul Lui, atunci în acest răstimp ceea ce este trupesc şi pătimaş, nici nu se poate arăta, aşa cum nu se poate arăta întunericul în faţa soarelui şi cum înaintea flăcării nu poate sta frigul. Aici trupul este cu totul mort, nemişcat. Tocmai această treaptă o înţelege Sfantul Pavel în acest loc. Sfântul Macarie Egipteanul nu arareori zugrăveşte această treaptă. Dar ordonarea obştească a vieţii duhovniceşti este descrisă mai bine ca oriunde la Prea Cuviosul Isihie. Miezul îndrumărilor lui stă în următoarele; când se ridică trupul şi patima, întoarce-te de la faţa lor prin neluare în seamă, cu dispreţuire, cu vrăjmăşie şi îndreaptă-te cu rugăciunea către Domnul nostru Hristos, Care se află în tine şi ceea ce este trupesc şi pătimaş se va îndrepta îndată. -
Daţi-vă osteneala să deprindeţi rugăciunea lui Iisus.
Doamne, binecuvintează! Trebuie să credem că Domnul Iisus Hristos se află înlăuntrul nostru, să credem în puterea Botezului şi Împărtăşaniei, potrivit făgăduinţelor Lui Însuşi, Care este unit cu aceste Sfinte Taine. Fiindcă cei botezaţi sunt îmbrăcaţi în Hristos, iar cei ce se împărtăşesc îl primesc pe Domnul. „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, petrece întru Mine şi Eu în el“, spune Domnul. Numai păcatele de moarte ne lipsesc de această mare milă pe care Dumnezeu o arată pentru noi. Dar cel care se căieşte şi, după spovedanie, se împărtăşeşte, o capătă din nou. Aşa să credeţi. Dacă nu aveţi credinţă îndeajuns, rugaţi-vă ca Domnul să v-o mărească şi s-o întărească în voi cu putere într-un chip nezdruncinat. -
Cine stă înlăuntrul său, aceluia îi este deschisă şi lumea duhovnicească. De aci se vede că, după cum petrecerea înlăuntru cu vederea unei alte lumi, este o condiţie pentru aprinderea simţămintelor duhovniceşti, tot astfel şi invers, cele din urmă presupun pe cele dintâi şi prin naşterea lor ele cheamă şi pe celelalte. Iar prin lucrarea reciprocă unită a unora şi altora, rodeşte deplin viaţa duhovnicească. Cine stă în adâncul simţirii lui, îşi are şi cugetul legat şi simţit, dar cine nu are această simţire, acela zboară pe deasupra. De aceea, pentru ca să petreci cu mai multă izbândă înlăuntru, grăbeşte-te să agoniseşti simţirea, cu toate că o vei dobândi tot printr-o încordată înrădăcinare în sineţi. De aceea, cel ce vrea să rămână numai cu adunarea minţii, acela se trudeşte zadarnic, fiindcă într-o singură clipă totul se risipeşte. Nu e de mirare, după toate acestea, că cei învăţaţi, cu toată învăţătura lor, rămân numai la o necurmată visare şi asta se întâmplă aşa, pentru că ei lucrează numai cu capul.
-
Iată lucrările privitoare la puterile sufletului, ce se potrivesc între ele, unele cu altele şi se îndrumă după mişcările cugetului. Acum vedem, cum fiecare din ele este potrivită la viaţa duhului, a cugetului sau la simţirile duhovniceşti. Dar ele duc de asemenea şi la întărirea condiţiilor celor dintâi pentru o petrecere lăuntrică şi anume: lucrurile cugetătoare – spre adunarea atenţiei, spre veghere; iar lucrurile inimii – spre trezvie. Iar starea de rugăciune le acoperă pe toate şi ţine locul tuturor, fiindcă ea chiar în zămislirea ei, nu este altceva decât mereu o lucrare lăuntrică, lămurită mai înainte. Iar aceste lucrări, pătrunzându-se de stihiile duhovniceşti, înrudesc astfel sufletul cu duhul şi le topesc laolaltă. Acum se vede cât de necesare sunt în esenţa lor şi cât rău fac cei ce se abat de la ele. Aceştia, sunt ei înşişi pricina faptelor că truda nu le ajunge să aibă vreun rod, că asudă, dar nu văd rodul şi apoi se răcesc şi pun capăt la toate.
-
Până când sufletul nu-şi aşează el mintea în inimă, până atunci el pe sine nu se vede şi de nimic nu-şi dă seama aşa cum trebuie.
-
Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul spune Domnul şi fără îndoială numai pentru lucrarea duhovnicească a şi poruncit: intră în cămara ta şi închide uşa ta. Cămara inimii este aceasta, după cum înţeleg toţi Sfinţii Părinţi. Tocmai din această pricină, omul duhovnicesc, care se mântuieşte, care se nevoieşte, se şi numeşte el, omul lăuntric.
-
La întâia atingere a darului, care ne cheamă odată cu intrarea înlăuntru, se descoperă şi această lume – vederea unei alte lumi, care este neatârnată de om, fie că el vrea aceasta, sau nu. Dar după vederea ei, ca şi după petrecerea cea dinlăuntru, omului i se lasă libertatea şi ea trebuie să fie lucrată.
-
Când înlăuntru se întemeiază o neieşită petrecere, atunci se întemeiază şi starea noastră în lumea lui Dumnezeu şi invers: numai atunci petrecerea dinlăuntru este vrednică de încredere, când se va întări şi starea noastră în altă lume.
-
Astfel, intrând înlăuntru; întăreşte-te întru vederea lumii celei duhovniceşti şi începe să aprinzi lucrarea vieţii celei duhovniceşti în tine, sau, treci mai întâi la cugetare, pentru ca mai târziu să ai şi tu în simţirea ta starea arătată; totul însă atârnă de aşezarea mântuitoare a minţii şi a inimii. Pregătirea esenţială şi de neînlăturat pentru aceasta este petrecerea înlăuntru şi vederea lumii duhovniceşti. Întâia dintre ele introduce, iar a doua aşează pe om într-o anume atmosferă duhovnicească, prielnică unei vieţi care arde. De aceea, se poate spune, că e de ajuns numai să pomeneşti aceste două lucrări pregătitoare şi restul se va face de la sine. Nu e de mirare. Dacă nu te aduni înlăuntru şi nu te deprinzi spre râvna aceasta, dacă nu te statorniceşti unde trebuie şi nu cunoşti locul inimii, cum poţi duce o viaţă activă bine rânduită? E ca şi cum ai mişca inima din loc şi ai cere viaţă.
-
E de foarte mare însemnătate în viaţa duhovnicească să te afli într-o anumită simţire. Cine o are, acela se află deja înlăuntrul său şi în inima sa, fiindcă noi întotdeauna suntem cu atenţia în latura noastră activă şi dacă lucrarea noastră o avem în inimă, atunci şi noi suntem în inimă.
-
Duhul darului locuieşte în creştin din timpul Botezului şi Mirungerii. Dar apropierea noastră de tainele Pocăinţei şi Împărtăşaniei nu este oare aceasta o primire de îmbelşugate râuri de dar? Celor ce au deja Duhul se cuvine să le spunem: „nu atingeţi Duhul“(1 Tesaloniceni 5:19). Dar cum le-am putea acestora spune: „umpleţi-vă de Duhul“! Prin urmare, darul Sfântului Duh se dă tuturor creştinilor, pentru că aşa e puterea credinţei creştine. Dar Duhul care trăieşte în creştini, lucrează la mântuirea lor nu singur, ci împreună, cu acţiunile libere ale însuşi creştinului. De aceea, în această privinţă, creştinul poate atât să se întristeze, cât să şi stingă, precum şi poate mijloci el singur starea în care Duhul să-şi arate lucrările în chip simţit. Când se întâmplă acest lucru, atunci creştinul îşi dă seama că se află într-o stare neobişnuită, care se rosteşte ca o bucurie liniştită, adâncă, dulce, ce suie uneori până la încântarea duhului. Iată ce înseamnă îmbătare duhovnicească: punând-o faţă în faţă cu îmbătarea de vin, Apostolul spune: nu beţia aceea, ci dimpotrivă pe aceasta, căutaţi-o; şi o numeşte el umplerea de Duhul. Aşa încât, porunca de a ne umple de Duhul nu este altceva decât dreptarul care ne îndeamnă să ne purtăm în aşa chip sau să folosim din partea noastră astfel de acţiuni, încât să se mijlocească sau să se dea putinţă Sfântului Duh ca să se arate în chip simţit, lucrând în chip simţit asupra inimii.
În scrierile bărbaţilor dumnezeieşti, care s-au învrednicit de un astfel de dar şi care chiar au petrecut neîntrerupt sub umbrirea Lui, găsim că sunt arătate îndeosebi două lucruri care sunt necesare omului în acest scop şi anume: curăţia inimii de patimi şi întoarcerea cu rugăciune la Dumnezeu. Aceleaşi mijloace ni le-a descoperit şi Apostolul Pavel. El ne învaţă mai sus, cum trebuieşte curăţit sufletul de patimile poftei şi mâniei, iar acum îndată după cuvântul: umpleţi-vă de Duhul, alătură şi rugăciunea. Sfântul Ioan Gură de Aur a trecut aceste două mijloace şi în tâlcuirea lui. Cu rugăciunea Îi deschide Duhului lui Dumnezeu libertatea de a lucra asupra inimii, despre asta, de altminteri el se rosteşte când zice: „Cei ce cântă psalmi, se umplu de Duh“. Că tot acolo duce şi curăţirea de patimi, despre aceasta se rosteşte îndată după cuvintele acestea: „Oare în puterea noastră stă să ne umplem de Duhul? Da, în puterea noastră. Când vom curăţi sufletul de minciună, de cruzime, de desfrâu, de necurăţenie şi de iubirea de averi, când ne vom face buni la suflet, plini de milostivire, cu grija de noi înşine, când nu se află în noi nelegiuire, luarea în râs, când noi ne vom face vrednici de El, atunci ce va opri pe Sfântul Duh să se apropie şi să vină în zbor către noi? şi El nu se va apropia numai aşa în chip simplu, ci ne va umple inimile“. -
Nimeni nu are stăpânirea să dispună de inima sa. Ea trăieşte o viaţă deosebită. Singură prin ea însăşi se bucură, singură prin ea însăşi se întristează. Şi în acest punct de vedere nu-i poţi face nimic. Numai Stăpânul tuturor, Care ţine totul cu dreapta Lui, are puterea să intre în ea şi să pună într-însa o simţire, fără să pună în joc desfăşurările ei de schimbări fireşti.
-
Citind la părinţi despre locul inimii, pe care îl dobândeşte mintea prin rugăciune, trebuie să înţelegem puterea cuvântătoare a inimii, pusă de Creator în partea de sus a inimii, prin care inima omului se deosebeşte de inima dobitoacelor şi care au şi ele puterea voinţei sau dorinţei şi puterea râvnei sau a mâniei, în aceeaşi măsură ca şi oamenii. Puterea de cuvântare se exprimă în conştiinţă sau în conştiinţa Duhului nostru, fără ca să fie părtaşă şi judecata noastră, în frica lui Dumnezeu, în iubirea duhovnicească de Dumnezeu şi de aproapele, în simţirea pocăinţei, smereniei, blândeţei, în zdrobirea duhului sau într-o adâncă întristare de păcate şi în alte simţiri duhovniceşti, care sunt străine dobitoacelor. Puterea sufletului este mintea, care deşi e duhovnicească totuşi îşi are locul de petrecere în creierul capului; tot astfel puterea cuvântului sau duhului omului, cu toate că e duhovnicească, totuşi îşi are locul său de petrecere în partea de sus a inimii, care se găseşte în partea stângă a pieptului. Unirea minţii cu inima este unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii.
-
Inima este omul lăuntric sau duhul, unde ne dăm seama de noi înşine, unde se află conştiinţa, ideea despre Dumnezeu cu simţământul atârnării noastre de El, precum şi toată viaţa duhovnicească cu preţul ei veşnic.
-
Duhul înţelepciunii şi al descoperirii şi inima curăţită, sunt felurite; cele dintâi sunt de sus, de la Dumnezeu, aceasta din urmă, este de la noi. Dar în actul de formare al conştiinţei creştine, ele se unesc în chip nedespărţit şi numai împreună dau conştiinţa. Inima, oricât ai curăţi-o (dacă poţi fără darul de sus) nu-ţi va da înţelepciunea, iar duhul înţelepciunii nu-ţi va veni, dacă nu i se va pregăti drept locuinţă o inimă curată. Aici inima nu trebuie înţeleasă în sens obişnuit, ci numai în sensul lăuntric. Există în noi omul lăuntric, după Apostolul Pavel, sau omul tainic al inimii, după Apostolul Petru. Acesta este Duhul care are asemănare cu Dumnezeu, însufleţit în omul cel dintâi zidit. El vieţuieşte neatins, chiar după cădere. Funcţiunile lui sunt frica lui Dumnezeu, la temelia căreia se află încredinţarea în existenţa lui Dumnezeu, în conştiinţa unei depline atârnări de El, conştiinţa şi nemulţumirea de tot ce este făptură căzută.
-
Însemnătatea duhului, după cum ne dau să înţelegem funcţiunile lui, este să-l ţinem, pe om în legătură cu Dumnezeu şi cu ordinea Dumnezeiască a lucrurilor, în afară de tot ce-l înconjoară şi de tot ce se petrece în jurul lui. Ca să împlinească cum se cuvine o astfel de menire, el trebuie să fie în chip firesc înzestrat cu conştiinţa de Dumnezeu şi a acelei ordine dumnezeieşti şi a acelei existenţe mai bune, a cărei presimţire este mărturisită de nemulţumirea lui de tot ce este făptură. Trebuie să presupunem că această conştiinţă a existat în cel dintâi zidit până la cădere. Duhul lui vede limpede pe Dumnezeu şi tot ce este dumnezeiesc, aşa de limpede, cum vede cineva cu ochii sănătoşi un lucru în faţa lui. Dar odată cu căderea, ochii duhului s-au închis şi el nu mai vede ceea ce trebuie să vadă în chip firesc. Duhul însuşi a rămas, sunt în el şi ochii, dar închişi. El e în starea omului căruia i s-ar lipi pleoapele. Ochiul este întreg, el aşteaptă lumină, caută cum s-o vadă, presimţind că ea există; dar pleoapele lipite îl împiedică să fie deschis şi să intre în legătură directă cu lumina. Că duhul se află într-o stare asemănătoare la omul căzut, este vădit ca ceva care poţi pune şi-l poţi pipăi. Vederea duhului, omul a vrut s-o înlocuiască cu vederea minţii, cu construcţiile abstracte ale minţii, cu idealizările; dar din toate acestea n-a ieşit niciodată nimic. Martorii acestui fapt sunt toţi metafizicienii filosofi.
-
Când conştiinţa şi libertatea sunt de partea duhului, atunci omul este duhovnicesc; când sunt de partea sufletului, el e sufletesc; când e de partea trupului, el e trupesc.
-
Toată destăinuirea dumitale mărturiseşte despre starea plină de bucurie a sufletului dumitale. Bucură-te pentru mila lui Dumnezeu arătată faţă de dumneata, dar totodată şi înspăimântă-te. Se vede că dumneata ai învăţat din experienţă acest adevăr, că trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu cu frică şi să ne bucurăm cu cutremur. E nevoie să fie ţinută şi una şi alta şi nu în chip despărţit, ci unite, pentru ca nici bucuria să ajungă până la nepăsare, nici frica să nu ajungă până la înăbuşirea oricărei bucurii. Urmează, că noi trebuie să stăm cu cea mai mare evlavie înaintea lui Dumnezeu, ca în faţa unui Tată mult milostiv şi mult îngrijitor de noi, dar şi cât se poate de sever şi fără cea mai mică îngăduinţă.
Frica, de nu ţi-ar zbura iarăşi din suflet, acum este la dumneata după rânduiala firească a lucrurilor. Potrivit cu lucrarea ei sădeşte în tine dorinţa şi râvna pentru toate mijloacele cu care ai putea să o păzeşti. Dar nu cumva să cugeţi să încerci să izbuteşti singur! Numai pentru acest singur cuget se poate întâmpla să ţi se ia din nou toate. Sileşte-te pe toate căile s-o păzeşti, dar paza însăşi dă-o în mâinile Domnului. De nu te vei osteni, Domnul nu ţi-o va păzi. De te vei sprijini cu nădejdea pe propriile silinţe şi osteneli, Domnul se va da înapoi, ca unul ce este socotit cu dumneata netrebuincios şi din nou te va întâmpina aceeaşi pacoste. Trudeşte-te până vei cădea de oboseală; încordează-ţi puterile până la cel din urmă capăt, totuşi, însăşi paza nădăjduieşte-o numai de la Domnul. Nici una, nici alta, nu trebuie slăbită, nici osteneala nici silinţa, nici încrederea în unicul Dumnezeu. Una pe alta să se întărească şi din amândouă se va forma o puternică urzeală.
Domnul întotdeauna ne doreşte tot ce este mai mântuitor şi e gata să ni-l dea în orice vreme, dar aşteaptă să fim gata sau să fim în stare să le primim. De aceea, întrebarea: cum mă pot înţelepţi ca să le păstrez, se preschimbă în altă întrebare: cum trebuie ca să mă înţelepţesc ca să fiu mereu gata să primesc puterea de păstrare de la Domnul, care e gata să intre în noi? Dar asta cum o putem face? Să ne dăm seama că suntem un vas deşert, care nu are în el nimic, un vas gol; la aceasta să unim conştiinţa neputinţei de a umple prin propriile puteri acest spaţiu gol, să încununăm această încredinţare, că acest lucru îl poate face numai Domnul şi nu numai, poate, ci şi vrea şi ştie cum; şi apoi stând cu mintea în inimă, să strigăm: „cu judecăţile pe care le ştii bine, întocmeşte-mă Doamne“ cu nezdruncinata nădejde că va întocmi aşa şi nu va aduce întru clătire picioarele noastre.
Dumneata eşti încântat că ţi s-a întors buna stare plină de mângâiere. Asta e firesc să fie aşa. Dar în acest timp, să te fereşti să te apuci de presupuneri pline de visare. „A! Uite-o! Iată unde stă şi cum arată! Eu însă n-am ştiut!“ – Aceasta este un gând vrăjmaş, care lasă în urma lui un gol sau care te face să intri în el. Trebuie să repeţi mereu unul şi acelaşi lucru, Slavă ţie, Doamne, adăugând: Dumnezeule, fii milostiv! – Dacă te vei împiedica într-un asemenea gând, atunci îndată se vor împletici în el amintirile ce-ţi vor spune, cum te-ai ostenit şi cum te-ai abătut, ce ai făcut şi de ce te-ai depărtat, în ce stări buna dispoziţie se arată şi pleacă, în ce situaţii a rămas şi s-a statornicit. Şi apoi va urma hotărârea: aşa, eu întotdeauna aşa voi face şi vei cădea la o părere de sine plină de visuri, că în sfârşit, s-a descoperit secretul bunei stări duhovniceşti şi că e în mâinile dumitale. Dar în rugăciunea următoare se va da pe faţă toată minciuna unor astfel de visuri fiindcă rugăciunea va fi seacă, neîntărită şi puţin mângâietoare. Mângâierea nu va veni decât prin amintirea unei stări de mai înainte, iar nu din stăpânirea ei. Şi vei ajunge să oftezi şi să te osândeşti. Iar dacă sufletul nu se va înţelepţi din toate acestea, atunci starea mincinoasă se va prelungi şi darul din nou se va da în lături. Fiindcă o asemenea stare de visuri, arată că sufletul din nou s-a sprijinit pe ostenelile sale, iar nu pe mila lui Dumnezeu. Darul nu este întotdeauna dar nu e legat de nici o osteneală. Cine îl leagă de osteneală, acela tocmai pentru acest fapt nu se poate lipi de el. Întipăreşte-ţi bine în minte acest adevăr. Părăsirile pline de învăţătură ale darului, au tocmai scopul ca să ajute să ţinem minte această certare mântuitoare. -
Te-ai învrednicit de o mare milă din partea lui Dumnezeu! Acesta este un răspuns la ostenelile de mai înainte şi un îndemn la altele mai mari. Dar mai poate fi ceva: oare nu se apropie prin partea cea din faţă ispitele lăuntrice, sau necazurile sau greutăţile din afară? Aşa e părerea Sfântului Isaac. Vei simţi, zice el, o deosebită lucrare din partea darului. Roteşte-ţi privirea aspră în toate părţile, ca să nu te îngreuneze vreo năpastă. Dar mai aproape de năpastele pline de necazuri sunt apucăturile laudelor de sine. Atunci adună din viaţa ta de mai înainte tot ce nu poate fi lăudat după judecata conştiinţei şi acoperă sub ele gândurile ce ţi se ridică, aşa cum uneori oamenii acoperă cu pământ un foc izbucnit din senin, pentru ca să nu se nască dintr-un foc mic, un incendiu mare. În urma laudei de sine şi preţuirii de sine, vin gândurile păcătoase şi pornirile şi alte rele nu mai puţin mici. De toate să te izbăvească Dumnezeu!
Domnul îţi binecuvintează dorinţa de însingurare, dar nu-ţi arată timpul. Trebuie să aştepţi semne lăuntrice, iar până atunci păzeşte liniştea lăuntrică şi urmează cu osârdie să-ţi duci faptele la potrivirea cu binele rânduielii mănăstireşti.
Cum trebuie păzită neîmpărtăşirea lăuntrică în toiul grijilor? Să-ţi săvârşeşti lucrurile cu osârdie, cu luare aminte, neîntrerupt şi nu la repezeală. Orice lucru pe care trebuie să-l faci, primeşte-l ca şi cum ar fi poruncit de Dumnezeu Însuşi şi săvârşeşte-l ca pe lucrul lui Dumnezeu. Atunci gândul va fi cu Domnul. Asta o poţi deprinde ajutorul lui Dumnezeu. -
Nu poţi petrece în pace cu Dumnezeu fără o neîntreruptă pocăinţă. Apostolul Ioan pune următoarea condiţie de pace cu Dumnezeu: „dacă inima noastră nu ne socoteşte vinovaţi“ (I Ioan 3:27). Dacă nu avem nimic pe conştiinţă, putem avea îndrăzneală şi intrare la Dumnezeu în simţământul păcii, dar dacă avem, atunci pacea se nimiceşte. Se întâmplă uneori să avem ceva pe conştiinţă din cauză că ne dăm seama de un păcat oarecare. Dar după acelaşi Apostol noi niciodată nu suntem fără păcat şi asta este aşa de hotărât, aşa încât cel ce gândeşte şi simte altfel este mincinos (I Ioan 1:8). Ca urmare, nu este clipă în care cineva să nu aibă pe conştiinţă cu voie sau fără voie şi de aceea nu este clipă în care să nu se tulbure pacea lui cu Dumnezeu. De aici urmează că e cu totul de trebuinţă să ne curăţim pururea conştiinţa ca să fie împăcată cu Dumnezeu. Iar conştiinţa se curăţă prin pocăinţă; prin urmare, trebuie să ne căim neîncetat. Căci pocăinţa spală orice spurcăciune din suflet şi-l face curat (I Ioan 1:9). Această pocăinţă nu stă numai în cuvintele: iartă-mă Doamne, miluieşte-mă, Doamne, ci odată cu ele sunt de neînlăturat toate acţiunile care condiţionează lăsarea păcatelor, adică: să recunoşti că îţi sunt hotărât necurate gândul, privirea, cuvântul, sminteala sau altceva, să-ţi recunoşti vinovăţia în săvârşirea lor şi să nu cauţi să răspunzi printr-o îndreptăţire, ci să te rogi să ţi se ierte greşalele pentru Domnul, până când se va împăca duhul. Cât despre păcatele mari, acestea trebuiesc imediat mărturisite părintelui duhovnicesc, care să-ţi dea dezlegare de ele, fiindcă acestea nu pot împăca duhul printr-o simplă pocăinţă zilnică. În chipul acesta, datorită unei neîncetate pocăinţe este totuna cu datoria de a ţine conştiinţa curată şi fără urmă de învinuire.
Un Suflet Ortodox 