Patericul georgian – XIV. SFÂNTA MARE MUCENIŢĂ KETEVAN

XIV. SFÂNTA MARE MUCENIŢĂ KETEVAN

Împărăteasa înţeleaptă

Sfânta mare muceniţă Ketevan, această podoabă strălucitoare a Bisericii şi a tronului Georgiei, se trăgea din neamul împărătesc al Bagrationilor. Era fiica lui Asotan şi nepoata împăratului Kartalei, Constantin al III-lea (1469–1505).
În anii copilăriei şi ai tinereţii s-a ocupat cu studiul Sfintelor Scripturi. Evlavioşii ei părinţi o creşteau creştineşte întru învăţătura şi certarea Domnului (Efeseni 6:4), şi astfel creşterea ei trupească era însoţită de sporirea duhovnicească. Curăţia şi cuminţenia, înţelepciunea şi cumpătarea erau principalele ei însuşiri. Buzele sale blânde zi şi noapte Îl lăudau şi-L slăveau pe Dumnezeu. Îi mângâia pe cei întristaţi, îi slujea pe neputincioşi, îi ajuta pe săraci.
Când a ajuns la vârsta maturităţii, părinţii au dat-o de soţie lui David, succesor al împăratului Kahetei, Alexandru al II-lea (1577–1605). Şi acesta îşi avea obârşia în neamul Bagrationilor. Era falnic şi viteaz, dar iute la mânie, iubitor de putere şi aspru. Căsătoria s-a sărbătorit cu mare fală, aşa cum se cuvine feţelor împărăteşti. Dumnezeu le-a dăruit un copil, pe Teimuraz, care mai târziu, ca împărat al Kahetei, a zdrobit jugul perşilor, a redeschis bisericile şi s-a distins ca orator şi poet.
Ambiţiosul David a vrut să urce prea devreme pe tronul tatălui său. Exploatând ura pe care o nutreau căpeteniile împotriva tatălui său, din pricina felului despotic cu care conducea ţara, i-a îndemnat să-l întemniţeze şi să-l urce pe tron chiar pe el. David însă nu avea calităţi de conducător. De aceea împărăţia era cârmuită cu înţelepciune de cinstita Ketevan. Aceasta, într-un timp foarte scurt, a adus pacea şi ordinea în împărăţie, a zidit biserici, a întemeiat spitale, a organizat cantine pentru săraci şi a întărit ţara împotriva duşmanilor din exterior.

 

Prinţul lepădător de credinţă

David, după ce a rămas şase luni pe tronul împărătesc, a murit. Gheorghe, cel de-al patrulea fiu al împăratului Alexandru, era foarte tânăr, şi de aceea conducerea a fost preluată din nou de bătrânul lui tată.
Între timp, Ketevan, odată cu pierderea soţului ei, l-a pierdut şi pe fiul său, care a fost trimis rob la curtea perşilor. A lăsat, aşadar, toate grijile lumeşti, a aflat mângâiere în singurătate şi s-a dedat studiului şi rugăciunii. Dar s-a întâmplat şi o altă nenorocire. Şahul Persiei, Abas I (1586–1628), când a fost înştiinţat de moartea lui David, a trimis să fie chemat la curte şi al doilea fiu al lui Alexandru, Constantin.
Constantin trăia ca rob la curtea perşilor din perioada şahului Tahmasp I (1524–1576) şi devenise mahomedan. Abas îl numise administrator al oraşului Sirvan şi al regiunilor înconjurătoare. Iar acela, pentru a urca într-un rang mai înalt, s-a instalat la Ispahan, pe atunci capitala statului persan, şi aflat la curte trăia o viaţă păgână.

 

Ucigător de tată şi de frate

Aşadar Abas, care cunoştea viaţa pe care o ducea Constantin şi de care nu s-ar fi putut lipsi, l-a chemat şi i-a spus:
–Mergi fără întârziere la Kaheta, omoară-l pe tatăl şi pe fratele tău Gheorghe, urcă pe tronul împărătesc şi străduieşte-te pe orice cale să-i faci pe cetăţenii tăi mahomedani.
Şahul ura împărăţia Kahetei, deoarece Hercule, al treilea fiu al împăratului Alexandru, avusese neînţelegeri cu familia lui şi fugise la Constantinopol, cerând refugiu la curtea sultanului. La fel de mult ura însă şi împărăţia Kartalei, fiindcă în anul 1534 împăratul ei, Luarsab I, se lepădase de legătura lui cu şahul Tahmasp I. Acum, aşadar, era prilejul potrivit pentru a supune ambele împărăţii, lucru ce l-ar fi uşurat în războiul împotriva Turciei. Se temea, de altfel, ca nu cumva Georgia să se alăture Rusiei.
După această poruncă, Constantin l-a înştiinţat pe tatăl lui că ar vrea să-l vadă şi a pornit cu armată mare spre Kaheta. Alexandru, plin de bucurie şi nebănuind nimic, s-a dus în oraşul Bazar – acolo urma să se întâlnească cu Constantin – împreună cu fiul său cel mic, Gheorghe, şi cu mai mulţi însoţitori.
Constantin i-a strâns în braţe pe tatăl şi pe fratele lui, le-a oferit daruri bogate, veşminte de aur şi alte asemenea lucruri, trimise de şah, şi le-a aşezat o masă încărcată cu bucate alese. Însă în spatele tuturor acestora le pregătea moartea.
Aşadar într-o zi, pe când erau cu toţii împreună, Constantin le-a spus:
–Vreau să vă aduc la cunoştinţă o poruncă a şahului. Însă acest lucru trebuie să se facă în secret. Porunciţi deci să iasă toţi afară.
Şi într-adevăr, au plecat toţi în afară de trei colaboratori devotaţi ai lui Alexandru – Korţiba, Avel şi episcopul Rustav. Atunci soldaţii lui Constantin, care urmăreau pe furiş dintr-o ascunzătoare, s-au aruncat cu săbiile asupra lor şi i-au ucis. După aceea, ucigătorul de tată şi de frate, care i-a întrecut în sălbăticie pe Cain şi pe fraţii preabunului Iosif, a încărcat cadavrele pe cămile şi i le-a trimis lui Ketevan.
Aceea a fost rănită în inimă de această nenorocire. Georgienii, după ce i-au jelit multă vreme, i-au înmormântat cu mare cinste în catedrala oraşului Alaverdi.

 

Înfrângerea şi moartea ucigaşului

Constantin voia să adauge crimei sale şi o fărădelege, s-o ia de soţie pe cinstita Ketevan, pentru că, după legea mahomedană, un bărbat se poate căsători cu văduva fratelui său. A trimis, aşadar, oameni şi i-a cerut sfinţita ei mână, cu făgăduinţa că o va face iarăşi împărăteasă. Şi a ameninţat-o că, dacă nu vrea de bunăvoie, va folosi forţa.
La auzul acestei veşti înfricoşătoare, Ketevan cea iubitoare de Dumnezeu s-a tulburat. Hotărâse să rămână mireasa Mirelui nemuritor, precum Ana, fiica lui Fanuel (cf. Luca 2:36–37). Aşadar le-a spus solilor lui Constantin:
–Să nu îndrăznească nici măcar să se întâlnească cu mine acest mizerabil ucigaş de tată şi frate! Nu-i ajung crimele pe care le-a săvârşit?
Îndată înţeleapta femeie le-a vădit căpeteniilor Kahetei planurile mârşave pe care Constantin le urzea împotriva ei şi împotriva ţării lor. Şi a adăugat că, dacă n-o vor apăra de această necinste, se va întoarce la familia ei. Aceia într-un glas i-au jurat credinţă şi devotament până la moarte. Au făcut sfat şi au hotărât să acţioneze cât mai curând cu putinţă. Căpeteniile cele viteze au înarmat imediat oastea şi au pornit asupra ucigaşului.
Constantin, când a auzit că armatele georgiene se apropie, a alergat la ghicitori. De la ele a aflat că va fi învins, şi de aceea n-a vrut să se lupte cu ei. S-a gândit să se refugieze în oraşul Bazar, însă era prea târziu. Singura cale rămasă era să se lupte.
Cele două armate stăteau faţă în faţă. Căpeteniile georgienilor, David, Tamaz şi Bebur, au dat semnalul şi soldaţii s-au aruncat cu furie neîmblânzită asupra perşilor. Căpeteniile l-au înconjurat pe Constantin, l-au străpuns cu suliţele, l-au aruncat de pe cal şi i-au tăiat capul. Georgienii i-au fugărit pe perşi departe, până ce i-au ucis pe toţi.
Biruitorii s-au întors în ţara lor mulţumindu-I lui Dumnezeu. Capul tăiat al lui Constantin i l-au dus împărătesei lor. Ketevan, după ce a plâns cu amar pentru trupul şi sufletul ucigaşului, a dat poruncă să fie îngropat.

 

Noul împărat

Pentru o perioadă de timp, împărăţia Kaheta s-a liniştit de ameninţarea persană. Ketevan, singura persoană care rămăsese în casa împărătească, a luat iarăşi puterea în mâini. Stătea la palat, în oraşul Gremi, şi de acolo conducea ţara.
Însă slăbiciunea ei femeiască o îngreuna să săvârşească îndatoririle împărăteşti. De altfel, dorinţa sa era să se retragă de la conducerea ţării şi să se dedice slujirii lui Dumnezeu. Din păcate, singurul supravieţuitor din neamul ei împărătesc era fiul său, Teimuraz, luat rob la curtea perşilor. Înţeleapta Ketevan i-a trimis atunci şahului Abas un convoi măreţ cu daruri bogate şi cu următoarea scrisoare: „Preaînalte stăpân, trimite-mi-l, te rog, înapoi pe fiul meu, Teimuraz. Am neapărată nevoie de el pentru conducerea Kahetei. Dacă nu-mi împlineşti dorinţa, împărăţia mea te va renega şi i se va supune sultanului“.
Şahul, îndată ce a citit epistola, l-a pregătit pe tânărul prinţ şi l-a trimis mamei sale împreună cu daruri bogate. Băiatul avea atunci cam şaisprezece ani. În ciuda vârstei sale tinere şi a şederii îndelungate la palatul perşilor, îşi păstrase dreapta credinţă. Şahul nu voia să-l facă mahomedan cu forţa, ca să nu stârnească furia georgienilor.
În oraşul Gremi, Ketevan şi tot poporul l-au primit pe Teimuraz cu bucurie negrăită, slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu.
Foarte curând împărăteasa i-a predat fiului ei administrarea ţării.
–Dragul meu copil, i-a spus, eu acum voi lăsa grijile lumeşti. Dacă e nevoie, te voi ajuta, până ce vei căpăta oarecare experienţă. Vreau de-acum să mă retrag din lume şi să mă îngrijesc doar de sufletul meu.
În catedrala Sfintei Nina a avut loc încoronarea şi ungerea noului împărat Teimuraz I. Puţin mai târziu s-a săvârşit căsătoria lui cu prinţesa Ana, fiica domnitorului Mamia I, de la care a dobândit doi fii, Leon şi Alexandru, şi o fiică, Tinatin.

 

A doua căsătorie a împăratului

În anul 1610, după naşterea lui Tinatin, împărăteasa a murit. Atunci şahul Abas l-a chemat lângă el pe Teimuraz, chipurile pentru a-l găzdui şi odihni. Când acesta a ajuns în Ispahan, a fost primit cu mari ceremonii. Însă în spatele acestora şahul pregătea distrugerea Kahetei.
–Am cerut de la împăratul Kartalei, Luarsab, i-a spus Abas lui Teimuraz, să-mi dea de soţie pe una din cele două surori ale lui. Îi voi cere ca pe cealaltă s-o iei tu, pentru credinţa şi dragostea ce mi-o porţi. În felul acesta vom deveni rude şi vom întemeia pacea între noi.
–Asta nu e cu putinţă, stăpâne, a răspuns Teimuraz. Sora lui Luarsab îmi este rudă apropiată şi religia mea nu-mi îngăduie o asemenea căsătorie.
Şahul a stăruit. Voia ca prin fărădelegea aceasta să făurească legătură de rudenie între ei şi să-l silească pe Teimuraz să se facă mahomedan. Dar nu i-a spus pe care dintre cele două surori i-o va da. El a ales-o pe cea mai mică, Elena, care era mai frumoasă, lăsându-i-o lui Teimuraz pe cea mai mare, Huaresan.
Tânărul împărat s-a gândit că refuzul lui ar avea urmări neplăcute pentru Georgia. A fost nevoit, aşadar, să accepte. A mers la Kaheta şi puţin mai târziu, în anul 1612, a luat-o de soţie pe Huaresan, fără să-şi închipuie viclenia şahului. Nunta s-a săvârşit în oraşul Gremi, cu mare fast. Pe Elena şahul a luat-o şi a făcut-o cu forţa mahomedană, dându-i numele Fatman-Sultan-Begum.

 

Ameninţarea persană

În perioada aceea la Kartala împărăţea tânărul şi evlaviosul Luarsab al II-lea, care mai târziu a fost torturat şi în cele din urmă ucis de către şahul Abas, pentru credinţa lui în Hristos. Acesta l-a îndepărtat de la curtea lui pe vicleanul Saakage, precum şi pe socrul său, domnitorul Nugzar. Atunci aceia s-au refugiat la curtea şahului, cerând protecţie şi răzbunare. Au fost primiţi cu multă fală şi aşezaţi în poziţii de onoare.
Sosirea celor doi georgieni i-a dat şahului un nou prilej de a interveni în ţara lor. Într-o zi, aşadar, le-a spus:
–Pe sora lui Luarsab, pe care doream s-o iau de soţie, mi-a luat-o Teimuraz. Trebuie să-mi apăr onoarea.
Astfel, în anul 1615, a pornit cu oaste mare împotriva Georgiei, avându-l cu el şi pe cei doi trădători. A ajuns în Albania şi a făcut popas în oraşul Gagea. Acolo l-a întrebat pe Saakage:
–Ce obicei aveţi în ţara voastră? Ce face un bărbat când cineva îi răpeşte nevasta?
–Dacă are putere, îl omoară pe făptaş şi-i ia averea, a răspuns acela, pentru a-l mulţumi pe şah.
–Eu, aşadar, sunt victima unei astfel de răpiri.
Pe motivul acestei calomnii, Abas s-a pornit împotriva Kahetei.

 

Robia

Locuitorii l-au înconjurat degrabă pe împărat şi au început să-l roage fierbinte:
–Trimite-o pe mama ta şi pe fiul tău, Alexandru, ca să-l liniştească pe şah. Altfel ne va distruge!
Împăratul a înştiinţat-o cu lacrimi în ochi pe mama sa despre rugămintea poporului.
–Fiul meu, a răspuns ea, ştii foarte bine de câte ori m-am jertfit pentru binele poporului. Acum însă orice legătură cu şahul este nefolositoare. Nimic nu va potoli furia lui împotriva noastră.
Dar sfaturile ei nu puteau fi înţelese de georgienii deznădăjduiţi. Au venit, aşadar, s-o roage şi s-o convingă.
Ieromonahul Gheorghe, care a fost de faţă în acele tragice momente, scria: „Toţi locuitorii Kahetei jeleau cu suspine în faţa împărătesei şi-i spuneau: «Du-te, maica noastră, şi izbăveşte-ne de la pieire»“.
Astfel, la presiunea poporului, Ketevan l-a luat pe nepotul ei, Alexandru, şi însoţiţi de prinţul Nadar Geordage a pornit, la sfârşitul anului 1615, spre Gagea. S-a înfăţişat cu multe daruri în faţa şahului, care a primit-o cu cinste. Însă pe când discutau, i-a spus arătând spre Alexandru:
–Nu cumva doar acestui copil îi sunt unchi şi dascăl? Teimuraz trebuie să mi-l trimită şi pe fiul său cel mare, Leon. Iar eu îi voi creşte pe aceşti doi copii aşa cum se cuvine unor prinţi.
Ketevan l-a înştiinţat pe fiul ei despre noua cerinţă a lui Abas. Însă totodată i-a transmis pe o cale secretă sfatul de a nu-l trimite şahului pe succesorul său.
Împăratul a aflat vestea cu groază. El nu voia să-l trimită pe fiul său, dar căpeteniile şi poporul l-au rugat cu lacrimi:
–Tu însuţi n-ai fost acolo de două ori? Nu te-a cinstit şahul? Nu ţi-a oferit daruri? De ce nu vrei să-l trimiţi pe Leon? Vrei ca ţara să fie distrusă? Fii sigur că copilul nu va păţi nici un rău.
Vrând-nevrând, Teimuraz a fost nevoit în cele din urmă să-şi trimită fiul, însoţit de căpetenia curţii, David-Aslan.
Crâncenul şah n-a fost mulţumit nici de sosirea moştenitorului. A cerut să vină însuşi împăratul. „Ştiu, i-a spus, cât de devotat eşti, de vreme ce ai jertfit-o pe mama şi pe copiii tăi. Vino acum şi tu, pentru a te bucura de darurile mele, iar după aceea te vei întoarce în liniştita ta împărăţie“.
Când a citit scrisoarea, Teimuraz nu ştia ce să facă de amărăciune şi păreri de rău. O pierduse pe scumpa lui mamă şi pe copiii săi. Se simţea singur şi pustiit.
Căpeteniile l-au sfătuit să meargă şi el la curtea şahului. Însă acela a refuzat stăruitor.
Între timp i s-a întâmplat o nouă nenorocire: şahul i-a răpit-o – nu se ştie cum şi când – pe scumpa lui fiică Tinatin, singura lui mângâiere. Arhiepiscopul Antonie I notează în memoriile sale că mama lui, împărăteasa Elisabeta, o ţinea minte pe Tinatin, care era atunci văduvă şi bătrână. Spune, de asemenea, că a luat-o Abas de soţie şi după aceea i-a dat-o lui Zaal, satrapul Loristanului.

 

Distrugerea Kahetei

Mersul evenimentelor prevestea de-acum făţiş nenorocirea care urma să se abată asupra poporului şi Bisericii din Georgia. Într-adevăr, după cum scrie istoricul armean Arakil, şahul a pornit cu oşti nenumărate împotriva Kahetei. Armatele lui au intrat în ţară şi au început distrugerea. Au înjunghiat bătrâni, prunci, clerici şi monahi. Au necinstit femei. Au profanat morminte ale sfinţilor. Au pângărit sfinte biserici. Au dat foc oraşelor şi satelor. Nenumăraţi georgieni au fost luaţi robi în Persia.
Teimuraz, singur şi neajutat, s-a refugiat la curtea împăratului Imeretului, Gheorghe al II-lea.
Împărăteasa Ketevan, aflând despre nenorocire, s-a îndurerat şi întristat peste măsură. Dar în cele din urmă a căzut şi ea victimă şahului. Mucenicia ei este scrisă în versuri de fiul său, Teimuraz, şi de alţi poeţi georgieni, de către istoricul armean Arakil şi de către unii latini.

 

Ketevan în temniţă

După ce moştenitorul Leon s-a dus la curtea şahului, acela a trimis-o pe împărăteasă şi pe nepoţii ei la Siraz. Şi i-a poruncit căpeteniei de acolo, Beglar-Bek, să-i închidă în temniţă şi să-i supravegheze aspru. Iar el, după ce a terminat de distrus Kaheta şi Kartala, s-a întors la Ispahan.
Ketevan era deja de cinci ani în temniţă, când în 1620 i-au luat nepoţii, singura ei mângâiere, şi i-au trimis la Abas, care i-a făcut eunuci. Leon n-a suportat chinurile şi a murit. Alexandru a supravieţuit şi a ajuns la adânci bătrâneţi.
Eroica împărăteasă presimţea grabnicul ei sfârşit şi chinurile îngrozitoare care o aşteptau, avea însă credinţă şi nădejde în Dumnezeu. Se asemăna în răbdare lui Iov şi în înţelepciune lui Tobie. Nimic nu putea s-o zdruncine, nici presiunile cumplite, nici îndepărtarea nepoţilor ei, care o chinuia mai mult decât întunecata temniţă. A îndurat cu nădejde purtarea urâtă a curtenilor perşi. A refuzat cu statornicie propunerile viclene ale şahului, care îi făgăduia s-o facă împărăteasă a statului persan. Nu dădea nici o importanţă celor care o rugau să-i fie milă de viaţa ei şi o îndemnau să rostească măcar un singur cuvânt hulitor împotriva lui Hristos, pentru a se izbăvi. A rămas devotată Mirelui ei ceresc până în ultimul moment. A mărturisit credinţa ortodoxă şi şi-a vărsat pentru aceasta, cum vom vedea, sângele său.
În temniţă a rămas zece ani. Transformase un loc de acolo într-o mică bisericuţă, unde duhovnicul ei, Gheorghe, săvârşea Sfânta Liturghie. Cu post, rugăciune, priveghere şi mătănii se nevoia şi îşi pregătea sufletul pentru mucenicie. Dar şi în puţinele ei ceasuri de somn folosea în loc de pernă o piatră.

 

Stăruinţă în credinţă

Într-o zi veni un trimis al lui Abas şi-i spuse:
–Şahul îţi porunceşte pentru ultima dată: ori te vei lepăda de Hristosul tău şi te vei face mahomedană, ori vei muri în chinuri groaznice. Iată, călăii sunt afară şi aşteaptă…
Iar ea, care credea că suferinţele din vremea de acum nu au nici o însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi (Romani 8:18), a răspuns:
–Nimic nu mă va despărţi de iubirea lui Hristos; nici chinurile, nici necazurile, nici prigonirile, nici strâmtorările, nici primejdiile, nici moartea mucenicească.
–Fie-ţi milă de viaţa ta, a continuat trimisul. Adu-ţi aminte de înalta ta obârşie şi leapădă-te de Hristos, căci dacă nu, şahul va porunci să-ţi fie sfâşiat trupul.
Sfânta şi-a făcut cruce şi a spus cu hotărâre:
–Este cu neputinţă să mă lepăd de credinţa mea. Prefer moartea.
Apoi a mai cerut puţină vreme. Trimisul a lăsat-o singură. A intrat atunci în mica ei biserică, a îngenuncheat şi a început să se roage cu lacrimi fierbinţi:
–Dumnezeul meu cel Unul întru Treime nevăzut şi negrăit! Tu cu porunca Ta muţi munţii din loc şi cutremuri temeliile lumii. Indienii, grecii, israeliţii, romanii şi toate popoarele pământului trăiesc sub acoperământul Tău. Te rog, Stăpâne Doamne, trimite-l pe îngerul Tău şi izbăveşte-mi sufletul de înfricoşătoarele vămi ale văzduhului. Deschide-i miresei Tale porţile împărăţiei cereşti şi aşează-mă în ceata Sfinţilor Tăi Mucenici. Doamne, păcatele mele sunt nenumărate. Nimeni n-a păcătuit mai mult decât mine. Tu ştii bine acest lucru, căci la Tine, Atotştiitorul, nu există nimic ascuns. Vindecă rănile sufletului meu şi, când se vor descoperi cele ascunse ale inimii mele, izbăveşte-mă. Dăruieşte-i fiului meu, Teimuraz, biruinţă împotriva vrăjmaşilor şi celor care mă vor pomeni veşnică fericire. Şi tu, Preasfântă şi Preacurată Maică a lui Dumnezeu, care ai rămas fecioară până la adormirea ta, miluieşte-mă pe mine, roaba ta, care crede în pronia Fiului tău.
După ce a terminat rugăciunea, s-a împărtăşit din mâinile preotului şi a luat putere pentru mucenicie.
–Hristoase al meu, a zis, nu-mi îngădui mie, roabei Tale, să mă lepăd de Tine! Nu mă da în mâinile diavolului!
Apoi şi-a făcut semnul crucii şi le-a spus fără teamă călăilor care deja o înconjuraseră:
–Faceţi orice vreţi. Sunt gata pentru toate.

 

Mucenicia

Îndată aceia au luat-o şi au târât-o până în piaţă. Au aprins un cuptor şi au aruncat în foc o mulţime de fiare – uneltele torturii. Priveliştea provoca groază. Administratorul oraşului n-a putut vedea aceasta şi a plecat întristat. Iar slugile sfintei plângeau nemângâiate şi îşi smulgeau părul. Aceea, văzându-le într-o asemenea stare, le ruga să-i urmeze pilda şi, în felul acesta, să plece toate împreună la ceruri.
Călăii le-au adus pe slujbaşe aproape de cuptor. Atunci acelea s-au înspăimântat şi s-au lepădat de Hristos. Şi au început s-o roage şi pe împărăteasă să facă la fel, ca să nu încerce durerile cumplite ale fiarelor înroşite în foc. Ea însă a rămas neclintită în hotărârea sa.
Îi venise acum rândul preotului şi duhovnicului ei, Gheorghe. Călăii l-au dus în piaţă. Flăcările se înălţau ameninţătoare, iar fiarele înroşite erau gata să încerce credinţa atletului lui Hristos.
Preotul s-a apropiat. L-a cuprins groaza. Părea că se clatină. Atunci s-a auzit puternic vocea sfintei:
–De ce tremuri ca o frunză? Crezi că vei trăi veşnic pe pământ? Mai bine să plecăm cât mai curând din această lume. De ce ţi-e frică de torturi? Ai uitat ce-a pătimit Domnul de la iudei? Dacă ne facem părtaşi patimilor Sale, vom deveni şi părtaşi ai Învierii Lui.
Auzind aceste cuvinte, părintele Gheorghe s-a întărit. Dar şi slujbaşele care se lepădaseră de Hristos L-au mărturisit iarăşi. Călăii, fără să piardă timpul, i-au ucis pe preot şi pe slujbaşe, dăruindu-le cununa muceniciei.
După aceea s-au apropiat de sfântă. În zadar i-a rugat să-i acopere puţin goliciunea. Nu-i dădeau nici o importanţă.
Au luat-o cu forţa, au atârnat-o de un copac şi i-au legat mâinile cu sfori, în formă de cruce. Apoi au scos din foc un cuţit înroşit. La vederea acestei privelişti înfricoşătoare, sfânta a zis:
–În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!
Călăii au început să-i taie sânii, până ce n-au mai rămas nimic din ei. Cu acelaşi cuţit i-au tăiat bucăţi din carnea de pe mâini.
Scoţând apoi din foc nişte unelte cu mânere lungi, ardeau rănile, precum şi toate membrele Sfintei. Îndată ce uneltele atingeau trupul ei, ieşea un fum gros.
Şi ca şi când acestea nu erau de ajuns, au coborât-o din copac şi au întins-o pe o grămadă de cuie pe care abia le scoseseră din cuptor. Apoi au luat nişte lopeţi de fier, le-au umplut cu alte cuie înroşite şi le-au pus peste trupul ei, apăsându-le cu putere. Peste puţin trupul său a devenit în întregime o rană. Bucăţi de carne cădeau pe jos, iar sângele curgea şuvoi.
Dar călăii nu-şi săvârşiseră încă lucrarea lor cumplită. Au scos din foc câteva ţepuşe atât de fierbinţi încât aruncau scântei. Cu acestea au început să sfâşie pieptul şi spatele Sfintei. Pe unde treceau ţepuşele, trupul era ars imediat. Astfel, nici o părticică din trupul ei n-a rămas nerănit. Mucenicia sa însă nu se terminase.
Călăii, după cum notează în versurile sale episcopul Ruisei, Nicolae, au scos din cuptor un lanţ înroşit. Deşi istovită, împărăteasa a reuşit să-şi facă semnul crucii şi să şoptească:
–În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Călăii i-au legat lanţul în jurul mijlocului, provocându-i o durere nesuferită. Apoi au luat o lopată înroşită.
–În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, a şoptit din nou Ketevan.
Au atins lopata pe fruntea şi pe gâtul ei. Un fum des i-a ieşit pe gură, pe nas şi pe urechi. Şi pe când se pregătea să-şi încredinţeze sufletul în mâinile lui Hristos, călăii au început ultima tortură.
Au luat o oală de fier, au băgat-o în foc şi au aşteptat să se înroşească bine. Apoi au luat-o şi au adus-o lângă muceniţă. Ea, arsă deja pe tot trupul, a şoptit pentru ultima oară:
–În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
În vreme ce cratiţa înroşită i-a acoperit capul sfintei şi i-a atins umerii, arzându-i carnea şi părul, fum gros s-a înălţat din nou. În aceeaşi clipă viteaza muceniţă şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Hristos, pentru a primi cununa neveştejită a biruinţei, în veşnica Lui împărăţie. Era ziua de 13 septembrie 1624.
În felul acesta s-a săvârşit Sfânta Mare Muceniţă Ketevan şi a ajuns la limanul liniştit al raiului, unde se roagă neîncetat Domnului pentru poporul ortodox.

 

Semne şi minuni

Îndată ce sufletul ei a plecat spre sălaşurile dumnezeieşti, cerul a arătat biruinţa sa într-un mod suprafiresc: trei stâlpi de foc au coborât peste trupul ei, luminându-l minunat. Şi fiindcă mulţime de lume a început să se adune în piaţă, pentru a vedea minunea, şahul a poruncit ca trupul să fie aruncat într-o baltă, unde se scurgeau resturile din oraş. Dar lumina cerească a urmat acelaşi drum. Noaptea târziu câţiva creştini evlavioşi au scos din balta murdară trupul cel multpreţuit de ei, l-au aşezat într-un sicriu şi l-au îngropat cu cinste.
Sfânta Ketevan a primit de la Domnul harisma facerii de minuni. Nenumărate au fost minunile care s-au săvârşit la mormântul ei.

 

Sfintele moaşte

După un an, mormântul său a fost deschis, dar trupul mucenicesc nu era acolo. După cum a scris împăratul Teimuraz, câţiva monahi latini, care se aflau la curtea perşilor, i-au cerut şahului sfintele moaşte în schimbul a o sută douăzeci de mii de ruble. Însă şahul a refuzat. Nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Atunci monahii au început să-l caute în secret. După o străduinţă stăruitoare au descoperit mormântul sfintei, au scos moaştele din el, le-au ascuns şi aşteptau prilejul cel mai bun pentru a fugi cu ele.
S-au gândit însă că cel mai bine era să se adreseze fiului sfintei, Teimuraz, care, la şapte luni după distrugerea Kahetei, a preluat din nou conducerea ţării sale. L-au înştiinţat, aşadar, că-i vor dărui craniul şi mâna dreaptă din sfintele moaşte ale lui Ketevan. Au făcut asta pentru a câştiga bunăvoinţa lui şi, ca urmare, să le fie îngăduit să se instaleze în Georgia. Împăratul, îndată ce a auzit vestea, a ieşit cu arhiepiscopul Zaharia, cu preoţimea şi cu tot poporul, în cântări şi miresme de tămâie, pentru a întâmpina moaştele mamei sale. Bucuria şi emoţia tuturor era negrăită. Peste puţin timp, împărăteasa, mijlocitoarea lor la tronul lui Dumnezeu, avea să se afle între ei.
Primirea s-a făcut cu mare strălucire. Poporul a urmat cu evlavie sfintele moaşte până la catedrala Sfântului Gheorghe Purtătorul de Biruinţă, aflată în oraşul Alaverdi. Acolo au săvârşit slujba cuvenită şi, după ce s-au închinat, le-au aşezat sub sfânta masă, pentru a ocroti biserica şi întreaga ţară.
Între timp, monahii latini au aşezat pe ascuns restul moaştelor într-un chivot preţios şi le-au trimis la Roma, la cimitirul apostolului Petru, unde odihnesc până astăzi.
Cinstitul craniu şi mâna dreaptă a Sfintei au început să facă minuni. Mulţi bolnavi alergau cu credinţă la sfintele moaşte şi îşi redobândeau sănătatea.
Evenimentul acesta l-a făcut pe arhiepiscopul Zaharia, ca întâi-stătător al Bisericii din Georgia, s-o aşeze pe împărăteasa muceniţă în ceata Sfinţilor. Şi a stabilit ca pomenirea ei să fie prăznuită la data de 13 septembrie.
Până astăzi Biserica Georgiei o cinsteşte cu strălucire în fiecare an pe Sfânta Mare Muceniţă Ketevan şi o imploră să mijlocească pentru toţi creştinii la Domnul nostru Iisus Hristos, „căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor“.

 

O, luceafărul Bisericii ivirilor,
Sfântă preaostenitoare,
Mare Muceniţă şi împărăteasă Ketevan!
Luminează sufletul meu
cel întunecat de multe păcate.
O, mireasma Raiului,
podoaba şi mândria ivirilor!
Întăreşte-mă cu mijlocirile tale,
călăuzeşte-mă cu rugăciunile tale.
O, maică blândă,
fă-mă locuitor al Ierusalimului ceresc!
Potirul durerii mele alină-l
cu mângâierea ta cerească.
Primeşte, bucuria sufletului meu,
lumina ochilor mei,
Primeşte această smerită cântare!

Patericul georgian – XIII. SFÂNTUL MUCENIC SALVA ŞI CEI O SUTĂ DE MII DE MUCENICI

XIII. SFÂNTUL MUCENIC SALVA ŞI CEI O SUTĂ DE MII DE MUCENICI

Viteaz conducător de oşti

Sfântul mucenic al lui Hristos, Salva, se trăgea dintr-un neam de prinţi. Era înzestrat cu multe virtuţi, dar mai ales se distingea prin marea lui vitejie. De aceea Sfânta împărăteasă Thamar cea Mare (1184–1212) l-a ridicat la rangul de general şi l-a numit conducător al regiunii Ahalţihe, cu sediul în oraşul cu acelaşi nume. Ca subadministrator al regiunii l-a pus pe fratele lui, Ioan, vestit şi el pentru acţiunile sale.
Salva a fost conducătorul oştilor georgiene în războiul împotriva sultanului Ruknaldin, avându-i ca ofiţeri pe fratele său, Ioan, şi pe prinţul Zaharia Mhargeli. Prin iscusinţa sa, în 1203 şi-a condus armata spre o izbândă triumfătoare la Basiani, datorită căreia Georgia a cunoscut o pace lungă şi lipsită de tulburări.
După adormirea împărătesei Thamar, în 1212 pe tron a urcat fiul ei, Gheorghe, care a murit foarte de tânăr, la vârsta de 29 de ani, în 1223. Întrucât fiii lui erau minori, cârmuirea împărăţiei a fost luată de sora sa, Rusudan († 1247).
În vremea Rusudanei, care nu avea iscusinţa administrativă şi celelalte însuşiri ale mamei sale, în funcţiile publice, politice şi militare, au fost aşezaţi curteni linguşitori care nu erau vrednici de rangurile lor. Astfel ţara a început să decadă. Doar în sud-vestul ei, în regiunea Ahalţihe, fraţii Salva şi Ioan conduceau cu înţelepciune.

 

Atacul perşilor

În epoca aceea, şahul Persiei, Gealaladin (1220–1231), a fost silit de nenumăratele hoarde mongole ale lui Gingis Han să-şi lase împărăţia şi să se deplaseze spre Armenia împreună cu familia, cu bogăţiile, cu mulţime de popor şi cu armată mare. După ce a jefuit şi a pustiit regiunile sud-estice ale Armeniei, a atacat bogatele oraşe Dvin şi Ani, care erau conduse de familia prinţilor Margeli. Numai după ce aceste oraşe au fost trecute prin foc şi sabie, în 1225 împărăteasa Rusudan a hotărât să trimită împotriva asediatorilor trupe armate conduse de atabek-ul22 (Atabek: rang al Selgiukonilor (ata = părinte, bek = prinţ), pe care îl purta dascălul şi sfetnicul moştenitorului tronului în vremea când acesta era copil. Rangul acesta a fost adoptat de diferite împărăţii (Georgia, Azerbaidjan, Mongolia etc).) Ioan Margeli, om îngâmfat şi lipsit de conştiinţă, care prin purtarea lui trădătoare, cum vom vedea mai jos, a devenit pricina înfrângerii georgienilor.

 

Înfrângerea şi luarea în robie

Oştile georgiene au ajuns în regiunea Garnisi, aproape de ţinuturile Armeniei, şi acolo şi-au aşezat tabăra. Perşii se aflau deja acolo. Atabek-ul Ioan şi-a împărţit oastea pe regimente, aşezându-le în poziţie de război. Salva şi fratele lui erau conducătorii trupelor care urmau să se arunce primele în luptă. Şi într-adevăr, îndată ce s-a dat ordinul, ostaşii mucenicului purtător de biruinţă s-au aruncat ca leii asupra duşmanilor.
A început o luptă dură şi încrâncenată. Salva şi fratele lui luptau eroic în prima linie. Izbânda înclina de partea georgienilor. Însă pe neaşteptate purtarea trădătoare a atabek-ului a schimbat biruinţa în înfrângere. Ce-a făcut acesta?
În vreme ce, după planul de dinaintea luptei, trebuia ca la puţin timp după atacul lui Salva asupra oştilor duşmane să arunce şi acela în luptă grosul trupelor sale, a rămas nepăsător la distanţă, urmărind bătălia ca un simplu spectator. Trimiţând soli la el, Salva i-a cerut de trei ori întăriri, pentru că vedea că puţinii lui ostaşi nu mai puteau rezista mult în faţa nenumăratelor armate ale perşilor. Însă atabek-ul îi asculta nepăsător pe trimişi şi nu acţiona în nici un fel.
Atitudinea aceasta a atabek-ului constituie o enigmă pentru istorici. Unii o atribuie laşităţii, alţii – invidiei pe care o avea faţă de Salva pentru vitejia lui, iar alţii – încercării de răzbunare asupra împărătesei Rusudan, cu care atabek-ul avea neînţelegeri personale. În orice caz, urmarea este că în ceasul cel mai greu al luptei Salva şi fratele lui, Ioan, au rămas neajutaţi. Aşadar inevitabil, în ciuda izbânzii pe care o avuseseră la început, au cedat în faţa numărului mare al trupelor vrăjmaşe.
Cei doi eroi, nedumeriţi în legătură cu purtarea conducătorului lor, au preferat să cadă vitejeşte pe câmpul de luptă decât să se dea bătuţi şi să fie fugăriţi într-un mod laş.
Rândurile ostaşilor lor se răriseră deja. Bătălia era crâncenă. Fiecare soldat georgian, înconjurat de perşi, se lupta cu bărbăţie, înainte de a fi străpuns de sabia acelora.
În ceasul în care Ioan a căzut mort, calul rănit al lui Salva l-a aruncat pe acesta la pământ. Războinicul se afla pe jos fără coif şi cu sabia frântă. Perşii s-au aruncat asupra lui şi l-au luat în robie.
Georgienii care supravieţuiseră, rămaşi de-acum fără conducător, s-au retras în dezordine.
Nici în acest de pe urmă ceas atabek-ul n-a luat nici o măsură. Le-a poruncit trupelor rămase să se retragă odată cu oamenii lui Salva.
Înaintarea oştilor persane, după izbânda lor, a fost fulgerătoare. Pustiind ţara odată cu trecerea lor, s-au îndreptat spre Tbilisi.

 

„Nu mă lepăd de Hristos“

Între timp, viteazul Salva a fost dus în tabăra perşilor şi a apărut în faţa şahului. Acela, auzind de obârşia lui împărătească şi de nespusa lui vitejie, nu numai că l-a primit cu respect şi cinste, dar i-a dăruit şi o moşie în oraşul Ardabani, ca să trăiască cât se poate de decent.
După un an, şahul l-a chemat pe Salva şi i-a cerut cu hotărâre să-şi schimbe credinţa.
–Dacă te faci musulman, te voi înălţa în ranguri înalte şi-ţi voi dărui bogăţii nenumărate, i-a făgăduit.
–Nu-mi cere, împărate, să-mi las credinţa mea. Nici nu vreau să aud. Şi toate câte îmi fagăduieşti le nesocotesc dacă pentru asta va trebui să mă lepăd de Dumnezeul strămoşilor şi al patriei mele, adevăratul Dumnezeu şi făcătorul lumii. Pentru Hristos mă lepăd de toate, însă pentru nimic nu mă lepăd de Hristos.
Şahul s-a aprins de mânie. Un semn de-al lui era de ajuns pentru a-l trimite la moarte pe neînfricatul mărturisitor al Domnului. Dar s-a abţinut, sperând că până la urmă va reuşi să-l convingă.
–Salva, l-a sfătuit cu politeţe prefăcută, fie-ţi milă de vitejia şi de tinereţile tale. Cugetă la chinurile îngrozitoare şi la moartea amarnică ce te aşteaptă dacă nu te lepezi de Hristosul tău. Gândeşte-te şi la bunătăţile care te aşteaptă dacă mărturiseşti islamul. Spre binele tău, aşadar, primeşte adevărata noastră credinţă şi leapădă-te de rătăcirea ta.
Salva n-a răspuns imediat. A tăcut şi a zâmbit o vreme. Apoi a spus liniştit şi cu statornicie:
–Află o dată pentru totdeauna, şahule al Gealaladinului, că mărturisesc doar credinţa în Una şi cea de o fiinţă Treime, nimic altceva. Şi pricepe că nici bunătăţile pământeşti nu mă încântă, nici chinurile nu mă înfricoşează. Îmi fagăduieşti slavă? Eu doresc doar slava cerească, aproape de Preaslăvitul meu Dumnezeu. Îmi fagăduieşti comori? O singură comoară doresc, fericirea veşnică a împărăţiei cerurilor. Fă-mi, aşadar, ce voieşti. Ai putere asupra trupului meu, dar n-ai putere asupra sufletului meu. Mă vei tortura? Mă vei arunca în foc? Dar în mine arde un foc şi mai puternic, aprins de Dumnezeul-om, Hristos. Sunt pregătit pentru toate.

 

Mucenicia

Şahul, înfuriat de purtarea neîngăduită a lui Salva, a poruncit să fie dezbrăcat şi bătut cu sălbăticie.
Călăii l-au luat, i-au sfâşiat hainele şi l-au lăsat complet dezbrăcat. Apoi au început să-l bată fără milă cu nişte beţe groase, să-l lovească cu picioarele şi să-l târască pe jos.
Mucenicul, răbdând loviturile fără să scoată cel mai mic geamăt, pentru a-şi face curaj îşi zicea:
–Bucură-te, Salva, căci odată cu hainele te-ai lepădat şi de „omul cel vechi, stricat de patima păcatului“. Dumnezeul cel fără de păcat, Salva, a fost dezbrăcat, lovit şi a murit pe cruce pentru tine. Mori şi tu, păcătosul, acum, pentru El, câştigând astfel viaţa cea fără de sfârşit. Atâţia răufăcători îndură moartea pentru câştiguri materiale şi stricăcioase; tu n-o vei îndura pentru un câştig duhovnicesc şi nestricăcios? Pentru împăraţii pământeşti, care te-au cinstit aici pe pământ, erai gata să-ţi jertfeşti viaţa; pentru Împăratul ceresc, care te va cinsti veşnic, n-o vei jertfi?…
Însă peste puţin timp, atletul lui Hristos nu mai putea să şoptească nici un cuvânt. Oasele i se zdrobeau sub loviturile sălbatice ale călăilor. Era pe jumătate mort atunci când Gealaladin a poruncit să fie aruncat într-o celulă mizerabilă. Închis acolo, în anul 1227 fericitul Salva şi-a încredinţat sfinţitul său suflet în mâinile Domnului, după ce păzise cu vitejie credinţa lui până la sfârşit.

 

Cucerirea Tbilisului

Armata persană se apropia deja de Tbilisi. În faţa pericolului, împărăteasa Rusudan a părăsit oraşul şi s-a refugiat în fortăreaţa Istimerad, la Kartala, lăsând pentru apărarea capitalei o oaste puternică condusă de Memnon Boţogeli.
Gealaladin, printr-o acţiune rapidă de încercuire, a asediat Tbilisul din toate părţile. Totuşi, datorită rezistenţei eroice a apărătorilor săi n-a putut să-l cucerească, în ciuda atacurilor repetate asupra lui. Şi fără îndoială oraşul ar fi rămas necucerit, dacă nu era ajutat de perşii care locuiau în el. Aşadar ce s-a întâmplat?
În partea sud-estică a Tbilisului trăiau de mulţi ani nenumăraţi perşi, care se ocupau îndeosebi cu negustoria. Unii dintre ei, deci, s-au înţeles pe ascuns cu Gealaladin să deschidă la o anumită oră una din porţile de sud-est ale cetăţii, cea numită Gagis-Kari. Pe poarta aceea aveau să intre ostaşii în oraş pentru a-l supune.
Planul lor a fost încununat de un succes deplin. Astfel, într-o dimineaţă, uimiţi şi înspăimântaţi, locuitorii capitalei au văzut drumurile pline cu războinici perşi. Oastea cetăţii, avându-l conducător pe Memnon, s-a aruncat asupra lor fără întârziere. Au început lupte crâncene pe străzile oraşului. Duşmanii se băteau cu turbare corp la corp. Vitejia încrâncenată a georgienilor era incredibilă.
Memnon secera cu sabia lui capetele duşmanilor. Însă la un moment dat, în învălmăşeala cumplită, i-a căzut coiful. Atunci unul dintre perşi i-a aruncat o suliţă în cap şi l-a ucis.
Georgienii, pierzându-l pe viteazul lor conducător, şi-au pierdut şi moralul. S-au înspăimântat şi s-au descurajat. Astfel vrăjmaşii n-au întârziat să-i zdrobească, după care au trecut oraşul prin foc şi sabie. Nenumăraţi creştini – bărbaţi, femei şi copii – au fost înjunghiaţi, iar o sută de mii au fost luaţi prizonieri. Toate clădirile au fost jefuite şi toate bisericile pângărite, înainte de a fi distruse şi pustiite. Într-un timp foarte scurt, acolo unde odinioară se întindea un oraş frumos şi viu, nu mai existau decât ruine, fum şi cadavre. Aşa cum din Ierusalim nu rămăsese nimic în urma distrugerii sale de către romani în anul 70 d.H., la fel se întâmplase acum şi la Tbilisi. Cu toate acestea, fortăreaţa Nisan, aflată în partea de sus a oraşului, se afla încă în mâinile georgienilor şi avea o oaste puternică. Împărăteasa, care între timp plecase din Istimerat în Kutaisi, când a aflat de nenorocirea care lovise capitala, a trimis poruncă oştii din Nisa, prin fratele lui Memnon, să părăsească fortăreaţa. Astfel, şi aceasta a căzut degrabă în mâinile duşmanilor.
Gealaladin, stăpân de-acum peste tot oraşul, a ordonat să fie dărâmată turla bisericii Sfântului Sio şi în locul ei să fie pus cortul său. Când porunca i-a fost împlinită, a urcat acolo pentru a privi cu desfătare ruinele Tbilisiului.

 

O sută de mii de mucenici

Dar izbânda lui nu era deplină – aşa credea –, dacă nu schimba credinţa tuturor robilor săi creştini. Şi ce-a făcut?
Mai întâi a poruncit să fie scoase din biserică icoanele Domnului şi ale Maicii Domnului şi să fie aşezate în mijlocul unui pod care uneşte malurile râului Kir. Apoi a pus soldaţi înarmaţi cu săbii la cele două capete ale podului. Iar la urmă a pus un bărbat cu voce puternică să-i anunţe pe prizonierii care erau adunaţi acolo hotărârea lui:
–Marele nostru împărat vă porunceşte să vă lepădaţi de Hristosul vostru şi să primiţi credinţa noastră. Pentru a dovedi convertirea voastră trebuie să scuipaţi şi să călcaţi în picioare aceste icoane. Dacă veţi face aşa, veţi fi eliberaţi imediat şi veţi primi ca răsplată daruri bogate. Dar dacă, dimpotrivă, nu veţi asculta, veţi fi înjunghiaţi de săbiile tăioase pe care le vedeţi în mâinile ostaşilor şi aruncaţi în râu.
Gealaladin era sigur că vor asculta de porunca lui, pentru a nu-şi pierde vieţile. Dar a greşit. Nu ştia că credinţa în Hristos a poporului georgian era atât de mare, încât nu putea fi biruită nici de moarte. Astfel, când l-au auzit pe crainic, cei o sută de mii de prizonieri creştini – bărbaţi, femei, bătrâni, tineri, episcopi, preoţi şi monahi –, într-un cuget şi într-un glas au hotărât să-şi ofere trupurile lor ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu (Romani 12, 1). Se bucurau, desigur, atât pentru că vor mărturisi credinţa lor în faţa barbarilor, pecetluind mărturisirea cu propriul lor sânge, cât şi pentru faptul că vor scăpa grabnic de chinurile trecătoare, dobândind prin mila dumnezeiască bunurile veşnice ale împărăţiei cereşti. Răspunsul pe care l-au dat şahului a fost limpede:
–Noi, cu harul Domnului, suntem creştini. Această sfântă credinţă am învăţat-o şi ne-a fost predanisită de strămoşii noştri. Mărturisim deci în faţa voastră că noi credem în Sfânta Treime. Acum, desigur, întrucât am călcat poruncile Lui şi am nesocotit legea Sa, pe bună dreptate a îngăduit distrugerea ţării noastre şi înrobirea de către voi, vrăjmaşii noştri necredincioşi. Însă orice am păţi, nu ne vom lepăda de adevăratul nostru Dumnezeu şi nu vom necinsti sfintele Lui icoane. Pentru curăţirea noastră de păcatele pe care le-am săvârşit în viaţa pământească, suntem gata să murim muceniceşte. Să nu credeţi, necredincioşilor, că frica de moarte sau darurile voastre bogate ne vor putea despărţi de iubirea lui Hristos. Nici unul dintre noi nu se va lepăda de Acesta! Nici unul dintre noi nu va scuipa şi nu va călca în picioare sfintele icoane! Iată capetele noastre! Tăiaţi-le, pentru a ne înfăţişa înaintea Domnului.
Şi, ridicând mâinile la cer, au încheiat printr-o scurtă rugăciune:
–Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, întăreşte-ne şi primeşte în mâinile Tale sufletele noastre!
Soldaţii au început să-i ducă în faţa icoanelor. Unul câte unul, apropiindu-se, în loc să le scuipe, se închinau la ele cu evlavie. În aceeaşi clipă li se tăiau capetele, care erau aruncate împreună cu trupurile în apele râului Kir, care curgea pe sub pod. În felul acesta, într-o singură zi cei o sută de mii de prizonieri georgieni au fost ucişi!

 

Un bătrân…

Se spune că un bătrân cărunt, atunci când se apropia de icoane şi era îndemnat de perşi să le scuipe, a căzut în genunchi şi a spus:
–Dar cum e cu putinţă să scuip sfintele icoane ale Domnului meu şi ale Preacuratei Maicii Sale? Dumnezeul meu, iartă-mă! Maica Domnului meu, îndură-te de mine!
Cu aceste cuvinte a căzut peste icoana Maicii Domnului şi şi-a dat sufletul. Cu toate acestea, călăii cei severi i-au decapitat chiar şi trupul său mort, înainte de a-l arunca în râu.

 

… şi un tânăr

Când a venit rândul unui tânăr preafrumos, chiar şi perşilor celor reci la inimă le părea rău de moartea sa. S-au străduit, aşadar, vreme îndelungată să-l convingă că trebuie să se supună, fie şi prefăcându-se, poruncii şahului.
–Iată! i-au spus la un moment dat. Nu scuipa icoanele. Scuipă lângă ele. Asta e de-ajuns pentru a-ţi salva viaţa.
Şi tânărul, înfricoşat, a scuipat în stânga icoanelor. Îndată perşii, aplaudând şi mândrindu-se, l-au luat deoparte şi au început să-l îmbrăţişeze şi să-i spună vorbe de laudă şi să-l felicite. Dar deodată acela, ca şi când s-ar fi trezit dintr-o ameţeală, a zis:
–Dumnezeul meu, ce-am făcut? E cu putinţă să nu mărturisesc împreună cu fraţii mei? E cu putinţă să mă lepăd de Tine şi să-l urmez pe blestematul Mahomed? Voi fi singurul care scapă de moarte în felul acesta ruşinos? Nu! Nu mă voi despărţi de ceilalţi creştini. Vin lângă Tine, Doamne!
Printr-o mişcare bruscă a scăpat din mâinile perşilor, a alergat la sfintele icoane, a îngenuncheat în faţa lor şi, plângând amarnic, a strigat:
–Împărăteasa cerurilor! Ia-mă pe mine, fiul cel risipitor, sub acoperământul tău!
În clipa aceea şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Călăii i-au decapitat trupul mort şi l-au aruncat în apele repezi ale râului, aşa cum făcuseră mai înainte şi cu trupul bătrânului.
Astfel, nici unul dintre cei o sută de mii de prizonieri georgieni nu s-a lepădat de Domnul. Toţi au fost înjunghiaţi de voie, ca nişte oi credincioase bunului lor Păstor.

 

Cele ce au urmat

După cum scrie un cronicar din epoca aceea, cineva putea trece de pe o parte pe cealaltă a râului fără să-şi ude picioarele, călcând pe trupurile Sfinţilor Mucenici. Iar apele râului au rămas înroşite de sângele creştinilor vreme de două săptămâni.
Crâncenul Gealaladin a urmărit mucenicia prizonierilor din turla catedralei Sfântului Sio, unde-şi întinsese cortul. Iar când şi ultimul mucenic fusese ucis, seara târziu, o lumină cerească în formă de stâlp a coborât deasupra podului, luminând întreaga regiune, şi în acelaşi timp un cutremur puternic a dărâmat cortul şahului din vârful bisericii.
De atunci podul acela s-a numit „Podul celor o sută de mii de mucenici ai Tbilisului“ sau „Podul mucenicilor“.

Patericul georgian – XI. SFÂNTUL GRIGORIE HANGELI

XI. SFÂNTUL GRIGORIE HANGELI

Primii ani

Sfântul Grigorie Hangeli s-a născut în anul 759 la Kartala, din părinţi nobili şi evlavioşi. Încă de mic a fost luat la palat de soţia domnitorului Nerses, care era mătuşa lui şi care l-a crescut cu deosebită grijă.
Chiar din primii ani s-a arătat nespus de cucernic şi foarte inteligent. Din manifestările şi purtarea sa, părinţii lui au înţeles că era „vas ales“ al Domnului.
Vin şi carne nu voia să guste. Viclenie şi răutate nu cunoştea. Jocurile copilăreşti nu-i plăceau. Era numit „pustnic“, pentru că prefera liniştea şi izolarea în locul întâlnirilor cu oamenii şi discuţiilor.
Datorită inteligenţei şi sârguinţei cu care era înzestrat, curând a învăţat să citească şi să scrie în multe limbi. A studiat toate scrierile Sfinţilor Părinţi care erau traduse în limba georgiană şi a învăţat pe de rost atât Psalmii lui David, cât şi multe texte de cult. S-a dedicat şi studiului lucrărilor înţelepţilor şi filosofilor lumii, luând din ele tot ce era bun şi îndepărtând tot ce era rău.

 

Hirotonia

Când a crescut, Grigorie a devenit frumos şi zvelt, însă totodată şi cuminte, cuviincios, virtuos, plin de Duh Sfânt şi de credinţă (Fapte 11:24).
Buna sa mamă şi toţi cei care îl cunoşteau doreau să-l vadă preot. Cu toate acestea, el nu voia să se hirotonească, având în vedere atât valoarea preoţiei cât şi vârsta sa tânără. Prinţii se străduiau să-i stingă îndoielile prin cuvinte ca acestea:
–Nu vârsta este cea care-i dă vrednicie unui om, ci înţelepciunea şi virtutea. Eşti înzestrat cu maturitate duhovnicească şi cu multe alte harisme. Toate le datorezi Domnului. Eşti dator, deci, să le foloseşti spre slava Lui şi pentru poporul Său. Acela este Cel care te cheamă să-i devii slujitor, nu noi. De aceea fă ascultare şi nu-L întrista…
Prin multe asemenea vorbe l-au convins. Astfel, binecuvântatul Grigorie a fost hirotonit preot. Mulţime de lume a fost de faţă la hirotonia sa şi a primit din mâinile lui Preacuratele Taine. Toţi L-au slăvit pe Dumnezeu, plini de bucurie şi mulţumire.

 

La Opiza

Însă n-a trecut vreme multă şi tânărul cleric a fost războit cu sălbăticie de diavolul desfrânării. Simţind o chinuitoare ardere trupească, a hotărât să plece pe ascuns în alt ţinut, îndepărtat şi pustiu, unde avea să trăiască viaţa monahală.
Planul acesta l-a descoperit doar la trei prieteni credincioşi ai lui, iubitori de Dumnezeu şi virtuoşi ca şi el, şi le-a cerut să-l urmeze. Aceştia erau vărul său Sava, viitor episcop al Ishanului, Teodor, mai târziu întemeietor al mănăstirii Nedzvi, şi Hristofor, mai târziu întemeietor al mănăstirii Kuiriketi. Înflăcăraţi şi ei de iubirea dumnezeiască, au primit neşovăielnic să-l însoţească pe sfânt în călătoria lui şi să intre în tagma îngerească.
Au plecat, aşadar, bucuroşi spre Opiza, unde exista o mică mănăstire a Sfântului Înaintemergător Ioan şi care-l avea egumen pe părintele Gheorghe. Acolo cei patru au rămas doi ani.
Dar Grigorie tânjea după viaţa de pustnicie. Deseori vizita pustnici care se nevoiau în locuri îndepărtate. Le admira trăirea, râvnea la nevoinţele acestora, primea cu bucurie poveţele lor. Unul l-a învăţat privegherea şi rugăciunea, altul – iubirea şi nemânierea, altul – nerăutatea şi blândeţea, altul – înfrânarea şi asprele osteneli, altul – tăcerea şi postul.

 

Întemeierea Hangei

În vremea aceea trăia la Hangea, în regiunea Klarzeta, un pustnic bătrân şi evlavios, pe nume Hvedie.
Într-o zi, acel om sfânt a avut o vedere dumnezeiască: în locul unde este zidită astăzi biserica din Hangea a apărut un nor luminos în formă de biserică. O mireasmă nespusă a umplut locul şi totodată o voce s-a auzit zicând:
–Robul lui Dumnezeu Grigorie va ridica aici mănăstire, de unde ca o mireasmă bine mirositoare rugăciunile ucenicilor săi vor urca până la ceruri!
Îndată vocea s-a stins şi norul a dispărut. Inima lui Hvedie s-a umplut de o bucurie negrăită. De atunci pustnicul aştepta cu credinţă împlinirea proorocirii dumnezeieşti.
Peste puţină vreme, fericitul Grigorie, călăuzit de Sfântul Duh, l-a vizitat. După ce s-au sărutat frăţeşte şi s-au rugat la Domnul, Hvedie i-a povestit vederea sa lui Grigorie şi i-a arătat locul unde apăruse norul. Sfântul a fost fermecat de frumuseţea şi liniştea ţinutului.
–Voi merge la Opiza, a zis, şi dacă este voia lui Dumnezeu mă voi întoarce curând cu tovarăşii mei, care se află acolo.
Egumenul Gheorghe, care avusese şi el o vedere dumnezeiască, le-a dat cu bunăvoinţă celor patru părinţi binecuvântare de a pleca din mănăstire.
Au venit, aşadar, la Hangea şi au început imediat să construiască sălaşul monahal: mici chilii, trapeză şi biserică de lemn.
Curând au început să vină alături de ei şi alţi fraţi, iubitori de linişte şi rugăciune. Zi de zi numărul asceţilor creştea.
Între timp a sosit ceasul adormirii părintelui Hvedie. Toţi părinţii s-au adunat lângă el.
–Binecuvântează-ne, cinstite părinte, l-a rugat Sfântul Grigorie, acum, la plecarea spre lăcaşurile cereşti.
–Dumnezeul iubirii, al păcii şi al milostivirii să fie mereu împreună cu voi, i-a binecuvântat el. Rugaţi-vă şi voi pentru mine, fraţilor. Rugaţi-vă să dau răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos.
A închis ochii şi a adormit în pace. Părinţii l-au înmormântat cu evlavie şi l-au condus la mormânt cu cântări sfinte.

 

Trăirea ascetică

La Hangea, fraţii trăiau foarte ascetic. În chiliile lor aveau doar un pat mic, un scăunel şi un vas. Mâncarea lor zilnică era foarte puţină, atâta cât trebuia ca să trăiască, şi aceea de obicei foarte sărăcăcioasă: varză uscată, pâine şi apă. În afara mesei de obşte nu mâncau niciodată. Vin nu beau. Focul nu-l aprindeau, oricât de frig ar fi fost. Noaptea şi-o petreceau în rugăciune – dormeau foarte puţin –, iar ziua se îndeletniceau cu lucrul, cu studiul şi cu psalmodia.

 

Bunăvoinţa împăratului

Împărat al Georgiei era atunci iubitorul de Hristos Asot, urmaş al dinastiei Bagratidilor. Evlaviosul şi virtuosul său curtean, Gavriil Dapansuli, închinător neobosit la mănăstiri, l-a înştiinţat despre Sfântul Grigorie şi despre obştea sa. Atât de mare era entuziasmul şi bucuria lui Gavriil când vorbea despre ascetul din Hangea, încât Asot a dorit să-l cunoască. Aşadar, printr-un ofiţer din garda sa, i-a trimis Sfântului o epistolă prin care îl invita la palat.
Fericitul Grigorie a răspuns cu simplitate invitaţiei împăratului, care l-a primit cu mult respect.
–Împăraţilor lui Israel, a spus, Dumnezeu le-a trimis prooroci şi judecători pentru a-i călăuzi pe calea evlaviei şi slavei. Acum te-au trimis în ţara mea pe tine, sfinţite părinte, spre a cinsti poporul nostru iubitor de Dumnezeu şi pentru a deveni mijlocitor al nostru la Hristos.
În loc de alt răspuns, Sfântul i-a dat următoarea binecuvântare:
–Preacucernice împărate, Dumnezeu să-ţi dăruiască virtuţile şi strălucirea marelui David. Tu şi urmaşii tăi nicicând să nu plecaţi din acest pământ binecuvântat. Să rămâneţi mereu pe tronul împărătesc al ţării noastre ca nişte stânci neclintite, îngrijindu-vă de bunăstarea poporului vostru. Amin.
După aceea a luat cuvântul ofiţerul care-i înmânase sfântului epistola împărătească. După ce a făcut o minunată descriere a Hangei, adăugă:
–Ţinutul are o climă deosebită, căci este mângâiat de soare şi ferit de vânturi. În apropiere se află un izvor nesecat, cu apă limpede ca şi cristalul. Pădurea este mare şi copacii dau multe roade sălbatice, dar ogoare pentru însămânţat nu există. Pe stâncile acelea uscate nici iarba nu creşte.
Când a auzit acestea, împăratul a dăruit mănăstirii terenuri care puteau fi cultivate. De atunci îşi arăta în toate chipurile bunăvoinţa lui către sfânt şi către obştea din Hangea. Dar şi fiii săi – Adarnase, Bagrat şi Guaram – se îngrijeau cu dărnicie de nevoile mănăstirii.

 

Căderea în păcat a împăratului

Asot s-a dovedit cârmuitor bun şi cinstit. Puterea lui s-a întins peste multe regiuni. La Artanuzi a construit un palat în care a trăit fericit cu familia lui, împărăteasa şi fiii săi, vreme de mulţi ani.
Dar vai şi amar! Cel ce şi-a petrecut tinereţile în evlavie şi cuminţenie a fost amăgit de diavolul desfrânării acum, la bătrâneţe. S-a îndrăgostit nebuneşte de o femeie cu mult mai tânără decât el şi a aşezat-o în palat, laolaltă cu soţia şi copiii săi, păcătuind cu ea aproape făţiş.
Sfântul Grigorie a fost înştiinţat de această faptă şi s-a întristat mult. N-a şovăit să-l viziteze pe împărat şi să-l cerceteze sever pentru desfrânarea lui.
Asot şi-a plecat ruşinat capul şi a promis s-o alunge pe femeie. Însă fiind înrobit de patima sa, n-a găsit puterea să-şi respecte făgăduiala.
Aşadar într-o zi, Sfântul, aflând că împăratul plecase într-o regiune îndepărtată a ţării, s-a dus cu câţiva fraţi la Artanuzi. Se înserase deja când au ajuns la palat. A trimis îndată pe unul din însoţitorii lui s-o găsească pe femeia desfrânată şi să-i ceară mâncare. Aceea le-a oferit cu bunăvoinţă hrană din abundenţă.
Când s-au ivit zorile, a înştiinţat-o prin acelaşi frate că vrea să o întâlnească. Luând cu ea două slujnice, a coborât şi a cerut binecuvântarea sfântului.
–Stai departe! i-a poruncit acela cu asprime.
Fraţii şi slujnicele au încremenit. Înspăimântaţi, s-au depărtat păşind înapoi.
–Mizerabilo! i-a zis atunci sfântul femeii. De ce ai intrat prin fărădelege între soţii legiuiţi? De ce l-ai aruncat în groapa păcatului pe împărat, ducându-l astfel la pieire atât pe el cât şi pe tine?…
–Omule al lui Dumnezeu! a răspuns ea izbucnind în lacrimi. Cuvintele tale mă ard! Află însă că nu sunt eu stăpână pe trupul meu. Împăratul mă ţine închisă în palat pentru a-şi satisface patima trupească. Nu mai ştiu ce să fac. Să fug? Oriunde aş merge mă va găsi. Sunt deznădăjduită…
Suspinele femeii i-au înmuiat inima sfântului, care şi-a preschimbat asprimea în blândeţe.
–Fiica mea, i-a zis părinteşte, ascultă-mă! Dacă faci ceea ce-ţi voi spune, te încredinţez că Domnul te va ierta.
– Sunt în mâinile tale, părinte! a strigat ea. Izbăveşte sufletul meu!
Atunci a binecuvântat-o şi i-a dat un cordon de la încălţămintea lui.
Încinge-te cu acest cordon peste mijloc, fiica mea, şi vino cu mine. Te voi conduce în mănăstirea Mere şi te voi încredinţa egumenei Fevronia. Vei rămâne acolo până ce, cu harul lui Dumnezeu, împăratul se va potoli.
Femeia, după ce le-a poruncit slujnicelor să se întoarcă la palat, l-a urmat cu bucurie pe sfânt.
Egumena Fevronia a primit-o cu multă iubire şi bunătate.
–Măicuţă, i-a spus sfântul, sufletul ei este tulburat. Ai grijă de ea ca de fiica ta şi păzeşte-o de Asot.
–Hristos îi va purta de grijă roabei Sale, a răspuns aceea cu smerenie.
Între timp împăratul s-a întors la palat şi a căutat-o pe ibovnica sa. Negăsind-o nicăieri, şi-a ieşit din fire. Şi-a chemat imediat toate slugile şi a început să le cerceteze cu ameninţări. Desigur, cele două slujnice, înfricoşate, i-au spus fără întârziere ce se întâmplase.
Fără a mai trage de timp a pornit spre Mere. În faţa egumenei a stat cu evlavie prefăcută.
–Ştiţi de ce am venit la mănăstirea voastră? a întrebat-o.
–Domnul ştie, i-a răspuns ea scurt.
–Iată, am venit pentru că părintele Grigorie, după câte se pare, a adus-o aici pe responsabila treburilor economice ale palatului nostru. Ei îi încredinţasem administrarea averii noastre. Am constatat însă că ne lipseşte o sumă importantă de bani. Trebuie, deci, să vină la palat să lămurim lucrurile, iar apoi se poate întoarce aici sau poate merge oriunde doreşte.
Maica Fevronia l-a privit în ochi şi a rostit rar acest stih din Sfânta Scriptură:
–Nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Hristos… Mânia lui Dumnezeu vine peste toţi fiii neascultării.
Cuvintele apostolului Pavel au căzut ca trăznetul asupra împăratului, care a rămas pentru un timp nemişcat şi tăcut, cu capul plecat de ruşine. În el se petrecuse un cutremur. Pentru prima oară a simţit cât de greu păcătuise.
–Fericit cel care nu mai este în viaţă, a şoptit, în timp ce se ridica să plece tulburat, schimbat, umilit…
Egumena, văzându-l într-o asemenea stare, i-a spus:
–Rămâi puţin, împărate, să te odihneşti, l-a rugat.
Dar Asot n-a ascultat-o.
–Roagă-te pentru mine.
Doar asta a spus, în vreme ce se depărta cu paşi rari, paşi care-l călăuzeau spre familia lui şi spre pocăinţă.

 

La Constantinopol

Obştea din Hangea sporise la număr şi se maturizase duhovniceşte. Astfel, Sfântul Grigorie s-a gândit că era timpul să fie rânduit un tipic care să stabilească programul slujbelor. A hotărât, aşadar, să călătorească chiar el până la Constantinopol, vestita capitală a imperiului bizantin, să viziteze mănăstirile şi să cunoască îndeaproape modul de viaţă al monahilor de acolo. Totodată a cerut de la un creştin pe care-l cunoştea şi care pleca atunci într-un pelerinaj la Locurile Sfinte să copieze şi să-i aducă tipicul faimoasei Lavre a Sfântului Sava.
Aşadar, după ce a lăsat un frate experimentat şi virtuos să-l înlocuiască la conducerea obştii, a plecat spre capitală împreună cu vărul său Sava şi cu un ucenic de-al lui.
Călătoria lor s-a desfăşurat cu bine. S-au închinat la multe sfinte moaşte şi au adunat experienţe bogate din viaţa monahală a Asiei Mici şi a Traciei Răsăritene. Slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu, au plecat pe drumul de întoarcere.
Ajungând la Tao, au fost înştiinţaţi că împăratul Asot fusese ucis şi că al doilea fiu moştenitor al Bagratului l-a succedat cu îngăduinţa celor doi fraţi ai lui, primul născut Adarnase şi fiul cel mic, Guaram.
Puţin mai târziu s-a întors şi pelerinul care fusese la Locurile Sfinte, aducând o copie a tipicului mănăstirii Sfântul Sava. Sfântul Grigorie, ţinând cont atât de regulile acestui tipic, cât şi de sfaturile pe care le-a adunat în timpul călătoriei sale, a alcătuit un tipic al mănăstirii Hangea. Tipicul acesta a fost pus în practică încet-încet în toate mănăstirile Bisericii din Georgia.

 

Episcopul cel nevrednic

Alături de ucenicii credincioşi ai lui Hristos se afla şi un trădător, Iuda. Între păstorii vrednici ai Georgiei se afla şi unul nevrednic, Ţkir, episcopul Adsiei. Om viclean şi ambiţios, a reuşit să urce pe scaunul episcopal cu ajutorul cârmuitorilor lumeşti.
Pentru purtarea lui necuviincioasă, care smintea poporul, primea mereu sfaturile, iar uneori şi mustrările, nu numai ale altor episcopi, dar şi ale pustnicilor din Klarzeta, îndeosebi ale Sfântului Grigorie.
Cu toate acestea, Ţkir rămânea neîndreptat. Şi îl vedea, desigur, cu ochi răi pe sfânt din pricină că îl mustra. Şi ce-a făcut netemătorul de Dumnezeu? A pus un răufăcător, arcaş iscusit, să-l ucidă, dându-i ca răsplată cinci capre şi douăzeci şi cinci de măsuri de mei.
Răufăcătorul a strâns informaţii despre viaţa zilnică şi despre mişcările sfântului. Şi într-o după amiază, în vreme ce acela se întorcea de pe ogoarele mănăstirii, l-a aşteptat undeva ascuns în pădurea Hangealei. Când l-a văzut că se apropie, şi-a încordat arcul. Însă atunci a văzut o privelişte ciudată: deasupra sfântului se înălţa un stâlp de foc, care urca până la cer, iar pe cap îi strălucea o cruce de aur! În aceeaşi clipă, arcul i-a picat din mână, iar el a căzut la pământ. Toate mădularele i-au paralizat dintr-o dată.
Sfântul s-a apropiat de el netulburat.
–Sărmane! i-a zis. De ce nu împlineşti porunca celui care te-a trimis? Aşadar viaţa unui om valorează cât cinci capre şi douăzeci şi cinci de măsuri de mei?
Tremurând şi plângând, răufăcătorul l-a implorat:
–Omule al lui Dumnezeu, milostiveşte-te de mine şi mă iartă!
Grigorie cel neiubitor de răutate l-a iertat îndată şi l-a însemnat cu semnul crucii, dându-i din nou sănătatea.
–Mergi în pace şi săvârşeşte binele, ca să nu păţeşti mai rău, l-a povăţuit în timp ce îşi lua rămas bun de la el.
Ţkir a turbat de mânie aflând că mustrătorul fărădelegilor sale n-a murit. A făcut, deci, o înţelegere cu o întreagă ceată de răufăcători, care au primit să distrugă mănăstirea Hangea în schimbul unei răsplăţi foarte mari.
Când aceia au plecat să-şi ducă la îndeplinire nelegiuitul lor scop, Ţkir pleca şi el la Ikorta. Acolo avea ascunşi bani şi aur, de care acum avea trebuinţă pentru înţelegerea satanică pe care o făcuse.
Însă în întunecimea lui sufletească uitase că dinte rău şi picior şovăitor este cel fără de credinţă în vreme de nevoie (Pilde 25:19). Intervenţia la timp a lui Dumnezeu, care destramă planurile celor vicleni (Iov 5:12), a izbăvit mănăstirea. Sosind la Ikorta, Ţkir a căzut la pământ mort!
Un preot care-l însoţea, cunoscând planurile sale, a trimis imediat la Hangea un bărbat iute de picior, care a ajuns înainte ca răufăcătorii să-şi înceapă lucrarea lor distrugătoare.
–Opriţi-vă! le-a strigat. Ţkir a murit…
La aflarea acelei veşti neaşteptate, lucrarea criminală a fost zădărnicită. Ceata, pierzând pe cel care avea să-i plătească, s-a întors la Adsi fără a face nici o vătămare sfântului aşezământ şi turmei din Hangea.

 

Sfârşit cuvios

Fericitul Grigorie, lucrătorul virtuţii şi făptuitorul voii lui Dumnezeu, a ajuns la adânci bătrâneţi. Împlinise 102 ani, dar cu toate acestea nici chipul său nu-şi pierduse vioiciunea, nici vederea nu-i slăbise. Ager şi sănătos, în deplinătatea puterilor sufleteşti şi trupeşti, iubea mult nu numai rugăciunea şi postul, dar şi rucodelia. Deseori le amintea ucenicilor săi cuvintele Apostolului: Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce (II Tesaloniceni 3:10).
Între timp, întemeiase în toată ţara multe mănăstiri, în care aşezase ca egumeni pe cei mai ostenitori şi virtuoşi ucenici de-ai lui. Pe toţi îi călăuzea cu înţelepciune, îi povăţuia cu discernământ, îi învăţa cu luminare dumnezeiască, îi ajuta cu bogata lui experienţă să înfrunte serioasele lor probleme duhovniceşti.
Iar când a sosit ziua adormirii sale, cu puţin înainte de a părăsi lumea cea deşartă, i-a chemat pe fraţi aproape şi le-a spus:
–Fiii mei, să păziţi poruncile lui Dumnezeu şi poveţele pe care vi le-am dat pentru mântuirea voastră. Dacă aflu îndrăzneală la Hristos, harul Său vă va vizita deseori şi în lumea aceasta şi în cealaltă. Să mă pomeniţi în rugăciunile voastre. Peste puţin ne vom despărţi, nădăjduiesc pentru scurtă vreme. Mă rog să ne întâlnim iarăşi cu toţii în împărăţia cerească. Preamilostive Dumnezeule, primeşte sufletul meu!…
Rostind acele cuvinte, chipul i se scălda în lumină dumnezeiască şi strălucea atât de tare, încât fraţii nu puteau să-l privească. Şi-a ridicat mâna şi a făcut semnul crucii peste mănăstire. Apoi a şoptit ultima lui rugăciune pământească:
–Doamne! Tu, Mântuitorul nostru, Cel ce Te-ai răstignit şi ai înviat, Atotputernice Dumnezeu, izbăveşte-i pe ucenicii mei şi pe tot poporul Tău credincios de cursele diavolului. Ocroteşte-i pe toţi cei care nădăjduiesc în Tine. Dăruieşte-mi şi mie, nevrednicului Tău rob, viaţa veşnică în împărăţia Ta.
Astfel şi-a încredinţat cu pace sufletul său Domnului. Era ziua de 6 octombrie a anului 861. În această zi în fiecare an Biserica prăznuieşte pomenirea lui.

Patericul georgian – X. SFÂNTUL MUCENIC ABO

X. SFÂNTUL MUCENIC ABO

De la Bagdad la Kartala

În secolul al VII-lea, când Georgia se afla sub ocupaţia musulmanilor arabi, voievodul Kartalei, Nerses, fiul lui Adarnase Kuropalat, a fost vorbit de rău de nişte duşmani ai lui către emirul stăpânitor Abul Mula şi a fost chemat la Bagdad, capitala califatului arab al Avasidilor (Califat se numeşte statul islamic al cărui conducător religios şi politic este califul (din verbul arab calafa care înseamnă las urmaş), adică urmaş şi moştenitor al „trimisului lui Dumnezeu“ Mahomed (570–632). Primii patru califi, Abu Bekr (632–634), Omar (634–644), Osman (644–656) şi Ali (656–661), care sunt numiţi desăvârşiţi (kulefai rasidin), au avut capitala în Medina, Arabia, cei paisprezece din dinastia Omeadinilor (661–750) au avut capitala în Damasc, iar cei treizeci şi şapte din dinastia Avasidilor (750–1258), la Bagdad. Musulmanii tradiţionalişti (suniţii) îi considerau pe califii Avasidi ca uzurpatori ai califatului şi ca simpli emiri, adică domnitori lumeşti.). Când a ajuns acolo, a fost aruncat în temniţă, fiind eliberat trei ani mai târziu, după moartea lui Abul Mula, de către fiul şi urmaşul ultimului Lagdan.
În perioada aceea trăia la Bagdad un fabricant de arome, Abo, care era credincios islamului şi bun cunoscător al cărţilor mahomedane. Cu ajutorul proniei Preabunului Dumnezeu, tânărul arab l-a cunoscut pe domnitorul proaspăt eliberat al Kartalei, care, după cum se pare, era un om deosebit, înzestrat cu multe harisme duhovniceşti. Atât de mult l-a impresionat pe Abo personalitatea lui Nerses, încât a hotărât să-l urmeze în ţara lui şi să intre în slujba sa.
La Kartala, Abo, datorită virtuţilor lui, a câştigat dragostea şi respectul tuturor. În timpul liber învăţa limba georgiană. Şi după ce a învăţat-o bine, s-a dedicat studiului sfintelor cărţi ale Vechiului şi Noului Testament. De asemenea, când putea mergea la bisericile Domnului, participa la slujbele creştine, asculta cu luare-aminte cântările şi predicile, îi întreba pe preoţi despre credinţa ortodoxă şi discuta cu georgieni evlavioşi. Astfel, încet-încet, mintea i s-a luminat, inima i s-a umplut de cucernicie şi sufletul său a crezut că Hristos este Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Cu toate acestea, n-a lăsat să se vadă îndată convertirea sa. Postea şi se ruga, cerând prilejul cel mai bun pentru a se boteza, deoarece îi era teamă de mahomedani, care se ridicaseră iarăşi împotriva lui Nerses şi-l obligaseră să părăsească Kartala.

 

Botezul din Hazaria

Nerses, după ce a trecut prin strâmtoarea Darial din Osetia cu trei sute de oameni, între care se afla şi fericitul Abo, şi-a continuat drumul spre nord, unde trăiau hazarii19 (Hazarii, vechi popor turc, care din secolul al V-lea d.H. locuiau pe malurile râului Volga, între Marea Caspică şi Marea Neagră. În secolul al VII-lea au fost cuceriţi de avarii din Rusia meridională. La început au fost idolatri, în secolul al VIII-lea au primit iudaismul, dar puţin mai târziu s-au întors la religia lor strămoşească. În secolul al IX-lea mulţi au devenit creştini datorită predicilor Sfinţilor Chiril şi Metodiu.). Împăratul hazarilor i-a primit cu ospitalitate pe georgieni. I-a găzduit şi le-a oferit hrană şi haine.
Abo, văzând că acolo nu este ameninţat de credincioşii lui Mahomed, şi-a împlinit în sfârşit sfânta lui dorinţă: a fost botezat în numele Sfintei Treimi de un preot foarte evlavios şi a devenit mădular al trupului lui Hristos, al Bisericii. În Hazaria trăiau atunci mulţi creştini, care Îl slăveau nestânjeniţi pe Domnul. De aceea Abo şi-a mărturisit fără teamă credinţa lui în adevăratul Dumnezeu.

 

În Abhazia

Peste puţin timp, Nerses i-a mulţumit împăratului hazarilor pentru ospitalitatea sa şi a plecat împreună cu însoţitorii lui spre Abhazia. Acolo îşi trimisese deja mama, soţia şi copiii, pentru a-i pune la adăpost de primejdia mahomedană.
Trei zile de drum obositor prin regiuni idolatre au străbătut până la graniţa Abhaziei şi au ajuns cu toţii, cu harul lui Dumnezeu, întregi şi sănătoşi.
Domnitorul creştin al ţării i-a primit cu multă bucurie. Iar Nerses, regăsindu-şi familia lui dragă, i-a mulţumit cu recunoştinţă Domnului.
Abo cel luminat prin botez a petrecut în post toată perioada celor trei zile de drum. Însoţitorii lui, plini de uimire, le-au spus despre convertirea şi evlavia lui domnitorului şi episcopului Abhaziei. Şi aceia, considerând că prezenţa lui în ţara lor este o sfântă binecuvântare, îl invitau deseori la ei şi discutau cu el despre Hristos, despre legea dumnezeiească şi despre mântuirea sufletului.
Iar Abo, văzând marea credinţă şi adânca evlavie a creştinilor abhazieni, a fost cuprins de râvnă dumnezeiască şi s-a hotărât să se dedea nevoinţei tăcerii. Astfel, din ziua pomenirii Sfântului Antonie (17 ianuarie), vreme de trei luni, până la strălucita sărbătoare a Paştilor, s-a nevoit sever în deplină izolare, tăcere, post şi rugăciune, supunându-şi trupul tânăr duhului său iubitor de Dumnezeu şi îndepărtând cu ajutorul lui Dumnezeu atacurile celui viclean.

 

Întoarcerea la Tbilisi

În anul 786 califul Lagdan i-a lăsat cu acte administrarea Kartalei nepotului său, Nerses Ştefan, fiul lui Gurghenie. Ştefan, trimiţând soli, l-a rugat pe calif să îngăduie întoarcerea unchiului său în Georgia. Lagdan a acceptat cererea noului domnitor. Îndată ce Nerses a primit vestea îmbucurătoare, s-a pregătit cu mare dorire pentru a se întoarce.
Atunci conducătorul Abhaziei l-a chemat pe fericitul Abo şi l-a sfătuit să nu meargă în Georgia, care era condusă de necredincioşi, ci să rămână alături de el pentru a fi în siguranţă.
–Tu te-ai născut mahomedan, i-a spus, şi de aceea vor încerca în fel şi chip să te readucă la rătăcirea lor. Mi-e teamă ca nu cumva să reuşească să te amăgească…
–De vreme ce Domnul m-a scos din întunecimea neştiinţei şi m-a adus la lumina cunoaşterii, a adevărului şi a mântuirii, atunci nu mă voi lepăda de Preasfântul Său Nume, a răspuns cu hotărâre Abo. Nici daruri şi bogăţii, nici cinstiri şi ranguri, nici chinuri şi moarte nu mă vor despărţi de iubirea lui Hristos. Nu, nu trebuie să rămân aici, biruit de teamă şi trai bun. Am îndatorirea, oricare ar fi urmările, să-L mărturisesc pe adevăratul Dumnezeu în faţa celor care-L urăsc şi să vădesc tuturor că m-am făcut creştin. Ce spune Mântuitorul nostru în Evanghelie? Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri. Şi iarăşi: Nu aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, şi ea le luminează tuturor celor din casă. De ce să ascund, aşadar, lumina pe care mi-a dat-o Hristos? Ca să nu pierd această viaţă trecătoare? Dar chiar dacă o voi pierde, mă voi afla mai curând aproape de preaiubitul Mire al sufletului meu. De aceea nu mă tem de moarte.
Domnitorul, văzând statornicia credinţei şi dorinţa mărturisirii pe care le avea sfântul, n-a stăruit mai mult. Astfel, l-a lăsat să plece cu Nerses în Georgia.
Când a ajuns la Tbilisi, Abo a arătat pe faţă că a devenit creştin. Cei care mai înainte erau de o credinţă cu el, mahomedanii, care îl cunoşteau, se străduiau, uneori pe ocolite şi alteori făţiş, să-l readucă la religia lor. Acela însă a rămas neclintit în credinţa creştină, pe care pretutindeni o propovăduia fără frică. Au trecut astfel trei ani, dar nimeni n-a pus mâna pe El, pentru că nu venise încă ceasul Lui (Ioan 7:30).

 

În faţa judecătorului

La începutul lunii decembrie a anului 789, nişte musulmani fanatici l-au răpit pe neaşteptate pe Abo, care abia ieşise din biserică, şi l-au târât cu forţa până la judecătorul din Tbilisi. Acela, când a auzit că este de credinţă mahomedană şi a trecut la altă religie, a poruncit să fie închis în temniţă. Dar puţin mai târziu, cu mijlocirea domnitorului Kartalei, Ştefan, a fost eliberat.
După câteva zile, aceiaşi oameni, fierbând de mânie şi ură, s-au dus din nou în faţa judecătorului.
–Cum l-ai eliberat pe acest ticălos, i-au spus, care a nesocotit legea lui Alah şi a profetului Mahomed şi s-a creştinat? Iată, acum umblă fără ruşine prin oraş şi-i îndeamnă pe ai noştri să facă la fel. Porunceşte să fie prins imediat şi să fie pedepsit pilduitor pentru îndrăzneala lui, altfel pe mulţi îi va târî în rătăcirea sa.
Nişte creştini au aflat despre denunţ şi au alergat neliniştiţi la Abo.
–Vor să te prindă, l-au prevenit. Ascunde-te cât mai e timp, căci te vor tortura cu sălbăticie.
–N-au decât să mă prindă, a răspuns netulburat sfântul. Sunt gata nu numai să fiu supus caznelor, ci să şi mor pentru Hristos.
A ieşit în drum fără teamă. Peste puţină vreme, slujbaşii judecătorului l-au găsit. L-au arestat şi l-au dus la judecător.
–Ce aud despre tine, Abo? l-a întrebat acela. Se zice că te-ai lepădat de credinţa noastră şi te-ai făcut creştin? Te-ai născut din părinţi musulmani şi ai fost crescut în legea lui Mahomed. Cum se face că ai fost atât de amăgit? Vino-ţi în fire! Mărturiseşte-l iarăşi pe adevăratul şi unicul nostru dumnezeu!
Binecuvântatul Abo, întărit de Duhul Domnului, a răspuns cu îndrăzneală:
–Într-adevăr, domnule judecător, m-am născut musulman, am fost crescut în legea islamului de către părinţii mei şi am crezut în Coran, atâta vreme cât nu cunoşteam Evanghelia. Însă când Dumnezeu a binevoit să mă despartă de neamul meu şi să mă călăuzească spre împărăţia Fiului Său, Iisus Hristos, am lăsat religia musulmană născocită de oameni şi am urmat Adevărul descoperit de Dumnezeu. Nu ascund, aşadar, că acum sunt creştin. Cred în singurul Dumnezeu adevărat, Cel în Treime, şi m-am botezat în numele Lui.
–Dar e cu putinţă să crezi în prostiile creştinilor? i-a spus judecătorul. Dacă sărăcia în care te afli te-a făcut să-i urmezi, îţi făgăduiesc că-ţi voi da mult mai multe comori decât ar fi aceia în stare să-ţi ofere şi cinstiri înalte.
–„Piară banii tăi, şi tu împreună cu ei!“, a răspuns Abo, folosind cuvintele apostolului Petru. Iar cinstiri de la oameni nu cer, pentru că nădăjduiesc că Hristos mă va cinsti în ceruri cu cununa mântuirii şi cu slavă veşnică.
După acest răspuns nesocotitor al Sfântului, judecătorul a poruncit să fie întemniţat. Era luni, 27 decembrie, praznicul pomenirii Întâiului Mucenic Ştefan.

 

În temniţă

Liniştit şi vesel, mucenicul cel iubitor de Hristos a fost dus în întunecata temniţă.
–Îţi mulţumesc, Dumnezeul şi Mântuitorul meu, Iisuse Hristoase, zicea în gândul lui, că m-ai învrednicit să fiu întemniţat pentru Sfântul Tău Nume.
Zilele şi nopţile şi le petrecea postind, vorbind în taină cu Domnul cel preaiubit de el şi mângâindu-i pe ceilalţi deţinuţi.
Temnicerii şi denunţătorii lui veneau deseori şi se străduiau să-l întoarcă la credinţa musulmană.
Unii îl luau cu binişorul:
–Fie-ţi milă, frate, de tinereţile tale. Dacă nu te vei întoarce la credinţa noastră, judecătorul te va condamna la moarte. Nu-ţi face atâta rău ţie însuţi, căci ne vei umple de tristeţe.
Alţii îl înjurau şi-l ameninţau:
–Tu crezi, ticălosule, că te va ajuta Hristosul tău? Hotărăşte-te: nimeni nu te poate scăpa din mâinile noastre! Te va aştepta moarte grea dacă nu-ţi schimbi părerile.
Abo tăcea. Mintea îi era neîntrerupt dedicată rugăciunii. În cele din urmă, văzând că stăruiau, le-a zis:
–Nu-mi mai spuneţi nimic, pentru că nu vă mai ascult, ca şi cum aş fi surd, şi nu-mi voi deschide gura, ca şi cum aş fi mut. Plecaţi de lângă mine, pângăritorilor, căci vreau să rămân singur cu Dumnezeul meu!
De atunci nu le-a mai vorbit.
Au trecut încă nouă zile. În această perioadă sfântul a slăbit la trup şi s-a întărit sufleteşte prin post desăvârşit şi priveghere necontenită.
În ziua a noua, ajunul Arătării Domnului, le-a spus creştinilor care se aflau împreună cu el în temniţă:
–Peste trei zile voi pleca la cele veşnice. Domnul m-a înştiinţat printr-un înger al Său că voi mucenici pentru numele Lui. Rugaţi-vă să rămân credincios credinţei mele şi să primesc cu vrednicie de la Hristos cununa muceniciei.
Noaptea şi-a petrecut-o în picioare, citind psalmi la lumina lumânării.
Erau zorile zilei de 6 ianuarie 790.
–Ziua de astăzi, le-a spus iarăşi sfântul creştinilor închişi, ne aminteşte de două biruinţe ale Domnului nostru asupra duhurilor viclene. Astăzi, aşadar, Hristos S-a botezat în Iordan, zdrobind capetele diavolilor spurcaţi care se cuibăreau în apele râului. De asemenea astăzi, vineri, a fost răstignit pe Golgota, biruindu-l prin moartea Lui pe diavolul cel ce urăşte binele. Mare este deci pentru toţi ziua de astăzi. Dar încă şi mai mare este pentru mine. Fiindcă mă voi boteza şi eu din nou, nu în apă, ci în sângele meu. Pentru că trebuie să-l birui, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, pe vrăjmaşul mântuirii noastre.

 

Pregătirea pentru mucenicie

A cerut apă şi ulei. Cu apa şi-a spălat faţa, iar cu uleiul şi-a uns capul, zicând:
–Odată făceam mir şi uleiuri aromate. Astăzi mă ung pentru ultima oară cu ulei, pregătindu-mi trupul pentru înmormântare şi strig cu dorire, cum m-a învăţat înţeleptul Solomon: Mireasma mirului Tău e mai presus de orice mireasmă, Hristoase al meu!
După aceea a rugat să i se aducă un preot, pentru a se împărtăşi. Şi a fost chemat un preot evlavios, care a venit în temniţă la ceasurile trei după amiază, aducând Preacuratele Taine.
–Îţi mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase! a strigat sfântul îndată ce s-a împărtăşit. Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să gust Trupul Tău de viaţă făcător şi cinstitul Tău Sânge, primind de la Tine bucurie, mângâiere şi putere. Până în ceasul muceniciei mele nu voi gusta altă mâncare, de vreme ce te am pe Tine înlăuntrul meu. Ştiu să n-o să mă părăseşti. Vei rămâne împreună cu mine.
Au trecut încă două zile. Duminică dimineaţa au venit slujbaşii judecătorului. După ce l-au legat cu lanţuri la mâini şi la picioare, l-au luat şi au plecat.
–Să vă rugaţi pentru mine! le-a strigat creştinilor în timp ce se depărta. Nu mă veţi mai vedea în lumea aceasta deşartă!

 

Condamnarea la moarte

L-au târât legat în lanţuri pe drumurile oraşului, râzând de el şi batjocorindu-l. Creştinii aflaţi de faţă vărsau lacrimi de tristeţe şi durere.
–Nu plângeţi pentru mine, le spunea. Dimpotrivă, să vă bucuraţi, pentru că merg la Domnul meu. Rămâneţi cu bine! Pacea lui Dumnezeu să fie cu voi!
Până ce a ajuns în faţa judecătorului, a rostit Psalmul 118: Fericiţi cei fără prihană în cale… La urmă a adăugat cuvintele tâlharul ce s-a pocăit: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.
Intrând în sala de judecată, şi-a făcut cu îndrăzneală semnul crucii.
–Ce-ai hotărât, Abo? l-a întrebat scurt judecătorul.
–Creştin sunt şi creştin voi rămâne, a răspuns cu statornicie sfântul.
–Deci n-ai de gând să laşi la o parte nebunia şi prostia ta?
–Nebuni şi fără de minte sunt cei care nu-L urmează pe Hristos.
–Ai grijă ce spui! Vorbele tale te vor osândi la moarte.
–Nu mi-e teamă de moarte, căci ea îmi va aduce viaţa veşnică. Fă repede ceea ce ai de făcut, pentru că nu ascult cuvintele tale. Mintea şi inima mea se află în cer, lângă Hristosul şi Dumnezeul meu.
–Dar ce lucru aşa bun ai găsit la Hristos, încât nu-ţi pare rău nici de viaţa ta?
–Ca să înţelegi ce lucru bun am găsit la Hristos, trebuie să crezi în Acesta şi să te botezi. Te îndemn, aşadar, să faci asta.
Judecătorul s-a făcut roşu de furie.
–Luaţi-l! a strigat. Luaţi-l şi tăiaţi-i capul!

 

Sfârşit mucenicesc

L-au scos afară din judecătorie. Acolo i-au scos lanţurile de la mâini şi picioare.
Şi-a scos singur hainele, şi-a făcut semnul crucii şi a şoptit:
–Te slăvesc şi Îţi mulţumesc, Preasfântă Treime, pentru că mă învredniceşti să am un sfârşit mucenicesc.
Faţa i s-a luminat de bucurie şi curaj.
A îngenuncheat, şi-a încrucişat mâinile la spate şi şi-a plecat capul.
Călăul l-a lovit de trei ori cu muchia săbiei, sperând că-l va speria şi-l va face să se lepede de Hristos. Dar Sfântul a rămas neclintit, răbdând loviturile cu tăcere vitejească.
În cele din urmă, a patra oară, călăul l-a lovit cu ascuţişul săbiei şi i-a tăiat capul. Astfel, fericitul Abo şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului. Era ziua de 8 ianuarie 790. La această dată în fiecare an se prăznuieşte pomenirea lui.

 

Arderea mucenicescului trup

Vrăjmaşii Domnului, văzând cu câtă credinţă şi nădejde în suflet a primit moartea atletul lui Dumnezeu, s-au simţit ruşinaţi şi umiliţi. Vrând, aşadar, să se răzbune pe el chiar şi mort, au mers la judecător şi i-au spus:
–După cum se ştie, creştinii obişnuiesc să fure trupurile celor care au murit pentru Hristos şi să le cinstească deosebit de mult. Şi spun că trupurile acestea fac minuni. Hainele şi părul mucenicilor lor sunt împărţite, pentru că se zice că tămăduiesc bolnavii. Cu astfel de rătăciri îi amăgesc pe mulţi naivi. De aceea, te rugăm, dă-ne trupul lui Abo. După ce-l vom arde, vom împrăştia cenuşa în aer. În felul acesta vom evita orice amăgire a creştinilor.
–Luaţi trupul şi faceţi ce vreţi cu el, le-a răspuns judecătorul.
Au ridicat, aşadar, trupul mucenicului şi l-au băgat într-un sac, împreună cu hainele lui. Au pus acolo chiar şi pământul udat de sângele său. În felul acesta n-a rămas nimic care să poată fi luat de creştini. După aceea au urcat sacul într-un car şi l-au dus afară din Tbilisi, în regiunea Sagodebeli (care înseamnă locul plângerii), unde se află cimitirul oraşului. Au aprins un foc mare şi au aruncat sacul cu trupul mucenicului, după ce turnaseră ulei pe el. Oasele, care n-au ars, le-au aruncat de pe un pod, care astăzi se numeşte Podul Mucenicului, în râul Kir.

 

Minuni şi semne

Atâta timp cât trupul a ars, musulmanii n-au lăsat pe nici un creştin să se apropie de foc. Însă îndată ce arderea s-a săvârşit, mulţi creştini s-au adunat acolo. Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, bolnavi şi neputincioşi veneau cu evlavie, aducând lumânări şi tămâie. Slăvindu-L pe Dumnezeu şi cerând mijlocirile robului Său, Abo, luau ca binecuvântare puţin pământ din locul unde avusese loc arderea. Mulţi bolnavi cu credinţă puternică şi-au regăsit sănătatea cu pământul acela.
De altfel, Atotputernicul Dumnezeu a vădit făţiş cinstirea veşnică a lui Abo, printr-un semn minunat. În aceeaşi zi, la un ceas după miezul nopţii, o stea trimisă de Dumnezeu a stat exact deasupra acelui loc unde arsese trupul mucenicului. A rămas acolo vreme de două ore, strălucind cu lumina ei peste întregul Tbilisi.
Creştinii şi musulmanii au privit cu toţii cu teamă ciudatul fenomen. Desigur, unii din slujbaşii judecătorului au vrut să meargă până acolo ca să cerceteze de aproape steaua. Însă nu s-au putut apropia pentru că îi împiedica atât lumina orbitoare cât şi cumplita lor frică.
În noaptea următoare, iarăşi, din apele Kirului, de sub podul unde au fost aruncate oasele sfântului, a ieşit un stâlp luminos care se înălţa până la cer şi lumina întreaga regiune dimprejur.
Prin toate semnele acestea Domnul a binevoit să arate puterea Lui dar şi adevărul cuvintelor Sale: Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti (Ioan 12, 26).

Patericul georgian – VII. SFÂNTUL SISOE ZĂVORÂTUL

Patericul georgian
VII. SFÂNTUL SISOE ZĂVORÂTUL

Iubitor de Dumnezeu „din pântecele mamei sale“

Fericitul Sisoe a fost unul din ucenicii Cuviosului Ioan Zedazneli. S-a născut în Siria, la Antiohia, la începutul secolului al VI-lea, din părinţi nobili şi bogaţi, care nu mai aveau alţi copii. Sisoe era singurul moştenitor al uriaşei lor averi şi singura mângâiere a bătrâneţilor lor. L-au crescut, aşadar, cu multă blândeţe şi grijă, sădind în sufletul lui seminţele virtuţii şi evlaviei. Acela, iarăşi, binevoitor, a ascultat sfaturile folositoare şi dumnezeieştile lor învăţături. Încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt (Luca 1:15), precum Sfântul Ioan Botezătorul. După ce a învăţat să citească, s-a dedicat neîncetat studiului Sfintelor Scripturi, purtând mereu cu el Noul Testament şi Psaltirea. La vârsta de 16 ani înţelegea atât de bine şi tâlcuia atât de înţelept cuvântul lui Dumnezeu, încât pe mulţi i-a uimit.
Părinţii lui, văzându-l că studiază necontenit, s-au neliniştit. Deseori îl îndemnau să se mai şi odihnească puţin. Uneori ajungeau să-i ia cărţile sfinte, lucru ce-l umplea de tristeţe pe tânărul iubitor de Dumnezeu.
–De ce nu mă lăsaţi să învăţ legea lui Dumnezeu? i-a întrebat plângând. Aceste cărţi sunt marea mea comoară. Vă rog să mi le daţi înapoi…
Cu lacrimi şi rugăminţi îi îmbuna. Şi luând din nou textele inspirate de Dumnezeu, continua studiul, plin de bucurie. Cu cât creştea, sporea în evlavie şi dobândea tot felul de virtuţi. Astfel, harul Duhului Sfânt s-a revărsat asupra lui şi a devenit ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu (Psalmi 51:8).

 

Întâlnirea cu Cuviosul Ioan

Avea douăzeci de ani când a auzit de Cuviosul Ioan Zedazneli, care trăia într-o pustie, aproape de Antiohia, şi care avea mulţi ucenici. Fără să stea prea mult pe gânduri, a fugit pe ascuns de acasă şi a alergat să-l găsească pe marele ascet.
Când în cele din urmă l-a întâlnit, a căzut la pământ şi i s-a închinat:
–Ridică-te, Sisoe, fiul meu, i-a spus acela liniştit.
Auzindu-şi numele, tânărul a început să tremure. S-a cutremurat atât de mult, că nu mai putea rosti nici un cuvânt.
–De ce te-ai tulburat? l-a întrebat cuviosul. Pentru că Domnul mi-a descoperit numele tău? Dacă crezi în El şi-n Evanghelia Lui, nu trebuie să te îndoieşti că „toate sunt cu putinţă celui ce crede“.
L-a ridicat, l-a îmbrăţişat şi l-a binecuvântat. După aceea s-a întors către ucenicii săi, care stăteau puţin mai încolo, şi le-a şoptit:
–Acest tânăr este alesul Domnului. Va călăuzi multe suflete pe calea virtuţii.
Şi întorcându-se către Sisoe, i-a spus:
–Fiul meu, în seara asta vei rămâne aici, ca să te odihneşti. Însă mâine te vei întoarce acasă. Vei lua binecuvântarea părinţilor tăi şi după aceea vei veni iarăşi lângă noi.
Porunca părintelui l-a întristat mult pe tânăr. Dorea din tot sufletul să se facă monah şi-i era teamă că părinţii lui nu-i vor da binecuvântare pentru asta. Dar ascetul cel înainte-văzător l-a liniştit:
–Crede-mă, Sisoe, tatăl şi mama ta vor îmbrăca veşmântul monahal înaintea ta! Du-te, deci, şi Dumnezeu să te aibă în pază.
Făcând ascultare, tânărul a luat binecuvântare de la părinte şi s-a întors la casa părintească. I-a fost greu să-şi justifice absenţa. Totuşi, bucuria întoarcerii a fost atât de mare, încât părinţii au uitat repede această faptă.

 

Părinţii lui se călugăresc

Duminică, ca de fiecare dată, au mers toţi trei la biserică. Pericopa evanghelică pe care a citit-o diaconul la Sfânta Liturghie conţinea şi aceste cuvinte ale lui Hristos: Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică (Matei 19:29).
Aşadar seara, pe când mâncau, Sisoe i-a spus tatălui său:
–Ai auzit, tată, ce-a spus Domnul în Evanghelia de azi? Ce ne împiedică să ne facem ucenicii Lui? Nu merită să nesocotim puţinele şi zadarnicele bunătăţi ale lumii acesteia, pentru a lua de o sută de ori mai multe şi pentru a moşteni viaţa veşnică?
–Fiul meu, a răspuns acela, mama ta şi cu mine suntem deja bătrâni. De multă vreme ne dorim şi plănuim să ne retragem în mănăstire. Îţi vom lăsa toată averea noastră. E timpul să te gândeşti şi tu la căsătorie…
Sisoe şi-a adus aminte de cuvintele profetice ale Sfântului Ioan şi inima i s-a umplut de bucurie. „Slavă Domnului!“, s-a gândit. „Peste puţină vreme voi fi liber să-mi împlinesc şi eu dorinţa.“
–Sfântă este cugetarea voastră, le-a spus părinţilor săi. Nu întârziaţi deloc să vă dedicaţi Domnului, căci nu ştiţi când vă va vizita moartea. Cât despre mine, sunt încă mic, abia am douăzeci de ani. Să mai treacă un timp şi pe urmă, dacă vrea Dumnezeu, mă voi îngriji să-mi găsesc o soţie.
Părinţii cei blânzi au fost convinşi de cuvintele fiului lor. Astfel, Sisoe a condus-o mai întâi pe mama sa într-o obşte de maici şi a încredinţat-o egumenei.
–Dragă mamă, i-a spus emoţionat, în viaţa aceasta nu ne vei revedea nici pe mine, nici pe tata. Ne vom întâlni doar în duh, prin rugăciune. Acum aparţii lui Hristos. Să rămâi până la sfârşit credincioasă Acestuia şi să asculţi de egumenă. Să ne întâlnim cu bine în Rai!
A îmbrăţişat-o cu lacrimi pentru ultima oară, a luat binecuvântarea ei şi s-a îndepărtat în grabă.
Apoi l-a condus pe tatăl său la o mănăstire. După ce a luat şi binecuvântarea lui, s-au despărţit pentru totdeauna.

 

În pustie

Fiind liber de-acum, Sisoe s-a îngrijit mai întâi să scape de povara moştenirii părinteşti. O parte a averii lui a împărţit-o mănăstirilor în care se închinoviaseră părinţii lui, iar restul l-a dat săracilor. El a păstrat doar Sfânta Evanghelie. Astfel, cu sfânta carte în mâini, a pornit pe drumul pustiei.
Când l-a văzut Cuviosul Ioan, i-a spus bucuros:
–Fericit eşti tu, fiul meu Sisoe! Ai luat drumul pustiei şi nu te-ai uitat înapoi. Te încredinţez că te-ai eliberat fără trudă de legăturile lumii şi ale diavolului, pentru că L-ai iubit din inimă pe Hristos.
Din ziua aceea Sisoe a devenit ucenic credincios al Cuviosului Ioan, care foarte curând, văzând bunăvoinţa şi nevoinţa lui statornică, l-a tuns monah.
După ce a îmbrăcat schima monahală, tânărul ostenitor a fost şi mai adânc pătruns de iubirea dumnezeiască. Sub călăuzirea părintelui său deosebitor a cunoscut toată ştiinţa trăirii monahale. Datorită ascultării depline, smereniei adânci, iubirii nesfârşite şi altor dumnezeieşti virtuţi ale lui, s-a învrednicit să primească de foarte devreme harisme cereşti. Cuviosul Ioan observa cu uimire şi teamă sfânta bogăţie duhovnicească a ucenicului său, care în numele şi cu puterea lui Hristos începuse să-i vindece minunat pe bolnavi şi să alunge demonii. Rămânând totodată mereu smerit, mereu slugă a lui Dumnezeu şi a fraţilor săi, obişnuia să repete versetul psalmului: eu sunt vierme, nu om.

 

În Georgia

Douăzeci de ani a trăit în felul acesta, alături de Cuviosul Ioan. Şi când acela, prin descoperire dumnezeiască, a plecat în Georgia, i-a luat împreună cu el, după cum ştim, pe Sisoe şi pe alţi unsprezece ucenici ai săi.
Trei ani au rămas la Mţheta, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu domnitorilor şi poporului de acolo. După aceea au urcat pe muntele Zadeni.
Doi ani mai târziu, într-o noapte, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Sfânta Nina i s-au arătat Cuviosului Ioan şi i-au poruncit să-i trimită pe ucenicii săi în toată Georgia, pentru misiune.
Cei doisprezece părinţi au mers în diferite regiuni ale ţării, cu binecuvântarea părintelui lor şi a arhiepiscopului Evloghie. Arhiepiscopul i-a sfătuit ca fiecare să ia cu el, ca ajutor şi sprijin, câte un monah georgian. Însă Sisoe, iubind pustnicia, a preferat să plece singur. Cuviosul Ioan nu s-a împotrivit.
–Du-te, fiule, oriunde te va conduce Sfântul Duh. Domnul nostru Isus Hristos mi-a descoperit că vei deveni anahoret şi totodată părinte duhovnicesc a mulţime de monahi. Harul Său să fie cu tine!

 

Nevoinţe ascetice

Sisoe a plecat spre munţii Sarkineli din Kartala. După ce a trecut prin regiuni pustii, păduri dese şi lanţuri de stânci greu de trecut, a ajuns la Migvime8 (Migvime în limba georgiană înseamnă peşteră.), într-o vale adâncă, pe unde trecea râul Kir. S-a oprit aici şi s-a uitat împrejur. I-a plăcut frumuseţea sălbatică şi desăvârşita izolare a ţinutului. Şi-a ridicat ochii şi mâinile spre cer.
–Doamne Iisuse Hristoase, a şoptit, aici se va odihni robul Tău! Fă-te ajutor şi acoperământ al meu, cu rugăciunile părintelui şi ale fraţilor mei.
În partea de nord a văii, într-o stâncă prăpăstioasă aflată deasupra râului, a găsit o peşteră. Acolo s-a aşezat, încredinţându-se pe sine cu credinţă proniei şi milei lui Dumnezeu.
De atunci a început să trăiască în asceză severă. Se ruga neîncetat. Dormea foarte puţin. Se hrănea numai cu ierburi sălbatice şi apă.
După un timp, prin asprele sale nevoinţe, şi-a supus în întregime trupul duhului şi a devenit un înger pământesc.
Diavolii cei invidioşi, desigur, foloseau orice viclenie pentru a-l înspăimânta şi amăgi. Deseori, în ceasul în care se ruga, apăreau în faţa lui fie în chip de fiare înfricoşătoare, fie de reptile scârboase, mugind sau urlând groaznic. Într-o noapte, o oaste întreagă de diavoli s-a adunat în faţa peşterii lui. Urlând ca nişte câini turbaţi, duhurile cele mizerabile erau gata să se arunce asupra lui şi să-l sfâşie. Dar Sfântul, netulburat, a ieşit afară şi a stat înaintea lor.
–Blestemaţilor! a strigat. Nu ştiţi oare că sunteţi cu totul neputincioşi în faţa Atotputernicului Hristos? De atâta vreme mă războiţi. Şi ce-aţi izbutit? Nimic. Fiindcă Domnul este puterea, viaţa şi răsuflarea mea. Nu mi-e frică de voi! În numele lui Iisus, „plecaţi de la mine, lucrători ai fărădelegii“!
Într-o clipă diavolii s-au făcut nevăzuţi.
–Călugăr bătut în cap! l-a ameninţat unul înainte să dispară. Căpetenia noastră se luptă acum să-l amăgească pe părintele tău, Ioan. Însă mâine va veni aici. Şi-o să vezi ce păţeşti!
Iubitorul de Hristos Sisoe şi-a petrecut restul nopţii în rugăciune fierbinte. Îngenuncheat în peştera lui, se ruga la Domnul să-l ajute pentru ca diavolii cei ce urăsc binele să fie ruşinaţi.

 

Vizita Maicii Domnului

Deodată, în zori, a fost scăldat de o lumină neobişnuită şi totodată a simţit o mireasmă negrăită. Sufletului său a fost inundat de bucurie.
–Sisoe!
Când şi-a auzit numele, s-a cutremurat.
–Sisoe, rob credincios al Fiului meu!
După auzirea vocii blânzi de femeie a avut o vedere: când a deschis intrarea peşterii, a apărut Preaslăvita Născătoare de Dumnezeu cu un toiag în mână. Alături de ea stătea un bărbat cuvios cu chip ascetic. Era Sfântul Ioan Botezătorul.
Înfricoşat de neaşteptata vizită cerească Sfântul a căzut cu faţa la pământ. Maica Domnului s-a apropiat de el şi l-a atins cu toiagul.
–Ridică-te, i-a spus.
Îndată ce s-a ridicat, aceea i-a pus în mână ceva alb ca zăpada.
–Ioan Botezătorul şi cu mine, văzând iubirea ta pentru Mântuitorul lumii, am venit să te mângâiem. Mănâncă ceea ce ai în mână. De aici înainte, până ce vei dobândi ucenici, vei primi hrană din cer. Iar de diavoli să nu-ţi fie teamă. Cu harul Fiului Meu îi vei birui. Pustia aceasta se va umple de oameni purtători de Dumnezeu, care vor urma viaţa ta şi vor slăvi numele lui Dumnezeu.
După aceste cuvinte ale Maicii Domnului, s-au făcut nevăzuţi şi ea şi Sfântul Ioan Botezătorul, şi lumina şi mireasma.
Sfântul, când şi-a revenit din teamă şi uimire, a gustat din hrana cerească pe care o primise din mâna Maicii Domnului. Gura i s-a umplut de o negrăită dulceaţă.
–O, Iisuse al meu! a rostit cu lacrimi de recunoştinţă. Îţi mulţumesc pentru această vizită a Preacuratei Maicii Tale. Te rog, Preabunule şi Iubitorule de oameni Mântuitor al meu, dă-mi putere şi răbdare pentru a trăi în acest loc după voia Ta şi pentru a mă feri de cursele diavolilor celor vicleni. Învredniceşte-mă pe mine, nevrednicul, să intru în Împărăţia Ta cerească şi să mă împărtăşesc pururea din bunătatea nespusă a dumnezeieştii Tale Feţe, cu mijlocirile Sfinţilor Tăi.
De atunci, aşa cum îi făgăduise Maica Domnului, un porumbel trimis de Dumnezeu îi aducea în fiecare zi pâine albă proaspătă.
După un timp, Dumnezeu a binevoit să aşeze această făclie a Lui în locul cuvenit, cum spune cuvântul biblic, pentru ca lumea să vadă lumina, virtutea şi binefacerile sale şi pentru a-L slăvi pe Părintele ceresc.

 

Primul ucenic

Într-o zi, un domnitor tânăr şi evlavios din ţinutul acela, Evagrie, aliat strâns al împăratului Parsman al VI-lea (541–553), a ieşit la vânătoare împreună cu câţiva prieteni ai lui. Trecând prin Migvime, s-a oprit să se odihnească. Tovarăşii săi s-au îndepărtat, căutând vânat bogat.
Deodată a văzut un porumbel care zbura spre partea de nord a văii, având în cioc un colţ de pâine, şi care s-a pierdut într-una din peşterile de acolo. A ieşit aproape imediat, de data aceasta fără pâine, şi s-a pierdut la orizont.
Seara, după vânătoare, Evagrie s-a întors acasă îngândurat. Porumbelul acela nu-i ieşea din minte. Astfel, a doua zi, a plecat singur către ţinutul cu pricina.
Cu uimire şi nedumerire a văzut iarăşi porumbelul venind. Ca şi data trecută, a intrat în peşteră ţinând pâinea în cioc şi a ieşit fără aceasta.
–Doamne, apără! şi-a zis în gând. Ce-o mai fi şi asta?… Să mă duc să văd.
S-a cutremurat când a văzut un om cu chip scheletic, care se ruga îngenuncheat, cu mâinile înălţate la cer.
–Hei… omule al lui… Dumnezeu, s-a bâlbâit. Cine eşti? Şi ce faci aici?
Sfântul şi-a coborât mâinile şi s-a ridicat.
–Sunt un rătăcitor al pustiei, a răspuns calm. Îl slăvesc pe Domnul meu, departe de tulburarea lumii, nădăjduind să aflu mila Lui.
Lui Evagrie cel iubitor de Dumnezeu nu i-a trebuit altceva pentru a se înflăcăra de iubirea dumnezeiască. A căzut îndată la picioarele Sfântului şi a rostit cu entuziasm:
–Dumnezeu îmi e martor, cinstite părinte, că din clipa aceasta nu te voi părăsi. Voi rămâne lângă tine şi voi trăi cum trăieşti tu!
–Fiul meu, ţinutul acesta este pustiu, sălbatic şi neprielnic. Iar tu pari om învăţat cu traiul bun. Nu vei rezista mult în acest loc. Mai bine întoarce-te acasă, trăieşte acolo împlinind voia lui Dumnezeu, şi Acela te va milui.
–Sunt gata să mor în faţa ta, părinte, a spus cu hotărâre Evagrie. Nu plec. Aici voi rămâne. Prefer sălbăticia acestui loc pustiu decât traiul bun al lumii celei zadarnice.
–Fie… Dar mai întâi vei face orice îţi voi spune eu?
–Voi împlini cu bucurie toate poruncile tale.
–Atunci du-te la râu. Când vei ajunge acolo, loveşte în el cu acest toiag. Astfel apele, cu harul lui Dumnezeu, se vor despărţi în două, lăsând o cărare printre ele. Pe această cărare vei traversa spre malul celălalt şi te vei duce acasă. După ce vei împărţi averea ta săracilor, vei lua drumul de întoarcere. Ajungând la râu, vei lovi din nou apele cu toiagul. Dacă se vor despărţi şi te vor lăsa să treci, se va dovedi că este voia lui Dumnezeu să rămâi lângă mine. Însă dacă nu vor asculta de toiag şi vor continua să curgă, vei pricepe că dorinţa ta nu este plăcută Domnului. Şi atunci te vei întoarce.
Evagrie, supunându-se întocmai, a luat toiagul împreună cu binecuvântarea sfântului şi a plecat. Ajungând la râu, a lovit apele cu toiagul. A văzut cu uimire cum s-au despărţit şi i-au deschis cărare. A trecut pe malul celălalt şi îndată apele au închis cărarea.
A pornit degrabă spre casă, a împărţit toată averea sa săracilor şi s-a întors fără întârziere spre Migvime. Nu se uita înapoi nici cu privirea, nici cu mintea, cum făcuse odinioară dreptul Lot în vreme ce alerga spre Ţoar (cf. Geneza 19:17–23). Doar de un singur lucru se tulbura: nu cumva râul nu-i va mai deschide cărare.
Dar Dumnezeu îl cuprinsese deja în ceata aleşilor Săi. Astfel, apele s-au retras iarăşi, lăsându-l să treacă înapoi.
Peste puţin i-a pus metanie Sfântului Sisoe, înapoindu-i toiagul făcător de minuni.
–Am făcut ce mi-ai spus, cinstite părinte. Iar acum, împreună cu toiagul, mă încredinţez şi pe mine în mâinile tale.
–Pentru ascultarea ta, Domnul îţi va dărui har şi bărbăţie, încât să-l zdrobeşti pe vrăjmaşul mântuirii noastre, i-a proorocit Sfântul.
După aceea i-a dat multe poveţe în legătură cu viaţa ascetică. L-a învăţat cum şi când să se roage, când să lucreze şi când să se odihnească. Şi ducându-l într-o altă peşteră, puţin mai încolo de a sa, l-a lăsat să-şi înceapă nevoinţele.
De atunci porumbelul n-a mai apărut. Părintele şi ucenicul au început să trăiască de-acum prin truda lor.
În fiecare zi Evagrie îi mărturisea sfântului cugetele sale. Iar Sisoe cel luminat de Dumnezeu îl iniţia pe ucenicul său în ştiinţa vieţii monahale, îl hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, îl întărea cu poveţe înţelepte, îi descoperea uneltirile diavoleşti.
Atât de mare era nevoinţa, ascultarea şi evlavia tânărului ascet, încât părintele său l-a îmbrăcat cu sfânta schimă îngerească.

 

Ceilalţi ucenici

Vestea acestui eveniment n-a întârziat să se răspândească în toată ţara. Mulţi creştini au început să sosească în valea cea pustie, ca să primească binecuvântarea sfântului şi să-l vadă pe faimosul domnitor Evagrie îmbrăcat în smeritul veşmânt de monah. Iar mulţi au rămas pentru totdeauna lângă cei doi asceţi şi au îmbrăcat schima monahală.
Fiecare frate tânăr, la porunca părintelui, săpa o mică peşteră şi locuia acolo, trăind în post, priveghere, rugăciune şi lucrându-şi rucodelia.
Sfântul Sisoe nu ieşea din peştera lui decât duminica şi în zilele de praznic, pentru a-i învăţa şi a-i călăuzi pe calea ascetică.

 

Izvorul îngerului

Într-o zi sfântul a văzut un monah care, în vreme ce căra apă din râu cu un urcior, s-a împiedicat şi a căzut la pământ. Ulciorul i-a scăpat din mâini şi s-a izbit de o piatră. Monahul s-a întristat atât de rău din cauza acestei întâmplări încât a izbucnit în lacrimi.
Milostivul Sisoe a vrut să se apropie de el şi să-l mângâie. Dar în aceeaşi clipă, cu ochii săi străvăzători, a văzut un înger coborând din ceruri. Acesta s-a aşezat lângă o stâncă şi a lovit-o cu lancea sa. În locul unde a lovit-o, s-a ivit îndată un izvor, din care a început să curgă apă limpede şi curată.
Sfântul s-a dus lângă monah, i-a arătat izvorul şi i-a spus cu blândeţe:
–Dumnezeu, văzând lacrimile tale, dar şi truda zilnică a tuturor fraţilor, a trimis un înger de-al Său, care a deschis acest izvor. Apa lui este destulă pentru toată obştea.
Trăiau atunci acolo, în peşteri, douăzeci şi cinci de fraţi, care având aproape de ei izvorul vădit de înger nu mai trebuia să care în fiecare zi apă de la râu.

 

Întemeierea bisericilor

Timpul trecea şi fraţii se înmulţeau. Cu toate acestea, nu aveau un loc potrivit pentru a săvârşi sfintele slujbe. Au cerut, aşadar, binecuvântarea Sfântului Sisoe pentru zidirea unei biserici. Iar acela, luându-i împreună cu el, s-a îndreptat spre răsărit. S-a urcat pe coama muntelui din apropiere şi a îngenuncheat.
–Să ne rugăm cu toţii, a zis. Să-L rugăm pe Domnul să ne arate unde vrea să se zidească o biserică, în care să fie slăvit numele Său.
S-au rugat vreme îndelungată. După aceea, sfântul s-a ridicat şi a cerut cărbuni aprinşi.
Au aprins focul. Când se stinsese pe jumătate, binecredinciosul Sisoe a luat câţiva cărbuni, i-a pus în palma goală a mâinii sale stângi, a presărat peste ei tămâie şi le-a făcut cruce cu mâna dreaptă. La urmă le-a poruncit fraţilor să-şi ridice mâinile şi să psalmodieze „Doamne miluieşte“.
Au cântat vreme de o oră. Fumul binemirositor al tămâii luase forma unui stâlp îngust, care urca spre înălţimi.
Deodată stâlpul s-a îndreptat spre valea în care se aflau peşterile monahilor, s-a aşezat într-un loc şi a urcat iarăşi spre cer.
Sfântul, cu cărbunii în mâini, a alergat spre locul acela. L-au urmat şi ceilalţi fraţi.
Când s-au apropiat şi au văzut fumul stând acolo nemişcat, au înţeles că Dumnezeu le-a arătat locul unde voia să fie zidită biserica.
Fericitul Sisoe, după ce i-a tămâiat pe fraţi, a lăsat cărbunii pe o piatră. Apoi a luat un târnăcop, a lovit de trei ori pământul de sub stâlpul făcut de fumul de tămâie şi a spus:
–Preaînalte Dumnezeule în trei ipostasuri, fie ca aici să se înalţe biserică spre slăvirea Ta!
A înaintat puţin mai spre nord şi a făcut la fel, zicând:
–Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Maria, fie ca aici să se zidească biserică spre lauda ta!
A mers şi mai mult spre nord şi a lovit cu târnăcopul asupra unei peşteri. A zis:
–Sfinte Ioane, Înaintemergătorule al lui Iisus Hristos, fie ca aici să se ridice biserica ta!
Astfel, luminat de Dumnezeu, Sfântul Sisoe a fixat locul celor trei biserici care s-au zidit mai târziu.
Stâlpul alcătuit din fumul de tămâie a rămas acolo nemişcat trei zile, împrăştiind în întreaga regiune o mireasmă minunată. A patra zi s-a destrămat.

 

Vizita împăratului

Atunci când binecuvântatul Evagrie a părăsit lumea şi a venit să se nevoiască lângă Sfântul Sisoe, împăratul Parsman, care era aliatul împăratului roman Iustinian I (527–565), era plecat într-o campanie militară. Întorcându-se învingător, a fost înştiinţat că preţiosul său tovarăş a devenit monah. Uimit şi întristat, a cerut să afle unde locuia. Şi, fără să mai zăbovească, luând cu el câţiva bărbaţi de încredere, a plecat spre Migvime.
Văzându-l pe domnitorul care odinioară umbla în veşminte strălucitoare cum acum era îmbrăcat într-o rasă monahală, a început să plângă.
–Evagrie, l-a implorat, întoarce-te! Patria şi poporul nostru au nevoie de înţelepciunea, cumpătarea şi vitejia ta…
–Înalte împărate, a răspuns acela scurt, Domnul m-a renăscut şi m-a luat lângă El. Ştii cât de mult te cinstesc. Cum aş putea însă să las împărăţia cerească pentru cea pământească? Cum aş putea să aleg bunurile trecătoare în faţa celor veşnice? Nu cumva vrei să devin ca un câine ce se întoarce la vărsătura lui? Niciodată!
Şi luându-l de mână, l-a dus în faţa peşterii Sfântului Sisoe.
–Părinte, a strigat, a venit împăratul!
Sfântul a ieşit îndată şi l-a salutat, înclinându-se adânc în faţa aceluia. După aceea stătea într-o parte tăcut, cu privirea în jos. Faţa îi era luminoasă, ca de înger.
Parsman, cutremurat, şi-a scos coroana şi brâul de aur, s-a apropiat de smeritul ascet şi i-a căzut la picioare. Acela a făcut câţiva paşi înapoi.
–Nu, împărate! s-a împotrivit el. Nu da asemenea cinste unui om păcătos. Ridică-te, te rog…
Însă Parsman a rămas căzut la pământ, cerând binecuvântarea sa.
Sfântul i-a făcut cruce şi l-a binecuvântat:
–Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, Cel ce pe David l-a uns împărat şi pe Solomon l-a înzestrat cu înţelepciune şi slavă, Cel ce pe Constantin l-a înarmat cu semnul crucii arătându-l biruitor, Acela să te binecuvânteze pe tine şi poporul tău, să-i zdrobească pe vrăjmaşii tăi, să dăruiască bunăstare ţării tale şi să izbăvească sufletul tău de toată uneltirea diavolilor celor vicleni. Nu uita, împărate, că Hristos este Împăratul împăraţilor, Judecătorul tuturor oamenilor, Mântuitorul lumii.
S-a aplecat, l-a ridicat pe Parsman şi i-a pus iarăşi coroana pe cap.
Însoţitorii împăratului s-au aplecat ca să ia binecuvântare de la părinte. Printre ei se afla şi o căpetenie cu un ochi strivit de săgeată.
„Mă voi ruga la omul acesta sfânt“, a cugetat cu credinţă puternică, „îmi voi atinge ochiul de picioarele sale şi, cu harul lui Dumnezeu, mă voi face bine“.
A căzut la pământ, aşadar, şi i-a pus metanie. Când s-a ridicat, vedea cu ochiul bolnav la fel de bine ca şi cu cel sănătos.
Toţi au fost cutremuraţi de minunea aceasta şi I-au dat slavă lui Dumnezeu. La urmă, după ce părintele le-a spus cuvinte folositoare pentru suflet şi mântuitoare, au plecat plini de bucurie şi evlavie.
Când a ajuns la Mţheta, împăratul s-a îngrijit ca obştea din Migvime să fie împroprietărită cu o mare suprafaţă de pământ. Lui Evagrie i-a trimis treizeci de măsuri de aur pentru zidirea bisericilor, vase sfinte şi o Evanghelie preţioasă.

 

Târnosirea bisericilor

Cele trei biserici n-au întârziat să fie zidite de către meşteri şi zidari împărăteşti. După terminarea lor, Parsman l-a rugat pe arhiepiscopul Macarie să le târnosească. Acela a primit cu plăcere.
Târnosirea a fost săvârşită cu strălucire, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, de către arhiepiscop şi alţi episcopi, care au venit la Migvime în acest scop.
Au fost prezenţi împăratul Parsman, mulţi nobili, Cuviosul Ioan Zedazneli şi mulţi alţi părinţi.

 

Mulţime de ucenici

Sfântul Sisoe şi-a continuat asceza cu râvnă dumnezeiască, alergând la ţintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru Iisus Hristos (Filipeni 3:14).
Vestea nevoinţelor şi a virtuţii sale s-a întins în întreaga Kartala. Sufletele iubitoare de monahism veneau în număr atât de mare la Migvime, încât într-o perioadă scurtă de timp ucenicii lui ajunseseră la două mii. Văzând, aşadar, că valea peşterilor nu mai putea primi alţi monahi, s-a îngrijit ca tinerii veniţi cu gând de călugărie să fie aşezaţi în ţinuturi mai îndepărtate, atât la răsărit cât şi la apus, dincolo de râul Kir, acolo unde după ani de zile a fost întemeiată lavra Kvabtahev.
La sfânt alergau şi mulţi bolnavi care-şi regăseau sănătatea. Nenumărate sunt minunile pe care părintele cel iubitor de oameni le-a săvârşit cu harul lui Dumnezeu, tămăduind trupuri şi suflete.

 

Lupul şi măgăruşii

Însă fiarele din regiune, şi mai ales lupii, deseori sfâşiau animalele oamenilor care soseau aici pentru a afla vindecare, dar şi măgăruşii pe care asceţii îi foloseau pentru căratul poverilor.
Sfântul, văzându-i pe pelerini şi pe monahi cum se necăjesc din pricina pierderii animalelor de povară, s-a rugat la Domnul să le aducă în faţa sa pe toate animalele sălbatice care trăiau în Migvime.
Într-adevăr, îndată ce a ieşit din peşteră, ce să vadă? Nenumărate fiare, mari şi mici, stăteau acolo cu capetele plecate, ca şi când ar fi aşteptat vreo poruncă de-a lui.
A început atunci să le sfătuiască, ca şi cum ar fi fost oameni.
–Ascultaţi ce am să vă spun. Hristos ştie că mă doare inima pentru voi. Această pustie însă se va umple de oameni care-L vor slăvi pe Dumnezeu. De aceea trebuie să mergeţi în alte locuri. Doar unul dintre voi să rămână aici, ca să pască măgăruşii fraţilor. În felul acesta veţi plăti pagubele pe care le-aţi făcut.
În aceeaşi clipă, fiarele s-au întors şi au început să alerge. Peste câteva minute dispăruseră toate, în afara unui lup, care rămăsese în faţa Sfântului şi-l privea în ochi.
–În numele Domnului nostru Iisus Hristos, a zis părintele, îţi poruncesc ca de astăzi să păzeşti animalele de povară ale fraţilor. În fiecare dimineaţă le vei duce la păscut şi în fiecare seară le vei aduce înapoi. Vei mânca ce mâncăm şi noi. De animale sau de oameni nu te vei atinge niciodată. Ai înţeles? Du-te acum! La muncă!
De atunci, lupul, îmblânzit şi supus de către Sfânt, păştea măgăruşii. În zori urca pe un pisc şi-i chema cu un urlet. Când ei se adunau în jurul său, îi ducea pe munţii din împrejurimi. Acolo păşteau până seara, când îi aducea iar înapoi.
Carne nu mânca deloc. În fiecare dimineaţă, înainte de plecare, mânca pâine înmuiată în apă, pe care i-o dădea Evagrie. La fel mânca şi seara. După aceea, mergea în vizuina lui – o gaură săpată de Sfântul Sisoe lângă peştera sa –, unde îşi petrecea noaptea.
Au trecut astfel şase ani. Într-o zi lupul a adus înapoi animalele mai devreme de ora obişnuită şi a început să urle ciudat. Părinţii au văzut repede că lipsea un măgar, care-i aparţinea monahului Konon.
Întristat şi amărât, Konon, care credea că animalul fusese mâncat de lup, a alergat la peştera Sfântului.
–Părinte! a izbucnit el. Unde s-a mai auzit ca lupul să pască animalele?! Din cauza ta mi-am pierdut măgarul!
Blândul Sisoe nu s-a tulburat de purtarea necuviincioasă a ucenicului său. A tăcut şi s-a rugat în taină la Domnul să-l liniştească.
Între timp, lupul venise lângă ei. Uitându-se la ei cu ochi neliniştiţi şi dând din coadă, parcă ar fi vrut să le spună ceva. Văzând însă că nu este înţeles, a înşfăcat în dinţi toiagul lui Konon şi a început să tragă de el stăruitor.
–Lupul, fiule, îţi cere să-l urmezi, i-a spus Sfântul ucenicului.
–Vai de mine, sărmanul! a strigat acela. Spune-mi, părinte, nu-i îndeajuns că lupul mi-a mâncat măgarul? Vrei acum să mă sfâşie şi pe mine?
Monahul îşi ieşise din fire. Însă Sfântul a ieşit liniştit din peşteră şi le-a poruncit la doi fraţi să-l urmeze pe lup.
Peste puţin s-au aflat deasupra unei prăpăstii. S-au aplecat cu atenţie, şi ce să vadă? În fundul ei măgăruşul zăcea mort într-o baltă de sânge. Era limpede că picase în prăpastie.
S-au întors imediat. Părinţii au ascultat cu tristeţe ce se întâmplase. Iar Konon, cu părere de rău, a căzut la picioarele părintelui, cerându-i iertare cu lacrimi în ochi.
După aceea Sfântul l-a strigat pe lup şi i-a zis:
–Ne-ai slujit îndeajuns. Îţi mulţumim pentru truda ta. Du-te acum să-ţi găseşti tovarăşii. De aici încolo măgăruşii vor fi duşi la păşune de către fraţi.
Lupul a urlat cu bucurie şi a dat din coadă. În felul acesta şi-a arătat recunoştinţa sa faţă de sfânt, pentru că l-a lăsat liber. După aceea s-a întors şi a plecat alergând spre munţi.

 

Zăvorârea

Sfântul Ioan Zedazneli îi vizita din când în când pe ucenicii săi, pentru a cerceta măsura sporirii şi roadele lucrării fiecăruia. Într-una din vizitele pe care i-a făcut-o Cuviosului Sisoe, acela i-a mărturisit că doreşte să se zăvorască în peşteră şi să trăiască acolo restul vieţii sale, în rugăciune neîntreruptă.
–Dă-mi binecuvântarea ta, părinte, pentru a mă nevoi trăind zăvorât, l-a rugat.
–Fiule, i-a răspuns Sfântul Ioan, Dumnezeu să împlinească dorinţa ta şi să-ţi dăruiască putere şi răbdare. N-am nici o împotrivire. Însă du-te şi la arhiepiscop şi descoperă-i cugetele tale. Dacă şi acela îţi va da binecuvântare, să fii încredinţat că dorinţa ta este plăcută Domnului. În caz contrar, să te lepezi de această idee. Căci însuşi apostolul Pavel ne povăţuieşte să cerem binecuvântarea arhiereilor.
Smeritul Sisoe s-a grăbit să împlinească sfatul părintelui său. A luat binecuvântarea sa şi a plecat la Mţheta.
Intrând în oraş, s-a îndreptat îndată spre catedrală. După ce s-a închinat, l-a căutat pe arhiepiscop. Bunul ierarh l-a primit cu multă bucurie.
Sfântul, fără multe ocolişuri, i-a adus la cunoştinţă dorinţa sa.
–Părintele Ioan, duhovnicul meu, m-a trimis la preasfinţia voastră pentru a vă cere binecuvântare, a adăugat cu respect.
Arhiepiscopul a oftat adânc. Cu ochii în lacrimi, şi-a ridicat mâna, l-a binecuvântat şi i-a spus:
–Urmează această cărare îngustă, părinte. Fie ca ea să te conducă la viaţa veşnică. Din întunericul peşterii tale să te afli, prin mila Domnului, în lumina cereştii împărăţii, în odihna veşnică.
Aşadar Sfântul, după ce a luat şi binecuvântarea arhiepiscopului, s-a întors în îndrăgita lui pustie. I-a adunat îndată, pentru ultima oară, pe ucenicii săi.
–Părinţi şi fraţi, le-a spus emoţionat, de astăzi, cu binecuvântarea părintelui meu şi a arhiepiscopului, voi trăi zăvorât în peştera mea. Vă las, deci, nădăjduind că ne vom întâlni în lăcaşurile cereşti. Să vă luptaţi cu vitejie cu vrăjmaşul mântuirii noastre. Să aveţi smerenie, cu care veţi nimici toate cursele diavolilor, şi iubire, cu care vă veţi face plăcuţi lui Dumnezeu. Să vă îndeletniciţi cu postul, care omoară patimile şi tămăduieşte sufletul. Să vă rugaţi încontinuu. Să vă păziţi mintea de orice cuget rău. Veşnicul vostru tovarăş să fie plânsetul, care vă va aduce bucuria veşnică. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia, spune Domnul. Iubiţi sărăcia, ca să moşteniţi bogăţia nestricăcioasă. Nesocotiţi zădărnicia şi multele griji ale lumii acesteia, ca să nu intraţi în ispite. Să vă hrăniţi sufletele cu studiul Sfintelor Scripturi, care luminează mintea. Atât inimile cât şi trupurile să le păstraţi nepătate de mizeria păcatului. Spălaţi-vă şi curaţi-vă cum spune proorocul Isaia, lepădaţi-vă de viclenia din suflet. Să vă rugaţi şi să privegheaţi, aşteptând în fiecare zi cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Dacă ţineţi poruncile Lui, veţi auzi acea chemare de bucurie: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă. Altfel – ferească Dumnezeu! – veţi auzi înfricoşătoarele cuvinte: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic. Cu trudă şi răbdare, aşadar, să ridicaţi povara scurtei vieţi ascetice, pentru a vă odihni veşnic în sânurile lui Avraam. Prin multe suferinţe se cuvine nouă a intra în împărăţia lui Dumnezeu.
Terminând cuvântul de învăţătură, Sfântul a adăugat:
–Eu merg acum să mă închid în peşteră, locuinţa şi mormântul meu. Voi alegeţi-vă un frate care să vă fie călăuză duhovnicească.
Părinţii au început a plânge.
–Părinte, l-au rugat, rămâi alături de noi! Cum o să te îngropi de viu la vârsta asta? Nu-ţi sunt de ajuns mulţimea nevoinţelor pe care le făptuieşti? Ceea ce vrei să faci n-a avut nimeni curaj să săvârşească până acum. Este, oare, plăcut lui Dumnezeu? Apoi, ce se va întâmpla cu atâtea suflete care se izbăvesc cu ajutorul tău? Nu se vor împrăştia ca nişte oi lipsite de păstor?…
Ucenicii săi s-au străduit multă vreme să-l facă să-şi schimbe părerea. Însă el a rămas statornic în hotărârea lui.
–Fraţi ai mei, fie ca Dumnezeu să vă răsplătească iubirea voastră. Însă de vreme ce dreptul cu greu se mântuieşte, aşa cum scrie apostolul Petru, cât de mult trebuie să mă nevoiesc eu, păcătosul, pentru a nu rămâne afară din împărăţia lui Hristos? Sunt dator să mă ostenesc aspru până la ultima mea suflare. Rugaţi-vă numai să-L am pe Domnul ocrotitor şi ajutor în această ultimă nevoinţă din viaţa mea. Voi, cum am spus, să alegeţi în locul meu pe altcineva, pentru a vă călăuzi pe drumul ascezei.
Fraţii, văzând că nu-şi schimbă hotărârea, i-au spus cu lacrimi:
–Noi ne-am adunat în această pustie datorită ţie. Până acum am fost ocrotiţi de rugăciunile şi învăţăturile tale. Ţie ţi-am încredinţat mântuirea sufletelor noastre. De aceea nu te putem înlocui cu altul. Mai bine alege-l tu pe cel ce trebuie să-ţi urmeze.
Sfântul s-a întors spre Evagrie.
–De astăzi vei prelua călăuzirea duhovnicească a fraţilor tăi, i-a spus.
–Părinte, i-a răspuns acela cu smerenie, te implor, nu-mi încredinţa o lucrare atât de grea. E mai presus de puterile mele. Nu sunt vrednic să preiau o astfel de responsabilitate.
–Dacă faci ascultare, Dumnezeu te va sprijini, te va lumina şi binecuvânta, l-a încredinţat Sfântul. Altminteri vei da socoteală în faţa Lui pentru neascultare. Nu te împotrivi, aşadar, să-ţi ridici crucea care îţi este pusă pe umeri de către Domnul Însuşi. Să-i slujeşti pe fraţi cu iubire şi smerenie, ca să fii slăvit în împărăţia cerurilor. Să-ţi aduci mereu aminte de cuvintele lui Hristos: Cel mai mare dintre voi să vă slujească vouă.
Evagrie s-a înmuiat. Şi-a plecat capul şi a spus încet:
–Voi împlini, cinstite părinte, porunca ta şi voia lui Dumnezeu.
Atunci, fericitul Sisoe, îmbrăţişându-i şi binecuvântându-i pe toţi fraţii, a plecat spre peştera sa. Zăvorât, sau mai bine zis, înmormântat de viu în fundul ei întunecat, avea să-şi petreacă restul vieţii în post şi rugăciune (Matei  17:21), omorându-şi cu desăvârşire trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5:24) şi sporind roadele Duhului. Căci, după cum este scris, dacă bobul de grâu care cade-n pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce roadă multă (Ioan 12:24).
Nimeni nu l-a mai văzut de-atunci, nici chiar monahul care-i lăsa în fiecare zi pâine şi apă în faţa micii deschizături a peşterii. Astfel, izolat cu desăvârşire şi dedat cu totul lucrării minţii, a ajuns la măsura marilor părinţi din vechime ai pustiei egiptene. Din pricina postului aspru, a privegherii supraomeneşti şi a neîntreruptelor metanii, dar şi din cauza umezelii din peşteră, s-a topit văzând cu ochii. Faţa i se înnegrise şi din trup nu mai rămăsese decât pielea lipită pe oase.

 

Adormirea şi înmormântarea

Era luna mai, cam pe la sfârşitul secolului al VI-lea, când Domnul a binevoit să-l odihnească pe robul Său de nevoinţele ascetice. L-a vestit printr-un înger despre ziua şi ceasul adormirii lui.
Aşadar într-o dimineaţă, monahul care-i aducea, ca întotdeauna, pâine şi apă, a auzit din fundul peşterii o voce slabă care i-a spus:
–Frate, roagă un preot să vină aici cu Preacuratele Taine. Peste câteva zile voi pleca din lumea aceasta zadarnică.
Monahul s-a grăbit să-i transmită această rugăminte părintelui Evagrie. Iar acela i-a poruncit imediat unui preot să ia Sfintele Taine şi să meargă în peşteră. Printr-un alt frate l-a înştiinţat pe părintele Ioan Zedazneli despre aşteptata adormire a ucenicului său. Chiar în ziua următoare Sfântul Ioan a venit la Migvime pentru a conduce sufletul binecuvântatului Sisoe spre lăcaşurile cereşti.
La 9 mai, după ce s-a împărtăşit pentru ultima oară şi a luat binecuvântare de la părintele său duhovnicesc, fericitul ascet şi-a înălţat privirea spre cer şi a rostit:
–Doamne, în mâinile Tale încredinţez sufletul meu!
În aceeaşi clipă, îngerii i-au luat sufletul lui curat şi l-au dus la tronul lui Dumnezeu.
Fraţii, după ce l-au înfăşurat pe cuvios în veşmântul său găurit, cu ochii plini de lacrimi l-au înmormântat în peşteră, după cum el însuşi ceruse.
Pomenirea Cuviosului nostru părinte Sisoe Zăvorâtul este prăznuită în fiecare an la 9 mai, ziua fericitei sale adormiri, precum şi în joia din Săptămâna Brânzei.

 

XXV. Cei unsprazece episcopi evrei ai Ierusalimului, dupa Simeon, ruda Domnului si pana la al doilea razboi iudeo-roman: Iustus, Zaheu, Tobie, Beniamin, Ioan, Matei, Filip, Seneca, Iustus al II-lea, Levi, Iuda (anii 107-135)

XXV. Cei unsprazece episcopi evrei ai Ierusalimului, dupa Simeon, ruda Domnului si pana la al doilea razboi iudeo-roman: Iustus, Zaheu, Tobie, Beniamin, Ioan, Matei, Filip, Seneca, Iustus al II-lea, Levi, Iuda
(anii 107-135)

Dupa moartea martirica a lui Simeon, ruda Domnului, care s-a bucurat de mare cinste si pretuire in cei peste petruzeci de ani de pastorire la Ierusalim, in locul sau a fost ales episcop de Ierusalim un evreu increstinat, pe numele Iustus.

1. Eusebiu de Cezareea, in Istoria bisericeasca, ne ofera pretiosul amanunt despre Iustus, si anume marele numar de evrei pe care reusise sa-i converteasca la crestinism:

– In acelasi timp, si la Ierusalim, dupa ce Simeon s-a sfarsit in chipul in care am aratat, a urcat pe tronul episcopal al iudeilor un evreu cu numele de Iustus. El facuse parte dintre cei taiati imprejur si castigase dintre acestia un mare numar de inchinatori ai lui Hristos.

2. Dupa moartea lui Simeon, ruda DOmnului, urmeaza o perioada tulbure pentru comunitatea crestina ce s-a inchegat din nou in Ierusalim, dupa revenirea crestinilor in orasul reconstruit de romani dupa primul razboi iudeo-roman. Desi comunitatea iudeo-crestina din Ierusalim se destramase dupa anul 70, in fruntea Bisericii din Ierusalim, ai carei credinciosi erau foarte multi evrei, s-a situat personalitatea uriasa a lui Simeon, ruda Domnului, respectat de crestini si iudei deopotriva. Dupa moartea martirica a lui Simeon, primul episcop al Ierusalimului este tot un evreu crestin, Iustus, despre care se cunosc unele mici amanunte. Dupa Iustus insa, traditia si anumite documente la care Eusebiu din Cezareea a avut acces la inceputul secolului al IV-lea consemneaza nu mai putin de zece episcopi, toti evrei crestini, pana in anii 134-135, caz mai putin obisnuit in Biserica primara si nemaiintalnit in alte comunitati crestine. Istoricul din Cezareea Palestinei se plange de existenta unor nume si date exacte pentru aceasta perioada de douazeci si opt de ani, din istoria Bisericii ierusalimitene. Desi numarul crestinilor evrei din Ierusalim era in continua scadere, toti urmasii lui Iustus au fost evrei crestini, pana in vremea celui de al doilea razboi iudeo-roman. Istoria bisericeasca consemneaza numele acestor episcopi evrei, desi o cronlogie a pastoririi lor nu poate fi stabilita cu exactitate:

– Despre anii de pastorire a episcopilor de Ierusalim n-am aflat sa se fi pastrat ceva scris, totusi traditia precizeaza ca pastorirea lor a fost de scurta durata. Astfel, am aflat din insemnari ca, pana la rascoala iudeilor, de pe vremea lui Adrian, pe scaunul episcopal din Ierusalim s-au succedat un numar de cinsprazece episcopi, despre care se spune ca au fost toti iudei, dar care au primit in chip ortodox invatatura lui Hristos, intrucat fusesera socotiti vrednici de slujba episcopala de catre persoane in stare s-o confirme. Asa se face, ca incepand de la Hristos si pana la rascoala amintita, intreaga comunitate din Ierusalim se compunea numai din iudei… Intrucat de acum inainte dispar episcopii proveniti din taierea imprejur, ar fi potrivit sa dam aici macar sirul lor, incepand de la cel dintai. Asadar, cel dintai a fost iacob, supranumit fratele Domnului, dupa care al doilea e Simeon, al treilea Iustus, al patrulea Zaheu, al cincilea Tobie, al saselea Beniamin, al saptelea Ioan, al optulea Matei, al noualea Filip, al zecelea Seneca, al unsprazecelea Iustus, al doisprazecelea Levi, al treisprazecelea Iuda. Acestia au fost episcopii orasului Ierusalim incepand de la Apostoli si pana la vremea de care ne ocupam. Toti proveneau din cei taiati imprejur.

Despre Rugaciunea lui Iisus – vol.I – Taina mântuirii descoperită prin rugăciunea neîncetată

Despre Rugaciunea lui Iisus – vol.I
Taina mântuirii descoperită prin rugăciunea neîncetată

Cum trebuie să ne mântuim? Această întrebare a evlaviei creştine se naşte în chip firesc în mintea fiecăruia, ca urmare a stricării şi slăbirii firii omeneşti şi a năzuinţei către adevăr şi dreptate, rămasă într-însa dintru început. Fiecare om care crede măcar câtuşi de puţin în nemurire şi în răsplata vieţii veşnice, se întâlneşte nevrând cu gândul care îl întreabă cum trebuie să se mântuiască, atunci când îşi întoarce privirea către cer. Întâmpinând greutăţi în dezlegarea acestei probleme, el întreabă privitor la acest subiect pe oamenii bine pricepuţi şi informaţi, apoi după arătările lor citeşte cărţile de îndrumare scrise de scriitorii duhovniceşti cu privire la această temă, stăruindu-se să urmeze în chip neabătut adevărurile şi rânduielile, atât cele auzite cât şi cele citite. În toate aceste îndrumări el găseşte, el întâlneşte ca pe nişte condiţii necesare pentru mântuire, care îi sunt puse la arătare, următoarele fapte bune: o viaţă plină de evlavie, nevoinţele şi ostenelile asupra noastră înşine, pentru o hotărâtă lepădare de sine, care ne conduce spre înfăptuirea faptelor bune, spre necurmata îndeplinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, care mărturisesc o credinţă nezdruncinată şi tare. Mai departe i se predică, cum că toate aceste condiţii ce duc spre mântuire, trebuie să fie îndeplinite în chip necesar cu cea mai adâncă smerenie şi toate laolaltă, fiindcă întrucât toate faptele bune atârnă una de alta, ele trebuie să se sprijine una de alta şi să se însufleţească asemenea razelor soarelui, care numai atunci îşi arată puterea şi produc flacără când se concentrează într-un punct. Iar altminteri, „cel ce este nedrept pentru puţin, este nedrept şi întru mult“.
Ca un adaus la toate acestea, pentru o mai mare convingere despre necesitatea acestei activităţi multiple şi într-una adunată, el aude o înaltă laudă pentru frumuseţile faptelor bune şi o osârdie hotărâtă pentru josnicia şi sărăcia viciilor. Toate acestea sunt pecetluite cu o nemincinoasă făgăduinţă sau cu o măreaţă răsplată, sau cu o pedeapsă plină de chinuri şi de nevoi în viaţa veşnică.
Acesta este îndeosebi caracterul predicii din timpurile mai noi!
Îndreptat spre calea cea bună, creştinul care doreşte cu înfocare să-şi mântuiască sufletul se apropie în chipul acesta cu bucurie de împlinirea îndrumărilor şi de punerea în practică a tuturor celor auzite şi citite. Dar vai! Chiar la început, la cel dintâi pas, făcut în avântul său, el nu-şi găseşte putinţa să-şi atingă scopul, prevăzând şi chiar experimentând că firea lui vătămată şi slăbită va birui convingerile lui raţionale, că libera lui voinţă este legată, înclinările sunt corupte, iar puterea duhului este neputincioasă. În timpul când îşi dă seama prin propria experienţă de neputinţa lui, el trece în chip firesc la ideea, dacă nu s-ar găsi unele mijloace, care să uşureze împlinirea celor prescrise de legea Domnului, celor cerute de cucernicia creştină şi a celor ce au fost împlinite de toţi cei ce s-au învrednicit să dobândească mântuirea şi sfinţenia. Ca urmare, cu neputinţa puterilor de îndeplinire el se îndreaptă din nou către cei ce predică mântuirea, cu întrebarea: cum trebuie să mă mântuiesc? Ce răspuns voi da, pentru că nu pot îndeplini condiţiile de mântuire? Dar oare acei ce practică aceste lucruri sunt în stare ei înşişi să împlinească fără nici o abatere tot ce-i învaţă pe alţii? „Cere de la Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi ajute!“ şi atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, ceva mai de cu vreme sau întotdeauna sau în orice stare am fi, am căuta să învăţăm rugăciunea ca pe una ce este pricinuitoare tuturor faptelor care trebuiesc împlinite, prin care se dobândeşte mântuirea şi pe care le cere o viaţă trăită în evlavie? Astfel îşi încheie vorba cel ce se întreabă şi odată cu aceasta se apucă să înveţe rugăciunea să citească, să mediteze, să judece învăţătura celor ce au scris pe această temă. Şi într-adevăr, găseşte acolo multe idei luminoase, cunoştinţe adânci şi expresii puternice. Unul de pildă, vorbeşte minunat despre necesitatea rugăciunii; altul despre puterea ei, despre lucrarea ei binefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruinţa în rugăciune, despre luarea aminte, despre căldura duhului, curăţenia gândurilor, împăcarea cu vrăjmaşii, smerenia, înfrângerea inimii şi alte stări care trebuie să însoţească rugăciunea.
Dar ce este rugăciunea în ea însăşi şi cum trebuie în fond să ne rugăm? Întrucât la aceste întrebări, care deşi sunt cele dintâi şi cele mai de trebuinţă, totuşi, numai rareori se pot găsi lămuriri cuprinzătoare şi pe înţelesul tuturor, atunci cel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă, din nou rămâne sub acoperământul tainei. Din citirea făcută în linii generale, i se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii care, deşi e plină de evlavie, totuşi nu este decât pe dinafară şi atunci el va ajunge la următoarea încheiere sau concluzie: ca să te rogi, trebuie să te duci la biserică, să-ţi faci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citeşti Psaltirea, canoanele, acatistele.
Această concepţie generală despre rugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntrică şi lucrările despre contemplaţie ale Sfinţilor Părinţi. În cele din urmă, cel ce caută găseşte cartea ce se numeşte „Filocalia“ în care cei 25 Sfinţi Părinţi au arătat ştiinţa rugăciunii adevărate şi esenţiale, care este rugăciunea inimii, într-un chip cât se poate de limpede. Aici taina mântuirii şi a rugăciunii noastre începe – pentru el – să-şi ridice vălul că, pentru a te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi mintea şi memoria spre o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu, să umbli în prezenţa Lui prin mijlocirea cugetării de Dumnezeu şi să-ţi uneşti numele Domnului cu respiraţia şi cu bătăile inimii, conducându-te spre toate acestea la chemarea, făcută mai întâi cu gura, a Prea Sfinţitului nume al lui Iisus Hristos sau de rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp şi loc, indiferent de ocupaţia pe care o ai. Cu toate că aceste adevăruri strălucitoare luminând conştiinţa celui ce caută rugăciunea şi deschizându-i calea spre învăţarea şi însuşirea ei, îl vor convinge să treacă îndată la împlinirea acestor îndrumări înţelepte, totuşi în timpul experienţelor lui, lucrând în răstimpuri periodice, nu va rămâne lipsit cu totul de greutăţi, pe când un îndrumător încercat nu-i va descoperi (din aceiaşi carte „Filocalia“) întreaga taină şi anume că numai repetarea deasă şi neîncetată a rugăciunii (oricui s-ar rosti la început) este singurul mijloc puternic atât pentru desăvârşirea rugăciunii lăuntrice, cât şi pentru mântuirea sufletului. Deci, o aşa repetare a rugăciunii este temelia sau fundamentul, care ţine tot cercul lucrării de mântuire, aşa cum confirmă Sfântul Simeon Noul Teolog: „Acela, zice el, care se roagă neîncetat şi-a întrunit aici, într-un singur mănunchi, toate faptele bune“.
Şi atunci îndrumătorul, ca să expună adevărul asupra acestei descoperiri în plinătatea lui, îl dezvoltă în chipul de mai jos: pentru mântuirea sufletului e necesară mai întâi adevărata credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi de Dumnezeu“ (Evrei 11:7); „Cel ce nu va crede, se va osândi“ (Marcu 16:16).
Din aceeaşi Sfânta Scriptură, se vede că omul singur nu poate da naştere în sinea lui unei credinţe măcar de mărimea unui grăunte de muştar, că însăşi credinţa nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu şi că, credinţa – ca un dar duhovnicesc – se dă de către Duhul Sfânt.
În asemenea caz ce este de făcut? Cum putem împăca nevoia de credinţă cu neputinţa omului de a o naşte în sinea lui? În aceeaşi carte sfântă este descoperit mijlocul în această privinţă şi sunt arătate câteva pilde: „Cereţi şi vi se va da vouă“ (Luca 11:9). Apostolii n-au fost în stare să trezească în ei înşişi cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa“. Iată un exemplu în care se arată cum trebuie căutată credinţa. De aici se vede că credinţa se dobândeşte prin rugăciune.
Pentru mântuirea sufletului, într-o credinţă adevărată sunt necesare şi faptele bune, căci „credinţa fără de fapte este moartă“, fiindcă din fapte este îndreptăţit omul, iar nu numai din credinţă şi „de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile: să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să-l cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta, şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 17 ; 19). Şi aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată. „Că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile“. Aşa învaţă Sfântul Apostol Iacov (2:10).
Iar Sfântul Apostol Pavel, arătând slăbiciunea omenească zice: „din faptele legii nici un om nu se va îndrepta“ (Romani 3:20). Ştim cu adevărat că legea e duhovnicească, dar eu sunt de trupesc vândut, sub păcat. Fiindcă de voit, voiesc, dar de lucrat binele, nu-l lucrez: ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva minţii mele şi mă face rob al legii păcatului (Romani 7:14–23). În ce chip, am putea prin urmare, să împlinim faptele cerute de legea lui Dumnezeu, când omul e neputincios, nu are putinţa să înmănuncheze în sine poruncile?
Nu are putinţa numai atâta vreme cât nu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea. „Nu aveţi poruncă, nu cereţi“ (Iacob 4:2), ne arată pricina Apostolul. Dar chiar însuşi Iisus Hristos spune: „Fără Mine nu veţi putea face nimic“ (Ioan 15:5). Şi cum trebuie să facem, împreună cu Hristos, Mântuitorul ne învaţă astfel: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi“, „Că, cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce roadă multă“. Iar să rămâi întru El, înseamnă să simţi neîncetat prezenţa Lui, neîncetat să te rogi întru numele Lui: „Orice veţi cere de la Tatăl vă va da vouă întru numele Meu“. Aşadar, putinţa de a săvârşi fapte bune se dobândeşte prin rugăciune: pilda o vedem în însuşi Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat să biruiască ispita, plecându-şi genunchii în faţa Tatălui Ceresc, ca să-i întărească omul lăuntric, şi în sfârşit, poruncind fraţilor ca, mai înainte de toate să se roage şi să se roage neîncetat, chiar pentru orice. Din tot ce s-a zis mai sus, urmează că întrega mântuire sufletească atârnă de rugăciune şi de aceea, ne este cea dintâi necesară înaintea oricărei fapte, fiindcă mulţumită ei prinde viaţă credinţa, prin ea se împlinesc toate faptele bune. Într-un cuvânt, în vremea rugăciunii toate sunt încununate de succes, fără ea nici o faptă creştinească de pietate nu se poate săvârşi.
Iată pentru ce numai rugăciunii, se cerea ca un ce de nelipsit; să fie neîntreruptă, de-a pururea; celelalte fapte îşi au timpul lor, iar când e vorba de rugăciune, Evanghelia ne porunceşte să ne îndeletnicim fără întrerupere: „neîncetat vă rugaţi“. Se cuvine prin urmare, să ne rugăm întotdeauna, să ne rugăm în orice vreme, în orice loc. Adevărat, rugăciunea îşi are condiţiile ei: ea trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu gândurile şi cu inima curată, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie. Dar, dacă se găseşte cineva, care nu e împăcat cu conştiinţa lui curată, care vede că departe de condiţiile adevăratei rugăciuni înfăţişate mai sus, că îşi îndreaptă rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult de silă, decât de bunăvoie, când sufletul este atras dintr-o plăcere, dintr-o dragoste spre rugăciune? Chiar însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte: că omul nu este în stare să stea împotrivă şi să-şi cureţe cu desăvârşire mintea de gânduri necuviincioase: „Omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţea lui“, că singur Dumnezeu ne dă altă inimă şi un duh nou. Iar „ca să voiţi şi ca să săvârşiţi“ (Filipeni 2:13) tot de la Dumnezeu este. Şi însuşi Apostolul Pavel a spus: „duhul meu (adică glasul meu) e în rugăciune, dar mintea mea e neroditoare“ (1 Corinteni 14:14). „Căci să ne rugăm cum trebuie, nu ştim“ (Romani 8:26), confirmă tot el. Din toate acestea urmează, că în rugăciunea noastră noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei esenţiale!
Şi atunci, în faţa unei astfel de neputinţe care a pus stăpânire pe orice om, ce mai poate face el din partea voinţei şi puterii lui, pentru mântuirea sufletului său? El nu-şi putea dobândi credinţa, fără rugăciune, precum nu poate face nici o faptă bună fără ea. Ba chiar la urma urmei, nu este nici în stare să se roage cu adevărat. Ce a mai rămas deci de partea lui? Ce mai poate face el, din propria lui putere şi libertate ca să nu piară, ci ca să se mântuiască?
Aşa cum în fiecare lucru este o calitate, Domnul şi-a rezervat-o aceasta voinţei şi darului Său. Şi pentru ca să arate mai limpede atârnarea omului de voia lui Dumnezeu şi ca să-l afunde şi mai adânc în smerita cugetare, Domnul n-a lăsat voii şi puterilor omeneşti decât cantitatea rugăciunii, poruncind să se rostească neîncetat şi în orice loc. Şi tocmai prin aceasta se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevăratei rugăciuni, iar odată cu ea vine şi credinţa şi împlinirea poruncilor şi mântuirea. Aşadar, partea omului este cantitatea. De aceea, rostirea rugăciunii este dată şi lăsată la voia lui. Tocmai despre aceasta învaţă şi Părinţii Bisericii. Sfântul Macarie cel Mare spune: „să te rogi oricum (dar des) atârnă de voinţa noastră, iar ca să te rogi cu adevărat, este lucrarea darului“.Prea Cuviosul Isihie spune că rugăciunea deasă aduce deprinderea care mai târziu se face una cu natura şi că fără deasa chemare a lui Iisus este cu neputinţă să-ţi cureţi inima.
Prea cuvioşii Calist şi Ignatie ne dau sfatul ca, înainte de a purcede pe calea nevoinţelor şi a faptelor bune, să începem rugăciunea în numele lui Iisus Hristos, des, neîncetat, căci deasa repetare curăţă însăşi rugăciunea cea necurată. Fericitul Diadoh confirmă, că dacă omul ar chema numele Domnului cât se poate mai des, adică s-ar ruga, n-ar cădea în greşeală. Ce plină de experienţă, de înţelepciune şi ce aproape de inima noastră sunt aceste îndrumări practice ale Părinţilor!
În simplitatea lor plină de experienţă, el aruncă o lumină asupra căilor şi mijloacelor de desăvârşire sufletească. Ce înaltă contradicţie se află între ei şi îndrumările morale ale raţiunii teoretice! Mintea caută să ne convingă: fă cutare şi cutare faptă bună, înarmează-te cu bărbăţie, întrebuinţează puterea voinţei, convinge-te de bunele urmări ale faptelor bune, de pildă curăţă mintea şi inima de gânduri deşarte, umple locul cu meditaţii pline de învăţătură, fă binele şi vei fi respectat şi liniştit, trăieşte aşa cum cere raţiunea şi conştiinţa. Dar vai, în ciuda tuturor stăruinţelor, toate acestea nu-şi ating scopul fără o deasă rugăciune, fără ca să se atragă printr-însa puterea lui Dumnezeu. După aceasta, vom mai deschide învăţăturile Părinţilor şi vom vedea ce vorbesc ei despre curăţirea sufletului, de pildă.
Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-i pe potrivnicii tăi cu numele lui Iisus, repetându-l cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi nici în cer nici pe pământ“.
Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă: „să ştii că nimeni nu-şi poate ţine mintea în frâu prin propriile puteri şi de aceea, când te năpădesc gândurile necurate, cheamă numele lui Iisus cât mai des şi de cât mai multe ori şi atunci gândurile se vor linişti de la sine“. Cât de simplu şi de îndemânatec, în acelaşi timp şi plin de experienţă este acest mijloc, care stă în contradicţie cu sfatul raţiunii teoretice, ce caută să dobândească o curăţenie sufletească printr-o înaltă părere de sine şi printr-o raţiune proprie! Cumpănind aceste îndrumări – întemeiate pe experienţă – ale Sfinţilor Părinţi, ajungem la următoarea sinceră încheiere şi anume: că mijlocul cel mai important pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă, neîncetată a rugăciunii, oricât ar fi de neputincioasă.
Iubite suflet de creştin! Dacă tu nu găseşti în tine puterea de a te închina lui Dumnezeu în duh şi adevăr, dacă inima ta nu simte încă gustul dulce şi căldura în timpul rugăciunii mintale şi lăuntrice, atunci jertfeşte pe altarul rugăciunii ceea ce poţi, ceea ce atârnă de voinţa ta, ceea ce este pe măsura puterilor tale. Însă mai întâi să se înrudească gura cu chemarea deasă şi neabătută din calea rugăciunii; lasă acest organ grosolan să cheme neîncetat şi cât mai des puternicul nume al lui Iisus Hristos. Aceasta nu constituie o muncă grea şi stă în puterile fiecăruia. Pe deasupra, aceasta o cere porunca plină de experienţă a Sfântului Apostol: „să aducem întotdeauna jertfă lui Dumnezeu rodul gurii, care mărturiseşte numele Lui“.
Repetarea deasă a rugăciunii va aduce neapărat deprinderea şi se va transforma în natură, va atrage cu timpul mintea şi inima în starea cuvenită. Închipuieşte-ţi odată cu aceasta, dacă omul ar împlini, fără nici o scăpare din vedere, această unică poruncă dumnezeiască despre rugăciunea neîncetată, atunci el ar împlini toate poruncile printr-una singură, fiindcă dacă el ar săvârşi necontenit rugăciunea, în orice vreme şi în orice ocupaţii sau lucruri, dacă ar chema în chip tainic numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, cu toate că la început o va face fără nici o căldură sufletească şi fără osârdie, ci numai de silă, totuşi în acest răstimp n-ar mai avea răgazul trebuincios pentru plăcerile simţite şi păcătoase. Orice gând ar întâlni, în calea lui de răspundere, o piedică, orice faptă păcătoasă, n-ar mai putea fi judecată cu atâta rodnicie, cum e gândită într-o minte deşartă. S-ar curma sau s-ar nimici cu totul vorba multă şi zadarnică şi orice faptă s-ar curăţi îndată de puterea plină de har a numelui lui Dumnezeu chemat atât de des. Deasa practicare a rugăciunii ar abate sufletul de la faptele păcătoase şi l-ar atrage spre o esenţială cunoaştere de sine, spre unirea cu Dumnezeu! Îţi dai seama acum, cât e de trebuincioasă cantitatea de rugăciune? Deasa repetare a rugăciunii este singurul mijloc de dobândire a unei rugăciuni curate şi adevărate, este cea mai bună, cea mai lucrătoare pregătire pentru rugăciune şi cea mai dorită cale pentru atingerea scopului ce duce prin rugăciune la mântuire!
Pentru o cât mai bună încredinţare despre necesitatea şi rodnicia repetării rugăciunii, cât se poate mai des şi mai tare, observă:
1. că fiecare trezire, fiecare gând despre rugăciune, nu este decât lucrarea Duhului Sfânt şi glasul Îngerului tău păzitor;
2. că numele lui Iisus Hristos, chemat în rugăciune închide în sine, o binecuvântată putere de sine stătătoare şi de aceea,
3. nu te tulbura din pricina necurăţeniei sau uscăciunii rugăciunii tale, ci cu multă răbdare aşteaptă roadele ce vin din deasa chemare a numelui lui Dumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de experienţă şi de sens ale unei lumi deşarte care caută să ne încredinţeze că simpla chemare a numelui lui Iisus, chiar când este făcută cu toată stăruinţa, însă cu răceală, rămâne o polologhie nefolositoare. Nu! Puterea numelui lui Dumnezeu şi deasa lui chemare îşi vor aduce roadele la timpul lor!
Un scriitor duhovnicesc vorbeşte despre acest lucru într-un chip foarte frumos: „ştiu, spune el, că pentru mulţi filosofi care îşi închipuie că sunt duhovniceşti prin mincinoasa lor înţelepciune, care caută peste tot o mărime înşelătoare şi – s-ar părea – exerciţii nobile în ochii raţiunii şi mândriei, ştiu prin urmare, că pentru ei exerciţiul des, dar simplu, oral şi singuratec, nu are decât o mică însemnătate, şi nu este decât o ocupaţie josnică sau un lucru de nimic. Dar ei se înşeală, nenorociţii, şi uită cuvântul de îndrumare al lui Iisus Hristos. „De nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“ (Matei 18:3). Ei alcătuiesc pentru ei înşişi un fel de ştiinţă în jurul rugăciunii ridicată pe firavele temelii ale raţiunii naturale. Dar oare e nevoie de multă învăţătură, de minte sau de conştiinţă ca să spui cu o inimă curată: „Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“? Oare nu astfel de rugăciuni dese au fost lăudate de însuşi Dumnezeiescul nostru Învăţător? Oare nu prin aceste rugăciuni rostite în scurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobândite şi săvârşite minunile? Ah! Iubite suflet de creştin! Veghează şi nu tăcea, când e vorba de chemarea neîncetată în rugăciunea Domnului! Şi dacă strigătul tău ar ieşi dintr-o inimă încă răspândită şi pe jumătate plină de lume, n-ai nevoie! Trebuie numai s-o continui, să nu taci şi să nu te nelinişteşti, strigătul se va curăţi prin el însuşi de părtăşia lui cu cele lumeşti. Nu uita niciodată că, „mai mare este Cel ce este în voi, decât cel ce este în lume“… (1 Ioan 4:4). „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate“, zice Apostolul.
Aşadar după toate aceste încredinţări, că repetarea deasă a rugăciunii, în ciuda tuturor slăbiciunilor, este atât de puternică, că este fără nici o discuţie accesibilă omului şi stă în deplina lui voie liberă; hotărăşte-te să încerci măcar o zi, de prima dată, în vegherea asupra ta însuţi, într-o repetare deasă a rugăciunii tale în aşa fel ca la chemarea lui Iisus Hristos, făcută în rugăciune, să fie întrebuinţată mult mai multă vreme din zilele tale decât la alte ocupaţiuni. Şi această întâietate a rugăciunii faţă de lucrurile vieţii îţi va arăta negreşit la timp, că ziua n-a fost pierdută, ci e câştigată pentru mântuire şi că în cumpăna dreptei judecăţi dumnezeieşti rugăciunea deasă ridică în sus scândura slăbiciunilor şi faptelor tale, ştergând păcatele acelei zile din cartea amintirilor sădite în conştiinţă, aşezându-te pe treapta dreptăţii şi dăruindu-ţi nădejdea să primeşti o lumină în viaţa veşnică.

Scurta schita istorica a profetiei in Israel

3. Scurta schita istorica a profetilor in Israel

Prima persoana numita “navi” in Vechiul Testament este Avraam, insa primul barbat, care, prin misiunea sa, a asumat intreaga semnificatie a cuvantului “profet” a fost Moise. Acest profet, prin dubla functie religioasa si politica pe care a avut-o, este considerat fondatorul si legiuitorul natiunii iudaice teocratice. El a avut o autoritate neegalata pana la venirea lui Iisus hristos. Moise va fi cel dintai dintre oamenii lui Dumnezeu, cei vor fi cunoscuti numele de profeti, care, prin evrei, va universaliza pe Dumnezeul unic. Au mai fost si alti profeti alaturi de el, insa acestia au avut doar un rol oarecum secundar. Putem aminti aici pe Aaron, Miriam (sora lui moise), Eldad si Medad, carora Iahve li s-a aratat in vise si viziuni. Ei nu au auzit niciodata vocea lui Dumnezeu, voce care a fost auzita doar de Moise, “cel mai credincios din casa lui”, (Numeri 12:7).

Amintim apoi pe profetul Valaam care este atat un profet, cat si un prezicator, unul de care Iahve se foloseste pentru a proclama, chiar in Moab, destinul glorios al poporuluim ales, atunci cand El era pe cale de a-i conduce pe israeliti in tara promisa.

In vremea Judecatorilor, pe langa un profet al carui nume nu este dat (Judecatori 6:8-10), o intalnim pe profetesa Debora (Judecatori 4–5), “mama in Israel” (Judecatori 5:7), judecand poporul si comunicand poruncile divine legate de razboiul de eliberare a lui Israel din robia de douazeci de ani a lui Iabin, regele Canaanului. Cuvantul lui Dumnezeu era rar in aceste zile de anarhie, cand Iahve a abandonat oarecum Israelul, pentru a-l face constient de slabiciunea si pacatul sau.

Nu aceeasi a fost situatia in vremea lui Samuel, cand profetia a devenit o institutie permanenta. Samuel a fost un nou Moise, insa mai putin cunoscut. Misiunea lui divina a fost aceea de a reinstaura legea lui Moise si de a supraveghea inceputul monarhiei.

Sub indrumarea sa, sau cel putin in legatura cu el ii gasim pentru prima data pe “nevi’ im” (I Samuel 10:5) adunati laolalta pentru a canta cantari de lauda lui Dumnezeu acompaniati de instrumente. Ei nu sunt profeti in sensul strict al cuvantului, dupa cum nu sunt nici discipoli ai profetilor, destinati a deveni la randul lor maestri.

Colindau ei prin lume, raspandind invataturile lui Samuel printre oameni? Raspunsul poate fi afirmativ. In orice caz, pentru a trezi credinta lui Israel si pentru a evidentia demnitatea slavei divine, se pare ca ei au primit harisma intr-un mod similar cu cei dintai crestini in zilele apostolice. Ei pot fi comparati cu familiile de cantareti grupate in jurul lui David, sub conducerea celor trei lideri ai lor: Asaf, Heman si Iedutun (I Paralipomena 25:1). Fara indoiala, ca “bene nebi’im” (fiii profetilor) din zilele lui Ilie si Elisei, formand cel putin trei comunitati – Ghilgal, Betel si Ierihon – trebuie priviti ca succesori ai lor.

Se pot oare considera ca urmasi ai lor degenerati si lipsiti de credinta acei profeti falsi ai lui Iahve, pe care ii intalnim la curtea lui Ahab, in numar de patru sute si mai tarziu chiar ceva mai multi, care, de asemenea, luptau impotriva lui Isaia si miheia si mai ales impotriva lui Ieremia si Iezechiel? Un raspuns precis nu se poate da, dar este gresit sa-i consideram, asa cum fac unii critici, la fel de autentici ca pe profetii adevarati, diferind de acestia doar printr-un spirit mai retrograd si calitati intelectuale mai putin stralucite.

Dupa Samuel, primii profeti, pe drept numiti asa, mentionati in Sfanta Scriptura sunt Natan si Gad. Ei il ajuta pe regele David cu sfaturile lor, ir atunci cand e cazul, i se opun prin proteste energice. Parabola lui Natan despre sacrificarea singurei oite a omului sarman este unul dintre cele mai frumoase pasaje din istoria profetica (II Regi 12).

Cartile Regilor si Paralipomenele mentioneaza o serie de alti “oameni ai duhului”, care isi exercitau misiunea in Israel sau in Iuda. il putem mentiona pe Ahia din Silo, care i-a prezis lui Ierobooam ridicarea pe tronul celor zece triburi si caracterul efemer al dinastiei lui. Il amintim apoi pe Micha sau Miheia, fiul lui Imla, care i-a prezis lui Ahab, in prezenta celor patru sute de profeti “magulitori” de la curte, ca va fi infrant si ucis in razboiul sau impotriva sirienilor (III Regi 22).

Cele mai mari figuri profetice intre Samuel si Isaia sunt Ilie si Elisei. Iudaismul era periclitat in vremea lor mai ales de catre Izabela din Tir, sotia lui Ahab, care introdusese in Samaria veneratia zeilor fenicieni. In felul acesta, credinta lui Israel se clatina, poporul imparatindu-si cinsitrea intre Baal si Iahve. In Iuda pericolul nu era mai putin amenintator deoarece regele Ioram se casatoreste cu Atalina, o fiica si urmasa vrednica a Izabelei. Ilie a aparut ca un urmas misterios si, prin predicile si minunile sale, a intors Israelul inapoi spre adevaratul Dumnezeu si a suprimat, sau cel putin a moderat, inclinatia poporului ales spre zeii din Canaan.

Pa muntele Carmel, profetul, in numele lui Iahve, a castigat o minunata si teribila victorie asupra profetilor lui Balaal. A mers apoi la Horeb pentru a se intari si pentru a fi prezent la o minunata teofanie. S-a intors in Samaria pentru a-i vesti lui Ahab vocea justitiei, care cerea razbunare pentru uciderea lui Nabot.

Cand a disparut in trasatura inflacarata, profetul Ilie i-a lasat discipolului sau Elisei odata cu mantia sa o parte dubla a duhului sau. Elisei a continuat munca maestrului sau impotriva idolatriei canaanaite cu mare succes, devenind un asemenea sprijin pentru Regatul de Nord, incat regele Ioas a plans la moartea lui, luandu-si ramas bun cuvintele: “Parinte, parinte, carul lui Israel si calaretul lui!” (IV Regi 13:14).

Nu toti profetii si-au lasat cuvantarile in forma scrisa. Totusi, unii dintre ei au scris istoria vremurilor lor, asa cum au facut profetii Gad si Natan, care au scris istoria lui David si a lui Solomon. Este posibil ca acele carti istorice ale Judecatorilor si Regilor sa fi fost numite in canonul evreilor “primii profeti” datorita credintei ca ele au fost scrise de catre profetii acelor vremuri, sau cel putin bazate pe scrierile lor. Aceasta afirmatie insa nu poate fi demonstrata.

Se poate constata astfel ca in mod deosebit, in vremuri de incercari, de decadenta religios-morala si sociala, in care, nu de putine ori, a trait poporul ales a lui Iahve, profetii au jucat un rol determinat in Israel. Profetismul a fost unul din cele mai importante elemente ale religiei israelite, care a avut o influenta decisiva in cresterea si dezvoltarea de mai tarziu a poporului ales.

Institutia profetica, prin vocatia si misiunea ce o definesc, a fost proprie poporului evreu. Profetismul s-a manifestat aici insa din timpuri stravechi, insa actiunea profetica s-a intetit cu precadere in perioada postmozaica a secolelor XIII-V a.Hr.. Aceasta este perioada in care Dumnezeu a carmuit destinele poporului sau prin intermediul Judecatorilor si apoi prin insitutia regala; este perioada in care viata lui Israel, sub toate aspectele ei, s-a caracterizat printr-o vadita instabilitate. Este de ajuns sa amintim doar ca in cei 211 ani de viata ai Regatului de Nord (933-722 a. Hr.) s-au perindat la conducerea acestuia 19 dinastii, cele mai multe dintre ele succedand celei anterioare prin macelarie. Apoi idolatria si viata imorala au caracterizat din plin aceasta perioada.

Pentru pastrarea monoteismului si pentru intoarcerea poporului la Sine. Dumnezeu a trimis la vreme potrivita profeti, care sa infaptuiasca opera de indreptare a lui Israel si sa-l indemne la implinirea poruncilor Domnului.

Chemarea profetica veridica era aceea pe care Dumnezeu o facea in mod direct, asa cum marturisesc unii profeti: “Fost-a cuvantul Domnului catre mine…” (Ieremia 1:2 ; Iezechiel 1:2). Duhul Domnului i-a impulsionat pe profeti, “luminandu-le mintea, miscandu-le inima si intarindu-le vointa, ca sa priceapa in mod tainc chemarea Duhului de a propovadui, ca un imbold irezistibil de a actiona in numele Domnului”. Misiunea lor fiind una sfanta, profetii trebuiau sa aiba o conduita morala ireprosabila, curatirii de pacate si faradelegi (Isaia 6:7), fiind perfect constienti de importanta mesajului divin pe care-l transmit. Impotrivindu-se cu toata puterea idolatriei, profetii au luptat pentru apararea monoteismului cu arma cuvantului si a exemplului vietii proprii.

Dupa felul in care au activat si in functie de perioada istorica in care si-au desfasurat activitatea, profetii pot fi numiti profeti vechi, oratori sau nescriitori si profeti noi, sau scriitori.

Numarul exact al profetilor nu-l cunoaste decat Dumnezeu, Cel ce i-a chemat la inalta misiune profetica. Totusi, Talmudul ebraic aminteste 48 de profeti si 8 profetese (Seder Olam 21).

Infaptuind o opera inegalabila si nepieritoare in istoria poporului Israel in special si in istoria mantuirii in general, profetii oratori s-au adresat conationalilor lor prin cuvantari inflacarate insotite de fapte minunate.

Intre marii profetii oratori cunoscuti, care au activat in secolele XIV-IX i.d.Hr. amintim:

Profetesa judecator Debora (sec. XIII-XII a.Hr.).
Profetii Samuel, Gad, Natan, Ahia din Silo, Semaia si Iddo (sec. X-IX a. Hr.).
Profetii Azarie, Hanani, iehu fiul lui Hanani, Ilie, Miheia fiul lui Imla, Elisei, Iahaziel, Eliezer (sec. IX a.Hr.).

Sfanta Scriptura mai consemneaza si activitatea altor profeti, fara a oferi numele lor. Acestia sunt numiti profeti anonimi.

In lucrarea de fata ma voi ocupa de viata si activitatea profetilor oratori, ca si de impactul misiunii lor in viata poporului Israel, urmand sa fac acest lucru in ordine cronologica, sacrificand, in felul acesta, ordinea importantei personalitatii lor.

XXII. Moartea martirica a lui Simeon, ruda Domnului, al doilea episcop al Ierusalimului (anii 105-107)

XXII. Moartea martirica a lui Simeon, ruda Domnului, al doilea episcop al Ierusalimului (anii 105-107)

Simeon, episcopul Ierusalimului a fost ales sa pastoreasca comunitatea crestina din cetatea sfanta, dupa martiriul lui iacob, ruda Domnuui. A trait 120 de ani, trecand prin perioade tulburi, precum cucerirea Ierusalimului de catre romani, daramarea Templului, persecutia lui Domitian si alte vremuri grele pentru Biserica. Eusebiu din Cezareea, bazandu-se pe marturia lui Hegesip, in Istoria bisericeasca, afirma ca moartea lui Simeon a avut loc in timpul domniei imparatului Traian si a proconsulului Atticus, cand Simeon avea venerabila varsta de 120 de ani.

1. Eusebiu sin Cezareea marturiseste, in Istoria bisericeasca, bazandu-se pe scrierile lui hegesip, ca patimirea lui Simeon a avut loc in vremea domniei lui Traian, episcopul fiind parat de eretici autoritatilor romane ca este crestin:

 — Dupa cat ni s-a transmis, in vremurile de dupa Nero si Domitian, si anume sub imparatii despre care tocmai vorbeam, a izbucnit in mod izolat, mai ales in orase, o prigoana provocata mai ales de rascoadele populare. In timpul acestei persecutii si-a sfarsit viata ca martir Simeon, fiul lui Cleopa, despre care am subliniat ca fusese randuit ca al doilea episcop al Bisericii din Ierusalim. Si despre acest lucru marturiseste acelasi Hegesip, din care am citat pana acum cateva pasaje. Dupa cum ne comunica intr-o relatare despre anumiti eretici, Hegesip tine sa adauge ca in acea vreme Simeon a fost parat de ereticii respectivi si pentru ca era crestin, mai multe zile in sir a fost chinuit in diferite chipuri, iar dupa ce a uimit profund pe judecator si pe cei care-l inconjurau, i-a venit sfarsitul intr-o forma asemanatoare cu patimirea Mantuitorului. Dar nimic nu-i mai bine decat sa ascultam pe scriitorul insusi, care istoriseste textual: Asadar, unii dintre ereticii aceia au invinuit pe Simeon, fiul lui Cleopa, ca ar fi din nemaul lui David, si ca ar fi crestin, de aceea a suferit moarte de martir la varsta de 120 de ani, pe vremea lui Tertulian si a proconsulului Atticus.

2. Eusebiu din Cezareea ofera si alte amanunte importante, in Istoria bisericeasca, preluate tot de la Hegesip. Istoricul din Cezareea Palestinei consemneaza ca, in vremea imparatului Traian, traia inca o rudenie a Mantuitorului, pe nume Iuda, care fusese chemat la Roma de imparatul Domitian si cercetat, pe motiv ca facea parte din neamul regelui David. Hegesip ii lauda pe Simeon si pe Iuda, numindu-i fruntasi ai Bisericii. Simeon a fost torturat, chiar si la varsta sa venerabila, iar apoi a fost osandit sa fie rastignit:

 — Ne mai releteaza acelasi scriitor ca in timp ce erau urmariti cei ce se trageau din neamul regal al iudeilor, au ajuns sa fie arestati chiar si acuzatorii lor, fiind banuiti ca si ei ar face parte din acelasi neam. S-ar putea spune, pe buna dreptate, ca daca ne gandim la lungimea vietii lui si la stirea pe care ne-o da Evanghelia despre Maria, sotia lui Cleopa, al caror fiu era, dupa cum am vazut mai inainte si Simeon a facut parte din cei care L-au vazut cu ochii lor si L-au auzit cu urechile lor pe Mantuitorul. Acelasi istoric mai adauga ca si alti urmasi dupa un alt asa zis frate al Domnului, cu numele Iuda, traiau inca pe vremea lui Traian, dupa ce, asa cum am mai spus, dadusera pe vremea imparatului Domitian buna marturie despre credinta lor in Hristos. Iata cum se exprima hegesip: Ei au ajuns sa fie intre fruntasii intregii Biserici, ca unii care s-au dovedit martiri si neamuri de sange ai Domnului, intr-o vreme cand in toata Biserica domnea o pace adanca. Erai inca in viata, pe vremea imparatului Traian, cand Simeon, fiul lui Cleopa, despre care am pomenit mai inainte, a fost parat de eretici si osandit si el ca si ei, pentru aceeasi vina, pe vremea consulului Atticus. Cu toate ca, timpul de mai multe zile a fost chinuit in asa fel incat toata lumea se mira, in frunte cu consulul, cum de mai poate rabda atatea chinuri un om de 120 de ani! La urma a fost osandit sa fie rastignit.

Patericul Solovetului – Pustnicii Andrei, Damian, Adrian, Sava şi Nestor

Patericul Solovetului
Pustnicii Andrei, Damian, Adrian, Sava şi Nestor

Întâlnirea cu Andrei. Relatarea vieţii lui de pustnic. Damian. În vizită la pustnici. Singurătatea. Punerea temeliei mănăstirii. Adrian. Sava. Nestor.

În timpul egumenului Antonie (1605–1612), Vasile Kenozereţ, iubitor de însingurare în locurile pustii ale insulei, a povestit lui Iosif, părintele său duhovnicesc, întâlnirea cu un pustnic ciudat, pe nume Andrei: „Mi s-a întâmplat să mă îndepărtez de mănăstire într-atât, că am pierdut drumul şi am rătăcit prin pădure fără hrană şi apă. Deodată, în depărtare, mi s-a părut că văd o umbră de om. M-am luat după ea, dar umbra s-a ascuns în desiş; eu am continuat să alerg şi am ajuns la o cărare îngustă chiar şi pentru o persoană. Păşind prin această trecere, am zărit un deal şi acolo se vedeau urme de om desculţ. În deal se observa o crăpătură mică. Făcând o rugăciune, am pătruns într-o peşteră întunecoasă. Făcându-mi cruce, am întins mâinile şi am pipăit un om şi plin de spaimă am spus din nou o rugăciune, la care locuitorul peşterei mi-a răspuns:„Amin!“. Eu am căzut la picioarele lui.„De ce ai venit aici şi ce îţi trebuie?“ – m-a întrebat necunoscutul. „Iartă-mă pe mine, părinte sfinte, m-am rătăcit, de aceea am venit aici; te rog fie-ţi milă de mine şi arată-mi calea înapoi spre mănăstire“. Pustnicul m-a condus într-o altă peşteră care avea o fereastră în partea de miază-zi, prin care lumina pătrundea înăuntru. Atunci am putut să-l văd pe necunoscut: era gol, cu barbă mică, iar trupul lui era negru. În peşteră se aflau patru pluguri; pe ele erau puse două scânduri şi două coveţi; în una era apă, iar în cealaltă iarbă înmuiată. Pustnicul mi-a dat să mănânc iarbă şi să beau apă.
Gustând din ceea ce mi-a dat el, m-am simţit vioi şi plin de putere. Atunci i-am cerut bătrânului să-mi spună câte ceva despre viaţa lui.
„Eram muncitor în mănăstirea Solovăţ; numele meu este Andrei, – şi-a început povestirea pustnicul – aici am lucrat la extras de sare în Sosnova. Egumen pe acele timpuri era Varlaam (1571–1581) mai târziu mitropolit al Rostovului. În curând s-a trezit în mine conştiinţa păcatului; s-a născut în mine o dorinţă puternică să las totul şi să slujesc lui Dumnezeu. Fără a mai amâna, am plecat în pustie unde am găsit locul acesta. Am săpat o peşteră şi m-am aşezat în ea. Am îndurat şi foame şi sete; mă hrăneam cu poame şi ciuperci; de multe ori am îndurat năvălirile dracilor, bătăi, ocări, boli; mă luptam cu cugetele mele de parcă erau fiare sălbatice. Nu o dată mă tânguiam că am plecat în pustie şi că izolarea mea este neroditoare. De multe ori chiar părăseam peştera, cu gândul să revin în lume. Dar atunci se auzeau tunete, începea ploaia şi eu eram nevoit să mă întorc în peşteră. Aici răcoarea liniştită mă întărea. Altă dată mă ridicam să plec din peşteră în toiul iernii, dar gerul aspru nu mă lăsa să fac nici măcar cinci paşi. Trei ani de zile a durat această luptă grea. După trei ani de ispitiri grele pentru mine, m-a cuprins o linişte adâncă, toate atacurile chinuitoare au luat sfârşit. Atunci a venit la mine cineva în chip de lumină şi mi-a grăit: «întăreşte-te şi nu părăsi calea către Dumnezeu, care ţi-a fost arătată». Acela mi-a dat această iarbă, spunându-mi: „hrăneşte-te cu ea şi bea apă din lacul acesta“. Şi iată că de 38 de ani mă hrănesc cu această iarbă“.
Ascultând această poveste, eu am căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru mine. După aceea, Andrei m-a scos din peşteră, arătându-mi calea spre mănăstire şi, binecuvântându-mă, mi-a zis: «mergi în pace şi nimănui să nu-i spui ceea ce ai auzit de la mine, câtă vreme sunt în viaţă». Am plecat şi mi-a părut că până la mănăstire nu era mai mult de o jumătate de verstă. La puţin timp după aceea, Vasile, împreună cu un alt ucenic al lui Iosif, Damian, au pornit în căutarea peşterei lui Andrei; dar trecând o săptămână întreagă, n-au găsit nici pădurea deasă, nici dealul şi nici peştera.
Povestea i-a mers la suflet lui Damian. El îşi dorea o viaţă de pustnic, voia să aibă convorbiri cu asceţii din pustie, pe care numai Dumnezeu îi ştia; de aceea a şi petrecut 40 de zile în locurile pustii ale insulei în căutarea acelui iubitor de viaţă pustniceasă. În sfârşit, cu puterile sleite, de-abia răsuflând, s-a culcat sub un copac. Aici l-au găsit călugării din Solovăţ, l-au pus pe năsălie şi l-au dus în curtea mănăstirii; l-au chemat pe părintele duhovnic. „Ce-i cu tine, Damiane?“- l-a întrebat duhovnicul.„ Mă iartă pe mine, părinte, din clipa din care am plecat din mănăstire, nici măcar n-am văzut pâinea, ci m-am hrănit numai cu iarbă“. Atunci i-au dat lui pâine şi Damian şi-a revenit.
Din nou s-a trezit în el dorinţa să-l caute pe pustnic. După o rugăciune fierbinte către Dumnezeu şi către preacuvioşii Zosima şi Savatie, el a ieşit din mănăstire şi de data aceasta a întâlnit o mulţime de pustnici care se nevoiau în insula Solovăţ şi Anzersk: aceştia erau bătrânul Efrem, negrul şi mireanul, Nichifor novgorodeanul, apoi Alexei Kalujneanul, Iosif şi Tihon moscoviţii, Teodul riazaneanul, Porfirie, Trifon, Iosif cel mic, Sebastian şi mulţi alţii. Cu dragoste fierbinte s-a lipit de ei Damian şi a început să-i cerceteze şi să le aducă cele de trebuinţă din mănăstire. Când murea unul dintre ei, atunci îl îngropa cu propriile sale mâini. În toiul unor astfel de osteneli l-a întâlnit pe pustnicul Nichifor. „Cercetează-ne, Damiane, ca şi tu să fii cercetat de Dumnezeu“, i-a spus pustnicul şi a dispărut.
Damian l-a găsit în pustie pe Timotei, care în vremuri tulburi, şi-a părăsit casa părintească din Alexin, a venit pe o insulă din Arhanghelsk, plutind pe o luntre mică, şi-a înjghebat o cociabă şi s-a aşezat în ea. Ca şi Andrei, se hrănea cu ierburi.
Damian dorea să urmeze pilda pustnicilor; şi-a făcut o chilie şi s-a aşezat în ea, în vederea dobândirii liniştii. Dar aici l-a încercat o grea ispită. Odată, fratele ce-i slujea lui Damian, venind în vizită la acesta, a făcut rugăciunea, dar nu a primit răspuns. Călugărul a deschis uşa şi l-a găsit pe Damian tare umflat şi abia de mai respira. L-a luat pe pustnic şi l-a dus în bolniţa mănăstirii, unde jumătate de an s-a aflat sub îngrijirea bătrânilor experimentaţi. Dar numai ce şi-a revenit, că el s-a hotărât să caute alt loc retras unde să se liniştească. S-a suit într-o luntre mică, plecând spre Onega pe mare, unde s-a şi stabilit. Aici, vânătorii de animale l-au bătut foarte tare, dar făcându-se bine, pustnicul aplecat de aici dincolo de lacul Boldo, aproape de insulă, pe muntele Iuriev, unde şi-a făcut o chilie în care a petrecut 7 ani. Damian (în schimă Diodor), a început să ridice aici un locaş în numele Prea Sfintei Treimi şi punând temelia, a murit la 27 noiembrie 1633.
Afară de aceşti pustnici din pădurile sălbatice ale Solovăţului, tradiţia mai consemnează pe mulţi alţi călugări care îşi căutau mântuirea în cele mai aspre locuri. Printre aceştia a fost Adrian, care locuia în mijlocul insulei aproape de lac, la două verste de chilia pe care o ridicase egumenul Irinarh şi petrecuse o viaţă aspră de ascet; aici el şi-a găsit sfârşitul şi a fost îngropat în pustie. Mireanul Sava, care era dintre cei ce se nevoiau în mănăstire, s-a retras în pădurea din Solovăţ, ostenindu-se vreme de 15 ani, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. După moarte, pe când era egumen Rafael, el a fost îngropat aproape de chilia lui Damian (1633-1636). Lângă chilia lui Sava a pusticit monahul Nestor, petrecând zi şi noapte în post şi rugăciune. După moarte el a fost de asemenea îngropat aproape de pustia lui Damian.