Patericul georgian – XVII. NOII MĂRTURISITORI GEORGIENI (Acest text a fost scris de părintele Alexie Kşutaşvili-Lenski.)


XVII. NOII MĂRTURISITORI GEORGIENI (Acest text a fost scris de părintele Alexie Kşutaşvili-Lenski.)

 

Secolul XX va rămâne în istoria omenirii ca unul marcat prin apariţia unei noi ideologii şi a unui nou sistem politic care s-a caracterizat prin totalitarism şi dictatură. Comunismul, în numele unei idei utopice, va persecuta spre a distruge tot ceea ce înseamnă cultură şi tradiţie strămoşească, cu scopul de a crea un om depersonalizat, gol intelectual şi spiritual, dar în schimb uşor de manipulat. Cea mai mare problemă de rezolvat pentru noii eliberatori şi aducători de fericire a fost distrugerea Bisericii, văzută drept factorul principal de conştientizare naţională şi spirituală a oricărui popor. De aceea se dărâmau biserici, se desfiinţau mănăstiri, clericilor li se interzicea să slujească. Dar pe toată întinderea noului şi artificialului spaţiu ideologic oamenii nu s-au lăsat înşelaţi, ci s-au revoltat pentru apărarea ţării şi credinţei. Au început persecuţiile. Un istoric modern spunea că, din timpurile împăratului Diocleţian Biserica Ortodoxă n-a mai cunoscut o prigoană atât de crudă şi de sângeroasă ca în timpul regimului comunist.
Biserica Ortodoxă Georgiană a împărtăşit aceeaşi soartă cu alte Biserici surori din răsăritul Europei şi a dat mii de martiri care s-au jertfit în lupta contra duşmanului numit ateism. Mai jos vom prezenta doar câteva personalităţi din perioada aceea de persecuţii religioase şi astfel vom încerca să arătăm suferinţa şi lupta Bisericii pentru existenţa ei şi a poporului georgian.
Patriarhul Catolicos Ambrozie I (Helaia) s-a născut în anul 1861, a făcut Seminarul Teologic din Tbilisi, a fost hirotonit preot în anul 1885 şi a slujit într-o parohie din Georgia. În anul 1887 pleacă pentru studii în Rusia, unde devine student la Academia Teologică din Kazan. Încă fiind student în anul trei, se călugăreşte luându-şi numele de Ambrozie (numele de mirean fiind Visarion). În octombrie 1917, după restabilirea autocefaliei Bisericii Georgiei, este hirotonit episcop al Cicondidului (Georgia). În anul 1921 devine Patriarh Catolicos a toată Georgia, în perioada cea mai grea din istoria Bisericii Ortodoxe Georgiene, când, pe 25 februarie acelaşi an, ţara este ocupată de armata Rusiei socialiste şi în Georgia se instaurează regimul comunist. Prea Fericitul Ambrozie a fost unul dintre primii care au ridicat vocea împotriva regimului bolşevic ateist.
În anul 1922, între 10 aprilie şi 19 mai, la Genova (Italia) a fost organizată o Conferinţă Mondială la care au fost prezenţi delegaţi din 29 de ţări. Conferinţa avea ca scop, printre altele, să cerceteze situaţia economică şi politică din Rusia Socialistă, având-o în vedere ca un potenţial partener de afaceri. Şi tocmai în acest moment important pentru Rusia comunistă, la dezbateri a răsunat cuvântul Patriarhului Catolicos a toată Georgia, Ambrozie I, prin memorandum-ul său trimis la această conferinţă, în care descria în amănunt toată situaţia politică, socială şi religioasă creată în Georgia de regimul comunist rus. Mai jos prezint partea finală a acestui memorandum:
„Cu tot curajul şi fără exagerare spun că toate aceste evenimente şi experimente fără nici o raţiune pe care le fac sovieticii asupra poporului meu vor duce inevitabil la nimicirea sa fizică, la imoralitate şi sălbăticie duhovnicească! I se fură pământul strămoşesc care este udat de sângele şi plin de oasele strămoşilor noştri, pământ care în prezent se dă altora, veniţi din alte ţări. […]. Poporului i se umileşte şi i se persecută limba maternă, i se înjoseşte cultura naţională; în fine, îi pângăresc Sfânta Sfintelor – credinţa, şi, sub steagul libertăţii conştiinţei, poporului nu i se dă voie să-şi îndeplinească toate nevoile religioase; clericii sunt foarte persecutaţi; Bisericii, cea care întotdeauna a fost factorul hotărâtor în întărirea şi înălţarea conştiinţei naţionale, i se iau azi toate drepturile, încât n-are nici măcar voie, cu osteneala sa proprie, să-şi agonisească hrana şi cele necesare traiului zilnic al slujitorilor ei.
Într-un cuvânt, poporul suferă, dar n-are voie să spună nimic. De aceea, fiind în această stare, socotesc ca o îndatorire arhierească a mea proprie să spun în faţa lumii: eu, ca reprezentant al Bisericii, nu intru în discuţiile de apreciere şi de reglementare a anumitor sisteme politice. Dar nu pot să nu doresc poporului meu să aibă o anumită formă de conducere a statului care ar fi mai favorabilă pentru dezvoltarea şi renaşterea lui culturală. De aceea revendic:
–neîntârziat să fie retrasă armata ocupantă rusă afară din graniţele Georgiei, şi să fie garantată siguranţa teritoriului naţional.
–să i se dea posibilitatea poporului georgian să-şi decidă singur viaţa proprie, să promoveze forme ale vieţii politice care sunt cele mai potrivite şi care să fie responsabile pentru evoluţia spirituală, păstrarea tradiţiei şi culturii naţionale.“
În anul 1924, pe 10 martie, a început procesul împotriva Patriarhului Ambrozie şi a celorlalţi membri ai Sfântului Sinod. Ei au fost acuzaţi de trimiterea memorandumului la Conferinţa de la Genova, ascunderea tezaurului bisericesc şi neparticiparea la acţiunea de confiscare a unei biserici (Paraclisul Academiei Militare) de către statul comunist.
Prezint câteva mesaje rostite de Prea Fericitul Ambrozie în faţa judecătorilor săi în timpul procesului, care arată, la fel, dramatismul situaţiei în care se afla pe atunci Biserica şi ţara:
„Pe noi, întreg Sfântul Sinod, ne-au găsit vinovaţi că n-am realizat porunca Guvernului şi n-am participat la confiscarea Paraclisului Academiei Militare şi că n-am vrut să dăm cu mâinile noastre această biserică spre folosirea ei în scopuri laice. Sfântul Sinod a socotit acest lucru inacceptabil şi aceasta i s-a socotit ca trădare, instigare la răscoală etc.
Religia nu este creată de nici un stat. Ea are o temelie independentă a existenţei sale. De aceea, Biserica şi statul sunt două instituţii cu funcţii diferite. În misiunile lor, amândouă merg independent. În Evanghelie este scris: Daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Statul nu intră în viaţa interioară a Bisericii, mai ales când ele sunt despărţite. Şi dacă Bisericii i s-au luat drepturile de persoană juridică, totuşi rămâne o singură sferă de activitate liberă, un singur colţ neatins –Sfânta Sfintelor – unde statul nu are voie să intre. Aceasta este viaţa sa lăuntrică religioasă, pusă sub canoane şi reguli date de la Dumnezeu. Dacă cineva dintre slujitorii Bisericii o să le încalce pe acestea, va fi trădător al credinţei. De aceea, în situaţia aceasta, după cum ne spune legea creştină, noi suntem datori să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (cf. Fapte 5:29). Aceste norme ale vieţii bisericeşti, aceste relaţii dintre Biserică şi stat sunt stabilite prin lege în orice altă ţară creştină, şi nu ne-am gândit că Guvernul nostru n-o să le aibă în vedere.
Tocmai din acest punct de vedere noi am şi zis că această poruncă a fost inacceptabilă pentru noi. Pentru că, împlinind-o, noi am fi devenit trădători ai credinţei şi ai poruncilor dumnezeieşti. De când s-a instalat Guvernul comunist, în Georgia s-au desfiinţat 1200 (!) de biserici. Unele dintre ele au fost distruse complet, dar despre nici una dintre ele n-a fost anunţată conducerea Bisericii de către Guvern. Atunci, de ce confiscarea Paraclisului Academiei Militare ar fi fost imposibilă fără prezenţa delegaţilor Sfântului Sinod?
Credinţa este o necesitate spirituală pentru popor. Rezultatul prigoanelor este că această foame duhovnicească se va face tot mai puternică. Ea se va adânci odată cu intensificarea efortului de ştergere a sentimentului religios din conştiinţa naţională. Aşa a fost peste tot, aşa va fi şi la noi. Georgia nu va face excepţie. Atunci oamenii vor avea nevoie de biserici, icoane, veşminte. Cine le va reda atunci bisericile distruse, cine le va înapoia veşmintele, icoanele şi celelalte lucruri necesare pentru viaţa Bisericii?
În sfârşit, spun că eu am îndeplinit datoria mea, iar cum o să privească Tribunalul Suprem la activitatea mea de apărare a intereselor naţionale, aceasta ne-o va arăta verdictul pe care îl va pronunţa. Verdictul va demonstra dacă într-adevăr Guvernul sovietic asigură dreptul naţiunilor la autodeterminare sau aceasta este doar un ideal a cărui materializare se va face doar într-un viitor necunoscut. Oricum, aşa cum strămoşilor noştri li se părea dulce primirea suferinţelor pentru patrie şi credinţă, la fel de dulce îmi va fi şi mie această pedeapsă pe care mi-o va da Tribunalul Suprem pentru că n-am tăcut în ceea ce priveşte apărarea Bisericii naţionale şi libertăţii poporului georgian. Aceasta va fi încununarea crucii pe care o port de o viaţă, anume de 37 de ani de când slujesc lui Hristos.
Vocea înălţată de către mine pentru apărarea intereselor naţionale şi sentinţa dată mie de către Tribunalul Suprem vor găsi loc în inima fiecărui georgian care încă n-a pierdut credinţa şi dragostea de patrie. De aceea mă consider fericit. Şi, ca un credincios, voi spune – să fie voia lui Dumnezeu! – şi mă adresez vouă cu cuvintele lui Hristos: Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri (Luca 23:28).“
În anul 1924, pe 19 martie, la ora 20, Tribunalul Suprem a dat următoarea sentinţă: Patriarhul Catolicos Ambrozie, acelaşi cu Visarion Helaia, este condamnat la închisoare – 7 ani, 9 luni şi 28 de zile, regim aspru şi confiscarea averii. Alţi membri ai Sfântului Sinod au fost de asemenea condamnaţi cu diferite pedepse.
În acelaşi an, în diferite zone ale ţării a început revolta populaţiei contra regimului comunist-dictatorial. Astfel, sub presiunea poporului, Guvernul a fost nevoit să cedeze, iar în luna aprilie a dat o amnistie prin care, după doi ani de închisoare, erau eliberaţi toţi membrii Sfântului Sinod. Dar bătrânul şi mult chinuitul Prea Fericit Ambrozie n-a mai trăit mult, trecând la cele veşnice în anul 1927.
În anul 1994, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene a hotărât canonizarea Patriarhului Catolicos a toată Georgia, Ambrozie I, ca Sfânt Mărturisitor; tot atunci a fost stabilită şi ziua de prăznuire a sa pe 16 martie.
Printre alţi membri ai Sfântului Sinod judecaţi împreună cu Prea Fericitul Ambrozie a fost şi Mitropolitul Kutaisului, Nazarie. Înalt Prea Sfinţitul Nazarie s-a născut în anul 1872, în familia unui preot. Urmează studii la Seminarul Teologic din Tbilisi. În anul 1893 este hirotonit preot. După moartea soţiei şi a celor două fiice, în 1904 se călugăreşte, luându-şi numele de Nazarie (numele de mirean fusese Iosif). Iar în anul 1918, pe 17 noiembrie, a fost hirotonit episcop şi instalat ca Mitropolit al Kutaisului.
La procesul sus-amintit împotriva membrilor Sfântului Sinod, Î.P.S. Nazarie s-a arătat ca unul dintre cei mai riguroşi apărători ai Bisericii şi patriei. La întrebarea judecătorului – de cine a fost ascuns tezaurul bisericesc – Mitropolitul Nazarie a răspuns fără frică – de tâlharii cei răi – referindu-se la conducerea ţării de atunci. Sentinţa Tribunalului Suprem pentru Î.P.S. Nazarie a fost cea mai dură, anume condamnarea la moarte.
După amnistia sus-amintită, Î.P.S. Nazarie a fost eliberat în luna aprilie 1924, împreună cu alţi membri ai Sfântului Sinod. Dar pe 27 august acelaşi an, fiind într-o misiune pentru sfinţirea unei biserici, într-o comună nu departe de oraşul Kutaisi, la miezul nopţii, Mitropolitul Nazarie împreună cu alţi 4 clerici au fost atacaţi şi arestaţi de către miliţia comunistă. Au fost molestaţi, apoi întemniţaţi şi batjocoriţi de către paznicii închisorii. După aceea, fără nici o judecată, Mitropolitul Nazarie împreună cu cei 4 clerici: preot Simon (Mcedlidze), preot Gherman (Geageanidze), preot Ierotei (Nicoladze) şi diacon Visarion (Cuhianidze), au fost duşi într-o pădure de lângă oraşul Kutaisi şi asasinaţi prin împuşcare.
În anul 1994, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene a hotărât canonizarea Înalt Prea Sfinţitului Nazarie, ca şi a tuturor celor ce au suferit prigoană din partea regimului totalitar ateu comunist, numindu-i pe toţi aceştia Sfinţii noi mucenici, iar prăznuirea lor făcându-se în 14 zile ale lunii august.
În încheiere, ar fi spre folos să amintim ultimele cuvinte ale Prea Fericitului Ambrozie, rostite în faţa judecătorilor săi: „Sufletul meu este al lui Dumnezeu, inima a Patriei, iar trupul meu vi-l dau vouă.“
Fie ca prin rugăciunile lor, Domnul Dumnezeu să Se milostivească şi de sufletele noastre. Amin!

Reclame

Patericul georgian – XIV. SFÂNTA MARE MUCENIŢĂ KETEVAN


XIV. SFÂNTA MARE MUCENIŢĂ KETEVAN

Împărăteasa înţeleaptă

Sfânta mare muceniţă Ketevan, această podoabă strălucitoare a Bisericii şi a tronului Georgiei, se trăgea din neamul împărătesc al Bagrationilor. Era fiica lui Asotan şi nepoata împăratului Kartalei, Constantin al III-lea (1469–1505).
În anii copilăriei şi ai tinereţii s-a ocupat cu studiul Sfintelor Scripturi. Evlavioşii ei părinţi o creşteau creştineşte întru învăţătura şi certarea Domnului (Efeseni 6:4), şi astfel creşterea ei trupească era însoţită de sporirea duhovnicească. Curăţia şi cuminţenia, înţelepciunea şi cumpătarea erau principalele ei însuşiri. Buzele sale blânde zi şi noapte Îl lăudau şi-L slăveau pe Dumnezeu. Îi mângâia pe cei întristaţi, îi slujea pe neputincioşi, îi ajuta pe săraci.
Când a ajuns la vârsta maturităţii, părinţii au dat-o de soţie lui David, succesor al împăratului Kahetei, Alexandru al II-lea (1577–1605). Şi acesta îşi avea obârşia în neamul Bagrationilor. Era falnic şi viteaz, dar iute la mânie, iubitor de putere şi aspru. Căsătoria s-a sărbătorit cu mare fală, aşa cum se cuvine feţelor împărăteşti. Dumnezeu le-a dăruit un copil, pe Teimuraz, care mai târziu, ca împărat al Kahetei, a zdrobit jugul perşilor, a redeschis bisericile şi s-a distins ca orator şi poet.
Ambiţiosul David a vrut să urce prea devreme pe tronul tatălui său. Exploatând ura pe care o nutreau căpeteniile împotriva tatălui său, din pricina felului despotic cu care conducea ţara, i-a îndemnat să-l întemniţeze şi să-l urce pe tron chiar pe el. David însă nu avea calităţi de conducător. De aceea împărăţia era cârmuită cu înţelepciune de cinstita Ketevan. Aceasta, într-un timp foarte scurt, a adus pacea şi ordinea în împărăţie, a zidit biserici, a întemeiat spitale, a organizat cantine pentru săraci şi a întărit ţara împotriva duşmanilor din exterior.

 

Prinţul lepădător de credinţă

David, după ce a rămas şase luni pe tronul împărătesc, a murit. Gheorghe, cel de-al patrulea fiu al împăratului Alexandru, era foarte tânăr, şi de aceea conducerea a fost preluată din nou de bătrânul lui tată.
Între timp, Ketevan, odată cu pierderea soţului ei, l-a pierdut şi pe fiul său, care a fost trimis rob la curtea perşilor. A lăsat, aşadar, toate grijile lumeşti, a aflat mângâiere în singurătate şi s-a dedat studiului şi rugăciunii. Dar s-a întâmplat şi o altă nenorocire. Şahul Persiei, Abas I (1586–1628), când a fost înştiinţat de moartea lui David, a trimis să fie chemat la curte şi al doilea fiu al lui Alexandru, Constantin.
Constantin trăia ca rob la curtea perşilor din perioada şahului Tahmasp I (1524–1576) şi devenise mahomedan. Abas îl numise administrator al oraşului Sirvan şi al regiunilor înconjurătoare. Iar acela, pentru a urca într-un rang mai înalt, s-a instalat la Ispahan, pe atunci capitala statului persan, şi aflat la curte trăia o viaţă păgână.

 

Ucigător de tată şi de frate

Aşadar Abas, care cunoştea viaţa pe care o ducea Constantin şi de care nu s-ar fi putut lipsi, l-a chemat şi i-a spus:
–Mergi fără întârziere la Kaheta, omoară-l pe tatăl şi pe fratele tău Gheorghe, urcă pe tronul împărătesc şi străduieşte-te pe orice cale să-i faci pe cetăţenii tăi mahomedani.
Şahul ura împărăţia Kahetei, deoarece Hercule, al treilea fiu al împăratului Alexandru, avusese neînţelegeri cu familia lui şi fugise la Constantinopol, cerând refugiu la curtea sultanului. La fel de mult ura însă şi împărăţia Kartalei, fiindcă în anul 1534 împăratul ei, Luarsab I, se lepădase de legătura lui cu şahul Tahmasp I. Acum, aşadar, era prilejul potrivit pentru a supune ambele împărăţii, lucru ce l-ar fi uşurat în războiul împotriva Turciei. Se temea, de altfel, ca nu cumva Georgia să se alăture Rusiei.
După această poruncă, Constantin l-a înştiinţat pe tatăl lui că ar vrea să-l vadă şi a pornit cu armată mare spre Kaheta. Alexandru, plin de bucurie şi nebănuind nimic, s-a dus în oraşul Bazar – acolo urma să se întâlnească cu Constantin – împreună cu fiul său cel mic, Gheorghe, şi cu mai mulţi însoţitori.
Constantin i-a strâns în braţe pe tatăl şi pe fratele lui, le-a oferit daruri bogate, veşminte de aur şi alte asemenea lucruri, trimise de şah, şi le-a aşezat o masă încărcată cu bucate alese. Însă în spatele tuturor acestora le pregătea moartea.
Aşadar într-o zi, pe când erau cu toţii împreună, Constantin le-a spus:
–Vreau să vă aduc la cunoştinţă o poruncă a şahului. Însă acest lucru trebuie să se facă în secret. Porunciţi deci să iasă toţi afară.
Şi într-adevăr, au plecat toţi în afară de trei colaboratori devotaţi ai lui Alexandru – Korţiba, Avel şi episcopul Rustav. Atunci soldaţii lui Constantin, care urmăreau pe furiş dintr-o ascunzătoare, s-au aruncat cu săbiile asupra lor şi i-au ucis. După aceea, ucigătorul de tată şi de frate, care i-a întrecut în sălbăticie pe Cain şi pe fraţii preabunului Iosif, a încărcat cadavrele pe cămile şi i le-a trimis lui Ketevan.
Aceea a fost rănită în inimă de această nenorocire. Georgienii, după ce i-au jelit multă vreme, i-au înmormântat cu mare cinste în catedrala oraşului Alaverdi.

 

Înfrângerea şi moartea ucigaşului

Constantin voia să adauge crimei sale şi o fărădelege, s-o ia de soţie pe cinstita Ketevan, pentru că, după legea mahomedană, un bărbat se poate căsători cu văduva fratelui său. A trimis, aşadar, oameni şi i-a cerut sfinţita ei mână, cu făgăduinţa că o va face iarăşi împărăteasă. Şi a ameninţat-o că, dacă nu vrea de bunăvoie, va folosi forţa.
La auzul acestei veşti înfricoşătoare, Ketevan cea iubitoare de Dumnezeu s-a tulburat. Hotărâse să rămână mireasa Mirelui nemuritor, precum Ana, fiica lui Fanuel (cf. Luca 2:36–37). Aşadar le-a spus solilor lui Constantin:
–Să nu îndrăznească nici măcar să se întâlnească cu mine acest mizerabil ucigaş de tată şi frate! Nu-i ajung crimele pe care le-a săvârşit?
Îndată înţeleapta femeie le-a vădit căpeteniilor Kahetei planurile mârşave pe care Constantin le urzea împotriva ei şi împotriva ţării lor. Şi a adăugat că, dacă n-o vor apăra de această necinste, se va întoarce la familia ei. Aceia într-un glas i-au jurat credinţă şi devotament până la moarte. Au făcut sfat şi au hotărât să acţioneze cât mai curând cu putinţă. Căpeteniile cele viteze au înarmat imediat oastea şi au pornit asupra ucigaşului.
Constantin, când a auzit că armatele georgiene se apropie, a alergat la ghicitori. De la ele a aflat că va fi învins, şi de aceea n-a vrut să se lupte cu ei. S-a gândit să se refugieze în oraşul Bazar, însă era prea târziu. Singura cale rămasă era să se lupte.
Cele două armate stăteau faţă în faţă. Căpeteniile georgienilor, David, Tamaz şi Bebur, au dat semnalul şi soldaţii s-au aruncat cu furie neîmblânzită asupra perşilor. Căpeteniile l-au înconjurat pe Constantin, l-au străpuns cu suliţele, l-au aruncat de pe cal şi i-au tăiat capul. Georgienii i-au fugărit pe perşi departe, până ce i-au ucis pe toţi.
Biruitorii s-au întors în ţara lor mulţumindu-I lui Dumnezeu. Capul tăiat al lui Constantin i l-au dus împărătesei lor. Ketevan, după ce a plâns cu amar pentru trupul şi sufletul ucigaşului, a dat poruncă să fie îngropat.

 

Noul împărat

Pentru o perioadă de timp, împărăţia Kaheta s-a liniştit de ameninţarea persană. Ketevan, singura persoană care rămăsese în casa împărătească, a luat iarăşi puterea în mâini. Stătea la palat, în oraşul Gremi, şi de acolo conducea ţara.
Însă slăbiciunea ei femeiască o îngreuna să săvârşească îndatoririle împărăteşti. De altfel, dorinţa sa era să se retragă de la conducerea ţării şi să se dedice slujirii lui Dumnezeu. Din păcate, singurul supravieţuitor din neamul ei împărătesc era fiul său, Teimuraz, luat rob la curtea perşilor. Înţeleapta Ketevan i-a trimis atunci şahului Abas un convoi măreţ cu daruri bogate şi cu următoarea scrisoare: „Preaînalte stăpân, trimite-mi-l, te rog, înapoi pe fiul meu, Teimuraz. Am neapărată nevoie de el pentru conducerea Kahetei. Dacă nu-mi împlineşti dorinţa, împărăţia mea te va renega şi i se va supune sultanului“.
Şahul, îndată ce a citit epistola, l-a pregătit pe tânărul prinţ şi l-a trimis mamei sale împreună cu daruri bogate. Băiatul avea atunci cam şaisprezece ani. În ciuda vârstei sale tinere şi a şederii îndelungate la palatul perşilor, îşi păstrase dreapta credinţă. Şahul nu voia să-l facă mahomedan cu forţa, ca să nu stârnească furia georgienilor.
În oraşul Gremi, Ketevan şi tot poporul l-au primit pe Teimuraz cu bucurie negrăită, slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu.
Foarte curând împărăteasa i-a predat fiului ei administrarea ţării.
–Dragul meu copil, i-a spus, eu acum voi lăsa grijile lumeşti. Dacă e nevoie, te voi ajuta, până ce vei căpăta oarecare experienţă. Vreau de-acum să mă retrag din lume şi să mă îngrijesc doar de sufletul meu.
În catedrala Sfintei Nina a avut loc încoronarea şi ungerea noului împărat Teimuraz I. Puţin mai târziu s-a săvârşit căsătoria lui cu prinţesa Ana, fiica domnitorului Mamia I, de la care a dobândit doi fii, Leon şi Alexandru, şi o fiică, Tinatin.

 

A doua căsătorie a împăratului

În anul 1610, după naşterea lui Tinatin, împărăteasa a murit. Atunci şahul Abas l-a chemat lângă el pe Teimuraz, chipurile pentru a-l găzdui şi odihni. Când acesta a ajuns în Ispahan, a fost primit cu mari ceremonii. Însă în spatele acestora şahul pregătea distrugerea Kahetei.
–Am cerut de la împăratul Kartalei, Luarsab, i-a spus Abas lui Teimuraz, să-mi dea de soţie pe una din cele două surori ale lui. Îi voi cere ca pe cealaltă s-o iei tu, pentru credinţa şi dragostea ce mi-o porţi. În felul acesta vom deveni rude şi vom întemeia pacea între noi.
–Asta nu e cu putinţă, stăpâne, a răspuns Teimuraz. Sora lui Luarsab îmi este rudă apropiată şi religia mea nu-mi îngăduie o asemenea căsătorie.
Şahul a stăruit. Voia ca prin fărădelegea aceasta să făurească legătură de rudenie între ei şi să-l silească pe Teimuraz să se facă mahomedan. Dar nu i-a spus pe care dintre cele două surori i-o va da. El a ales-o pe cea mai mică, Elena, care era mai frumoasă, lăsându-i-o lui Teimuraz pe cea mai mare, Huaresan.
Tânărul împărat s-a gândit că refuzul lui ar avea urmări neplăcute pentru Georgia. A fost nevoit, aşadar, să accepte. A mers la Kaheta şi puţin mai târziu, în anul 1612, a luat-o de soţie pe Huaresan, fără să-şi închipuie viclenia şahului. Nunta s-a săvârşit în oraşul Gremi, cu mare fast. Pe Elena şahul a luat-o şi a făcut-o cu forţa mahomedană, dându-i numele Fatman-Sultan-Begum.

 

Ameninţarea persană

În perioada aceea la Kartala împărăţea tânărul şi evlaviosul Luarsab al II-lea, care mai târziu a fost torturat şi în cele din urmă ucis de către şahul Abas, pentru credinţa lui în Hristos. Acesta l-a îndepărtat de la curtea lui pe vicleanul Saakage, precum şi pe socrul său, domnitorul Nugzar. Atunci aceia s-au refugiat la curtea şahului, cerând protecţie şi răzbunare. Au fost primiţi cu multă fală şi aşezaţi în poziţii de onoare.
Sosirea celor doi georgieni i-a dat şahului un nou prilej de a interveni în ţara lor. Într-o zi, aşadar, le-a spus:
–Pe sora lui Luarsab, pe care doream s-o iau de soţie, mi-a luat-o Teimuraz. Trebuie să-mi apăr onoarea.
Astfel, în anul 1615, a pornit cu oaste mare împotriva Georgiei, avându-l cu el şi pe cei doi trădători. A ajuns în Albania şi a făcut popas în oraşul Gagea. Acolo l-a întrebat pe Saakage:
–Ce obicei aveţi în ţara voastră? Ce face un bărbat când cineva îi răpeşte nevasta?
–Dacă are putere, îl omoară pe făptaş şi-i ia averea, a răspuns acela, pentru a-l mulţumi pe şah.
–Eu, aşadar, sunt victima unei astfel de răpiri.
Pe motivul acestei calomnii, Abas s-a pornit împotriva Kahetei.

 

Robia

Locuitorii l-au înconjurat degrabă pe împărat şi au început să-l roage fierbinte:
–Trimite-o pe mama ta şi pe fiul tău, Alexandru, ca să-l liniştească pe şah. Altfel ne va distruge!
Împăratul a înştiinţat-o cu lacrimi în ochi pe mama sa despre rugămintea poporului.
–Fiul meu, a răspuns ea, ştii foarte bine de câte ori m-am jertfit pentru binele poporului. Acum însă orice legătură cu şahul este nefolositoare. Nimic nu va potoli furia lui împotriva noastră.
Dar sfaturile ei nu puteau fi înţelese de georgienii deznădăjduiţi. Au venit, aşadar, s-o roage şi s-o convingă.
Ieromonahul Gheorghe, care a fost de faţă în acele tragice momente, scria: „Toţi locuitorii Kahetei jeleau cu suspine în faţa împărătesei şi-i spuneau: «Du-te, maica noastră, şi izbăveşte-ne de la pieire»“.
Astfel, la presiunea poporului, Ketevan l-a luat pe nepotul ei, Alexandru, şi însoţiţi de prinţul Nadar Geordage a pornit, la sfârşitul anului 1615, spre Gagea. S-a înfăţişat cu multe daruri în faţa şahului, care a primit-o cu cinste. Însă pe când discutau, i-a spus arătând spre Alexandru:
–Nu cumva doar acestui copil îi sunt unchi şi dascăl? Teimuraz trebuie să mi-l trimită şi pe fiul său cel mare, Leon. Iar eu îi voi creşte pe aceşti doi copii aşa cum se cuvine unor prinţi.
Ketevan l-a înştiinţat pe fiul ei despre noua cerinţă a lui Abas. Însă totodată i-a transmis pe o cale secretă sfatul de a nu-l trimite şahului pe succesorul său.
Împăratul a aflat vestea cu groază. El nu voia să-l trimită pe fiul său, dar căpeteniile şi poporul l-au rugat cu lacrimi:
–Tu însuţi n-ai fost acolo de două ori? Nu te-a cinstit şahul? Nu ţi-a oferit daruri? De ce nu vrei să-l trimiţi pe Leon? Vrei ca ţara să fie distrusă? Fii sigur că copilul nu va păţi nici un rău.
Vrând-nevrând, Teimuraz a fost nevoit în cele din urmă să-şi trimită fiul, însoţit de căpetenia curţii, David-Aslan.
Crâncenul şah n-a fost mulţumit nici de sosirea moştenitorului. A cerut să vină însuşi împăratul. „Ştiu, i-a spus, cât de devotat eşti, de vreme ce ai jertfit-o pe mama şi pe copiii tăi. Vino acum şi tu, pentru a te bucura de darurile mele, iar după aceea te vei întoarce în liniştita ta împărăţie“.
Când a citit scrisoarea, Teimuraz nu ştia ce să facă de amărăciune şi păreri de rău. O pierduse pe scumpa lui mamă şi pe copiii săi. Se simţea singur şi pustiit.
Căpeteniile l-au sfătuit să meargă şi el la curtea şahului. Însă acela a refuzat stăruitor.
Între timp i s-a întâmplat o nouă nenorocire: şahul i-a răpit-o – nu se ştie cum şi când – pe scumpa lui fiică Tinatin, singura lui mângâiere. Arhiepiscopul Antonie I notează în memoriile sale că mama lui, împărăteasa Elisabeta, o ţinea minte pe Tinatin, care era atunci văduvă şi bătrână. Spune, de asemenea, că a luat-o Abas de soţie şi după aceea i-a dat-o lui Zaal, satrapul Loristanului.

 

Distrugerea Kahetei

Mersul evenimentelor prevestea de-acum făţiş nenorocirea care urma să se abată asupra poporului şi Bisericii din Georgia. Într-adevăr, după cum scrie istoricul armean Arakil, şahul a pornit cu oşti nenumărate împotriva Kahetei. Armatele lui au intrat în ţară şi au început distrugerea. Au înjunghiat bătrâni, prunci, clerici şi monahi. Au necinstit femei. Au profanat morminte ale sfinţilor. Au pângărit sfinte biserici. Au dat foc oraşelor şi satelor. Nenumăraţi georgieni au fost luaţi robi în Persia.
Teimuraz, singur şi neajutat, s-a refugiat la curtea împăratului Imeretului, Gheorghe al II-lea.
Împărăteasa Ketevan, aflând despre nenorocire, s-a îndurerat şi întristat peste măsură. Dar în cele din urmă a căzut şi ea victimă şahului. Mucenicia ei este scrisă în versuri de fiul său, Teimuraz, şi de alţi poeţi georgieni, de către istoricul armean Arakil şi de către unii latini.

 

Ketevan în temniţă

După ce moştenitorul Leon s-a dus la curtea şahului, acela a trimis-o pe împărăteasă şi pe nepoţii ei la Siraz. Şi i-a poruncit căpeteniei de acolo, Beglar-Bek, să-i închidă în temniţă şi să-i supravegheze aspru. Iar el, după ce a terminat de distrus Kaheta şi Kartala, s-a întors la Ispahan.
Ketevan era deja de cinci ani în temniţă, când în 1620 i-au luat nepoţii, singura ei mângâiere, şi i-au trimis la Abas, care i-a făcut eunuci. Leon n-a suportat chinurile şi a murit. Alexandru a supravieţuit şi a ajuns la adânci bătrâneţi.
Eroica împărăteasă presimţea grabnicul ei sfârşit şi chinurile îngrozitoare care o aşteptau, avea însă credinţă şi nădejde în Dumnezeu. Se asemăna în răbdare lui Iov şi în înţelepciune lui Tobie. Nimic nu putea s-o zdruncine, nici presiunile cumplite, nici îndepărtarea nepoţilor ei, care o chinuia mai mult decât întunecata temniţă. A îndurat cu nădejde purtarea urâtă a curtenilor perşi. A refuzat cu statornicie propunerile viclene ale şahului, care îi făgăduia s-o facă împărăteasă a statului persan. Nu dădea nici o importanţă celor care o rugau să-i fie milă de viaţa ei şi o îndemnau să rostească măcar un singur cuvânt hulitor împotriva lui Hristos, pentru a se izbăvi. A rămas devotată Mirelui ei ceresc până în ultimul moment. A mărturisit credinţa ortodoxă şi şi-a vărsat pentru aceasta, cum vom vedea, sângele său.
În temniţă a rămas zece ani. Transformase un loc de acolo într-o mică bisericuţă, unde duhovnicul ei, Gheorghe, săvârşea Sfânta Liturghie. Cu post, rugăciune, priveghere şi mătănii se nevoia şi îşi pregătea sufletul pentru mucenicie. Dar şi în puţinele ei ceasuri de somn folosea în loc de pernă o piatră.

 

Stăruinţă în credinţă

Într-o zi veni un trimis al lui Abas şi-i spuse:
–Şahul îţi porunceşte pentru ultima dată: ori te vei lepăda de Hristosul tău şi te vei face mahomedană, ori vei muri în chinuri groaznice. Iată, călăii sunt afară şi aşteaptă…
Iar ea, care credea că suferinţele din vremea de acum nu au nici o însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi (Romani 8:18), a răspuns:
–Nimic nu mă va despărţi de iubirea lui Hristos; nici chinurile, nici necazurile, nici prigonirile, nici strâmtorările, nici primejdiile, nici moartea mucenicească.
–Fie-ţi milă de viaţa ta, a continuat trimisul. Adu-ţi aminte de înalta ta obârşie şi leapădă-te de Hristos, căci dacă nu, şahul va porunci să-ţi fie sfâşiat trupul.
Sfânta şi-a făcut cruce şi a spus cu hotărâre:
–Este cu neputinţă să mă lepăd de credinţa mea. Prefer moartea.
Apoi a mai cerut puţină vreme. Trimisul a lăsat-o singură. A intrat atunci în mica ei biserică, a îngenuncheat şi a început să se roage cu lacrimi fierbinţi:
–Dumnezeul meu cel Unul întru Treime nevăzut şi negrăit! Tu cu porunca Ta muţi munţii din loc şi cutremuri temeliile lumii. Indienii, grecii, israeliţii, romanii şi toate popoarele pământului trăiesc sub acoperământul Tău. Te rog, Stăpâne Doamne, trimite-l pe îngerul Tău şi izbăveşte-mi sufletul de înfricoşătoarele vămi ale văzduhului. Deschide-i miresei Tale porţile împărăţiei cereşti şi aşează-mă în ceata Sfinţilor Tăi Mucenici. Doamne, păcatele mele sunt nenumărate. Nimeni n-a păcătuit mai mult decât mine. Tu ştii bine acest lucru, căci la Tine, Atotştiitorul, nu există nimic ascuns. Vindecă rănile sufletului meu şi, când se vor descoperi cele ascunse ale inimii mele, izbăveşte-mă. Dăruieşte-i fiului meu, Teimuraz, biruinţă împotriva vrăjmaşilor şi celor care mă vor pomeni veşnică fericire. Şi tu, Preasfântă şi Preacurată Maică a lui Dumnezeu, care ai rămas fecioară până la adormirea ta, miluieşte-mă pe mine, roaba ta, care crede în pronia Fiului tău.
După ce a terminat rugăciunea, s-a împărtăşit din mâinile preotului şi a luat putere pentru mucenicie.
–Hristoase al meu, a zis, nu-mi îngădui mie, roabei Tale, să mă lepăd de Tine! Nu mă da în mâinile diavolului!
Apoi şi-a făcut semnul crucii şi le-a spus fără teamă călăilor care deja o înconjuraseră:
–Faceţi orice vreţi. Sunt gata pentru toate.

 

Mucenicia

Îndată aceia au luat-o şi au târât-o până în piaţă. Au aprins un cuptor şi au aruncat în foc o mulţime de fiare – uneltele torturii. Priveliştea provoca groază. Administratorul oraşului n-a putut vedea aceasta şi a plecat întristat. Iar slugile sfintei plângeau nemângâiate şi îşi smulgeau părul. Aceea, văzându-le într-o asemenea stare, le ruga să-i urmeze pilda şi, în felul acesta, să plece toate împreună la ceruri.
Călăii le-au adus pe slujbaşe aproape de cuptor. Atunci acelea s-au înspăimântat şi s-au lepădat de Hristos. Şi au început s-o roage şi pe împărăteasă să facă la fel, ca să nu încerce durerile cumplite ale fiarelor înroşite în foc. Ea însă a rămas neclintită în hotărârea sa.
Îi venise acum rândul preotului şi duhovnicului ei, Gheorghe. Călăii l-au dus în piaţă. Flăcările se înălţau ameninţătoare, iar fiarele înroşite erau gata să încerce credinţa atletului lui Hristos.
Preotul s-a apropiat. L-a cuprins groaza. Părea că se clatină. Atunci s-a auzit puternic vocea sfintei:
–De ce tremuri ca o frunză? Crezi că vei trăi veşnic pe pământ? Mai bine să plecăm cât mai curând din această lume. De ce ţi-e frică de torturi? Ai uitat ce-a pătimit Domnul de la iudei? Dacă ne facem părtaşi patimilor Sale, vom deveni şi părtaşi ai Învierii Lui.
Auzind aceste cuvinte, părintele Gheorghe s-a întărit. Dar şi slujbaşele care se lepădaseră de Hristos L-au mărturisit iarăşi. Călăii, fără să piardă timpul, i-au ucis pe preot şi pe slujbaşe, dăruindu-le cununa muceniciei.
După aceea s-au apropiat de sfântă. În zadar i-a rugat să-i acopere puţin goliciunea. Nu-i dădeau nici o importanţă.
Au luat-o cu forţa, au atârnat-o de un copac şi i-au legat mâinile cu sfori, în formă de cruce. Apoi au scos din foc un cuţit înroşit. La vederea acestei privelişti înfricoşătoare, sfânta a zis:
–În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!
Călăii au început să-i taie sânii, până ce n-au mai rămas nimic din ei. Cu acelaşi cuţit i-au tăiat bucăţi din carnea de pe mâini.
Scoţând apoi din foc nişte unelte cu mânere lungi, ardeau rănile, precum şi toate membrele Sfintei. Îndată ce uneltele atingeau trupul ei, ieşea un fum gros.
Şi ca şi când acestea nu erau de ajuns, au coborât-o din copac şi au întins-o pe o grămadă de cuie pe care abia le scoseseră din cuptor. Apoi au luat nişte lopeţi de fier, le-au umplut cu alte cuie înroşite şi le-au pus peste trupul ei, apăsându-le cu putere. Peste puţin trupul său a devenit în întregime o rană. Bucăţi de carne cădeau pe jos, iar sângele curgea şuvoi.
Dar călăii nu-şi săvârşiseră încă lucrarea lor cumplită. Au scos din foc câteva ţepuşe atât de fierbinţi încât aruncau scântei. Cu acestea au început să sfâşie pieptul şi spatele Sfintei. Pe unde treceau ţepuşele, trupul era ars imediat. Astfel, nici o părticică din trupul ei n-a rămas nerănit. Mucenicia sa însă nu se terminase.
Călăii, după cum notează în versurile sale episcopul Ruisei, Nicolae, au scos din cuptor un lanţ înroşit. Deşi istovită, împărăteasa a reuşit să-şi facă semnul crucii şi să şoptească:
–În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Călăii i-au legat lanţul în jurul mijlocului, provocându-i o durere nesuferită. Apoi au luat o lopată înroşită.
–În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, a şoptit din nou Ketevan.
Au atins lopata pe fruntea şi pe gâtul ei. Un fum des i-a ieşit pe gură, pe nas şi pe urechi. Şi pe când se pregătea să-şi încredinţeze sufletul în mâinile lui Hristos, călăii au început ultima tortură.
Au luat o oală de fier, au băgat-o în foc şi au aşteptat să se înroşească bine. Apoi au luat-o şi au adus-o lângă muceniţă. Ea, arsă deja pe tot trupul, a şoptit pentru ultima oară:
–În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
În vreme ce cratiţa înroşită i-a acoperit capul sfintei şi i-a atins umerii, arzându-i carnea şi părul, fum gros s-a înălţat din nou. În aceeaşi clipă viteaza muceniţă şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Hristos, pentru a primi cununa neveştejită a biruinţei, în veşnica Lui împărăţie. Era ziua de 13 septembrie 1624.
În felul acesta s-a săvârşit Sfânta Mare Muceniţă Ketevan şi a ajuns la limanul liniştit al raiului, unde se roagă neîncetat Domnului pentru poporul ortodox.

 

Semne şi minuni

Îndată ce sufletul ei a plecat spre sălaşurile dumnezeieşti, cerul a arătat biruinţa sa într-un mod suprafiresc: trei stâlpi de foc au coborât peste trupul ei, luminându-l minunat. Şi fiindcă mulţime de lume a început să se adune în piaţă, pentru a vedea minunea, şahul a poruncit ca trupul să fie aruncat într-o baltă, unde se scurgeau resturile din oraş. Dar lumina cerească a urmat acelaşi drum. Noaptea târziu câţiva creştini evlavioşi au scos din balta murdară trupul cel multpreţuit de ei, l-au aşezat într-un sicriu şi l-au îngropat cu cinste.
Sfânta Ketevan a primit de la Domnul harisma facerii de minuni. Nenumărate au fost minunile care s-au săvârşit la mormântul ei.

 

Sfintele moaşte

După un an, mormântul său a fost deschis, dar trupul mucenicesc nu era acolo. După cum a scris împăratul Teimuraz, câţiva monahi latini, care se aflau la curtea perşilor, i-au cerut şahului sfintele moaşte în schimbul a o sută douăzeci de mii de ruble. Însă şahul a refuzat. Nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Atunci monahii au început să-l caute în secret. După o străduinţă stăruitoare au descoperit mormântul sfintei, au scos moaştele din el, le-au ascuns şi aşteptau prilejul cel mai bun pentru a fugi cu ele.
S-au gândit însă că cel mai bine era să se adreseze fiului sfintei, Teimuraz, care, la şapte luni după distrugerea Kahetei, a preluat din nou conducerea ţării sale. L-au înştiinţat, aşadar, că-i vor dărui craniul şi mâna dreaptă din sfintele moaşte ale lui Ketevan. Au făcut asta pentru a câştiga bunăvoinţa lui şi, ca urmare, să le fie îngăduit să se instaleze în Georgia. Împăratul, îndată ce a auzit vestea, a ieşit cu arhiepiscopul Zaharia, cu preoţimea şi cu tot poporul, în cântări şi miresme de tămâie, pentru a întâmpina moaştele mamei sale. Bucuria şi emoţia tuturor era negrăită. Peste puţin timp, împărăteasa, mijlocitoarea lor la tronul lui Dumnezeu, avea să se afle între ei.
Primirea s-a făcut cu mare strălucire. Poporul a urmat cu evlavie sfintele moaşte până la catedrala Sfântului Gheorghe Purtătorul de Biruinţă, aflată în oraşul Alaverdi. Acolo au săvârşit slujba cuvenită şi, după ce s-au închinat, le-au aşezat sub sfânta masă, pentru a ocroti biserica şi întreaga ţară.
Între timp, monahii latini au aşezat pe ascuns restul moaştelor într-un chivot preţios şi le-au trimis la Roma, la cimitirul apostolului Petru, unde odihnesc până astăzi.
Cinstitul craniu şi mâna dreaptă a Sfintei au început să facă minuni. Mulţi bolnavi alergau cu credinţă la sfintele moaşte şi îşi redobândeau sănătatea.
Evenimentul acesta l-a făcut pe arhiepiscopul Zaharia, ca întâi-stătător al Bisericii din Georgia, s-o aşeze pe împărăteasa muceniţă în ceata Sfinţilor. Şi a stabilit ca pomenirea ei să fie prăznuită la data de 13 septembrie.
Până astăzi Biserica Georgiei o cinsteşte cu strălucire în fiecare an pe Sfânta Mare Muceniţă Ketevan şi o imploră să mijlocească pentru toţi creştinii la Domnul nostru Iisus Hristos, „căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor“.

 

O, luceafărul Bisericii ivirilor,
Sfântă preaostenitoare,
Mare Muceniţă şi împărăteasă Ketevan!
Luminează sufletul meu
cel întunecat de multe păcate.
O, mireasma Raiului,
podoaba şi mândria ivirilor!
Întăreşte-mă cu mijlocirile tale,
călăuzeşte-mă cu rugăciunile tale.
O, maică blândă,
fă-mă locuitor al Ierusalimului ceresc!
Potirul durerii mele alină-l
cu mângâierea ta cerească.
Primeşte, bucuria sufletului meu,
lumina ochilor mei,
Primeşte această smerită cântare!

Patericul georgian – VI. SFÂNTUL IOAN ZEDAZNELI


Patericul georgian
VI. SFÂNTUL IOAN ZEDAZNELI

Monah în Siria

Pe ţărmul stâng al râului Aragvi, la opt kilometri nord-est de Mţheta şi la cincisprezece kilometri nord de Tbilisi, se înălţa muntele Zadeni. Denumirea acestuia vine de la idolul cu acelaşi nume, ce se afla acolo în primii ani ai creştinismului.
Cuviosul Ioan s-a nevoit în muntele Zadeni, de la care îşi trage numele de Zedazneli. Cuviosul provenea din Siria. Locul exact al naşterii lui nu ne este cunoscut, de asemenea nici părinţii lui. Însă ştim că s-a născut într-un sat de lângă Antiohia, la sfârşitul secolului al V-lea.
În acest oraş a studiat, având rezultate excepţionale la învăţătură. Sporul lui duhovnicesc mergea împreună cu dezvoltarea lui trupească. Devenea pildă de creştin virtuos. S-au întărit adânc înlăuntrul lui învăţăturile Sfintei Scripturi, a adunat ca într-o vistierie în inima lui fiecare lucru cu folos duhovnicesc şi a strâns prin studiile sale felurite şi bogate cunoştinţe.
Încă de tânăr, ascultând o voce dinlăuntrul său, a devenit monah într-o chinovie. Slobozit prin urmare de grijile lumeşti şi de orice îndatorire conjugală, a început să-şi afierosească zilele lui Dumnezeu. Îşi propusese să păzească poruncile dumnezeieşti şi lupta în fiecare zi prin post şi rugăciune pentru a-şi atinge acest scop.

 

Făcător de minuni

Smerenia lui era atât de adâncă încât se vedea pe el însuşi vierme şi nu om (Psalmul 21:7). Lupta cu bărbăţie împotriva răului şi ispitelor diavolului, aruncându-se în acest război cu toate puterile lui. Izvoarele lacrimilor lui nu secau niciodată. Zi şi noapte Îl ruga pe Dumnezeu să îl întărească pentru a lupta cu patimile trupeşti. Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui, dându-i putere împotriva patimilor şi harisma facerii de minuni.
Cuviosul Ioan se deosebea faţă de ceilalţi monahi ai chinoviei prin nevoinţele lui. Prin minunile pe care le săvârşea, atrăgea la el credincioşi din Antiohia, pe care îi conducea pe drumul mântuirii. Prin înalta lui vieţuire duhovnicească devenise o făclie pentru acel ţinut. Bolnavi fără număr îşi găseau lângă el tămăduirea: orbii vedeau, şchiopii umblau, cei îndrăciţi se eliberau de duhurile viclene.

 

Pustnic

Pe măsură ce Dumnezeu îl slăvea prin minunile pe care le făcea, pe atât de mult se mărea mulţimea care alerga la el pentru a-i cere binecuvântarea. Vestea despre el s-a răspândit în toată Siria. Însă sporirea numărului vizitatorilor îi tulbura liniştea. Din pricina aceasta a hotărât să plece din Antiohia împreună cu unii dintre ucenicii lui şi să se ascundă în adâncul pustiei. Acolo s-a dăruit netulburat rugăciunii, postului şi privegherii.
Credincioşii au încercat în fel şi chip să îl descopere pe binefăcătorul lor, dar pentru multă vreme adăpostul lui a rămas ascuns. Ucenicii lui mergeau în taină în oraş, îşi vindeau lucrul de mână, îşi cumpărau cele de trebuinţă şi iar se întorceau în taină lângă părintele lor. Îşi urmau întru virtute stareţul, şi încercau să îl urmeze în rugăciune, post şi alte nevoinţe. Niciodată nu rămâneau în nelucrare. Împlineau cele spuse de Apostol: Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine (Fapte 20:34). Mâinile lor erau întotdeauna ocupate cu lucrul mâinilor, buzele cu rugăciunea şi mintea lor aţintită spre cer.
Însă Domnul nu vroia ca robul Lui să rămână ascuns. Fiindcă făclia aprinsă nu se pune sub obroc, ci în sfeşnic (Matei 5:15), pentru a lumina pe toţi cei dimprejurul ei. Astfel, l-a descoperit tuturor celor care îl căutau. Mulţimi fără număr au început atunci să vină de peste tot, unii pentru a se tămădui de boli, alţii pentru a-şi odihni sufletul şi alţii pentru a-i asculta învăţăturile. Este cu neputinţă a povesti minunile pe care le săvârşea.

 

În Georgia

Sfântul însă vroia să fugă de slava oamenilor. Astfel, s-a gândit să meargă într-un ţinut în care să fie cu desăvârşire necunoscut. Dar unde?
Atunci Dumnezeu i-a arătat voia Lui robului Său: a văzut-o pe Preasfânta într-o vedenie, dându-i poruncă să aleagă doisprezece ucenici vrednici şi să îi ia împreună cu el în Georgia (Iviria), unde aveau să meargă pentru a întări credinţa creştină în nou-întemeiata Biserică.
Cuviosul Ioan i-a chemat pe ucenicii lui şi le-a spus să postească şi să se roage timp de zece zile. După trecerea celor zece zile, i-a strâns din nou şi le-a spus:
–Copiii şi fraţii mei iubiţi! Ştiu că aveţi din plin dumnezeiescul har şi sunteţi împodobiţi cu virtuţi. Ascultaţi-mă, deci: am văzut într-o vedenie pe Preabinecuvântata Maică a Domnului nostru. Mi-a dat poruncă să aleg doisprezece dintre voi, care mă vor urma către îndepărtata Ivirie, ca să ne ostenim pentru nou-întemeiata Biserică a ei. Pentru a înlesni alegerea celor doisprezece, voi scrie numele voastre separat şi le voi pune pe Sfânta Masă. Toată noaptea vom petrece în rugăciune, pentru ca însuşi Domnul să facă această alegere, fiindcă ne-am predat voii Lui.
–Cuvioase părinte! au răspuns ucenicii. Fă precum ţi-a poruncit Domnul. Însă noi nu te vom lăsa, şi nu ne vom despărţi de tine.
Toată noaptea au petrecut-o în rugăciune. Pe la trei dimineaţa au început Dumnezeiasca Liturghie. După ce s-au împărtăşit, cuviosul a dat poruncă tuturor să-şi înalţe mâinile către cer şi să rostească în limba greacă „Doamne miluieşte!“. Aceasta a durat o oră întreagă. Atunci îngerul Domnului, în faţa tuturor, a luat douăsprezece nume de pe Sfânta Masă şi le-a pus în mâinile cuviosului: Sisoe, David, Antonie, Tadei, Ştefan, Isidor, Mihail, Piros, Zinon, Ise, Iosif şi Aviv.
Fericitul Ioan a făcut în acest fel alegerea, pentru a nu crede ceilalţi că este părtinitor, dar şi pentru a nu-i mâhni pe cei care trebuiau să-l părăsească. Cei care aveau să rămână singuri plângeau plini de amărăciune pentru despărţirea de bătrânul lor. Sfântul i-a chemat lângă el şi le-a spus:
–Fraţii mei, nu trebuie să vă împotriviţi hotărârii Domnului. Să ştiţi că vă iubesc pe toţi deopotrivă. Voia lui Dumnezeu este aceasta: să rămâneţi voi aici şi să Îi fiţi credincioşi. Aşadar, supuneţi-vă cu toată inima voii Lui, şi să nu Îl întristaţi. Şi în numele celor doisprezece aleşi vă rog să opriţi plânsul.
Cuviosul, după ce a ales în locul lui un egumen, pe Eftimie, şi-a înălţat mâinile la cer şi s-a rugat multă vreme pentru sufletele lor. În cele din urmă, după ce i-a binecuvântat pe fiecare separat, punându-şi mâinile pe capetele lor, a pornit împreună cu cei doisprezece în lunga călătorie.

 

Sosirea şi întâmpinarea

Drumul a fost lung şi ostenitor. Istoviţi, au ajuns în sfârşit în Mţheta. I s-a arătat atunci arhiepiscopului Evloghie îngerul Domnului şi i-a spus:
–Iată, soseşte din Siria robul Domnului Ioan, împreună cu monahii lui. Acesta se va îngriji de credinţa pe care a sădit-o Sfânta Nina în ţara voastră. Ridică-te pentru a-i întâmpina cu multă bucurie. Nu pune piedici lucrării lor, fiindcă sunt trimişi de către Dumnezeu şi împodobiţi cu toate virtuţile.
S-a ridicat atunci vrednicul ierarh şi a pornit împreună cu tot clerul lui şi cu mulţime de popor, pentru a-i întâmpina. El însuşi mergea înainte, îmbrăcat în veştmintele sale arhiereşti. Ajungând în cel mai apropiat sat, a cerut veşti despre robii lui Dumnezeu. A aşteptat multă vreme. În cele din urmă, au apărut sfinţii părinţi, desculţi, zdrenţăroşi, purtând obişnuitele lor potcapuri siriene.
Îndată ce i-a văzut, arhiepiscopul şi-a dat seama că sunt cei pe care îi aştepta. Aşadar s-a apropiat de ei, îmbrăţişându-l pe cuviosul Ioan, şi spunându-i:
–Părinte Ioane! Îngerul Domnului mi-a descoperit venirea ta. Îi mulţumesc Domnului că a trimis pe cuvioşia ta aici, pentru a călăuzi multe suflete la cunoaşterea de Dumnezeu şi la viaţa veşnică.
Cuviosul a pus metanie arhiepiscopului şi a luat binecuvântare de la el. Acelaşi lucru l-au făcut toţi ucenicii lui. Apoi i-a spus:
–Cuvioase stăpâne! Cu smerenia ta Îl urmezi pe Hristos, de la Care te-ai şi învăţat spre aceasta. Noi, robii Lui, Îi mulţumim lui Dumnezeu, fiindcă am găsit în persoana ta un păstor vrednic, căruia i se descoperă toate cele tainice. Dăm slavă măreţiei Lui, Care ne-a învrednicit să te întâlnim. Călăuzeşte-ne spre mântuire, fiindcă socotesc eu, nevrednicul, că ai mult har dumnezeiesc în tine. Cu adevărat, când am luat binecuvântarea ta, s-au deschis buzele mele, încât acum pot vorbi o limbă necunoscută mie. Mi s-au deschis de asemenea urechile, ca să pricep sfânta poruncă pe care ai primit-o.
Este vrednic de admirat faptul că fericitul Ioan vorbea în georgiană, care îi era cu desăvârşire necunoscută. Minunea aceasta se aseamănă cu aceea care a avut loc la Cincizecime, atunci când prin pogorârea Sfântului Duh apostolii au început să vorbească în felurite limbi (Fapte 2:1–4).
Au pornit cu toţii înspre oraş, unde arhiepiscopul i-a condus spre „Svetiţhoveli“, biserica stâlpului făcător de minuni şi izvorâtor de mir. Cuviosul şi ucenicii lui au căzut în genunchi şi s-au închinat cu multă evlavie. De asemenea, Îl slăveau şi Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru primirea plină de căldură pe care le-o făcuseră georgienii. Arhiepiscopul le-a propus să locuiască împreună cu el şi părinţii au primit aceasta.

 

Învăţau poporul

Regele şi tot poporul îi vedeau ca pe îngerii lui Dumnezeu. Din buzele lor izvorau apele pline de har ale dumnezeieştii învăţături şi deveniseră pilde tuturor prin virtuţile lor. Din toate colţurile ţării a început să vină mulţime de popor. Oamenii ascultau sfaturile părinţilor şi erau întăriţi în credinţa ortodoxă. De asemenea, şi-au adus bolnavii pentru a se vindeca cu harul tămăduitor al cuvioşilor. Prin predica lor a fost luminată aproape întreaga regiune Kartli. Însuşi regele Parsman al VI-lea (541–553) îi vizita adeseori împreună cu demnitarii lui, pentru a le cere binecuvântarea şi a le asculta învăţăturile.
Cuvioşii părinţi au vizitat toate ţinuturile unde predicase Sfânta Nina şi s-au închinat în locurile care aminteau de evenimentele mai importante ale vieţii ei. O simţeau aproape de ei, de parcă ar fi fost vie. Cereau amănunte despre cele făcute de ea şi despre predicile ei, şi Îi erau recunoscători lui Hristos, care dăruise firii femeieşti neputincioase atâta bogăţie de har apostolicesc.
În sfârşit, cereau necontenit de la Dumnezeu prin rugăciunile lor să le arate un loc pentru a se stabili.

 

Pe muntele Zadeni

Au trecut trei ani întregi. Într-o zi, fericitul Ioan, privind spre nord-est, a văzut deasupra muntelui Zadeni o mulţime de draci, ca un nor negru şi gros, care îl provocau cu neruşinare. S-a întors atunci şi le-a spus ucenicilor lui:
–Priviţi, fiii mei, acei draci vicleni deasupra muntelui! M-am gândit să ne aşezăm acolo. Din această pricină, se pare, se poartă în acest fel dracii, pentru a ne înspăimânta. Însă avem de partea noastră puterea lui Hristos.
Apoi s-a întors la draci şi le-a spus:
–Vă poruncesc în numele lui Hristos să plecaţi departe, pentru că acolo va rămâne Ioan împreună cu fraţii lui.
După aceea, sfântul a mers la arhiepiscop.
–Sfinte stăpâne, i-a spus, dă-ne binecuvântare să ne aşezăm pe acel munte înalt, până ne va arăta Dumnezeu alt loc.
–Acel munte, a răspuns acela, este fără nici o mângâiere şi inaccesibil. Mai mult decât atât, a fost o vreme când acolo era locul pe care era aşezat idolul Zadeni, pe care l-a distrus Sfânta Nina, maica noastră. Şi acum, precum se spune, este plin de duhuri viclene.
–Dacă este voia lui Dumnezeu şi rugăciunile tale cu noi, au spus monahii, binecuvântează-ne şi lasă-ne să mergem acolo.
Atunci, păstorul, din respect pentru râvna lor, şi-a dat binecuvântarea. Monahii s-au apropiat de stâlpul cel făcător de viaţă, au îngenuncheat şi s-au rugat multă vreme.
–Ajută-mă, Doamne, se ruga cu lacrimi Avva Ioan, pe drumul pe care mi-l arăţi. De este voia Ta aceasta, fă să-mi termin viaţa în acel loc retras. Doamne, de tânăr mi-am părăsit ţara şi m-am lăsat în purtarea Ta de grijă.
Şi-au terminat rugăciunea şi au plecat din oraşul Mţheta. Era luna mai, şi râul Aragvi era ieşit din matcă. Trecerea acestuia era cu neputinţă, dar nimic nu putea să îi oprească. Fiind însoţiţi de arhiepiscop şi de popor, s-au apropiat de mal. S-a întors atunci fericitul Ioan către ucenicul său Sisoe şi i-a spus:
–Roagă-te, părinte, lui Dumnezeu, să trecem fără nici o primejdie pe malul celălalt.
Ucenicul, fiind întotdeauna ascultător, s-a întors către răsărit, a făcut trei metanii şi a însemnat râul cu semnul sfintei cruci. Apoi a luat toiagul cuviosului, a lovit cu vârful lui apa şi a spus:
–Râule! Bătrânul nostru îţi porunceşte să te opreşti până trecem pe malul celălalt.
Îndată râul s-a oprit din mersul lui şi i-a lăsat să treacă, de parcă în acel loc ar fi fost pământ uscat. Văzând poporul minunea, L-a slăvit pe Dumnezeu, Cel care le dăduse robilor Lui atâta har şi credinţă puternică.
Călătoria până în vârful muntelui a fost foarte obositoare. La început au mers printre tufe pline de ţepi, iar mai târziu printr-o pădure deasă. Când în sfârşit au ajuns, cuviosul Ioan a dat peste vârful muntelui, unde mai înainte era ridicat idolul Zadeni. A găsit o peşteră mică, şi a rămas acolo. Mai târziu, o parte din ea a transformat-o în biserică. Părinţii au ridicat din loc în loc colibe din crengi de copaci, unde se nevoiau răbdând frigul şi foamea. Foloseau ca mâncare rădăcini şi iarbă de pe munte.
Fericitul Ioan, acea turturea iubitoare de pustie, următorul Botezătorului Ioan, a ajuns prin post, rugăciune şi uscarea trupului pe cea mai înaltă treaptă a virtuţilor şi i-a biruit pe vrăjmaşii cei înţelegători.
Atunci când trupul slăbeşte prin post şi rugăciune, duhul se întăreşte. Însă atunci când trupul se moleşeşte prin viaţa plină de mângâieri trupeşti, duhul slăbeşte şi este robit de gânduri necurate. Din această pricină, iubitorul de Dumnezeu Ioan şi-a biruit trupul şi l-a subjugat duhului.
O asemenea făclie însufleţită a arătat Domnul pe muntele Zadeni, pentru a împrăştia în jurul său strălucirea rugăciunilor sale. Prin aceste rugăciuni a curăţat muntele de mulţimea duhurilor cele viclene.
Îndată ce s-a răspândit vestea cum că monahii s-au aşezat pe munte, imediat poporul a făcut potecă prin pădure şi a alergat pentru a-i întâlni. S-au adunat de peste tot orbi, surzi, îndrăciţi, pe care cuviosul îi tămăduia, întorcându-se la casele lor sănătoşi, slăvind pe Dumnezeu.

 

Vizita arhiereilor

Odată au urcat pe munte însuşi arhiepiscopul împreună cu episcopii pentru a se întâlni cu părinţii. Aceştia l-au văzut de departe şi au simţit o bucurie mare. Au ieşit îndată în întâmpinarea ierarhilor şi au căzut la picioarele lor, cerând binecuvântarea lor. Dar şi ierarhii cereau de la monahi rugăciunile lor. Arhiepiscopul, după ce s-a rugat, s-a aşezat lângă peştera care se folosea ca biserică.
Atunci cuviosul Ioan le-a spus vizitatorilor:
–De ce, sfinţiţi păstori, v-aţi ostenit atât pentru a ne vizita pe noi, nevrednicii? Dumnezeu, Cel bogat în milă, să vă răsplătească.
–Cinstite părinte, l-a rugat arhiepiscopul pe cuvios, vrem să ne spui ceva pentru folosul sufletelor noastre.
–Asta se cuvine cuvioşiei tale, care eşti episcop, a răspuns acela.
Însă arhiepiscopul insista. În acest fel, cuviosul a început să îi înveţe despre viaţa veşnică şi despre răsplata ce are să vină. Cuvântul ce ieşea din buzele lui era preadulce, precum mierea. Episcopii au ascultat învăţătura cuviosului cu atenţie şi multă admiraţie.

 

Doi noi episcopi

Puţin mai târziu, doi dintre episcopi au adormit în Domnul. Eparhiile lor – Nekresi şi Ţilkani – au rămas fără păstori. Arhiepiscopul Evloghie a convocat sinodul episcopilor, care a hotărât să pună pe scaunele fără episcop doi dintre cei treisprezece cuvioşi părinţi. Aşadar, fiind luminat de Dumnezeu, arhiepiscopul s-a gândit să îi viziteze şi să îi aleagă pe aceia care la ora sosirii lui aveau să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie.
Când a ajuns în locul unde locuiau părinţii, săvârşeau Dumnezeiasca Liturghie ieromonahul Aviv şi diaconul Ise. Terminându-se slujba, arhiepiscopul l-a luat cu o mână pe Aviv şi cu cealaltă pe Ise. L-a îmbrăţişat pe primul şi i-a spus:
–Bucură-te Avive, episcopul Nekresiului!
Şi întorcându-se către cel de-al doilea i-a zis:
–Bucură-te Ise, episcopul Ţilkaniului!
Cei doi părinţi au fost uimiţi de cele ce au auzit. S-au întristat că trebuiau să ridice o povară atât de grea.
–Sfinţite stăpâne, l-au implorat cu lacrimi, nu ne despărţi de Bătrânul nostru, pe care îl iubim atât de mult!
–„Viu este Domnul Dumnezeu“, a răspuns acela. Nu îmi voi retrage cuvântul, fiindcă aceasta este porunca lui Dumnezeu.
–Copiii mei, a spus atunci cuviosul Ioan, nu vă împotriviţi voii lui Dumnezeu şi a arhiepiscopului. De aceea am venit în această ţară, ca să ne ostenim a semăna cuvântul lui Dumnezeu.
Părinţii Aviv şi Ise nu au adus alte împotriviri. Arhiepiscopul i-a luat cu el la Mţheta şi în scurt timp i-a hirotonit episcopi. Pe Aviv l-a trimis în Nekresi. Acolo a luptat mult împotriva idolatriei şi în cele din urmă a fost omorât, mărturisindu-L pe Hristos în faţa închinătorilor la foc. Minunatul Ise a primit păstorirea Ţilkaniului. În catedrala oraşului se găseşte icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu, care, după tradiţie, a fost pictată pe un lemn aflat în ieslea Domnului.
După plecarea celor doi părinţi, numărul vizitatorilor veniţi pe muntele Zadeni s-a mărit. Mulţi dintre ei părăseau lumea şi intrau în obştea cuviosului. Astfel, muntele acoperit de păduri s-a umplut de monahi, care Îl slăveau neîncetat pe cel Preaînalt.

 

Propovăduiescin toată Georgia

Într-o noapte i s-a arătat fericitului Ioan Preasfânta Născătoare de Dumnezeu însoţită fiind de Sfânta Nina cea întocmai cu apostolii. I-a dat poruncă cuviosului să îşi trimită ucenicii în toată Georgia, pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a povăţui oamenii.
Sfântul le-a povestit vedenia monahilor săi şi le-a spus să se pregătească pentru a merge acolo unde le va arăta Domnul. S-au mâhnit părinţii pentru despărţirea de bătrânul lor, dar nimeni nu a cutezat a se împotrivi voii lui Dumnezeu.
Cuviosul Ioan i-a adus pe ucenicii săi la arhiepiscopul Evloghie şi i-a spus acestuia despre porunca primită de la Născătoarea de Dumnezeu. Apoi l-a rugat să îi binecuvânteze şi să se roage pentru ei. Arhiepiscopul i-a sfătuit ca fiecare să îşi ia după el un ajutor. Toţi au fost de acord în afară de Sfântul Sisoe. Acesta, fiindcă era un râvnitor al vieţii în pustnicie, a cerut binecuvântare pentru a trăi singur.
Apoi cuviosul i-a sfătuit cum să trăiască departe de el.
–Iubiţii mei fraţi, le-a spus. Dumnezeu ne-a trimis aici pentru binele acestei ţări. Nou-întemeiata ei Biserică are nevoie de propovăduire şi învăţătură, pentru a se întări aici rădăcinile credinţei. De aceea, fiecare din voi trebuie să predice precum apostolii, să boteze în numele Tatălui, şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh şi să-i povăţuiască pe cei care se află în întuneric, pentru a se închina Domnului nostru Iisus Hristos. Nimic, copiii mei, să nu punem mai presus de dragostea Domnului, pentru a nu ne lipsi de rai, precum protopărintele nostru Adam. Acela şi raiul l-a pierdut, şi neamul omenesc l-a împovărat cu suferinţe, boli şi moarte, pentru că a gustat din rodul cel oprit. Însă Dumnezeu nu a părăsit zidirea Sa, nu a lăsat-o în robia diavolului. A luat trup pentru ea, a pătimit, a izbăvit-o din moarte şi i-a deschis din nou uşile raiului. Trebuie să ştiţi că prin post, priveghere şi curăţia trupului se vor curăţi duhurile voastre de gândurile pământeşti şi se vor uni cu Dumnezeu. Să fugiţi cu orice chip de prea mult vin, fiindcă aceasta nu se potriveşte cu monahismul, ci leagă cu legături de nedezlegat victimele sale şi stârneşte necuratele ispite. Apostolul Pavel porunceşte după adevăr: Nu vă îmbătaţi cu vin, întru care este pierzare. Fraţii mei! Să vă amintiţi întotdeauna de moarte. Să aveţi continuu în mintea voastră înfricoşătoarea zi a Judecăţii. Atunci vom sta toţi cu privirile în jos înaintea Dreptului Judecător. Aşadar, înainte! Să ne ostenim în lumea aceasta pentru dobândirea virtuţilor. Să nu ne facem rău nouă înşine. Toate cele pământeşti sunt însoţite de tristeţe. Odihna este numai în cer. De aceea să fugim de patimile trupeşti şi să răbdăm fără să ne plângem neputinţele cele vremelnice.
Dacă îl biruim aici cu bărbăţie pe vrăjmaşul nostru, vom purta în viaţa veşnică cununa nemuririi. Să ne gătim deci cu atenţie pentru ceasul morţii. O, cât de înfricoşător va fi ceasul acela când fiecare suflet va fi condus în locul gătit lui, acolo unde va primi răsplătirea celor pe care le-a lucrat în viaţă.
Întăriţi astfel cu sfaturile cuviosului, monahii au pornit la propovăduire. Îi călăuzea Sfântul Duh, Cel care le dădea puterea să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10, 19). Bătrânul lor avea sfinte moaşte ale sfinţilor, pe care le-a împărţit ucenicilor pentru a fi mai vrednici pe drumul propovăduirii cuvântului dumnezeiesc, pentru a fi însuflaţi de către sfinţi şi pentru a urma pilda lor.
Au fost trimişi în Kaheti (din Georgia de răsărit): David – mărgăritarul cel strălucitor al postului şi al sfinţeniei, Antonie – soarele cel cu multă lumină al nevoinţelor, Iosif – floarea cea minunată a fecioriei, Ştefan – cel încununat cu harisme şi vedenii mai presus de fire, Zinon – stâlpul fericitei ascultări şi Aviv, care, după cum am văzut, era deja hirotonit episcop al Nekresiului şi mai târziu a fost împodobit cu mucenicia.
În Kartli, adică spre vest, au pornit Sisoe – pildă de lacrimi şi plâns dumnezeiesc, Pir – lucrătorul umilinţei, Mihail – apărătorul adevărului, Tadei – stâlpul credinţei şi Isidor – viţa virtuţilor. În oraşul Kartliei, Ţilkani, era şi episcopul Ise, unealta dragostei celei dumnezeieşti şi a curăţiei.
Toţi acei părinţi de care lumea nu era vrednică sufereau pentru credinţă şi adevăr precum apostolii şi mucenicii, lipsiţi fiind, necăjiţi, de rău supăraţi, în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evrei 11:37–38). Şi toate acestea, fiindcă s-au lepădat de toate grijile şi frământările lumeşti. Cei mai mulţi dintre ei îşi impuseseră o lipsă desăvârşită a celor de trebuinţă şi nu vroiau să folosească nici măcar haine. Mergeau să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu purtând haine din piele în zăpuşeala zilei şi în frigul nopţii (Ieremia 36:30). Căutau, precum cei întâi zidiţi, raiul. Din pricina iubirii lor pentru viaţa în retragere nu căutau nici o mângâiere omenească.
Se osteneau pe ogorul lui Dumnezeu nu pentru răsplată, ci din ascultare pentru Bătrânul lor, de la care învăţaseră cum să îngrijească sufletele credincioşilor, cum să curăţească grâul de neghina poftelor celor rele, pe care le aruncă vrăjmaşul.
Veneau lângă ei oameni credincioşi şi iubitori de Dumnezeu, pentru a le asculta învăţătura. Alţii, neputincioşi cu sufletul şi cu trupul, îşi găseau lângă ei vindecarea şi luminarea. Domnul asculta rugăciunile părinţilor şi le dădea puterea de a săvârşi minuni. În acest fel întăreau credinţa ortodoxă în sufletele credincioşilor. Duhurile cele viclene îşi părăseau înfricoşate locaşurile şi plecau în pustie. Jertfelnicele idolatre erau distruse şi în locul lor se înălţau biserici, unde era cinstit Dumnezeul cel adevărat.

 

Strămutarea dracilor

Când şi-a trimis Sfântul Ioan ucenicii la propovăduire în Georgia, l-a ţinut lângă el numai pe diaconul Ilie, ca sprijin la bătrâneţile lui. El s-a predat luptelor duhovniceşti, prin care şi-a uscat în întregime trupul. Duhurile cele necurate vedeau marile lui nevoinţe, fiind stăpânite de invidie şi de mânie. Nu suportau prezenţa sfântului pe muntele Zadeni. La un moment dat, s-au apropiat de el cu îndrăzneală şi au încercat să îl gonească, înfricoşându-l cu strigăte şi ameninţări.
–De ce ai venit în acest loc, îi spuneau, care este al nostru din vremuri străvechi? Ce vrei, de ne deranjezi pe noi aici? Cu ce drept răpeşti ceva ce nu este al tău? Dacă nu pleci de aici de bună voie îţi vom aduce asemenea ispite că vei fi nevoit să pleci vrând-nevrând. Atunci vei înţelege ce înseamnă să calci pe locurile care nu îţi aparţin.
Sfântul şi-a făcut semnul crucii şi a spus în gând: „Cu puterea lui Hristos îi voi învinge! Domnul este împreună cu mine. De cine mă voi teme? Ce poate să îmi facă vrăjmaşul?“. Apoi, întorcându-se către draci, a răspuns:
–Dacă v-a dat Domnul putere asupra trupului meu, precum mai demult v-a dat putere asupra trupului lui Iov, atunci faceţi ce trebuie să faceţi. Eu sunt rob al Domnului meu Iisus şi nu mă tem de ameninţările voastre.
–Ioane, Ioane! a strigat plin de mânie mai-marele dracilor. De ce ai plecat din locul tău şi ai venit la noi? Pleacă de-aici de îndată. Ţinutul acesta este al nostru. Dacă nu ne vei asculta, tu însuţi îţi vei pricinui căderea. Noi suntem mulţi şi nu vei putea să ne stai împotrivă. De aceea, pleacă repede în altă parte şi nu îţi pune în primejdie viaţa.
–Duşmani ai binelui, invidioşi şi mincinoşi! a răspuns sfântul. Niciodată nu vreţi binele omului. Încercaţi în toate chipurile să îl aruncaţi în iad. Pentru ce este acest loc al vostru? Nu este a Domnului toată lumea? Nu El a dat neamului omenesc pământul? Pentru voi a gătit numai iadul şi focul cel nestins al gheenei. Acolo vă veţi chinui atât voi, cât şi cei care fac voile voastre. Voi încercaţi să mă goniţi de-aici printr-o înşelătorie. Din pricina înşelăciunii voastre s-au lipsit protopărinţii noştri de rai. Însă Domnul a dăruit iarăşi omului fericirea cerească. Şi iată! Acum urmaşii lui Adam vă gonesc de peste tot. Aşadar, în numele Domnului, fugiţi departe, pentru că El este Cel care mi-a dăruit acest loc.
–Vai nouă! au strigat dracii auzind ultimele cuvinte ale cuviosului. Aşadar ai venit aici trimis de Iisus? Acesta ne goneşte de peste tot. Cu puterea numelui Său ne biruiesc şi cei care Îl urmează, pentru că şi lor le-a dăruit puterea de a ne birui. Plecăm, deci, de-aici. Vom merge la idolatri, în cele mai dinlăuntru ale tării.
În acea clipă dracii s-au făcut nevăzuţi şi s-au ridicat asemenea unui nor deasupra peşterii cuviosului. S-au îndreptat apoi spre miazănoapte, în adâncurile Caucazului.
Minunea aceasta s-a răspândit în tot ţinutul. Locuitorii din împrejurimi, care ştiau că mai înainte în munte locuiau duhuri necurate, Îl slăveau pe Cel Preaînalt şi spuneau: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi. Să fie numele Domnului binecuvântat în veci.

 

Doi ucenici făcători de minuni

Fericitul Ioan îi cerceta din vreme în vreme pe ucenicii lui. Era atent cu ei, ca să nu se slăbănogească duhovniceşte, ci să fie întotdeauna pregătiţi pentru ceasul când Mirele le va chema sufletele la nunta cea cerească.
Minunată a fost una din vizitele lui la Sfântul Sisoe. Cuviosul vroia să-şi dea seama de sporirea duhovnicească a ucenicului său. L-a luat cu el pe diaconul Ilie şi a pornit spre chinovia pe care între timp o întemeiase ucenicul lui.
Fraţii mănăstirii au fost înştiinţaţi de venirea marelui părinte şi au ieşit în întâmpinarea lui. Mergea înaintea lor Sfântul Sisoe, care, după ce s-a sărutat cu Bătrânul său, l-a condus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi l-a înştiinţat printr-un monah pe episcopul Ise de vizita cuviosului.
Episcopul a pornit fără întârziere spre mănăstire. Acolo l-a sărutat pe părintele său duhovnicesc şi a primit binecuvântarea lui.
A trecut ceva timp. Într-o zi, în vremea mesei, fericitul Ioan a cerut un pahar de vin. Diaconul Ilie i-a dat paharul. Atunci cuviosul a însemnat paharul cu semnul sfintei cruci, l-a ridicat şi, după ce s-a rugat, l-a lăsat în aer. Paharul de vin stătea suspendat, ca şi cum ar fi fost pus pe ceva!
–Copiii mei, a spus cuviosul ucenicilor săi Sisoe şi Ise, luaţi paharul şi binecuvântaţi-l.
Însă nimeni nu cuteza să pună mâna pe el. În cele din urmă, l-a luat însuşi cuviosul, l-a binecuvântat şi le-a dat celorlalţi să bea.
–Părinte, i-a spus mai apoi Sfântului Sisoe, trebuie să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru minunea pe care ne-a arătat-o.
Sfântul Sisoe s-a ridicat de îndată, a pus metanie, a aşezat în palma mâinii sale stângi un cărbune aprins cu tămâie şi a început să îi tămâieze pe toţi părinţii! Încăperea s-a umplut de bună-mireasmă. Monahii, plini de uimire, Îl slăveau pe Domnul pentru semnele Sale minunate.
–Nu vă minunaţi, fraţilor! a spus cuviosul Ioan. Să ştiţi că focul este neprimejdios pentru cei cu adevărat credincioşi. Atunci când haldeii i-au aruncat în cuptor pe cei trei tineri, flacăra s-a temut înaintea nevinovăţiei lor. A intrat împreună cu ei şi îngerul ce îi ocrotea. Astfel nici părul nu le-a ars. Însă aceia care au aprins focul au ars.
Şi îndreptându-şi ochii către episcopul Ise, a spus:
–Părinte şi păstorule al oilor cuvântătoare, îţi cerem binecuvântarea.
Atunci Ise s-a sculat, şi-a ridicat mâinile la cer şi s-a rugat cu căldură. Apoi a îngenuncheat plecându-şi capul până la pământ, a udat pământul cu lacrimi fierbinţi şi, întorcându-şi capul spre cuviosul Ioan, i-a cerut să se roage pentru el. În cele din urmă, l-a rugat pe Bătrânul său şi pe toţi ceilalţi să îl urmeze.
Au ieşit şi s-au îndreptat către râul Xani. Acolo Ise s-a oprit şi s-a rugat:
–Sfântă şi Preabinecuvântată Împărăteasă, fă cu harul tău ca râul acesta să mă asculte şi să mă urmeze!
În acel moment şi-a întins toiagul şi a spus:
–În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc, râule, să urmezi toiagul meu!
Şi, o, ce minune! Râul şi-a schimbat cursul şi a început să urmeze toiagul episcopului ca şi cum era tras de el. Pământul se adâncea acolo unde ierarhul trecea cu toiagul, şi făcea cale apei.
Au ajuns în acest fel până la biserica Născătoarei de Dumnezeu, în oraşul Ţilkani. Acolo episcopul Ise a slobozit apa, şi aceea a început să îşi urmeze cursul mai departe. Până în zilele noastre, râul curge pe lângă zidurile întărite ale bisericii Născătoarei de Dumnezeu, ca să se slăvească numele Domnului Iisus şi al robului Său, episcopul Ise.
Au fost martori ai acestei minuni cuvioşii Ioan şi Sisoe, diaconul Ilie, Evagrie şi alţi fraţi ai mănăstirii Sfântului Sisoe, precum şi locuitori din Mţheta şi Ţilkani. Cu toţii Îl slăveau pe Dumnezeu, care le dăduse sfinţilor Săi atâta putere săvârşitoare de minuni.
Fericitul Ioan, după ce a văzut sporirea ucenicilor săi, s-a întors împreună cu diaconul Ilie pe muntele Zadeni. L-au urmat ucenicii săi, Sisoe, Ise, dar şi alţii. Au rămas lângă el trei zile plini de bucurie duhovnicească. Apoi, fiecare s-a întors la locul ascultării sale.

 

Izvorul tămăduitor

Muntele Zadeni era arid. Diaconul Ilie se ostenea mult ca să aducă apă din râul Aragvi, care trecea pe la poalele muntelui. Sfântului Ioan îi părea rău de aceasta, şi a început a se ruga cu căldură şi lacrimi lui Dumnezeu, ca să izvorască apă din pământ pentru ei. Domnul i-a ascultat rugăciunea. Astfel, a început să curgă în munte un izvor cu apă rece şi curată. El curge şi în zilele noastre, propovăduind de-a lungul veacurilor puterea Celui Preaînalt.
Oamenii au aflat de noua minune şi au început să vină din diferite locuri pe munte. Aduceau cu ei bolnavi şi îndrăciţi. Sfântul îi binecuvânta şi le dădea să bea apă din izvor. Şi aceia se tămăduiau îndată. Chiar şi astăzi, cel care bea din această apă cu credinţă este miluit de Domnul, cu rugăciunile sfântului.

 

Sfântul supune fiarele pădurii

Bunului Ioan îi făceau ascultare şi fiarele sălbatice. Odată, diaconul Ilie a mers la izvor. În timp ce lua apă, a văzut o ursoaică uriaşă care se apropia de el. Înspăimântat fiind, a lăsat ulciorul acolo, a alergat la sfântul şi i-a povestit întâmplarea.
–Să mergem, părinte, i-a spus, ca să-ţi arăt ursoaica la izvor. Sfântul l-a urmat pe ucenicul său şi a văzut ursoaica bând apă de la izvor.
–Bea dacă îţi este sete, şi pleacă, i-a spus. Însă de acum înainte, atât tu cât şi celelalte fiare din acest munte nu veţi mai face rău nimănui.
Ursoaica a plecat capul şi a plecat de îndată de la izvor.
Pe muntele Zadeni există multe şi felurite fiare sălbatice. Însă, după întâmplarea cu ursoaica, fiarele din munte ţin porunca sfântului cu o asemenea acrivie, încât de îndată ce întâlnesc un om, pleacă în direcţia opusă şi niciodată nu fac rău cuiva.

 

Tămăduiri

Au adus odată la cuvios un paralitic. L-au lăsat pe targă înaintea lui şi l-au rugat spunându-i:
–Miluieşte-l pe acest sărman, părinte! Credem că prin rugăciunile tale îl poţi tămădui, pentru că eşti rob credincios al Domnului şi faci voia Lui.
–Miluieşte-mă, rob al mult-milostivului Dumnezeu! s-a auzit şi vocea neputincioasă a paraliticului. Roagă-te pentru mine, mortul fără groapă, ca să mă tămăduiască Domnul.
Cuviosului îi părea rău din toată inima de el, şi s-a rugat pentru tămăduirea lui. Apoi s-a apropiat de el precum se apropiase Domnul de paraliticul din Vitezda, şi i-a spus:
–Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Domnul Iisus Hristos te-a făcut bine!
Acela s-a ridicat îndată drept şi înzdrăvenit. Toţi care se găseau acolo L-au slăvit pe Dumnezeu pentru minunea pe care o făcuse robul Său Ioan.
Altădată i-au adus cuviosului pe cineva care era stăpânit de duhul muţeniei. Nu putea nefericitul să rostească nici un cuvânt. Sfântului i s-a făcut milă de el şi întorcându-se către drac ca şi către un om i-a spus:
–Duh rău şi necurat, de ce chinui zidirea lui Dumnezeu? În numele Domnului Iisus Hristos, îţi poruncesc să ieşi din el şi să pleci în locuri pustii.
Îndată duhul cel viclean a plecat şi omul a fost eliberat. Cei care au văzut minunea se întrebau unul pe celălalt:
–Ce om este acesta, care cu un cuvânt îl pune pe fugă pe diavol şi dăruieşte celor bolnavi sănătatea?
–Nu vă minunaţi, fraţilor, pentru acest semn mare, le-a spus cuviosul. Nu eu tămăduiesc, ci numele Domnului Iisus. Acesta alungă duhurile cele necurate şi eliberează oamenii de orice boală şi neputinţă. Domnul a spus: Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face (Ioan 14:12). Cuviosul a săvârşit multe minuni nu numai în Iviria, ci şi mai înainte, fiind încă în Siria. Din ele s-a văzut îndrăzneala pe care o avea către atotputernicul Dumnezeu.

 

Către corturile cele cereşti

A sosit momentul ca în sfârşit cuviosul să se odihnească şi să primească plata ostenelilor sale. Domnul i-a descoperit ceasul morţii lui. Atunci cuviosul a chemat aproape de el câţiva ucenici. Printre ei se afla diaconul Ilie şi Sfântul Tadei Stefanţmindeli (din localitatea Sfântul Ştefan). Cel din urmă, din porunca cuviosului, întemeiase o mănăstire la poalele muntelui Zadeni. Mulţi iubitori ai vieţii monahale vroiau să rămână lângă cuviosul Ioan. Însă acela, iubitor al isihiei şi al vieţii în liniştire, nu primea pe nimeni. Pe toţi îi trimitea în mănăstirea Sfântului Tadei. Lângă el nu l-a ţinut – după cum am spus mai sus – decât pe diaconul Ilie.
Când au venit ucenicii lui, cuviosul le-a spus:
–Copiii mei, în scurt timp voi lăsa această lume şi mă tem de înşelăciunile pizmaşului diavol. În ceasul morţii voastre să vă păziţi şi voi de diavol, pentru că atunci pune la cale cele mai înfricoşătoare curse. Vă mai rog, copiii mei, să privegheaţi, pe cât puteţi, şi să Îl slujiţi cu vrednicie pe Domnul, aducându-vă aminte şi de mine în rugăciunile voastre.
Cu blândeţea şi smerenia lui, cuviosul Ioan devenise spaima diavolului. L-a gonit departe de el prin cuvintele şi lucrurile pe care le-a făcut. Însă acum, înainte de a-şi preda sufletul în mâinile Domnului, a simţit că era în primejdie din partea dracilor cei furioşi. Avea adânc în inima lui cele scrise în Evanghelie: Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17:10).
După ce a dat poruncă ca să fie îngropat în peştera nevoinţelor sale, s-a împărtăşit pentru ultima oară. În acel moment a văzut înaintea lui o armată de îngeri şi mulţi sfinţi. Veniseră să îi primească sufletul său curat. Cuviosul şi-a predat sufletul cu evlavie vizitatorilor cereşti.
Pomenirea lui se face la 7 mai, atunci când se prăznuiesc cei 13 cuvioşi părinţi sirieni, precum şi la 12 decembrie.

Patericul Solovetului – Pustnicul Teofan


Patericul Solovetului
Pustnicul Teofan

Originea. Ascultarea. Pelerinajul în Modova. Vieţuirea în Mănăstirea Neamţu. Reîntoarcerea la Kiev. Dosoftei. Sosirea la mănăstirea Solovăţ. Aşezarea în pustie. Revenirea în mănăstire. Viaţa în Suma. Iconomia. Povestea clopotarului. Retragerea pe malul Pomariei. Vieţuirea în pustie. Reîntoarcerea în mănăstirea Solovăţului. Viaţa din schitul Golgota-Raspiatsk. Povăţuirea. Ispitirea. Viziunea. Boala. Moartea.

Teofan era de loc din pământurile Ucrainei, provenind dintr-o familie de ţărani. La doisprezece ani, el şi-a pierdut ambii părinţi, rămânând orfan împreună cu fratele mai mic şi cu o soră. La şaisprezece ani, Teofan s-a apucat să lucreze pământul. Odată, pe când se afla pe câmp, o lumină dumnezeiască i-a inundat sufletul, o umilinţă deosebită i-a umplut inima şi în aceeaşi clipă a deshămat boii, a lăsat pământul, plugul şi, fără a-şi lua rămas bun de la fratele şi sora lui, mânat de dragostea lui Hristos, a părăsit locurile de baştină.
Venind la lavra Pecerska din Kiev, el a fost primit în rândurile ascultătorilor. Aici, timp de şaptesprezece ani, a petrecut la diferite ascultări şi a fost rânduit să-i slujească lui Dosoftei, ascet cunoscut, care era în al treilea deceniu de zăvorâre. Dosoftei nu ieşea nicăieri din chilia sa şi nu primea pe numeni. Cei care doreau să primească binecuvântare şi sfaturi de la el, comunicau prin fereastra chiliei sale. Darul deosebit a cuvântului se unea la el cu darul clarviziunii. El dezvăluia păcatele ascunse şi îndemna la pocăinţă; atrăgea atenţia asupra unor eventuale necazuri şi ispite. Oamenii au observat că atunci când dădea o prescură sau un toiag, era vorba de o grabnică însănătoşire şi prosperare, iar când oferea tămâie, prin aceasta el prevestea moartea. De la acest ascet a deprins Teofan viaţa călugărească.
În curând, în el s-a aprins dorinţa să meargă la locurile sfinte, marcate de evenimentele din timpul vieţii pământeşti a Domnului Iisus Hristos. Când a cerut binecuvântarea bătrânului său pentru lungul drum ce îl plănuise, Teofan a primit următorul răspuns: „Nu ţi se cade ţie să mergi nici la Ierusalim şi nici la Sfântul Munte. Ţie ţi se cade să faci alt drum; acum, dacă doreşti, mergi în Moldova, aceasta va fi spre folosul tău“. El i-a poruncit lui Teofan să meargă în Podol unde va întâlni doi călugări moldoveni şi să vină împreună cu ei la el. Unul dintre aceşti călugări era Sofronie, prietenul marelui Paisie, care a devenit apoi arhimandrit, împlinind toate însărcinările care i le dăduse Paisie.Sofronie se pregătea să se întoarcă acasă şi atunci Dosoftei l-a rugat să-l ia pe Teofan împreună cu el ca ucenic. Călugării moldoveni l-au luat cu plăcere pe Teofan, mai ales că s-au folosit de slujirea lui pe drum.
Nu uşoară a fost pentru Teofan această cale, fiind strâmtoraţi din partea turcilor şi îndurând chiar diferite lipsuri, aşa că tare s-a mai căit Teofan că a părăsit Kievul. Dar aproape de mănăstirea Neamţului i-a întâmpinat Cuviosul Paisie cu următoarele cuvinte: „Fiule Teofan! Nu uşoară ţi-a fost calea, dar ea ţi-a pregătit şi o răsplătire pentru toate acestea“. Fiind primit cu dragoste, Teofan a locuit mai întâi la mănăstirea Nemţului, pe urmă a mers şi pe la alte mănăstiri, cercetând aşezarea lor, văzând starea clerului şi rânduielile monahale. Aceste pilde de vieţuire călugărească au fost de mare folos pentru el. Dragostea acestora pentru sărăcie era desăvârşită; în chilii, afară de icoane, cărţi şi unelte pentru îndeletniciri manuale, nu se afla nimic. Călugării erau foarte smeriţi, ferindu-se de mândrie şi îngâmfare; străini de ură şi certuri între ei; dacă din neatenţie i se întâmpla unuia să jignească pe cineva, numaidecât se grăbea să se împace cu cel jignit. Cine nu dorea să-l ierte pe fratele care îl greşise, era izgonit din mănăstire. Mersul monahilor era smerit şi plin de evlavie; privirile îndreptate spre pământ, la întâlnirea unuia cu altul se salutau prin plecăciune; în biserică se găseau fiecare la locurile lor; vorbăria deşartă nu era îngăduită, nu numai în biserică, dar nici în mănăstire şi nici în afara ei.
Părintele Paisie avea atunci sub ascultarea sa până la şapte sute de Fraţi şi când se adunau câte o sută sau o sută cincizeci, unul dintre fraţi citea o carte sau o istorioară folositoare de suflet. Dacă cineva începea să vorbească în deşert, îndată era oprit. În chilii ei copiau cărţi, alţii torceau, unii coseau culioane şi camilăfci, făceau linguri, cruci şi îndeplineau alte lucrări manuale. Toţi erau sub supravegherea duhovnicilor; nimeni dintre ei nu îndrăznea nici măcar să mănânce un fruct oarecare, care erau aşa de multe în locurile acelea, până nu îşi cerea voie; numai cu binecuvântare şi cu toţii împreună gustau roadele pământului, spre slava lui Dumnezeu.
Această viaţă i-a plăcut lui Teofan şi el l-a rugat pe Paisie să-l lase să rămână în Moldova: „Du-te acum în Rusia“, i-a spus Paisie, şi mai slujeşte-l încă puţin pe bătrân, care în curând se duce către Domnul şi, primind binecuvântarea lui, mergi de-ţi caută mântuirea acolo unde îţi va spune el. Şi, binecuvântându-l, la despărţire a adăugat: „Fiule, Dumnezeu şi Maica Domnului să te aibă în pază în toate căile tale; cred că Dumnezeu nu va îngădui să fii ispitit peste măsură şi te va învrednici de partea aleşilor săi, cu rugăciunile preacuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, făcătorii de minuni din Pecerska şi ale bătrânului tău Dosoftei; să fie peste tine prin noi, smeriţii, binecuvântarea Domnului. Transmite-i evlaviosului tău bătrân mulţumiri din partea noastră şi nu ne uita pe noi, smeriţii“.
Aprovizionat de drum cu cele de trebuinţă, Teofan a ajuns cu bine la Kiev. Dosoftei îşi petrecea ultimele zile în pustia Kitaiului. Simţindu-şi apropiatul sfârşit, pustnicul i-a spus ucenicului: „Fiul meu iubit, tu mult mi-ai slujit; iată, acuma eu plec pe drumul părinţilor mei. După ce mă vei înmormânta să nu rămâi aici, ci pleacă spre nord; acolo, la mănăstirea Solovăţ îţi vei afla mântuirea“. Teofan îi răspunse: „Părinte, eu am făgăduit să-mi petrec viaţa la peştera preacuvioşilor Antonie şi Teodosie“. „Fiule, i-a spus bătrânul, înaintea Domnului toţi sunt egali, aici Antonie şi Teodosie, acolo Zosima şiSavatie; ei au înaintea lui Dumnezeu acelaşi har, ca să mijlocească pentru fiii lor duhovniceşti. Văd că Pronia lui Dumnezeu îţi arată locul la nord şi va rândui toate după dorinţa ta, pentru folosul şi mântuirea sufletului tău şi îţi va ajuta să porţi greutăţile vieţii pustniceşti. Nu te împotrivi rânduielii Celui Preaînalt, iar ajungând acolo, ai grijă de tine. De cazi în ispită, nu te mâhni, ci cu bărbăţie caută să te îndrepţi“; în felul acesta şi-a povăţuit Dosoftei ucenicul înainte de moarte.
După 30 de ani de zăvorâre, el s-a săvârşit din viaţă în anul 1778 fiind în vârstă de 53 de ani. Abia după aceea s-a aflat că pustinicul Dosoftei era Fecioara Daria care provenea din familia boierească Tiapinâh din Riazan. De la doi până la nouă ani, ea a petrecut la chilia bunicii sale, monahia Porfiria din mănăstirea moscovită înălţarea Domnului. Când Porfiria a primit schima, pe Daria au luat-o acasă părinţii ei, unde ea a petrecut până la vârsta de 15 ani. Ea a ieşit din mănăstire ca o călugăriţă formată: miercurea şi vinerea nu mânca nimic; carne, lapte şi ouă nici măcar nu gusta; nu numai că nu se juca, dar fugea de orice relaţie cu oamenii. Odată, ducându-se cu surioarele sale în poiană la plimbare, s-a ascuns de ele. Zadarnice au fost căutările părinţilor. După trei ani de zile, sora Dariei şi mama ei au mers la lavra preacuviosului Serghie şi acolo au văzut un călugăr care aprindea lumânările şi le-a izbit asemănarea acestuia cu sora care dispăruse. Ele l-au rugat atunci pe un ieromonah să-l cheme pe acest călugăr. Ieromonahul n-a mai transmis invitaţia, căci călugărul tânăr dispăruse deja din lavra preacuviosului Serghie. Trecând 20 de ani, acesta soră a venit la Kiev şi a stat chiar de vorbă cu pustnicul Dosoftei, dar acesta nu şi-a arătat faţa, sfătuind-o să renunţe la a o mai căuta pe rudenia ei căci aceasta s-a ascuns pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Când sora a venit la Kiev pentru a doua oară, Dosoftei nu se mai afla în viaţă.
Monahul Teofan nu a îndeplinit de la început porunca bătrânului său, ci a rămas să locuiască la Kiev. Săpându-şi o peşteră, s-a gândit să locuiască în ea, dar nu i s-a îngăduit. Pe urmă, el s-a retras într-o pustie de lângă lavra, dar şi aici i s-a interzis să locuiască. Văzând certarea lui Dumnezeu pentru neascultarea lui faţă de bătrân, Teofan a părăsit Kievul îndreptându-şi paşii spre mănăstirea Solovăţ. El a ajuns în vremea păstoriri arhimandritului Ieronim şi a trecut prin diferite ascultări, începând de la prescurărie. Aici s-a întâlnit cu monahul Clement, care ducea o viaţă pustnicească, adresându-se astfel trupul său: „eu te smeresc pe tine cu mâncăruri de post, cu foame şi sete, ca tu să fii supus şi să ştii cum se cuvine să mergi în calea ta, purtând jugul tău“.
În discuţiile lui Teofan cu Clement, câteodată vorba ajungea şi la pustnicii care petrecuseră odinioară în mănăstirea Solovăţ, cum erau ei cunoscuţi numai de Unul Dumnezeu; cum petreceau în foame şi sete, hrănindu-se cu muşchi şi diferite poame, suferind fel de fel de strâmtorări, frig şi diferite atacuri din partea vrăjmaşului mântuirii. Dar asceţii lui Hristos, înarmându-se cu credinţă şi rugăciune, biruiau cu bărbăţie toate acestea. Asemenea discuţii au aprins în Clement dorinţa de a duce şi el o viaţă de ascet, astfel că a cerut de la bătrânul său binecuvântarea să meargă în pustie. Bătrânul, fiind încercat şi văzând dorinţa lui de neclintit, dar cunoscând şi răbdarea lui, l-a binecuvântat cu o rugăciune pentru sihăstrie. Cum cerbul se grăbeşte la izvoarele de apă, aşa şi el s-a îndrepta în locuri cât mai pustii, din interiorul insulei. Acolo sub munte, el şi-a găsit un loc potrivit unde, săpându-şi o peşteră a început să vieţuiască în post şi rugăciune.
Teofan se îngrijea de fostul său împreunăvieţuitor şi îi trimite toate cele necesare. Dar în curând, locul unde petrecea acesta a fost descoperit de unul din slujitorii mănăstirii care l-a înştiinţat pearhimandritul Ieronim despre pustnic. Arhimandritul a dat poruncă să fie adus la mănăstire şi să fie rânduit din nou la prescurărie. Dar iubitorul de pustie nu şi-a găsit astâmpăr, fiind ros de dorinţa să vieţuiască în pustie. Odată cu sosirea primăverii, Clement a primit din nou binecuvântarea bătrânului să meargă în pustie. Teofan s-a mâhnit rămânând fără de tovarăşul său şi a plecat în taină din mănăstire în căutarea lui Clement. Negăsindu-şi prietenul, şi-a săpat un bordei în apropiere lacului Iagodna, care se afla la 10 verste de mănăstire şi acolo s-a aşezat să vieţuiască. Noaptea pustnicul cânta psalmi şi face metanii, iar ziua muncea, ostenindu-se la strânsul rădăcinile pentru hrană. Vechea lui dorinţă de a se stabili în pustiu era acum împlinită; sufletul se simţea în pustie ca peştele în apă. Adeseori diavolul îl înfricoşa pe Teofan cu diferite năluciri: câteodată se părea că vin la el fiare sălbatice sau zburau către dânsul mulţime de păsări răpitoare care scotea ţipete puternice, alteori se arătau trupe de călăreţi ale vrăjmaşului, câteodată suferind de la aceştia chiar bătăi. Atunci, căzând cu faţă la pământ, el se ruga lui Dumnezeu, cerând ajutor şi mijlocire iar Domnul îl ajuta pe el.
Pe Teofan nu-l părăsea nădejdea să-l găsească undeva pe Clement sau să se întâlnească cu alţi pustnici şi, în acest scop, el străbătea munţii din vecinătate şi pădurile. Odată el a găsit doi pustnici care petreceau de şapte ani într-o chilie. Rămânând acolo peste noapte, el a putut să cunoască rânduiala şi rugăciunile lor: sculându-se la miezul nopţii, unul dintre ei făcea metanii, iar celălalt, cu mâinile ridicate, se ruga pentru sine şi pentru fratele său, după care se schimbau: primul trecea la rugăciune, iar celălalt frate făcea metanii. Altădată, mergând pe insulă, el i-a întâlnit pe cei care erau trimişi în căutarea lui şi s-a întors în mănăstire împreună cu aceştia.
În curând, Teofan a fost trimis în Suma, pentru a supraveghea acolo gospodărirea Solovăţului. Petrecerea în lume a schimbat starea sufletească a lui Teofan. Trei ani şi jumătate el a petrecut în Suma în griji lumeşti şi după aceea a fost trimis în Arhanghelsk după cumpărături. Succesorul lui Ieronim, arhimandritul Gherasim, l-a numit pe el iconomul mănăstirii. Aici, clopotarul mănăstirii i-a adus un salut de la tovarăşul lui de călugărie. „Oare încă trăieşte Clement?“ – a întrebat Teofan cu oarecare frică. „Trăieşte“, – i-a răspuns clopotarul – şi i-a povestit întâlnirea sa cu Clement. Fiind în schitul Anzersk şi vizitând muntele Golgota, la întoarcere, clopotarul a cotit din cale şi, culegând poame, s-a rătăcit şi a hălăduit două zile prin insulă, iar în a treia zi, văzând un fum pe munte, s-a bucurat mult de această descoperire. Ajungând la munte, el a găsit o crăpătură mică, iar după aceea şi uşa de la chilie, în care a intrat făcând rugăciunea obişnuită. Aici a întâlnit un pustnic stând în rugăciune, a luat loc şi, la cererea lui, i-a povestit despre viaţa sa. Atunci pustnicul a recunoscut din povestirea clopotarului pe vechea sa cunoştinţă, spunându-i că el este Clement, cel împreună vieţuitor cu Teofan. La întrebarea clopotarului cum de a nimerit el acolo şi cum a petrecut tot timpul acesta, Clement a început să-i vorbească: „Ieşind din mănăstire, am plecat la mare. Aici, am găsit trei bârne, am făcut o plută şi pe aceasta am ieşit în largul mării cerând ajutor: «Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu! Tu îmi vezi dorinţa, că voind să-Ţi slujesc numai Ţie, fug de lume. Dacă-i după voia Ta să-mi mântuieşti sufletul pe această insulă, opreşte-mă aici, dar dacă mi-ai rânduit alt loc, du-mă într-acolo. Te rog pe Tine, Stăpânul meu, nu mă lipsi pe mine de Pronia Ta şi să se facă întru totul voia Ta cea sfântă». Rugându-mă în felul acesta, am început să mă depărtez de mal. Vâslind cu un băţ, îndată a bătut un vânt prielnic şi în curând am ajuns în insula Anzersk. Căutând pe mal un loc potrivit pentru trai, am ajuns aici şi mi-am făcut o colibă şi iată deja al treilea an de când slujesc în linişte lui Dumnezeu“. „Spune-mi cu ce te hrăneşti, – a întrebat clopotarul – şi dacă te supără pe tine duhurile cele necurate“. Pustnicul i-a arătat acestuia o rădăcină a unei plante din care îşi pregătea mâncare, iar despre atacurile drăceşti, a spus că la începutul sosirii sale pe insulă, a pătimit mult din cauza acestora. Uneori ei veneau sub formă de pescari şi-l goneau pe pustnic de acolo, altă dată îi apăreau în chip de fiare sălbatice şi năpustindu-se asupra lui, se pregăteau să-l sfâşie. „Dar, ia spune-mi, – îl întrebă pustnicul – dacă trăieşte părintele meu Teofan şi cum se află?“ „Trăieşte şi acum este achizitor“ – răspunse clopotarul. Auzind acestea, Clement s-a lovit în piept, a căzut la pământ şi în hohote de plâns i-a zis: „Vai mie, păcătosului! Aud cea ce nu doream; spune-i lui, pentru Dumnezeu, că el se prăpădeşte sufleteşte; transmite-i lui părerea mea de rău. Unde este viaţa lui ascetică de altă dată? Unde-i osârdia pentru virtuţi şi dorinţa către o viaţă pustnicească? Aflându-se în lume şi în ispitele ei, el din ce în ce mai mult se afundă în grijile omeneşti. Iată, cei trei pustnici pe care i-a văzut casierul Ioan şi care şi-au încheiat călătoria cu pace, se odihnesc în Domnul; eu i-am înmormântat cu mâinile mele“.
Clopotarul a petrecut toată noaptea discutând cu Clement, iar dimineaţa, cerând de la pustnic binecuvântarea de drum, s-a îndreptai pe cale spre schit şi s-a întors acasă.
Relatarea clopotarului l-a cutremurat adânc pe Teofan. Iată, prietenul său lucrează pentru mântuire, în timp ce el e preocupat de grijile lumeşti şi nu are când să se gândească la suflet. Un simţământ de mâhnire şi căinţă i-a cuprins inima şi a început a căuta mijloace spre a-şi îndrepta viaţa. Şi degrab Domnul i-a deschis calea spre pocăinţă. Noul arhimandrit, Gherasim, dorind să facă ordine în mănăstire, i-a tras lui Teofan, care supraveghea lucrările din mănăstire, o certare aspră. Atunci, Teofan s-a hotărât să părăsească mănăstirea Solovăţ, a luat o luntre mică şi pâine şi a plecat pe mare cu intenţia să se stabilească pe ţărm. Mai întâi adia un vânt liniştit, dar după aceea s-a iscat o furtună puternică. Văzând moartea cu ochii, Teofan a strigat: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine! Tu ştii că m-am încredinţat valurilor pentru Tine. Cer milostivirii Tale: dă-mi măcar timp pentru pocăinţă, deoarece valurile sunt gata să mă înghită şi să nu-mi ducă sufletul în adâncul apelor, că nu-i gata să stea la judecata Ta înfricoşătoare“. Valurile erau atât de mari, încât nu era cu putinţă nici să te ţii de catarg şi nici să tragi la vâsle. Teofan se întinsese pe fundul luntrii şi în fiecare clipă îşi aştepta moartea. În felul acesta l-au purtat valurile pe mare timp de zece zile. În cele din urmă, el a fost aruncat la mal, unde, cu lacrimi, i-a mulţumit lui Dumnezeu Care l-a salvat de la pieire. La întrebarea ţăranului care îl află în această stare: „de ce plânge?“ Teofan şi-a exprimat dorinţa să se aşeze undeva în pustie şi l-a rugat pe acesta, ca băştinaş, să-i arate un loc potrivit. Ţăranul l-a dus într-un desiş de pădure, la o colibă, în care cel venit s-a aşezat să locuiască.
Domnul curăţă de păcate şi îi ridică la treapta cea mai înaltă a desăvârşirii pe Aleşii Săi, pe diferite căi, potrivit cu starea sufletească a fiecăruia. Până acum, Teofan avea multe porniri bune, multe dorinţe evlavioase, dar nu avea lepădare desăvârşită de propria sa voie şi o ascultare de voia lui Dumnezeu; nu avea o hotărâre de neclintit pentru ascetism. De aceea, Domnul l-a înţelepţit trimiţându-i multe nevoi şi ispite, ca să-i întărească buna sa dorinţă. Nişte oameni care l-au găsit pe Teofan în colibă, l-au dus în Kemi şi l-au închis sub pază, gândind ca la momentul oportun să-l trimeată în mănăstirea Solovăţ. Văzând că paznicul doarme, Teofan a ieşit din locul de detenţie şi a fugit în pădure. Pe drum el s-a întâlnit cu nişte oameni pe care i-a rugat să-i arate un loc singuratec, unde să nu-l găsească nimeni. Făcându-li-se milă de el, aceşti oameni au azvârlit pe el o haină veche, i-au dat de mâncare şi l-au condus pe râu în sus, cam la vreo 30 de verste, unde i-au arătat o colibă a vânătorilor de animale sălbatice.
Dar liniştea pustnicească şi aici i-a fost tulburată. Dând aici peste el, vânătorii de pe litoral au recunoscut în el pe Teofan, achizitorul mănăstirii Solovăţ, s-au gândit că el a plecat din mănăstire cu bani şi au vrut să-l jefuiască de bogăţiile presupuse. Când Teofan a încercat să-i convingă că el nu deţine nici un fel de bogăţie asupra sa, vânătorii au incendiat coliba, l-au bătut şi l-au chinuit cu foc; după aceea, legându-l cu o frânghie, îl târâră pe sub gheaţă de la o copcă la alta, ameninţându-l sau că îl vor duce la mănăstire sau că îl vor îneca în lac. Neobţinând cele dorite, ei l-au lăsat pe pustnic pe jumătate mort. Venindu-şi în fire, Teofan a mulţumit lui Dumnezeu pentru chinurile suferite din pricina păcatelor sale. Văzându-şi coliba arsă, provizia de pâine şi uneltele de muncă primite de la iubitorii lui Hristos, furate, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, zicând: „Tu, Doamne, vezi suferinţele mele, vezi nevoia mea, nu am cu ce să mă acopăr şi să-mi ascund goliciunea, mă rog milostivirii Tale, ajută mie. Eu voi muri aici dacă aceasta e voia Ta, dar Tu, Doamne, eşti puternic, întăreşte neputinţa mea“.
Simţindu-se mai bine, el a plecat în alt loc, unde şi-a înjghebat un foc, a adunat lemne şi cu mare greutate şi-a săpat o peşteră. Neavând pâine şi nici unelte de săpat rădăcini, el a adunat muşchi şi putregaie şi le fierbea în apă într-un vas de mesteacăn şi cu acestea se hrănea. Cu o astfel de mâncare pustnicul a slăbit şi se aştepta din clipă în clipă să moară. După aceea, povestea el singur că foamea îl silea să mănânce o astfel de hrană, dar stomacul refuza să o primească. După ce înghiţea mâncarea aceasta, îl apucau dureri atât de mari de pântece, încât de multe ori cădea la pământ şi, luându-şi rămas bun de la viaţă grăia: „Doamne, primeşte în pace duhul meu“. Pe urmă, simţind înlăuntrul său puţină căldură, se scula şi îl ruga pe Dumnezeu să-l întărească în neputinţele sale. Teofan a dus-o în astfel de chinuri până în vară. Atunci, el şi-a pregătit rădăcini, muşchi şi diferiţi poame şi timp de cinci ani s-a întreţinut cu această hrană. Locuitorii din vecinătate aflând de pustnic îi aduceau cele necesare traiului. Când Teofan a început să semene orz şi secară pe un loc nu prea mare, pe care şi-l alesese, atunci nu numai el s-a hrănit cu roadele strânse, dar mai rămâneau şi pentru alţii.
Rânduiala rugăciunii lui cuprindea şi câte 2400 de metanii pe zi. Mulţi locuitori de pe litoral, îndeosebi acei care locuiau în Kemi, nutreau pentru Teofan un mare respect şi-l iubeau ca pe părintele lor duhovnicesc.
Teofan a locuit aici 24 de ani. Autorităţile locului priveau cu suspiciune faptul că Teofan învăţa poporul şi de aceea îl ameninţau cu exilul. Şi într-adevăr, a venit aici ieromonahul Iosif din Solovăţ şi, luându-l pe pustnic, l-a dus la mănăstirea Solovăţ. Aceasta s-a petrecut în anul 1817 în timpul arhimandritului Paisie. Bătrânul venind noaptea la utrenie, în Biserica preacuvioşilor Zosima şi Savatie, s-a lipit de moaştele lor şi a început să asculte slujba cu umilinţă. Stranie era înfăţişarea pustnicului: mic de statură, înnegrit de fum, pe cap purta un culion vechi, iar îmbrăcămintea lui era ferfeniţă. Din mănăstirea Solovăţ, Teofan avea să meargă pe insula Anzersk, la schitul Golgota. Aici veneau la el oamenii de pe litoral plângându-se că i-a părăsit şi că ei sunt gata oricând să-l aducă înapoi la ei. Ameninţându-i, Teofan încerca să-i alunge pe aceşti ispititori. Bătrânul împlinise deja 73 de ani. El nu mai putea să-şi aducă pe munte nici apă, nici lemne, de aceea în toamnă i-au făcut o chilie sub munte în care s-a instalat să vieţuiască. Şi aici a suportat multe boli, a îndurat multe supărări din partea oamenilor, ispite şi atacuri de la duhurile necurate. Câteodată, i se părea că aude aproape de chilia lui sunete de clopoţei, timpane şi bătăi din palme, alergări în jurul chiliei şi pocnete în pereţi şi geamuri. Atacurile dracilor se înmulţeau când îşi făcea pravila, dar pustnicul îşi continua rugăciunea. Cele necesare pentru întreţinere le primea de la mănăstire, dar îi mai purtau de grijă şi credincioşii.
El întotdeauna dădea aceste sfaturi fraţilor care veneau la mănăstire: „Căutând fericirea veşnică, cum gândim noi oare să dobândim mântuirea, nelepădându-ne de poftele noastre? Nimeni nu poate să slujească la doi domni: lui Dumnezeu şi lui mamona“ (Matei 6,24). Plângând cu lacrimi amare, el le spunea: „Priviţi către Iisus Hristos, Stăpânul nostru! Pentru mântuirea noastră, câte chinuri n-a suferit, bătăi, scuipări, umiliri şi chiar răstignirea pe cruce. Şi când, sleit de puteri trupeşti, cerând să bea, a zis: Mi-e sete! Ce a primit El? Nu numai că iudeii nu i-au dat nici o picătură de apă, dar i-au dat oţet amestecat cu fiere şi, punând un burete în vârf de trestie, cu aceasta i-au potolit setea Mântuitorului! În schimb, noi ne desfătăm în plăceri! Următorii lui Hristos nu căutau mângâiere; de pildă, preacuviosul Paramon, fiind chinuit de friguri, nu dădea trupului său nici o atenţie. Iar noi bem şi mâncăm fără de trebuinţă, fără să socotim acestea ca necuviincioase. Oare nu este la noi o trapeză comună? În ea noi mâncăm şi bem pe săturate. Ce ne mai lipseşte? Dar noi, venind în chilie, în loc să ne rugăm sau să citim cărţi şi, după un mic repaos, să ne îndeletnicim în linişte cu alte ocupaţii plăcute lui Dumnezeu, petrecem în trândăvie, făcând poftele trupului şi îmbuibându-ne simţurile fără de nici o trebuinţă. Chemăm un frate sau doi şi grăim în deşert toate câte am auzit şi am văzut despre cineva; altul începe să-l bârfească pe unul dintre fraţi, iar ceilalţi, ca să-i fie pe plac, dau afirmativ din cap; altul îşi împărtăşeşte visele sale, că va cumpăra sau va merge în cutare loc şi, în felul acesta fiecare vorbeşte deşertăciuni, în naivitatea lor, amăgindu-se unul pe altul. Aceasta-i oare dragostea duhovnicească dintre fraţi? Vai, nu numai că nu-i duhovnicească, dar este chiar vătămătoare de suflet. Mai bine am vărsa lacrimi din ochii noştri“.
Altor călugări, el le dădea următoarele sfaturi: „dacă noi am ieşit din lume, pentru a ne mântui sufletele şi pentru a câştiga veşnicele bunătăţi, atunci mântuirea e cu neputinţă fără de răbdare şi făptuiri duhovniceşti, fără de amărăciune şi ispite, fără de foame şi sete. Noi întotdeauna căutăm ceea ce este plăcut, pentru cele care nu ne plac cârtim, mâncăm şi bem fără măsură, neglijăm pravila duhovnicească. Aceasta nu este calea cea adevărată. Cel ce n-a gustat din cele amare nu poate să cunoască care sunt cele plăcute. Se vede că noi am uitat pentru ce am ieşit din lume; mai bine era pentru noi dacă rămâneam acolo, decât, venind la mănăstire şi primind chipul îngeresc, să facem cele din lume. Mai bine este pentru noi să nu cunoaştem calea adevărului, decât cunoscând-o, să ne abatem de la ea. Mai bine este să nu depunem voturi, decât făgăduindu-ne, să nu le împlinim şi să ne expunem la chinuri înfricoşate. Dacă eu aş fi înţeles aşa cum înţeleg acum voturile monahale, atunci când am fost tuns în călugărie, eu niciodată nu aş fi primit tunderea deplină în monahism, temându-mă de răspunsul ce mi se va cere. Pentru mine ar fi fost de ajuns să rămân în rasă, făcând lucruri potrivite pentru rasofori, mulţumindu-mă măcar cu o mică răsplată şi temându-mă să mă expun la o mare osândă. Iar acum toţi se străduiesc să primească cât mai curând mantia; dar cel care a primit tunderea a făcut făgăduinţă să petreacă nemijlocit în mănăstire, să-i slujească lui Dumnezeu în sărăcie, înfrânare şi ascultare. Noi acestea le uităm degrabă şi petrecem într-o nepăsare cu mult mai mare decât odinioară. Să nu mai fim aşa! Fiecare dintre noi ar trebui să se străduiască să pună început bun unei înfăptuiri virtuoase; căci răsplata de la Dumnezeu se găteşte potrivit ostenelilor noastre. Să-I slujim lui Dumnezeu în această viaţă cu smerenie şi cu blândeţe. El Singur zice: „Spre unii ca aceştia îmi îndrept privirea Mea; spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care se cutremură de cuvintele Mele!“ (Isaia 66,2). Împliniţi rânduielile date de părinţii duhovniceşti, fără de nici o amânare; ţineţi-vă de tradiţiile părinţilor şi nu încălcaţi rânduielile mănăstirii. Când vă întâlniţi cu un frate, bateţi o metanie; nu vă duceţi în chiliile altora fără de trebuinţă; ascultarea care vi se dă împliniţi-o cu smerenie; evitaţi prin toate mijloacele trândăvia; în Biserica Domnului staţi cu atenţie şi tragere de inimă; sârguiţi-vă pentru preadulcele Iisus din tot sufletul şi alungaţi de la voi plăcerile lumeşti. Atunci Domnul va lumina ochii inimilor voastre şi, înţelegând cursele vrăjmaşului, veţi părăsi poftele rele şi, plăcând Domnului nostru Iisus Hristos, vă veţi învrednici cu adevărat să fiţi împreună cu întemeietorii acestei mănăstiri, părinţii Zosima şi Savatie, în împărăţia Cerurilor, pe care s-o primim şi noi cu toţii din mila lui Hristos“.
Doi fraţi l-au rugat pe Teofan să-i pregătească pentru tunderea în monahism. Bătrânul s-a învoit, i-a deprins pe ei cu viaţa monahală şi s-a rugat pentru dânşii. Odată, în timpul rugăciunii, duhul necurat arătându-i-se, i-a zis: „tu, bătrânule rău, te rogi pentru ucenicii tăi, dar ei nu vor fi întotdeauna aşa cum sunt cu tine, va veni şi timpul nostru“. „Dumnezeu nu va îngădui aceasta“ – i-a răspuns Teofan. Altă dată, când el se ruga pentru ucenicii săi, diavolul i-a spus: „Tu pe ale tale le faci, iar eu pe ale mele; pe unul din două săgeţi l-am răpus, altuia îi şoptesc la ureche“. Bătrânul s-a mâhnit şi, chemându-i la el pe ucenicii săi, a găsit că ei aveau unele păcate; învăţându-i şi înţelepţindu-i, le-a dat drumul.
În timpul arhimandritului Paisie, în mănăstire s-au iscat unele neînţelegeri. Ucenicii l-au întrebat pe Teofan „cât timp va ţine această tulburare şi cine va fi arhimandrit?“ Bătrânul a răspuns: „vrăjmaşul diavol, a voit ca o perioadă să-i ispitească pe cei din mănăstire; cei ispitiţi s-au dovedit nerăbdători. De aceea, mănăstirea va suferi batjocură, dar, în curând, cu rugăciunile Preacuvioşilor, acestea vor trece, iar mănăstirea se va proslăvi şi mai mult. În mănăstire vor fi doi egumeni, asemenea lui Zosima şi Savatie, care au duh smerit şi în simplitatea inimilor o vor conduce, îngrijindu-se de mântuirea aproapelui; atunci mulţi vor spori în virtuţi“.
Încercându-l pe unul din ucenicii săi, Teofan l-a întrebat: „cum ţii tu degetele pentru a face semnul Crucii?“ Acela i-a arătat, împreunând trei degete şi spunând: „aşa, Părinte, cum ne învaţă Biserica ortodoxă, în toată Rusia; fiii duhovniceşti ai Bisericii împreunează degetele pentru semnul Crucii asemenea mie“. Teofan a spus: „fiind în pustie, oamenilor nu le interziceam să se însemneze cu două degete, numai ca ei să mergă la Biserică, dar tu, fereşte-te de adepţii schismei. Când locuiam în Kiev, n-am văzut pe nimeni din Malorusia care să se închine cu două degete. Eu am fost şi în Moldova, în mănăstirea Neamţului, la părintele Paisie. Acolo erau mai mult de 700 de fraţi din diferite ţări: moldoveni, sârbi, bulgari, unguri, greci, armeni, evrei, turci, ruşi şi ucranieni şi toţi se închinau cu trei degete; despre două degete acolo nici nu s-a auzit“.
Odată, Teofan a venit în mănăstirea Solovăţ să se închine la moaştele Preacuvioşilor şi să-şi vadă ucenicii. Venind în Biserică, la utrenie, bătrânul s-a retras într-un colţ şi privea cum călugării se ating de sfintele moaşte. Şi iată că ochii lui duhovniceşti au văzut pe preacuvioaşii Zosima şi Savatie stând lângă raclele cu moaştele lor; pe unii îi binecuvântau, iar de la alţii îşi întorceau privirile. De aceea, bătrânul a poruncit ucenicilor săi ca în fiecare zi să se atingă de raclele Preacuvioşilor cu mai multă evlavie.
În sfătuirile sale, bătrânul îi îndemna pe ucenicii săi să fie cu luare aminte şi să fie cumpătaţi. Ca să-i încurajeze pe cei ce se temeau de greutăţi în lucrarea mântuirii, le spunea: „sunt în timpurile de faţă pustnici care nu sunt cunoscuţi de nimeni, dar sunt călugări adevăraţi şi robi ai lui Hristos“.
Deseori veneau la bătrân la schitul Golgota şi mireni care îi cereau sfatul. El îi îndemna să muncească fără lenevire, să nu cârtească şi să meargă la rugăciune în Sfânta Biserică.
Istoria tuturor pustnicilor arată că, pe cât de mult reuşeau ei să-şi înrobească trupul şi să se lepede de plăcerile lumeşti, pe atât de tare vrăjmaşul mântuirii ridica asupra lor război. Odată, pe când Teofan îşi făcea pravila de rugăciune dimineaţa, i-au apărut înainte doi draci cu chipuri înfiorătoare. „Vedeţi, – strigau ei – că bătrânul acesta nu vrea să se îndrepte; îi vom distruge chilia şi îl vom omora pe cel ce locuieşte în ea“. Bătrânului i s-a părut că ei au început să sfărâme chilia, să spargă geamurile, să smulgă uşa şi să strige: „acum nu va scăpa de noi!“. Bătrânul s-a speriat şi a căzut la pământ, cerând de la Dumnezeu ajutor şi izbăvire, şi dracii degrab au plecat. Închinându-se, bătrânul s-a ridicat şi a văzut chilia întreagă şi neatinsă. Domnul îl mângâia pe pustnicul aflat în asemenea lupte prin cercetări pline de bucurie. În curând după aceasta, lui i-a apărut într-o vedenie în somn, o Femeie, strălucind în slavă, cu doi bărbaţi înveşmântaţi în lumină, care îl încurajau, spunându-i să nu slăbească cu duhul şi să nu se teamă de atacul dracilor. Nici nu se sfârşise viziunea, că îndată au apărut o mulţime de draci cu ameninţări, să-l omoare pe pustnic. Dar văzând-o pe Aceea ce se arătase în vis, s-au cutremurat, răcnind: „amar nouă! Acoperitoarea lui a venit aici; dacă nu era Ea, de mult îl omoram pe acest călugăr“, după care ei au dispărut. Această viziune din vis l-a mângâiat pe bătrân cu nădejdea în ajutorul Maicii Domnului. În fiecare zi el făcea câte o sută de metanii, înălţând rugăciuni către Maica Domnului.
Trebuie să amintim sfaturile pe care le dădea Teofan ucenicilor săi, îndemnându-i să devină călugări adevăraţi. „Turma mea în Domnul – le vorbea el – iubiţi-L pe Dumnezeu din tot sufletul vostru; slujiţi-I cu frică şi dragoste; împliniţi poruncile Lui; omorâţi trupul prin muncă şi înfrânare; voturile date la tundere, păstraţi-le cu sfinţenie; de plăcerile lumii şi de ispitele ei, depărtaţi-vă; slăbiciunile trupeşti, tăiaţi-le; nu trupului, ci lui Dumnezeu să-I slujiţi; şi să fie lepădarea voastră de lume numai de dragul preadulcelui Iisus. Iubiţi-L pe Dumnezeu şi toţi vă vor iubi pe voi; cinstiţi pe fraţi, ca ei la rândul lor, să vă cinstească pe voi. Socotiţi-vă cei mai nevrednici dintre toţi, ca Domnul să vă înalţe pe voi deasupra patimilor. Depărtaţi de la voi mândria, deoarece Domnul Se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă har. Vă rog pe voi, fiii mei, când vă rugaţi, fiţi atenţi ca rugăciunea înălţată către milostivirea lui Dumnezeu să nu se întoarcă întru păcat. Privegheaţi, ca în timp ce socotiţi că faceţi rugăciunea, să nu fiţi departe de rugăciune şi să nu vă osteniţi fără de nici un folos, cu buzele spunând psalmi, iar cu mintea rătăcind prin alte părţi. Faceţi rugăciune în frică de Dumnezeu, pentru că rugăciunea este dialogul cu Dumnezeu, de aceea, rostind cuvintele rugăciunii, cu mintea să priviţi către Dumnezeu. Adunându-vă în Biserică, socotiţi că vă aflaţi înaintea lui Dumnezeu, cu buzele murmurând psalmi, iar cu mintea luând aminte la cele auzite. Aveţi grijă cu cine vorbiţi, în chiliile voastre niciodată să nu trândăviţi, deoarece trândăvia păgubeşte şi pe cei râvnitori, dar mai cu seamă pe voi, cei tineri. Cel tânăr, rămânând în chilia sa fără de lucru, cade uşor în lene şi în moleşeală şi în acest timp cel viclean îi dă tot felul de gânduri, iar cel leneş nu se poate împotrivi, şi cade uşor, făcând voia vrăjmaşului. Sfinţii Părinţii spuneau că cel ce sade în chilia sa în nelucrare, se luptă cu o mulţime de draci şi totdeauna este biruit. Dar cine împlineşte o ascultare sau se îndeletniceşte cu lucrul de mână, se luptă cu un drac şi-l biruieşte pe acesta. Amintiţi-vă de acel mare pustnic, care locuia cu ucenicul său. Dracii spuneau că niciodată nu se pot apropia de cel bătrân, iar pe ucenic nu-l găseau nicicum fără de lucru, deoarece el întotdeauna zidea ceea ce a dărâmat. Pe bătrân îl păzea harul lui Dumnezeu, iar ucenicul zidea un perete din piatră şi pe urmă îl dărâma, ca să scape de trândăvie. Muncind în felul acesta, el se păzea de vrăjmaşul spiritual. Voi, fiii mei, îndeletniciţi-vă neîncetat la chilii cu rugăciunea şi trezia minţii, urmându-i psalmistului: „văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc“(Ps. 15,8) şi „ochii mei pururea spre Domnul; că El va scoate din laţ picioarele mele“(Ps.24,16). Slavă Ziditorului meu, căci eu rostesc în minte rugăciunea lui Iisus fără de nici o osteneală. Sârguiţi-vă şi voi din tinereţe, să-L găzduiţi în inimile voastre pe Iisus Cel preadulce, ca implorând acum pe Duhul Sfânt, să vă puteţi mângâia la bătrâneţile voastre. Dacă voi mă veţi asculta, atunci veţi vedea lumina lui Dumnezeu, care vă va călăuzi la toată faptă bună. Şi încă vă mai spun că dacă păziţi poruncile mele şi veţi asculta de sfaturile mele, veţi fi nedespărţiţi de mine şi acolo unde îmi este pregătit mie să fiu. Dacă nu veţi da ascultare cuvintelor mele, atunci eu nu sunt de vină, pentru că pe toate vi le-am spus“.
Spre sfârşitul vieţii luiTeofan, oameni răi, căutând la el bani, l-au bătut, i-au smuls părul din cap şi din barbă, i-au ars cu un tăciune tot trupul şi au plecat lăsându-l abia viu. Trei zile a zăcut Teofan la pământ aproape mort, suferind de frig şi de foame, iar până la săvârşirea lui din viaţă nu şi-a mai revenit. Pentru cei ce îl vedeau acum, bătrânul se înfăţişa straniu: fără barbă şi fără păr pe cap, cu şira spinării fracturată şi trupul bătut.
Clipa despărţirii se apropia. Odată, o lumină a inundat chilia lui, apărându-i ieroschimonahul Iisus din Golgota care i-a spus: „bucură-te, frate, că degrab va sosi sfârşitul tău“. El a mai avut încă o vedenie, care-i vestea moartea, dar el vorbea cu tărie că va trăi până la vară. Pe bătrân nu-l speria gândul morţii apropiate, ci chiar şi-o dorea; ceea ce îl tulbura adeseori era gândul la înfricoşata judecată şi înălţimea voturilor călugăreşti. El se liniştea cu gândul la milostivirea lui Dumnezeu către păcătoşii care se pocăiesc, mâhnindu-se pentru viaţa săracă în fapte bune a unora dintre fraţi; se neliniştea şi pentru ucenicii lui, ca nu cumva să fie atraşi de pilde rele. Odată în vis, i-au apărut doi pustnici care muriseră, Antonie şi Teodosie, care se osteniseră în insula Muskalim. „Pace ţie de la Domnul, iubitul nostru frate – i-au spus ei bătrânului. Nu te mâhni pentru fraţii care locuiesc în mănăstire, în vremurile de azi sunt multe ispite şi năvăliri, dar cel cu luare aminte de sine va dobândi mântuirea sufletului său. Cât despre ucenicii tăi, ei nu au nimic pustnicesc, fiind asemenea celorlalţi“. Atunci Teofan i-a chemat şi le-a poruncit să întărească postul şi rugăciunea.
Starea lui Teofan s-a înrăutăţit pe timpul iernii, de aceea în primăvară a fost luat în mănăstirea Solovăţ. L-a cuprins febra, iar tot ce mânca îi dădea senzaţia de amar.
Deşi se afla la pat, la el se perindau mulţi credincioşi care-i tulburau şi mai mult liniştea. Înainte de postul Sfântului Petru, pe când petrecea ultimele sale clipe, l-au trecut pe Teofan în chilia ucenicului său Antonie. Teofan a spus: „iată, fiul meu, ceasul sfârşitului meu se apropie, un ceas mai lung decât toate ceasurile din viaţa mea; el este foarte greu şi înfricoşător, căci în el se voi descoperi cele tăinuite ale noastre, înaintea cărora tremurau şi cei drepţi; el este o boală mai grea decât toate bolile, un timp plin de spaimă şi de frică“. Bătrânul a început să se uite înjur, parcă înspăimântat de ceva, iar după aceea l-a rugat pe ucenicul său să cădească prin chilie cu tămâie.
Teofan a părăsit această viaţă şi şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu la 26 iulie 1819,1a vârsta de 75 de ani. A fost înmormântat înlăuntrul mănăstirii, aproape de paraclisul preacuviosului Gherman, în partea de răsărit. În vremea de acum, mormântul lui se găseşte în Biserica preacuviosului Gherman, în faţa catapetezmei, între icoana Maici Domnului şi uşile împărăteşti.

Patericul Solovetului – Pustnicii Andrei, Damian, Adrian, Sava şi Nestor


Patericul Solovetului
Pustnicii Andrei, Damian, Adrian, Sava şi Nestor

Întâlnirea cu Andrei. Relatarea vieţii lui de pustnic. Damian. În vizită la pustnici. Singurătatea. Punerea temeliei mănăstirii. Adrian. Sava. Nestor.

În timpul egumenului Antonie (1605–1612), Vasile Kenozereţ, iubitor de însingurare în locurile pustii ale insulei, a povestit lui Iosif, părintele său duhovnicesc, întâlnirea cu un pustnic ciudat, pe nume Andrei: „Mi s-a întâmplat să mă îndepărtez de mănăstire într-atât, că am pierdut drumul şi am rătăcit prin pădure fără hrană şi apă. Deodată, în depărtare, mi s-a părut că văd o umbră de om. M-am luat după ea, dar umbra s-a ascuns în desiş; eu am continuat să alerg şi am ajuns la o cărare îngustă chiar şi pentru o persoană. Păşind prin această trecere, am zărit un deal şi acolo se vedeau urme de om desculţ. În deal se observa o crăpătură mică. Făcând o rugăciune, am pătruns într-o peşteră întunecoasă. Făcându-mi cruce, am întins mâinile şi am pipăit un om şi plin de spaimă am spus din nou o rugăciune, la care locuitorul peşterei mi-a răspuns:„Amin!“. Eu am căzut la picioarele lui.„De ce ai venit aici şi ce îţi trebuie?“ – m-a întrebat necunoscutul. „Iartă-mă pe mine, părinte sfinte, m-am rătăcit, de aceea am venit aici; te rog fie-ţi milă de mine şi arată-mi calea înapoi spre mănăstire“. Pustnicul m-a condus într-o altă peşteră care avea o fereastră în partea de miază-zi, prin care lumina pătrundea înăuntru. Atunci am putut să-l văd pe necunoscut: era gol, cu barbă mică, iar trupul lui era negru. În peşteră se aflau patru pluguri; pe ele erau puse două scânduri şi două coveţi; în una era apă, iar în cealaltă iarbă înmuiată. Pustnicul mi-a dat să mănânc iarbă şi să beau apă.
Gustând din ceea ce mi-a dat el, m-am simţit vioi şi plin de putere. Atunci i-am cerut bătrânului să-mi spună câte ceva despre viaţa lui.
„Eram muncitor în mănăstirea Solovăţ; numele meu este Andrei, – şi-a început povestirea pustnicul – aici am lucrat la extras de sare în Sosnova. Egumen pe acele timpuri era Varlaam (1571–1581) mai târziu mitropolit al Rostovului. În curând s-a trezit în mine conştiinţa păcatului; s-a născut în mine o dorinţă puternică să las totul şi să slujesc lui Dumnezeu. Fără a mai amâna, am plecat în pustie unde am găsit locul acesta. Am săpat o peşteră şi m-am aşezat în ea. Am îndurat şi foame şi sete; mă hrăneam cu poame şi ciuperci; de multe ori am îndurat năvălirile dracilor, bătăi, ocări, boli; mă luptam cu cugetele mele de parcă erau fiare sălbatice. Nu o dată mă tânguiam că am plecat în pustie şi că izolarea mea este neroditoare. De multe ori chiar părăseam peştera, cu gândul să revin în lume. Dar atunci se auzeau tunete, începea ploaia şi eu eram nevoit să mă întorc în peşteră. Aici răcoarea liniştită mă întărea. Altă dată mă ridicam să plec din peşteră în toiul iernii, dar gerul aspru nu mă lăsa să fac nici măcar cinci paşi. Trei ani de zile a durat această luptă grea. După trei ani de ispitiri grele pentru mine, m-a cuprins o linişte adâncă, toate atacurile chinuitoare au luat sfârşit. Atunci a venit la mine cineva în chip de lumină şi mi-a grăit: «întăreşte-te şi nu părăsi calea către Dumnezeu, care ţi-a fost arătată». Acela mi-a dat această iarbă, spunându-mi: „hrăneşte-te cu ea şi bea apă din lacul acesta“. Şi iată că de 38 de ani mă hrănesc cu această iarbă“.
Ascultând această poveste, eu am căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru mine. După aceea, Andrei m-a scos din peşteră, arătându-mi calea spre mănăstire şi, binecuvântându-mă, mi-a zis: «mergi în pace şi nimănui să nu-i spui ceea ce ai auzit de la mine, câtă vreme sunt în viaţă». Am plecat şi mi-a părut că până la mănăstire nu era mai mult de o jumătate de verstă. La puţin timp după aceea, Vasile, împreună cu un alt ucenic al lui Iosif, Damian, au pornit în căutarea peşterei lui Andrei; dar trecând o săptămână întreagă, n-au găsit nici pădurea deasă, nici dealul şi nici peştera.
Povestea i-a mers la suflet lui Damian. El îşi dorea o viaţă de pustnic, voia să aibă convorbiri cu asceţii din pustie, pe care numai Dumnezeu îi ştia; de aceea a şi petrecut 40 de zile în locurile pustii ale insulei în căutarea acelui iubitor de viaţă pustniceasă. În sfârşit, cu puterile sleite, de-abia răsuflând, s-a culcat sub un copac. Aici l-au găsit călugării din Solovăţ, l-au pus pe năsălie şi l-au dus în curtea mănăstirii; l-au chemat pe părintele duhovnic. „Ce-i cu tine, Damiane?“- l-a întrebat duhovnicul.„ Mă iartă pe mine, părinte, din clipa din care am plecat din mănăstire, nici măcar n-am văzut pâinea, ci m-am hrănit numai cu iarbă“. Atunci i-au dat lui pâine şi Damian şi-a revenit.
Din nou s-a trezit în el dorinţa să-l caute pe pustnic. După o rugăciune fierbinte către Dumnezeu şi către preacuvioşii Zosima şi Savatie, el a ieşit din mănăstire şi de data aceasta a întâlnit o mulţime de pustnici care se nevoiau în insula Solovăţ şi Anzersk: aceştia erau bătrânul Efrem, negrul şi mireanul, Nichifor novgorodeanul, apoi Alexei Kalujneanul, Iosif şi Tihon moscoviţii, Teodul riazaneanul, Porfirie, Trifon, Iosif cel mic, Sebastian şi mulţi alţii. Cu dragoste fierbinte s-a lipit de ei Damian şi a început să-i cerceteze şi să le aducă cele de trebuinţă din mănăstire. Când murea unul dintre ei, atunci îl îngropa cu propriile sale mâini. În toiul unor astfel de osteneli l-a întâlnit pe pustnicul Nichifor. „Cercetează-ne, Damiane, ca şi tu să fii cercetat de Dumnezeu“, i-a spus pustnicul şi a dispărut.
Damian l-a găsit în pustie pe Timotei, care în vremuri tulburi, şi-a părăsit casa părintească din Alexin, a venit pe o insulă din Arhanghelsk, plutind pe o luntre mică, şi-a înjghebat o cociabă şi s-a aşezat în ea. Ca şi Andrei, se hrănea cu ierburi.
Damian dorea să urmeze pilda pustnicilor; şi-a făcut o chilie şi s-a aşezat în ea, în vederea dobândirii liniştii. Dar aici l-a încercat o grea ispită. Odată, fratele ce-i slujea lui Damian, venind în vizită la acesta, a făcut rugăciunea, dar nu a primit răspuns. Călugărul a deschis uşa şi l-a găsit pe Damian tare umflat şi abia de mai respira. L-a luat pe pustnic şi l-a dus în bolniţa mănăstirii, unde jumătate de an s-a aflat sub îngrijirea bătrânilor experimentaţi. Dar numai ce şi-a revenit, că el s-a hotărât să caute alt loc retras unde să se liniştească. S-a suit într-o luntre mică, plecând spre Onega pe mare, unde s-a şi stabilit. Aici, vânătorii de animale l-au bătut foarte tare, dar făcându-se bine, pustnicul aplecat de aici dincolo de lacul Boldo, aproape de insulă, pe muntele Iuriev, unde şi-a făcut o chilie în care a petrecut 7 ani. Damian (în schimă Diodor), a început să ridice aici un locaş în numele Prea Sfintei Treimi şi punând temelia, a murit la 27 noiembrie 1633.
Afară de aceşti pustnici din pădurile sălbatice ale Solovăţului, tradiţia mai consemnează pe mulţi alţi călugări care îşi căutau mântuirea în cele mai aspre locuri. Printre aceştia a fost Adrian, care locuia în mijlocul insulei aproape de lac, la două verste de chilia pe care o ridicase egumenul Irinarh şi petrecuse o viaţă aspră de ascet; aici el şi-a găsit sfârşitul şi a fost îngropat în pustie. Mireanul Sava, care era dintre cei ce se nevoiau în mănăstire, s-a retras în pădurea din Solovăţ, ostenindu-se vreme de 15 ani, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. După moarte, pe când era egumen Rafael, el a fost îngropat aproape de chilia lui Damian (1633-1636). Lângă chilia lui Sava a pusticit monahul Nestor, petrecând zi şi noapte în post şi rugăciune. După moarte el a fost de asemenea îngropat aproape de pustia lui Damian.

Un destin inteles


Un destin inteles

Pribegim multi ani in viata fara a ne lamuri un rost in lume. Unii pribegesc fara rost, fara tinta. Altii il cauta toata viata fara sa-l gaseasca sau fara sa stie ca l-au gasit.
Inteleg prin destin rosturile pe care le-a ascuns Dumnezeu in viata fiecarui om si pe care omul trebuie sa le desfasoare la randu-i intre oameni. In fiecare ins e sadita o intentie a lui Dumnezeu, care prin om trebuie sa devina o creatie.

In crestinism, omul, este ridicat pana la cinstea de colaborator a lui Dumnezeu, iar aceasta colaborare e destinul. Talantii (talantele) sunt inzestrarile acestei colaborari ale lui Dumnezeu cu omul.

Lucrand in sensul inzestrarilor, lucrezi in sensul destinului tau. Omul e nelinistit cata vreme nu stie ce vrea Dumnezeu cu el. ce vrea Dumnezeu de la el.

Viata (pamanteasca) nu e un scop in sine, ci numai un mijloc, e numai cadrul unui destin sau e in cadrul unui destin.

Multi se tem de cuvantul destin, ca nu cumva sa insemne predestin, prin urmare, sa se trezeasca intr-o doctrina fara de libertatea vointei, deci fara conceptul specific crestin al responsabilitatii ultime.

Cum sa nu raspunzi la ce ti-a dat Dumnezeu?

Si cum sa nu raspunzi daca n-ai facut ce ti-a dat de facut?

Lucratorii viei angajati de Dumnezeu, iconomi ai creatiei Sale, nu aveau sa raspunda pantru ca si-au interpretat destinul? Mozaicii in Ierusalim, care aveau aceasta istorie unica in lume, istorie mai mult a viitorului decat a trecutului – Sfanta Scriptura – nu sunt cu atat mai raspunzatori, cu cat n-au inteles destinul ascuns de Dumnezeu in neamul lor, in sensul lui Dumnezeu, ci in sensul unei imparatii pamantesti? Marea raspundere a lui Israel a ramas tocmai vinovatia ca nu s-au integrat in ciitorul pe care-l destinase Dumnezeu Scripturii.

Dar iata ca vine cineva la Praznicul Pastilor in Ierusalim, un copilas de 12 ani, placut la chip, cu ochii frumosi si par balai ca odinioara stromosul lui, David (Regi 16:22), Care Isi intelege destinul la reala interpretare a destinului lui Israel.

Toti capii de familie erau indatorati de religie sa vina la Ierusalim de 3 ori pe an. Printre aceste 3 zile era si Praznicul Pastilor iudeilor, care comemora iesirea evreilor din robia Egiptului, dar mai insemna si ultima zi a robiei, cand asteptau imbracati de plecare porunca lui Faraon de punere in libertate. Mai era tinuta in Praznicul Pastilor si jertfa pe altarul tmplului a mielului pascal, sangele caruia era semn pe usa fiecarui israelitean, spre apararea de ingerul mortii care pedepsea Egiptul.

Cand a vazut copilul Iisus jertfa si arderea mielului, atunci Cel ce era personificarea iubirii S-a identificat durerii mielului si deodata I s-a deschis taina ce preinchipuie aceasta jertfa. Aceasta puternica impresie a jertfei unui miel nevinovat a organizat dintr-o data, intr-o lumina noua de viitor, intrebarile pe care avea sa le puna rabinilor de indata ca-i va putea prinde de vorba. De aceea, dupa praznic, Iisus nici gand nu avea sa se intoarca acasa, pana ce nu afla tot ce-L ardea pe el. Cum Iisus avea 12 ani, varsta de trecere intre copii si tineri si varsta de admitere in scoala rabinica a templului – printre tinerii care sedeau la picioarele batranilor era sii Iisus. Intr-o aripa a templului (intrebandu-i si raspunzandu-le din Dcriptura), preotii tineau curs de indrumare prin intrebari si raspunsuri, in felul in care erau mai de mult scolile profetilor.

Iisus era printre mozaretii templului, intrebandu-i si raspunzandu-le din Scriptura despre venirea lui Mesia. Batranii ascultau Copilul si se minunau de intelepciunea Lui. Ei nu-si puteau da seama ca vorbesc cu un Copil ce Si-a inteles destinul: misiunea pe care o avea in lume de a inlocui cu Sine mielul de jertfa. Cu umilinta de copil, Iisus repeta textele din profeti, aratand intelesuri mai adanci pe care mozaretii le treceau cu vederea. Copilul ii intreba mai des despre locul din Isaia, in care sunt profetite suferintele lui Mesia, si din Psalmi, despre jertfa Mielului lui Dumnezeu. Daca la aceasta intalnire a lui Iisus cu mai-marii templului s-ar fi mers mai inainte, s-ar fi trezit un mare interes pentru ale religiei, si cand Iisus, la 30 de ani – varsta legala ce dadea dreptul de a invata – ar fi inceput sa propovaduiasca, ar fi gasit capetenii care sa-L primeasca drept o implinire a Scripturilor.

Batranii aveau in El mari fagaduinte, dar nu le vedeau decat prin cercul lor ingust. Copilul le misca inima, cum poate n-o facuse nici un om pana la El. Dumnezeu incearca sa le dea invatatorilor lui Israel o noua lumina a Scripturilor, folosindu-se de nevinovatia de copil a Fiului Sau, singura cale care nu le ranea ingamfarea lor de rabini. Ei nu admiteau ca cineva sa-i invete. De aceea Iisus de-a dat impresia ca ei sunt invatatorii iar El scolarul. Era singura cale de a le arata ca profetiile mesianice mai au si alt inteles. Dar trufia lor nu le ingaduia sa recunoasca si o alta interpretare a Scripturilor, decat ceea care le satisfacea pofta de dominatie.

Daca L-ar fi ascultat, talcuirea locurilor mesianice ar fi suferit o radicala reforma, in sensul vederilor dumnezeiescului copil.

Au trecut 3 zile frumoase pentru Iisus, nu insa si pentru Iosif si Maria, Maica Sa, care-L cautau deznadajduiti. Cand Il gasesc intre batrani, mama Ii face o duioasa dojana – „Ce ne-ai facut? Tatal Tau si cu mine Te cautam!” La aceste cuvinte ale mamei, copilul raspunde intr-un grai neinteles: – „Nu stiati ca in casa Tatalui Meu se cade sa fiu?” Iisus aflase cine era si ce avea de facut.

Iata un destin inteles la 12 ani. Intalnirea cu jertfa din templu si cu rabinii, Ia facut lui Iisus revelarea destinului. Desi acesta ar fi trebuit sa fie cunoscut de ei dupa Scripturi – iata Iisus Si-l cunoaste impotriva lor, fiindca cunoasterea lor era orbita de prejudecati politice si nu era orientata spre nazuintele desavarsirii.

Dreptul Simeon Il cunoaste pe Copil acum 12 ani, in acelasi templu, dar urmasii dreptului nu mai aveau viata lui ca sa-l cunoasca si ei. Acesta din copilarie, ars de o raza a destinului, astepta…

Oamenii nu stiau ce ce rabdare si indarjire a inzestrat providenta pe Copilasul acesta Caruia I-a incredintat marea misiune a mantuirii oamenilor. De atunci nu mai este intre oameni destin mai mare decat al lui Iisus. Iar Iisus Si-a asociat la acelasi destin al Sau pe toti ucenicii Sai din veacuri. A fi gura Lui, a fi inima Lui. Asa cum si Sfantul Pavel isi interpreta destinul – „Caci pentru mine viata este Hristos si moartea un CASTIG” (Filipeni 1:21). De atunci , Iisus, da omului si toata energia Lui divina. Iisus este un destin intruchipat.

  • Cine-L ajunge, stie ce are de facut!

Patericul atonit – CUVÂNT DE LAUDĂ – Ce se referă pe scurt la toţi Cuvioşii şi Sfinţii Părinţi care au strălucit în Sfântul Munte Athos


Patericul atonit
CUVÂNT DE LAUDĂ – Ce se referă pe scurt la toţi Cuvioşii şi Sfinţii Părinţi care au strălucit în Sfântul Munte Athos

Astăzi e sărbătoarea celor drepţi. Veniţi toţi, toţi oamenii drepţi, să ne adunăm, că azi e sărbătoarea călugărilor, ca şi a tuturor celor din Biserica lui Hristos. Voi, mulţimilor de călugări şi voi cei din lume, sărbătoriţi împreună, căci astăzi e zi nouă de pomenire a tuturor sfinţilor părinţi atoniţi. Voi, toţi călugării din Sfântul Munte, cântaţi cântece împreună, căci aceşti părinţi sfinţi s-au arătat apărătorii şi binefăcătorii noştri, a celor din Sfântul Munte. Deşi au trăit în trecut, amintirea lor e nouă, căci recent au fost canonizaţi. În vremea noastră, pentru motive drepte şi bune, cinstim amintirea lor într-o sărbătoare.
Precum toţi drepţii părinţi din Sinai şi Rait, care au fost măcelăriţi de necredincioşii arabi şi de rău credincioşii latini, au sărbătoare pentru pomenirea amintirii lor, aşa trebuie să fie o zi de sărbătoare pentru toţi părinţii de pe Sfântul Munte, care au devenit binefăcători a nenumărate lucruri bune.
Cum sărbătorim pe toţi sfinţii călugări în Sâmbăta Brânzei – pe cei din Libia, Egipt şi Teba – şi nu-i lăudăm pe cei ce au trăit pe Athos, pe cei ce au fost binefăcătorii, apărătorii şi dăruitorii noştri? Ne-au binecuvântat pe noi nu numai prin sfatul lor, dar şi prin lucrările lor. Cât au trăit, ne-au folosit şi trupul şi sufletul; după adormirea lor, au continuat să fie binefăcătorii noştri cereşti.
Aceşti de trei ori binecuvântaţi drepţi părinţi au locuit mai înainte pe sălbaticul Athos şi l-au transformat într-o grădină supusă şi minunată. Ei au transformat Muntele Athos, un pustiu de nelocuit, într-un pământ al sfintelor lavre, al mănăstirilor, schiturilor şi chiliilor strălucitoare şi au înzestrat toate aceste locuri cu bogăţia bunurilor, pentru mângâierea nevoitorilor care vor veni după ei. De asemenea, ei au umplut mănăstirile cu o mulţime de monahi, aşa că pe pământul unde mai înainte fuseseră numai fiare sălbatice şi balauri, acum sunt oameni raţionali care se străduiesc să imite ostile îngereşti netrupeşti. Într-adevăr, ei se aseamănă cu oastea îngerească pe care a văzut-o patriarhul Iacob, care a spus: «Aceasta este oastea lui Dumnezeu» (Facerea 32, 2) şi confirmată de Sfântul Efrem Sirul care spunea că: «Aşa cum sunt cetele de îngeri, aşa sunt călugării, o ceată de oameni care-şi ţin mereu minţile la Dumnezeu».
Ca florile înmiresmate şi ca pomii ce produc roade minunate, aici, în acest loc, aceşti părinţi sfinţi au creat alt rai, duhovnicesc. În peşteri şi în vizuini, în văi şi pe dealuri, de-a lungul coastelor acestui munte, ei, precum îngerii, s-au nevoit ca şi cum ar fi fost alt cer. Acolo unde înainte erau auzite numai strigătele animalelor sălbatice, acum se aud pretutindeni imne îngereşti, cu laude aduse Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Şi pot spune de asemenea că aceşti binecuvântaţi oameni drepţi, părinţi iubitori ai fiilor lor duhovniceşti, au lăsat în urma lor, pentru noi, învăţăturile lor, modelul lor, sfaturile lor, ca moştenire care nu ne poate fi luată. Cât au trăit, ei au condus mulţi călugări pe dreapta cărare a mântuirii, şi după moartea lor au continuat să ne conducă pe noi, fiii duhovniceşti, spre viaţa veşnică. Ca nişte buni păstori ei au continuat să vegheze asupra turmei lor, apărându-ne în fiecare situaţie, prin neîncetate mijlociri înaintea lui Dumnezeu.
Aceştia sunt sfinţii părinţi care s-au luptat pe orice cale, în acest loc sfânt, să-I placă lui Dumnezeu şi să crească astfel în sfinţenie. Ei trebuie sărbătoriţi împreună, în aceeaşi zi, lăudaţi cu aceleaşi imne duhovniceşti şi pictaţi pe icoană împreună, deoarece au fost fraţi în duh, cu aceeaşi schimă, având aceeaşi credinţă. Unii au fost ierarhi şi drepţi, alţii duhovnici şi martiri, unii izvorâtori de mir, mulţi necunoscuţi, care şi-au sfârşit vieţile în chinovie sau în pustie, în timpul perioadelor trecute, pe Sfântul Munte. Noi îi numim aghioriţi şi, sigur, dumnezeiescul David vorbea şi despre ei când spunea: «De vor păzi fiii tăi legământul Meu şi mărturiile acestea ale Mele, în care îi voi învăţa pe ei, şi fiii lor vor şedea până în veac pe scaunul tău» (Psalmul 131, 12).
Astfel, în zilele cele din urmă, aghioriţii au hotărât unanim să sărbătorim amintirea sfinţilor o dată pe an. Deci, nu ştim de ce lucrul acesta a fost trecut cu vederea de înaintaşii noştri. Noi, iubitorii lor fii de astăzi, corectăm omisiunea şi stabilim sărbătoarea din trei motive:
Primul e acela că sunt nenumăraţi părinţi ştiuţi şi neştiuţi, care până astăzi nu au avut imne de laudă scrise pentru ei. În această zi de sărbătoare putem să-i cinstim şi să-i sărbătorim cum se cuvine.
Al doilea motiv e acela că, dacă nu-i cinstim pe toţi cu o sărbătoare comună, vom apărea ca nişte copii nerecunoscători faţă de părinţii, dascălii, binefăcătorii şi îndrumătorii duhovniceşti în a căror mănăstire trăim, a căror învăţături le citim şi cu a căror pâine duhovnicească ne hrănim. Am putea fi consideraţi, de asemenea, încălcători ai învăţăturilor apostolice, care ne spun că: «Pe cel ce vă învaţă cuvântul lui Dumnezeu, lăudaţi-l, pomeniţi-l pe el ziua şi noaptea, cinstiţi-l, nu ca pe unul care v-a dat viaţă, ci ca pe cel care a devenit cauza bunei noastre vieţuiri».
Al treilea motiv e acela că, această sărbătoare comună a sfinţilor părinţi poate să ne îndemne pe unii dintre noi, monahii de astăzi, să imităm virtutea şi râvna lor, de vreme ce în timpurile noastre virtutea şi asceza au fost neglijate. În schimb, răutatea e în creştere; comportamentul căldicel şi neglijent domină chiar şi printre monahi.
Deci, părinţilor şi fraţilor care v-aţi adunat astăzi la această sărbătoare, ascultaţi cu evlavie şi atenţie aceste cuvinte. Învăţaţi despre aceşti părinţi şi, ca urmare, urmaţi exemplul lor, câştigând răsplata lui Dumnezeu pentru grija şi urmarea voastră.
Aceşti cunoscuţi părinţi drepţi ai noştri, de Dumnezeu inspiraţi, cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu şi fii ai Părintelui luminilor, au venit din diferite părţi. Pentru unii din ei, chiar ţările lor ne sunt necunoscute. Dar ştim că toţi au avut o singură ţară, Sfântul Munte, şi au favorizat-o mai mult decât pământurile natale. Acesta este un fapt stabilit fără îndoială, căci, potrivit unui om înţelept, «ţara cuiva e acolo unde poate fi fericit». În această adevărată patrie, mulţi sfinţi călugări au trăit 40 de ani, 50 ori 60, sau chiar mai mult, sau uneori mai puţin, dar toţi au cunoscut bucuria curată şi înaltă a unui cămin adevărat. Şi, plăcându-I lui Dumnezeu, ei au fost îmbogăţiţi cu harismele cereşti ale sfinţeniei.
Din acest motiv se obişnuieşte să fie numiţi nu după locul lor de naştere, de exemplu «Bizantinul» sau «Trapezuntul» sau «Peloponezul», ci după adevărata lor patrie, Sfântul Munte. Astfel avem Petru Atonitul, sau Atanasie al Athosului, precum şi «părinţi aghioriţi» sau «drepţi aghioriţi».

Patericul atonit – CAPITOLUL XLIII – Despre mândrie şi slavă deşartă


Patericul atonit
CAPITOLUL XLIII – Despre mândrie şi slavă deşartă

Un diacon admira părul frumos al Sfântului Simeon Filoteul, cel desculţ şi îmbrăcat cu o singură cămaşă lungă, căruia i se mai spunea şi «cel tuns». Aflând aceasta, cuviosul şi-a tăiat pletele şi i le-a dat.

***

După două săptămâni de când Hristos i s-a arătat, Sfântul Siluan Atonitul a trebuit să lupte zilnic împotriva atacurilor viclene ale duhurilor rele. Erau zile şi nopţi obositoare, pline de suferinţe. Într-o noapte s-a sculat de pe scăunel ca să facă metanii. În acel moment a văzut un trup demonic uriaş, care stătea în faţa icoanei Mântuitorului, aşteptând să primească adorare. Chilia sfântului s-a umplut atunci cu demoni. S-a aşezat din nou şi cu inima plină de pocăinţă şi-a plecat capul şi se ruga:
– Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog cu inimă curată, dar demonii nu mă lasă. Învaţă-mă ce să fac, ca să nu mă mai tulbure.
Şi în sufletul lui a auzit răspunsul:
– Cel mândru întotdeauna suferă în felul acesta de la demoni.
– Doamne, a spus sfântul, învaţă-mă ce să fac ca să fiu smerit.
– Ţineţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui, i-a spus Domnul inimii lui.

***

În anii 1860, călugărul Sinesie din Halkidiki era la Mănăstirea Dohiariu şi avea ascultarea să cânte la slujbe, căci avea o voce foarte frumoasă. El o cinstea mai ales pe Sfânta Paraschevi, rugându-se ei zilnic. O ruga să-l ajute să-şi mântuiască sufletul, iar dacă ar fi în el vreo piedică pentru mântuire, s-o îndepărteze cum credea mai bine.
Şi, într-adevăr, de sărbătoarea Sfintei Paraschevi (26 iulie), vocea cântăreţului deveni răguşită şi cu trecerea timpului starea lui se înrăutăţi. Toţi se rugau ca să se îmbunătăţească vocea lui, dar în zadar. Atunci i-a apărut Sfânta Paraschevi egumenului în vis şi i-a spus:
– De ce zilnic îl tulburi pe Dumnezeu cu rugăciuni pentru vocea lui Sinesie? Sinesie de ani îmi cere să îndepărtez de la el lucrul care ar fi un obstacol în calea mântuirii lui.
Egumenul l-a chemat pe Sinesie ca să-i confirme vorbele ei. Era adevărat, căci de fiecare dată când cânta era copleşit de un sentiment de mândrie şi slavă deşartă, din cauza vocii sale frumoase, şi nu-I aducea mulţumiri lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor lucrurilor, pentru darul Său. De când vocea lui Sinesie devenise răguşită, el se ruga tot timpul cu rugăciunea lui Iisus, «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă», şi el a devenit un credincios truditor al rugăciunii minţii, prin cea de trei ori binecuvântată smerenie.

***

Un pustnic spunea:
– Nu da atenţie gândului ispititor că toţi vorbesc de tine. Ignoră-l, fiindcă vrăjmaşul nostru, satana, încearcă să creeze o obsesie de slavă deşartă. Diavolul tăinuieşte şi creează multe feţe diferite, încercând să vadă ce merge la un începător. Din această cauză, nu vă încredeţi în gânduri, chiar dacă aveţi dovezi despre ele, pentru că trebuie să ştiţi că acelaşi vrăjmaş le-a pregătit, ca să vă convingă.

***

Cu mulţi ani în urmă, iubitul meu frate în Hristos, Nicodim, a vizitat un isihast din pustiul Vigla.
– Binecuvintează, părinte! a spus el.
– Domnul!
– Am vrea să ne spuneţi ceva de folos.
– Aş refuza, a spus el, dar de vreme ce văd că eşti duhovnic, îţi voi spune. Aşa că ascultă: Sufăr de mulţi ani, fiule, cu această soţie îngrozitoare, pe care mi-am luat-o. Nu mă lasă să mă odihnesc deloc. Este un astfel de chin, fiul meu, o astfel de tortură.
– Cine-i această soţie, părinte?
– Cine altcineva decât mândria! Şi nu am nici o idee cum să mă salvez şi să divorţez de ea, a spus cu un oftat în timp ce-şi continua meşteşugul ascultării sale în chilia lui ascetică.

***

Părintele Gherasim Menaghias55 (Am scris separat o biografie a acestui părinte.), un monah erudit, absolvent al Universităţii din Zürich, a avut mult de luptat împotriva slavei deşarte, care adesea îşi are rădăcinile în ştiinţa şi educaţia lumească. Din acest motiv, întotdeauna cerea cu smerenie sfatul părinţilor neînvăţaţi din pustie. Purta rase vechi, se nevoia în coliba mică a unei capre şi era ascultător părintelui Calinic şi părintelui Iosif, Locuitorul în peşteră, tăindu-şi voia întotdeauna şi pretutindeni.

***

Un călugăr în vârstă şi cu discernământ spunea:
Odată, am întâlnit un călugăr – spun aceasta ca o mărturisire – a cărui buze se mişcau întotdeauna cu rugăciunea lui Iisus. Puteai să vezi. Altădată au venit nişte vizitatori, l-au văzut şi au spus: «O, ce om sfânt!».
Odată, călugărul mi-a spus:
– I-am scris acestui episcop, acelui mitropolit, pe altul l-am mustrat, iar altuia i-am sugerat să-şi schimbe felul de a fi, ca să fiu de partea lui.
– Dar pentru Dumnezeu, i-am spus lui, să examinăm logic.
– De ce te-aş asculta? Eşti mai puţin învăţat decât mine, căci eu nu pun un accent pe un «o», la fel cum ai putea face tu.
– Lasă ideile astea mari, i-am spus.
– Dacă ar fi numai unul ca mine, s-ar fi îndreptat Biserica.
Acum gândeşte-te la aceasta şi trage o concluzie. Dacă era nebun, l-aş fi putut ierta. Dar nu era nebun. Spunea Rugăciunea lui Iisus numai din obişnuinţă. E foarte periculos, pentru că în cineva plin de mândrie rugăciunea devine împovărătoare. Rugăciunea nu trebuie să obosească. Dar în acest caz, datorită mândriei, e tocmai ceea ce se întâmpla.

Patericul atonit – CAPITOLUL XLII – Despre ascultare


Patericul atonit
CAPITOLUL XLII – Despre ascultare

În aceeaşi noapte în care a fost tuns monah, dreptul Acachie din Kafsokalivia a visat că ţinea o lumânare a cărei lumini era aşa de strălucitoare, încât lumina întreaga zonă. Acest sfânt a trudit mai ales la acel fel de smerenie care e născută din ascultarea deplină. El, cu bucurie şi râvnă îi asculta pe toţi, atât pe egumen, cât şi pe fraţi, împlinind sarcinile grele şi uşoare care-i erau încredinţate.

***

Pustnicul Damaschin mi-a spus că în Sfântul Schit din Kafsokalivia trăia părintele Grigorie (Karatos), în Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului». El avea sub ascultare un monah, care a căzut grav bolnav şi era pe moarte.
– Părinte, a spus el chiar înainte de a muri, unii m-au întrebat de ce nu mi-am împlinit ascultarea aşa cum mi-a fost încredinţată.
– Spune-le, fiul meu, că în locul tău eu voi fi răspunzător pentru împlinirea ei, i-a spus părintele.
Atunci monahul a zâmbit şi şi-a dat duhul.

***

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Dintre virtuţile unui monah prima este ascultarea. Cea din mijloc e ascultarea şi ultima e tot ascultarea şi «Doamne, miluieşte…».
Şi iarăşi a spus:
– Ţi-ai găsit un părinte? Ai găsit raiul. Ascultarea e calea cea mai inteligentă şi mai scurtă de a-L găsi pe Dumnezeu. De la început, încearcă să găseşti în ea un gust dulce. Apoi continuă cu curaj şi pe cale vei aduna în sacul tău binecuvântările lui Dumnezeu.

***

Când părintele doctor Spiridon Kambanos, călugăr la Marea Lavră, l-a primit ca începător pe părintele doctor Pavel Pavlidis, i-a spus:
– Ia o bucată de hârtie, un stilou şi scrie: Viaţa călugărească este «Să fie binecuvântat» şi «Binecuvintează».

***

Părintele Damaschin din pustia Sfântului Vasile mi-a povestit despre binecuvântatul părinte Gherasim, care a trăit trei ani pe vârful muntelui Carmel, într-un paraclis al Profetului Ilie, mai sus de pustia Sfântului Vasile şi lângă Kerasia. Cu el avea un împreună nevoitor, părintele Calinic şi ucenicul său Isaac. La început, Isaac era neascultător şi certăreţ. Într-o zi, părintele l-a chemat şi i-a spus:
– Fiule, du-te şi caută alt loc. Până acum nu ai făcut nimic altceva decât te-ai certat.
Isaac s-a pocăit şi a început să suspine cu remuşcare. A plecat într-un loc pustiu şi a plâns toată ziua. De atunci înainte s-a schimbat complet. A devenit un ucenic evlavios. Se spune de asemenea că, după adormirea sa, trupul lui a răspândit mireasmă.
«Binecuvântată obşte, binecuvântată obşte!», acestea erau cuvintele pe care le spunea totdeauna monahul Iacob, Luminătorul de la Dionisiu, dar mai ales când s-a apropiat de moartea sa. El era mândria Athosului; un atlet al rugăciunii, un luptător pentru sfânta ascultare şi un exemplu de urmat în viaţa de obşte. El era absolvent al Institutului Politehnic din Atena, dar s-a remarcat şi a primit daruri în şcoala virtuţii, care se numeşte obşte.

***

Egumenul mănăstirii bulgare Zografu a fost un om sfânt. El avea o înfăţişare îngerească. 40 de ani părintele său nu l-a chemat niciodată pe nume. I-a luat 20 de ani ca să scrie o carte, şi când i-a prezentat-o părintelui său, acela l-a încercat în continuare, spunându-i cu un ton aspru al vocii: «E tocmai bună de ars». Părintele i-a luat-o, dar nu a ars-o, pentru că după moartea lui a fost găsită printre lucrurile sale.

***

Printre scrierile vrednicului de pomenire părinte Gavriil Dionisiatul a fost găsită următoarea:
«În anul 1810, când era egumen al Mănăstirii Dionisiu evlaviosul ieromonah Chiril, un frate pe nume Evdochim, care dorea să fie martir pentru Hristos, insista la părintele său să-i permită a merge la Constantinopol, ca să moară acolo ca mucenic. Egumenul, cunoscând caracterul neserios al călugărului, nu i-a dat binecuvântarea sa.
Evdochim a găsit pe un alt frate din mănăstire, numit Bonifatie, care avea aceleaşi păreri ca şi el şi au plecat împreună la Constantinopol, unde Îl predicau în public pe Hristos şi-l numeau pe Mahomed profet mincinos. Pentru aceasta, au fost aduşi în faţa judecătorului şi torturaţi, aşa cum făceau turcii de obicei. Nefiind în stare să îndure torturile, s-au lepădat de credinţa în Hristos şi amândoi au devenit musulmani, ca să-şi salveze viaţa aceasta trecătoare.
Câţiva ani mai târziu, Evdochim şi-a revenit în simţiri şi s-a întors la mănăstirea sa, unde a fost primit şi i s-a dat un canon pe care l-a împlinit cu pocăinţă. Apoi, după un timp, crezându-se destul de curajos, a dorit din nou să-şi verse sângele, ca să-şi spele păcatul lepădării. El l-a implorat pe egumenul Ştefan să-i dea voie să meargă direct la Constantinopol, ca să nimicească lepădarea sa prin mărturisirea lui Hristos şi moartea pentru El.
Egumenul l-a mustrat foarte aspru, spunându-i că ar trebui să rămână în rugăciune şi pocăinţă, şi ar fi deajuns ca să primească iertarea de la Dumnezeu. Evdochim a continuat să insiste, iar în cele din urmă egumenul a decis să trimită un frate tânăr, numit Iosif, ca să-l însoţească pe Evdochim la Constantinopol. Iosif era pictor şi foarte drept; el avea mintea unei persoane mai în vârstă.
– Te rog, însoţeşte-l pe frate, din dragoste, la Constantinopol, sprijinindu-l ca martor la martiriul său, pe care-l doreşte atât de mult.
Ca un bun călugăr în ascultare, binecuvântatul Iosif i-a făcut o plecăciune egumenului şi i-a spus:
– Binecuvintează, părinte, şi fie ca harul lui Dumnezeu să-mi dea putere mie, celui nevrednic.
De îndată ce au sosit în oraş, Evdochim s-a prezentat la curte, spunând tuturor că a greşit când a renunţat la credinţa sa şi a criticat religia islamică, proclamând credinţa în Hristos ca singura adevărată. Din acest motiv, judecătorul i-a poruncit să ţină în mâini cărbuni aprinşi, pentru a testa adevărul declaraţiei sale.
Nefericitul Evdochim şi-a pierdut din nou curajul şi a refuzat să facă aceasta şi, sub ameninţările judecătorului că va fi spânzurat dacă insistă asupra declaraţiei sale, s-a lepădat de credinţă din nou şi l-a acuzat pe Iosif, care era în auditoriu, că l-a silit să facă declaraţia aceasta. Apoi, judecătorul s-a întors către Iosif şi i-a spus că dacă refuză să se lepede de credinţa sa şi să devină musulman, va fi ucis, pentru că a încercat să schimbe credinţa unui musulman.
La acestea, vrednicul de pomenire a răspuns că Evdochim însuşi a dorit să devină martir pentru Hristos şi că el l-a însoţit numai din dragoste frăţească. Dar să se lepede de Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, şi să devină musulman, nu va face niciodată, chiar de-ar fi să moară de o sută de ori.
După aceasta, Evdochim a fost eliberat şi lăudat de turci, iar Iosif a fost închis. Peste câteva zile a fost condus din nou în faţa judecătorului, unde a repetat din nou mărturisirea lui Hristos. I s-a spus atunci că, dacă continuă să insiste asupra părerilor sale, va fi torturat şi decapitat, iar dacă se va răzgândi, va fi răsplătit cu multe onoruri şi bogăţie. La aceste ameninţări, binecuvântatul Iosif nu a fost tulburat deloc, ci a declarat hotărât credinţa în Hristos. În închisoare a îndurat cu mare putere torturi, iar în cele din urmă a fost decapitat, primind de la Hristos cununa slavei de martir.
Iar vrednicul de milă, Evdochim, rămânând un scurt timp în acea falsă poziţie şi neputând să îndure mustrările conştiinţei sale, pentru comportamentul şi trădarea fratelui său, s-a întors la mănăstire, rugându-se ca ei să aibă milă de mântuirea lui.
După ce au auzit povestea acestei întâmplări, egumenul şi fraţii nu i-au dat voie să intre în mănăstire, dar din milă i-au impus un canon pentru restul vieţii, ca să stea la mică distanţă de mănăstire, lângă un izvor, într-o chilie mică, unde să-şi plângă marile sale păcate, iar înaintea morţii sale i se va permite să primească Sfintele Taine.
Sub acest canon a trăit sărmanul de el aproape 30 de ani, postind, lucrând şi plângându-şi cumplita cădere. Părinţii cei mai bătrâni, ce au supravieţuit veacului acesta, îşi amintesc că venea până la drumul ce duce spre mare, pentru a lua pâine şi mâncare de post. Despre marile sale nevoinţe mărturisesc prispele ce s-au păstrat până astăzi, lucrate numai de mâinile sale, în acea văgăună prăpăstioasă şi stâncoasă, precum şi cei câţiva măslini şi alţi copaci sădiţi de el, ce poartă denumirea de «Evdokimos» sau «La Evdokimos».
La ostenelile trupeşti mai adăuga şi lacrimile nesecate, după cum au constatat duhovnicii mănăstirii care l-au vizitat.
Iar Preabunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului şi văzându-i întoarcerea prin pocăinţă adevărată, a primit şi a iertat făptura Sa, înştiinţându-l pe acesta printr-o vedenie şi îndemnându-l să se ducă la mănăstire, să ceară să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să fie pregătit pentru cea din urmă clipă din viaţa sa.
El a venit la biserică prin întuneric, a bătut la poartă şi a întrebat de egumenul Evloghie. I-a spus despre vedenie şi cu lacrimi a cerut iertare şi să primească Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit, a refuzat să intre în mănăstire, chiar dacă egumenul i-a dat binecuvântare să facă lucrul acesta. În schimb, s-a întors spre răsărit, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi acolo, lângă intrarea în mănăstire, înainte de zorii zilei şi-a dat duhul, rămânând un exemplu pentru noi toţi, că putem evita blestemata mândrie a neascultării, care a pricinuit căderea omului încă de la început.
Din cauza neascultării au căzut din cer în iad şi unii dintre îngerii netrupeşti. Dimpotrivă, smerenia şi ascultarea l-au făcut pe binecuvântatul monah Iosif să se alăture cetei sfinţilor din cer.
Neascultarea e un mare păcat, dar pocăinţa e admirabilă. Treizeci de ani, Evdochim şi-a petrecut viaţa la o mică distanţă de mănăstire, de unde putea asculta clopotele şi cântările de seară, privind biserica luminată la ceasuri şi privegheri, ştiind că fraţii săi mergeau la slujbe şi primeau Sfânta Împărtăşanie în timpul Liturghiilor. Ca un alt Adam, izgonit din rai şi singur pe marginea prăpăstiei, el avea numai păcatele ca însoţitori.
Fie ca Dumnezeu să o cruţe pe creatura Sa şi să-i dea pace. «Am păcătuit înaintea Ta, Părinte, şi nădăjduim să aflăm mântuire prin mila Ta».

***

Părintele Efrem din Katunakia, care avea multă învăţătură şi experienţă despre teologie, adesea dădea sfaturi despre iubitul subiect al binecunoscutei ascultări:
„Numai diavolul ştie totul despre importanţa unui stareţ şi despre puterile ce-i sunt date lui. Dacă părintele tău îţi spune să mergi pe lună, du-te. Nu contează cum e părintele. Nu trebuie să aibă importanţă pentru noi. Singurul lucru important e ascultarea. Ai ascultat? Dacă da, vei merge în Rai.
Poţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie de zece ori pe zi, sau să te rogi cu rugăciunea minţii sau să mergi la priveghere şi să posteşti tot timpul. Nu e destul. Trebuie să fii ascultător. Te supui? Vei vedea Raiul. Nu te supui? Vei merge în iad. Nu e cale de mijloc. Adam nu s-a supus şi a fost scos afară din rai. Nu e nimic altceva între acestea. Aceasta e singura cale. Proorocul Ilie Îl avea pe Dumnezeu. Elisei îl avea pe proorocul Ilie ca îndrumător. Proorocul Ilie, înainte de a pleca din această viaţă, l-a avut pe Ghezi sub ascultare. El, care a fost ascultător, a fost de folos în vindecarea lui Neeman de lepră. Şi astfel se exprimau şi călugării, cu puţine cuvinte: «Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea înseamnă moarte». Prin ascultare câştigi tot. Nu încercăm să spunem că toate celelalte nu contează. Te pot folosi, dar într-un mod secundar.
Singura fiinţă pe care am iubit-o vreodată şi de care îmi era frică era părintele Iosif. Câteodată, părintele spunea ceva ce în aparenţă părea greşit. Dar trebuie să împlineşti ascultarea. Ascultare deplină. Lângă părintele am trăit roadele unei ascultări depline. Când îi eram ascultător, nu-mi era frică nici de Dumnezeu. Şi ce spunea părintele? «Eşti iertat. Să fii binecuvântat».
Erau doi bătrâni care trăiau lângă noi şi aveau un ajutor. El fusese căsătorit, dar fiindcă era posedat de demoni, soţia lui a divorţat de el, iar el a plecat la Sfântul Munte. A mers la cei doi bătrâni şi ei i-au spus: «Dacă ai grijă de noi, vei moşteni tot ce avem, micuţa noastră locuinţă şi bisericuţa din ea». «Accept», a răspuns el.
El era foarte ascultător; strângea sare din ocnele de sare şi o schimba pe cartofi, ceapă şi fasole. De asemenea, lucra lucruri de mână. Pleca pe întuneric şi venea pe întuneric. Îi judecam pe bătrâni, spunând: «Dacă se îmbolnăveşte tânărul de o asemenea muncă grea, cine va avea grijă de voi?». În ciuda tuturor, nu i s-a întâmplat nimic; el era ascultător şi continua să aibă grijă de bătrâni. Dar când cineva din Statele Unite i-a trimis o sută de dolari, a păstrat banii, fără să-i întrebe pe bătrâni. De atunci înainte a început să facă aşa cum dorea el. Chiar şi demonul din el a devenit tulburat. Când cineva îşi urmează propria voie e egal cu neascultarea. Asemenea lucruri s-au întâmplat de multe ori.
Binecuvântat e monahul din ascultare, care îl iubeşte pe părintele său, aşa cum îl iubeşte acela pe el. Dacă aceasta ar fi peste tot, toţi ar deveni sfinţi. E ca şi cu bătrânul care i-a spus ucenicului lui: «Cum mă vezi pe mine?». «Ca pe un înger», i-a răspuns el. «Va veni un timp când mă vei vedea ca pe un demon», a spus bătrânul.
Nu că bătrânul e un demon. De fapt, ispita vine şi-ţi aduce gânduri împotriva bătrânului; aşa cum mi s-a întâmplat şi mie odată, când n-am putut sluji Liturghia, deoarece am vorbit împotriva lui. Nu judeca pe nimeni, nici pe vecinul tău, nici pe altă persoană. Nu-ţi poţi imagina cât de repede harul lui Dumnezeu se depărtează de tine.

***

Părintele Ahile de la Sfânta Ana, simplu şi bun la inimă, printre alte multe lucruri ne-a spus şi despre o experienţă personală pe care o avusese. Înaintea morţii sale, propriul său tată, care a trăit până la o vârstă bogată şi înaintată, a venit să stea cu el şi să fie îngrijit. Cu un an înainte de a muri, tatăl său a fost tuns monah de fiul său. Când se apropia timpul plecării tatălui său, părintele Ahile a intrat în camera lui şi a observat că era supărat.
– Tată, de ce eşti aşa tulburat? a întrebat el.
– Fiindcă au venit diavolii, ameninţându-mă, spunând că-mi vor lua sufletul.
– Dacă vin din nou, i-a spus Ahile tatălui său, spune-le: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte. Sunt numai un călugăr sub ascultare».
În ziua următoare, demonii au venit din nou la el. Aşa că el a spus: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte». Demonii au dispărut imediat.

***

Un ascet ascultător în vârstă şi cu discernământ, care avusese grijă de trei părinţi bătrâni, spunea:
– Ascultarea îţi va aduce de toate. Ascultarea Îl câştigă pe Însuşi Dumnezeu.

***

Părinţii aghioriţi spun:
– Ascultarea este viaţă; neascultarea este moarte.

***

În Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», ce aparţine de unul din schiturile Mănăstirii Xenofont, trăia cu mulţi ani în urmă un călugăr foarte simplu, bun şi amabil, pe nume Teofilact.
Când de sărbătoarea «Teofaniei» a auzit: «Azi apele sunt sfinţite», l-a întrebat pe părintele său, Grigorie:
– Părinte, cum se întâmplă? Sunt toate apele sfinţite? Chiar apele mării?
– Desigur, fiul meu. Harul nevăzut, atotcreator, acţionează asupra tuturor vieţuitoarelor şi a celor fără de viaţă, lucruri văzute şi nevăzute, şi sfinţeşte toată materia, cu scopul sfinţirii omului. Şi prin această apă sfinţită, toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţiţi. Aşa că apele mării sunt sfinţite şi devin luminătoare. De fapt, dacă vrei să fii martor la aceasta, coboară-te până la mare şi vei afla apa proaspătă şi azi poţi să o bei.
Astfel i-a vorbit părintele evlaviosului călugăr, care, cu o ascultare fără murmur, a mers cu un vas de la schit până la mare. El a gustat apa şi a aflat-o într-adevăr foarte proaspătă; şi-a umplut vasul şi s-a întors la părintele său plin de bucurie.
Împreună cu părintele său au ţinut aceasta în taină timp de 35 de ani. În fiecare an, părintele Teofilact se cobora până la mare şi lua, ca binecuvântare, apă proaspătă, de băut. Şi aceasta a continuat trei ani după moartea părintelui său, până când a fost silit să descopere această minune celorlalţi părinţi din schit, prin propria sa simplitate şi ascultare. Ei au reacţionat cu îndoială, puţină credinţă şi gândire raţională şi apoi l-au convins pe el să meargă şi să le aducă nişte apă ca să bea. Părintele Teofilact a plecat bucuros. Când s-a întors cu vasul, era umplut, de această dată, numai cu apă sărată de mare.

***

Un pelerin l-a întrebat odată pe un pustnic:
– E posibil pentru un mirean să fie ascultător, de vreme ce nu e călugăr? Un călugăr îl are pe stareţul său. Dar un mirean?
El i-a răspuns:
– Să spunem că toţi avem acelaşi duhovnic. Acela e cel căruia ne supunem. Dacă lucrezi undeva şi ai un superior, un director sau un director adjunct, trebuie să te supui; nu e altă cale. Părintelui tău duhovnicesc te supui duhovniceşte. Să te supui supraveghetorului tău la muncă e obligatoriu. Nu poţi să faci altceva decât să te supui. Dacă eşti soldat în armată, te supui sergentului tău. Nu poţi refuza. Nu poţi să spui: «Nu, nu merg acolo». Te supui din necesitate. Când îl întrebi pe duhovnicul tău «Ce să fac?», şi el îţi spune «Fă aceasta, fiul meu», trebuie s-o faci. Fiecare persoană are un părinte duhovnic. Părinţii aveau un îndrumător şi un egumen. Tu îl ai pe părintele tău duhovnicesc. E acelaşi lucru. Trebuie să fii sfătuit de el şi să te supui. Iar duhovnicii nu sunt… oameni obişnuiţi. Duhovnicul nu este un om comun. Nu. Dacă a spus duhovnicul un lucru, asta înseamnă că l-a spus Dumnezeu Însuşi. Iar dacă te-a iertat duhovnicul, înseamnă că Dumnezeu te-a iertat.
Să luăm următorul exemplu. Să zicem că ai făcut ceva şi din această pricină duhovnicul îţi interzice să te împărtăşeşti o lună. Te-ai putea oare împărtăşi mai devreme de o lună? Sigur că nu, fiindcă eşti legat. Şi nu te împărtăşeşte nici alt preot, ştiind că eşti legat. Nici tu nu poţi încălca porunca duhovnicului tău, ducându-te să te împărtăşeşti înainte de trecerea lunii. Ci, abia după aceea te vei putea împărtăşi. Duhovnicul are putere mare. «…şi oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, iar oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer». Dacă ţi-a spus duhovnicul «Doamne, iartă-l!», înseamnă că Dumnezeu te-a iertat. Iar dacă nu te-a iertat duhovnicul, nici Dumnezeu nu te-a iertat, căci duhovnicul este reprezentantul Său.
În Schitul Sfânta Ana Mică trăia un părinte cu ucenicul său. Era una din sărbătorile Maicii Domnului. Ucenicul i-a spus:
– Părinte, ar trebui să merg să pescuiesc, pentru că e zi de sărbătoare şi ce-o să avem la cină?
– Fiul meu, i-a răspuns bătrânul, iată vecinii noştri sunt pescari. Dacă Maica Domnului vrea să avem peşte la cină, vecinii noştri ne vor aduce. De vreme ce nu ne-au adus, Maica Domnului nu doreşte să avem peşte.
– Dar, părinte, ar trebui să avem peşte.
– Nu, nu vreau, a spus părintele.
– Voi merge să pescuiesc, a spus ucenicul şi a plecat.
Imediat, părintele s-a gândit că ucenicul său poate avea o mare ispită şi să cadă în mare, din pricina neascultării. Aşa că a mers în camera lui şi a început să se roage cu şiragul de metanii, pentru ucenicul său. Între timp, monahul a ajuns la mare şi a aruncat undiţa. Imediat a simţit că s-a prins ceva de capătul ei. A tras cu putere şi deodată a ieşit din apă un trup negru, foarte negru, cu ochi sălbatici, gata să-l atace pe monah. Dar o putere nevăzută părea să-l ţină pe loc (bătrânul se ruga pentru ucenicul său).
Monahul a fugit îngrozit, cu satana urmărindu-l îndeaproape tot drumul, de pe ţărm până la Sfânta Ana, prin curte, până aproape de uşa chiliei sale. Când a deschis uşa să intre, diavolul i-a spus: «Monahule, ce pot să-ţi fac, de vreme ce părintele tău se roagă cu şiragul de metanii pentru tine? Altfel te-aş fi aruncat în mare şi te-aş fi înecat».
Iată ce poate face neascultarea!

***

Un monah mai în vârstă spunea:
– Ne lipseşte smerenia. De aceea suntem chinuiţi şi chinuim şi noi pe alţii. Suferim până devenim smeriţi.

***

De trei ori fericitul bătrân H. de la Sfânta Ana a făcut multă ascultare la duhovnicul său, care l-a ţinut timp de 18 ani paraclisier la Kyriakon! În acei ani, creştinii erau foarte evlavioşi şi avea de la 3 până la 4 Privegheri pe săptămână. Şi acest vrednic de pomenire, întotdeauna desculţ, îşi împlinea îndatoririle sale cu multă grijă. Din cauza muncii grele şi a faptului că trebuia să stea în picioare tot timpul, a plecat din această lume ca un martir, bucuros şi în pace.

***

Părintele Serafim din Dimitriada a fost un exemplu de monah ascultător pentru părintele său cipriot, Onufrie, de la Sfânta Ana.
Virtutea părintelui Serafim a ajuns înălţimile părintelui său duhovnicesc. Pentru orice i se cerea de ceilalţi părinţi ai schitului să facă, el răspundea întotdeauna «să fie binecuvântat». El avea o ascultare desăvârşită.
Odată, părintele Mina i-a spus:
– Frate, fă dragoste şi du-te la arsana să iei peşte, că avem mare nevoie.
Părintele Serafim s-a supus şi a plecat imediat spre mare. Pescarii însă, neavând peşte, fără ca el să-şi dea seama, i-au pus în desagă54 (Desaga (ντορβάς) este traistă formată din două părţi care se poartă pe umeri sau pe şa.), în loc de peşte, pietre din mare! El le-a cărat la chilie. L-a chemat pe părintele Mina să-i aducă un vas albastru să pună peştele, pentru că sacul lui era foarte greu.
L-a golit în vas şi cu mare uimire au văzut că erau pietricele. Atunci părintele Mina i-a spus:
– Vezi aceasta? Neascultarea ta a schimbat peştele în pietricele.
El l-a crezut şi a început să plângă, cerându-şi iertare.
Părintele Serafim era neînvăţat, dar cu răbdare a practicat caligrafia şi una din lucrările sale de caligrafie, o poezie, e păstrată până astăzi. A avut moartea unui om drept.
În Chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Sfânta Ana trăia părintele Grigorie, care niciodată nu a fost neascultător. Ca să-l ajute să sporească pe calea nepătimirii, părintele său îl mustra în faţa celorlalţi, în timp ce erau în biserica principală, spunându-i:
– Pleacă de aici.
Şi el, plin de bucurie, cădea la pământ în prezenţa tuturor, atât a părinţilor, cât şi a vizitatorilor şi spunea:
– Aceste picioare mă vor conduce spre Rai!
După plecarea din această lume trecătoare a părintelui său, el, care dorise atât de mult isihia, a mers la Chilia «Adormirii Maicii Domnului» de la Sfânta Ana Mică.

***

Părintele Azaria se plângea şi plângea de câte ori era neascultător. Când era întrebat despre tristeţea sa, el răspundea:
– Un călugăr din ascultare este sub binecuvântarea şi apărarea părintelui său. Chiar şi în absenţa lui, binecuvântările îl ocrotesc de multe rele. Un călugăr neascultător seamănă cu o barcă prea încărcată, care e lovită de valuri şi până la urmă e scufundată de ele.

***

Părintele Grigorie de la Sfânta Ana, care dorea isihia, a plecat la Schitul Sfânta Ana Mică, dându-i Chilia Sfântului Înaintemergător părintelui Averchie. Ultimul era originar din Bulgaria şi învăţase cu mare entuziasm să vorbească greaca.
Părintele Averchie a fost întocmai ca părintele său şi ca părintele Mina din Mavrovunio. Nici un cuvânt fără rost nu ieşea din gura sa. El câştiga bani vânzând lămâi şi portocale cultivate în grădina sa, şi astfel îşi cumpăra rezerva anuală de grâu. Întotdeauna îi lua înăuntru pe vizitatorii săi. De fiecare dată când un străin bătea la uşa lui, îi deschidea şi-i oferea 4 sau 5 smochine, pe o scândură de lemn, împreună cu nişte apă, într-o cană de lemn. Apoi imediat se apleca şi pleca, ca să nu piardă prin vorbă legătura cu Dumnezeu.
Când un lucru obştesc trebuia făcut în schit, el era primul care ţinea o funie în mâinile sale, ca să poată fi ascultător cu dragoste, iar ceilalţi părinţi ai bisericii îi spuneau:
– Părinte, eşti bătrân. În fiecare zi este Liturghie şi tu nu mănânci nimic altceva decât pâine şi apă. Ce se va întâmpla cu tine? Trebuie să te gândeşti şi la trupul tău, ca să poţi sluji până la sfârşitul vieţii!
Iar el, foarte serios şi cu lacrimi în ochi, răspundea:
– Părinţilor, acum trebuie să stau treaz în ascultare, că sunt bătrân, ca să nu fiu prins în neascultare în clipa morţii, şi astfel să-mi pierd sufletul!
Rareori mergea la Karyes şi-i sfătuia pe toţi să nu se depărteze deseori de schit.
– Nu e bine pentru călugăr să plece des din schit, pentru că există pericolul pierderii cursului practic al virtuţii, care ridică monahul la înălţimile unei lupte interioare ce-l face nepătimitor.
Mulţi se spovedeau la el, pentru că ştiau că ascultarea lui era ireproşabilă, că niciodată nu-şi avea voia proprie şi că sfatul lui era liber de orice gânduri rele. El slujea Liturghia desculţ, vara şi iarna, fiind ca părintele Ilarion Isihastul, care trăia mai sus de Dionisiu în săraca aşezare a Înaintemergătorului.

***

Cu mulţi ani în urmă, în una din mănăstirile atonite nu era nici un sicriu, aşa că unul dintre părinţi, care era tâmplar, a făcut unul ca să fie folosit de toţi părinţii, în care puteau fi căraţi până la cimitir când mureau. De îndată ce a fost terminat, a fost dus în biserica principală. Toţi au auzit de el şi au venit să-l vadă. Apoi, «dikaiosul» a spus:
– Mă întreb cine va fi primul care va fi cărat în el de la biserică la cimitir?
Toţi şi-au pierdut curajul, cu excepţia unui tânăr care i-a spus părintelui său:
– Părinte, am binecuvântarea să merg eu primul?
Şi părintele i-a spus:
– Da! ştiind că tânărul ajunsese la înălţimi de virtute.
Părinţii au crezut că tânărul glumise. Dar el a început cu lacrimi de pocăinţă să se pregătească pentru moarte. Părintele său a cunoscut aceasta. Exact cu 40 de zile mai târziu clopotele au bătut. Când au auzit toţi de la schit se întrebau unul pe altul cine plecase, şi când au aflat, au spus:
– O, ce hoţ! Ascultându-şi părintele, care i-a dat binecuvântare să plece primul, a părăsit această viaţă trecătoare pentru cea veşnică. Astfel a furat raiul prin ascultare!
Şi ei, plini de bucurie, l-au urmat până la mormânt, minunându-se că până astăzi ascultării depline nu îi este frică de moarte, dar dăruieşte celor ce o au, trecere fără frică de la pământ la cer! Şi toţi l-au binecuvântat pe tânărul monah şi pe părinţii săi, care au devenit exemple strălucitoare de urmat pentru toţi monahii.

***

În 1922, unul din părinţii de la Sfânta Ana l-a adus pe tatăl său natural, Ioan, la schit. După un timp, bătrânul a fost tuns monah şi i s-a dat numele Ioachim. Fiul său, călugărul Antonie, i-a spus lui:
– De vreme ce nu poţi să citeşti, poţi să-ţi foloseşti degetele ca să spui Rugăciunea lui Iisus.
Arătând spre mâna tatălui său, a adăugat:
– De vreme ce păcătuim cu aceste mâini, trebuie să ne folosim degetele, să spunem această mică rugăciune, ca să ne mântuim.
Părintele Ioachim s-a supus desăvârşit şi se ruga după cum a fost învăţat. Lui i-au fost dăruite lacrimi neîncetate cu rugăciunea sa şi a devenit atât de smerit, încât de fiecare dată când vedea călugări tineri le săruta picioarele!
Părinţii schitului au vrut să încerce dacă lacrimile sale erau cu adevărat din umilinţă sau dacă avea o voinţă proprie, aşa că într-o zi i-au spus:
– Părinte Ioachim, când treci pe lângă cimitir, ar trebui să spui: «Părinţilor, binecuvântaţi». Şi bătrânul Ioachim, un adevărat fiu al ascultării, când trecea pe lângă cimitir, se oprea la intrare şi spunea: «Părinţilor, binecuvântaţi».
Chiar atunci, oasele celor răposaţi au scârţâit şi el a auzit o voce, spunând: «Domnul, bătrâne Ioachim». Şi părinţii care erau cu el au spus:
– Vai de noi, care am venit aici de tineri, dar nu ne-au fost dăruite încă asemenea daruri!

***

Părintele Nicanor, duhovnicul mănăstirii sârbeşti Hilandar, ne spunea despre părintele Miron că de 56 de ani nu a părăsit niciodată împrejmuirea mănăstirii. Când părintele său l-a făcut călugăr, i-a dat o cruce din lemn şi i-a spus:
– De acum înainte această cruce e tot ce ai. Vei fi înmormântat cu ea. Ai grijă să nu o pierzi.
20 de ani mai târziu, părintele Miron a căzut grav bolnav. Călugărul ce-l îngrijea la infirmerie se întreba de ce el refuza cu putere să-şi deschidă cămaşa, pentru ca pieptul lui să fie frecţionat cu alcool. După ce i s-a cerut de multe ori, în final a renunţat şi a permis tratamentul. Când i-a deschis cămaşa, infirmierul a văzut mirat cum crucea de lemn fusese cusută de pielea părintelui Miron şi că era întipărită în carnea lui. Imediat, el a plecat şi i-a spus părintelui său duhovnicesc, iar acesta i-a răspuns: «Hai să mergem şi să vedem dacă nu e o înşelare duhovnicească. Ia un brici şi taie cu atenţie carnea, ca să scoţi crucea».
Infirmierul i-a comunicat părintelui Miron porunca părintelui duhovnicesc, iar acesta s-a supus bucuros, oferind imediat trupul său, fără nici o şovăială. Din cauza ascultării, părintele infirmier nu l-a tăiat, pentru că el era sigur acum că părintele Miron şi-a luat această nevoinţă cu un duh de smerenie, din dragoste curată pentru Hristos.

***

– Când ai devenit călugăr, şi ce te-a făcut să iei această hotărâre?
– Eu, fiul meu, am dorit să fiu călugăr de când eram foarte tânăr, dar părinţii mei nu m-au lăsat, ci m-au căsătorit. Am avut doi copii şi în 1955, la vârsta de 66 de ani, am venit ca să fiu călugăr, întâi la Mănăstirea Grigoriu, ne-a spus un călugăr dionisiatan.
– Şi ai avut curaj să-ţi părăseşti familia?
– O, fiul meu! Am fost ars de dorinţă dumnezeiască, de dragostea mea pentru Hristos, pentru viaţa de mănăstire. Aşa că mi-am părăsit soţia, copiii, tot ce aveam, nurorile, nepoţii, şi am venit să-i ofer lui Dumnezeu bătrâneţea mea, de vreme ce nu mi s-a permis aceasta în tinereţe.
– Ai stat în Mănăstirea Grigoriu mult timp?
– Am stat acolo 8 luni. Apoi, pentru un motiv anume, am plecat şi am venit la Dionisiu. Dar Visarion, egumenul de la Grigoriu, era un egumen bun. El m-a învăţat cum să-mi împlinesc regula de ascultare. Trei şiraguri de metanii pentru Iisus, unul pentru Maica Domnului şi iarăşi la fel, până am împlinit 12 în total. Acum fac unul şi pentru Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nifon şi, după aceea, cât de multe vreau. Mi-a dat, de asemenea, un meşteşug de ascultare, de vreme ce eram bun la construcţii. Mi-a plăcut ascultarea. De fiecare dată când mi se cerea să merg, spuneam «binecuvintează». Când am venit prima dată aici, mi-au spus numai două lucruri: «Să fii binecuvântat» şi «Binecuvintează». Eram foarte fericit să fac bine pentru ceilalţi.
– Cum altfel, noi, călugării din chinovii, am putea progresa în virtute?
– Ei bine, încă nu ştii? N-ai învăţat? Ascultă! Ascultare şi dragoste. Ascultarea îţi dă pace, bucurie şi dorinţă pentru Hristos. Iar milostenia e de asemeni un lucru mare. Prin aceste lucruri intri în rai. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele. Înţelegi? Mândria e un lucru rău. Cât de mult nu-i place lui Dumnezeu! Nu ca fariseul: «Eu dau şi dau». În final, cel ce-şi bătea pieptul a câştigat răsplată.
– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? l-a întrebat un pelerin mirean.
– Ascultă-ţi părintele duhovnic şi fii smerit. O persoană suferă adesea din cauza sa, a adăugat, referindu-se la mândrie.

***

Un ascet spunea:
– Nu e o idee bună să-ţi schimbi îndrumătorul duhovnicesc. Gândeşte-te la o clădire în construcţie, când sunt schimbări permanente de ingineri şi constructori. Rezultatele nu vor fi bune. Îndrumătorul duhovnicesc, ca un înţelept, trebuie să fie liber să ia hotărâri, nu să urmeze linia celorlalţi.
De asemenea a mai spus:
– Nu voi da niciodată o prescripţie de la distanţă. Nu se poate vindeca de departe.

***

Un părinte a spus:
– Vrei să fii monah bun în ascultare şi, ca rezultat a 10 până la 15 ani de asemenea ascultare, să devii ascultător cu discernământ? Respectă ce spune Sfântul Ioan Scărarul. El povesteşte despre un bătrân care a mers la un începător şi, de asemenea, la unul care fusese monah de 15 ani. El i-a spus primului: «Cântă». «Binecuvintează. Voi cânta». Şi el a cântat. Atunci i-a spus celuilalt călugăr să cânte. Ultimul, care era monah de mulţi ani, a spus: «Binecuvintează. Eu nu vreau să cânt».
Amândoi au făcut bine. Refuzul celui de-al doilea monah de a cânta nu a fost o neascultare. Dar era o neascultare pentru primul dacă refuza, pentru că el era încă începător. Nu există altă cale, trebuie să treci prin ascultarea fără cârteală. Nu e nimic altceva decât «Binecuvintează». După 15 ani, ascultarea fără cârteală te conduce spre ascultarea cu discernământ.
Să nu crezi că un părinte duhovnicesc nu-i iubeşte pe fiii săi. Ar fi minunat dacă fiii l-ar iubi pe părinte, aşa cum îi iubeşte el pe ei.

***

Cineva, care s-a luptat pentru duhovnicie şi virtute, a spus:
– Un monah, de dragul ascultării, trebuie să moară de multe ori într-o zi.

***

Odată, un părinte, ca să-l elibereze pe ucenicul său care era legat de lucruri materiale, i-a poruncit să-şi distrugă ceasul din aur de tencuială. Acel monah îşi iubea ceasul ca pe un idol. Era un dar de la tatăl său. După o mare luptă interioară, a triumfat asupra ego-ului sinelui şi a dragostei iraţionale pentru idol şi s-a supus. Astfel a devenit fericit şi liber.

***

Un călugăr evlavios dintr-un schit se ruga Maicii Domnului să rămână ucenic pentru tot restul vieţii sale pământeşti. Îi era frică de autoritatea ce o presupune un îndrumător duhovnicesc. El spunea: «Sunt un păcătos».
Puţini au fost atât de buni şi darnici ca el, harnici şi neobosiţi în ascultare, muncitori pentru îndatoririle obşteşti. Deşi era slab la trup, munca lui era egală cu a altor zece. Se supunea părintelui său, ca şi cum era un sfânt.

***

Părintele Iosif, Locuitorul din peşteră, spunea:
– Dacă un monah nu înţelege bine de la început sensul ascultării şi al rugăciunii neîncetate, plângi pentru el. Pentru că, dacă nu înţelege aceasta, este ca şi cum s-ar fi născut orb şi ar fi rămas orb. Venirea la Sfântul Munte nu valorează nici cât biletele pe care le-a plătit să ajungă aici. Un călugăr neascultător devine fiul diavolului. Cel ce-şi amestecă voia sa cu a părintelui său e ca un om ce face adulter. Din această cauză suferă ispite.

***

Sfântul Siluan spunea:
Odată, în 1932, un călugăr de la Sfântul Pantelimon, din Vechiul Russikon, m-a vizitat. L-am întrebat:
– Ce mai faci?
Iar el, cu o faţă veselă, mi-a răspuns:
– Simt o mare bucurie.
– Şi de ce eşti aşa de bucuros?
– Toţi fraţii mă iubesc.
– Dar de ce?
– Pentru că-i ascult pe toţi. Când mă trimit undeva, eu spun «Binecuvintează».

***

Era un călugăr care-şi putea împlini ascultarea şi în acelaşi timp să spună rugăciunea lui Iisus şi să verse lacrimi pentru întreaga lume. Egumenul i-a spus că i s-a dăruit această binecuvântare pentru ascultarea lui.

***

Un ascet spunea:
– Ascultarea nu trebuie făcută cu supărare şi cu forţa. Nici un stareţ şi nici o stareţă nu e un Diocleţian, care spune tot timpul numai «Nu». Trebuie să le fim recunoscători, pentru că ne ocrotesc pe noi. N-ar trebui să fie reacţii negative împotriva lor, nici neascultare.

***

Un ascet în vârstă a fost întrebat:
– Este nădejde ca să se vindece o boală mai veche a sufletului?
– Este, atunci când faci ascultare şi începi cu privegherea. Într-o săptămână, ţi-ai redobândit sănătatea. «Ascultarea îl mântuieşte pe cel ce face ascultare, iar toate celelalte cad pe capul egumenului.

***

Monahul român Enoh îl sfătuia pe un monah începător:
– Supune-te părintelui tău şi fii smerit. Omul suferă din cauza gândurilor sale.
Se referea la aroganţă, care vine din încrederea prea mare în propriile gânduri şi în raţionalism.
Un experimentat truditor al duhului şi virtuţii l-a sfătuit pe un tânăr monah în felul următor:
– Un călugăr ascultător îşi curăţă inima cu lacrimi. El poate ajunge la o stare când are lacrimi de bucurie şi de fericire şi sufletul său tânjeşte după isihie. Îndrumătorul său duhovnicesc ştie că este eliberat de «De ce?» şi «De ce în felul acesta şi nu altfel?». El îi vede setea pentru toate acestea şi se roagă Atotmilostivului Dumnezeu să-i lumineze mintea, să-i dea putere sufletului şi minţii, tot ce este folositor unui monah.

***

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Grigorie plângea de fiecare dată când se gândea la unul din ucenicii săi, părintele Cosma.
– Plâng de bucurie, fiindcă niciodată nu m-a dezamăgit, spunea el.

***

Am luat următoarele rânduri din jurnalul meu, cu data de 10 octombrie 1968:
„Am părăsit grupul de călugări de la Schitul Sfânta Ana la apus şi am plecat prin pustie spre Katunakia. Trebuia să-mi completez informaţiile despre viaţa părintelui Calinic Isihastul, pentru cartea «Figuri Aghiorite Contemporane». Deşi sălbatică, pustia e dulce. Aceasta e datorită liniştii şi tăcerii ce predomină acolo. Stâncile şi râpele au fost acoperite cu câţiva copaci şi de asemenea erau acolo tufişuri, flori sălbatice şi păsări de tot felul. Te întrebi de unde vine acel cântec al păsărilor, aceşti copii mângâietori ai pustiului, care seamănă cu monahii ce trăiesc ca şi cum ar fi cetăţeni ai cerului.
Am mers la părintele isihast, ieromonahul Efrem, pe care l-am cunoscut de mulţi ani. Când m-a văzut pe geamul atelierului său, m-a întâmpinat cu o faţă luminoasă, familiară şi cu multă dragoste, care-l făcea pregătit de a discuta smerit cu oricine şi de a împărtăşi din experienţa sa valoroasă pe care a strâns-o în timp. Lucra peceţi. Căminul vechi de lângă el era aprins. Ţinea apa la fiert, ca să înmoaie lemnul şi să poată sculpta literele IS-HS NI-KA şi partea pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi. De asemenea, el avea în grijă doi călugări bătrâni, pe care-i slujea cu răbdare neîntrecută şi cu ascultare binecuvântată, virtuţi care l-au făcut capabil de a trata bolile bătrâneţii, precum greutatea de a auzi, problemele de urinare, ameţeala şi altele. Nu e nevoie de alte lecţii despre o inimă bună şi iubitoare, decât cele demonstrate de pilda lui. El putea întări un suflet slab şi atrofiat cu cuvintele sale ziditoare. Mi-a vorbit despre subiectul său preferat, ascultarea.
– Fii atent la părintele tău, fiule. Dacă te îndepărtezi de el, vei fi ca un şchiop care-şi poate folosi numai un picior. Nu contează ce-ţi vor spune alţii despre părintele tău, el trebuie să fie pentru tine ca Hristos.
Mi-a dat multe exemple. Printre altele, mi-a amintit şi de fratele lui în Hristos, Procopie, care, înşelat de diavol, a fost plecat o lună. I-am cerut să-mi spună ceva despre pericolele egoismului, indiferenţei, rutinei în timpul Sfintei Liturghii şi despre valoarea evlaviei.
– Am venit la Sfântul Munte unde am găsit părinţi simpli, buni, luptându-se. Căutam un îndrumător, pentru că ştiam că sufletul meu tânjea după mai mult. Dar, a continuat el, ascultarea părintelui meu era deasupra tuturor. A fost un timp când mi-au fost dăruite lacrimi. Plângeam peste tot – la muncă, în pat, mergând, rugându-mă – peste tot. Nu-mi puteam opri pocăinţa. Cât de strâmtă e poarta şi cărarea plină de suferinţă! Domnul a spus: «Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine…» şi: «Jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară».
– Părinte, de ce Domnul spune pe de o parte că este suferinţă şi pe de altă parte că jugul Său este uşor?
– Pentru că totul depinde de intenţii. Uneori crucea noastră e grea, insuportabilă, alteori e dulce şi uşoară. Ai un părinte duhovnicesc? Dacă da, eşti înarmat împotriva diavolului. Dacă nu ai un părinte, eşti dezarmat. Consideră-l pe părintele tău un sfânt, indiferent cine ar fi. Dar adu-ţi aminte că este şi el om. Să nu fii uimit că are slăbiciuni. Cu toate acestea, părintele tău este ca Însuşi Hristos“.

***

Călugărul Dorotei de la Noul Schit a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus că se gândea să-l părăsească pe părintele său.
– Nu-l mai pot suporta. Vreau să plec de aici.
– Părinte Dorotei, a spus duhovnicul, în Noul Schit eşti numai în ascultarea părintelui tău. Oriunde te vei duce în altă parte, vei fi sub ascultarea mai multora.

***

Un părinte spunea:
– Un călugăr din ascultare este slăvit prin crucea ascultării aşa cum a fost slăvit Domnul, Care S-a supus morţii.

Patericul atonit – CAPITOLUL XL – Despre smerenia cea înălţătoare


Patericul atonit
CAPITOLUL XL – Despre smerenia cea înălţătoare

Rareori este vreo fiinţă care să arate o smerenie şi lepădare de sine mai mare decât Sfântul Atanasie, care a fost părintele tuturor monahilor aghioriţi. Când a venit la început pe Muntele Athos, el şi-a schimbat numele în Barnaba, de teamă ca Nichifor Foka şi generalii săi din Bizanţ să nu-l găsească. Ca şi cum aceasta nu a fost deajuns, el a mers la Mănăstirea Zegou, ca să fie în ascultarea unui părinte simplu în trăire şi cunoştinţe.
– Cine eşti, frate? De unde eşti şi pentru care motiv ai venit aici? l-a întrebat bătrânul.
– Am fost marinar, părinte, şi când am fost în pericol pe mare, i-am promis lui Dumnezeu că voi părăsi lumea aceasta şi-mi voi plânge păcatele. Luminat de Dumnezeu, am venit aici, la sfinţia ta, şi aş vrea să intru în ascultarea ta.
Părintele, fiind curat, a acceptat această poveste şi i-a îngăduit sfântului să stea cu el. I-a încredinţat îndatoriri destinate pentru tăierea voii şi unirea cu povara ascultării. Când sfântul a împlinit cele mai umilitoare ascultări, el a dorit altele, dorind să dobândească desăvârşita smerenie, când se ajunge la desăvârşirea duhovnicească. El ştia că numai cei ce se smeresc şi devin precum copiii, după cum spune Domnul, vor fi mari în împărăţia lui Dumnezeu. După ce a stat destul timp lângă acest părinte simplu, într-o zi i-a spus:
– Părinte, învaţă-mă literele importante, ca să pot citi în Psaltire. Cât am fost în lume, n-am învăţat nimic altceva decât să vâslesc.
Şi părintele, care nici nu-şi imagina cine era de fapt persoana din faţa lui, a luat o tăbliţă şi a scris pe ea literele alfabetului. Sfântul a luat tăbliţa, a făcut o plecăciune şi a continuat, ca şi cum era un ucenic începător. S-a prefăcut că are greutăţi în învăţarea unor litere şi cuvinte, că e mai puţin inteligent şi chiar a reuşit să-l facă pe bătrân să-şi piardă răbdarea şi să-l mustre aspru. Şi acest minunat monah ascultător, care se prefăcea a fi analfabet, pe când în realitate era unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului său, a încercat să-l încurajeze pe bătrân:
– Părinte, nu fi descurajat de această ispită! Sunt atât de greu de cap! Fii răbdător şi ajută-mă cu rugăciunile tale!
Bătrânul nu s-a lăsat convins şi a încetat lecţiile, iar sfântul continua să se prefacă a fi analfabet.
În timpul unei întâlniri ce avea loc de trei ori pe an la Karyes, sfântului i s-a poruncit să citească Psaltirea. Deja existau zvonuri despre cineva important care se ascundea undeva pe Sfântul Munte. După ce sfântul a refuzat să citească o dată, mai apoi s-a supus. El stătea în picioare şi citea ca un copil ce împleticeşte cuvintele. De îndată ce cel ce se ocupa de citit a auzit acestea, s-a ridicat şi i-a poruncit să citească corect. Apoi limba sfântului, care fusese legată din cauza smereniei, s-a dezlegat şi a arătat arta şi înţelepciunea sa. Când ceilalţi l-au auzit citind cu asemenea uşurinţă şi stil, au fost uimiţi de fenomen. Şi ce putea să spună cineva de părintele său, care era mut de uimire? Ochii lui s-au umplut de lacrimi şi a spus:
– Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu. Prin acest frate înţelept m-ai învăţat cum să mă smeresc.
Şi astfel, Sfântul Atanasie, care voia să se ascundă, a fost descoperit. Atât Nichifor Foka, cât şi guvernatorul Salonicului ar fi fost mulţumiţi să afle acestea. Dar şi după descoperirea identităţii sale tuturor celor adunaţi acolo, el a continuat să-şi arate marea sa smerenie, apropiindu-se de Protos51 (Protos (Пρώτος) este numit la Sfântul Munte acela care, timp de un an, îi conduce pe reprezentanţii Sfintelor Mănăstiri.) şi rugându-l:
– Părinte, te rog să nu mă descoperi celor ce mă caută, pentru că altfel voi fi nevoit să părăsesc acest loc, ceea ce m-ar întrista mult.
Protosul a promis să nu spună nimănui, pentru că şi-a dat seama de importanţa de a avea o asemenea persoană în Sfântul Munte. El i-a arătat Sfântului Atanasie o chilie singuratică unde a trăit ascuns, întreţinându-se de unul singur, prin muncă grea.

***

Neştiut şi în taină, îmbrăcat în haine zdrenţuroase, un prinţ a părăsit Constantinopolul şi a venit la Sfântul Munte ca un străin. El avea să devină Sfântul Pavel de la Mănăstirea Xeropotamu.
Odată, Protosul Protatonului l-a chemat şi l-a întrebat de unde este. Sfântul a răspuns:
– Sunt un monah sărac, după cum vedeţi, şi vin dintr-un sat mic şi vechi numit Xeropotamon.
Bătrânul împărat Romanos al Constantinopolului era rudenie cu Sfântul Pavel. El a încercat mult să afle unde plecase sfântul. Dar între timp, Sfântul Pavel a fost convins de Protosul Protatonului ca să-l viziteze pe unchiul său la Constantinopol. El a plecat îmbrăcat într-o rasă zdrenţuită, ţinând în mână Sfânta Cruce, şi cu harul Sfintei Cruci l-a vindecat pe unchiul său, care suferea de o boală de moarte.

***

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, înainte de a fi înscăunat, a fost începător la Mănăstirea Dionisiu. După ce a îndrumat Biserica lui Hristos mulţi ani, el a renunţat la scaun şi s-a întors la mănăstire, unde a trudit pentru pocăinţa sa, fără să-şi descopere identitatea.
El a spus că numele lui e Nicolae şi că doreşte să fie călugăr. Egumenul l-a avertizat întâi că este obiceiul ca fiecărui începător să i se dea sarcina de a avea grijă de animalele mănăstirii. Sfântul a acceptat cu bucurie şi a stat afară, unde era grajdul, având grijă de catâri, hrănindu-i, adăpându-i şi curăţindu-i. El a arătat astfel o răbdare şi o smerenie netulburată.
În fiecare noapte monahii vedeau un stâlp de lumină ridicându-se din grajd până la cer. Ei i-au spus egumenului despre aceasta, iar el, la rândul lui, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere înţelesul acestei întâmplări supranaturale. Şi, într-adevăr, i s-a descoperit imediat că acea persoană care avea îndatorirea de a avea grijă de animale şi de a căra lemne din pădure era Nifon, Patriarhul Ecumenic, care fusese frate la mănăstire.
În aceeaşi noapte a descoperirii acestuia, egumenul copleşit de smerenia desăvârşită a sfântului, a chemat toţi preoţii şi diaconii şi le-a cerut să se îmbrace în veşminte şi să stea în rând cu ceilalţi monahi, având în mâini lumânări şi cădelniţe, aşteptând să-l primească pe sfânt când se va întoarce din pădure, aducând animalele şi cărând lemne. Când a ajuns, îmbrăcat în rasa lui veche şi cu părul nepieptănat, ei toţi au căzut în genunchi, cerând binecuvântare şi zicând:
– Patriarhul nostru, smerenia ta e destulă! Ia-ne şi ne păstoreşte şi condu-ne la păşunea mântuirii!

***

Iată unul dintre cuvintele Patriarhului Nifon:
– Cel ce dobândeşte smerenie îşi zideşte casa pe Stâncă, ce e Hristos. Cel ce are mândrie şi se crede evlavios e gol de toate virtuţile, plin de imaginaţie şi construieşte pe nisipul mândriei sale. Smerenia face toate virtuţile neclintite, iar cel ce e smerit, întotdeauna e luminat. Dimpotrivă, mândria satanică şterge toate urmele dragostei şi aduce întuneric în minte. Un om mândru e mereu în întuneric, după cum spune Sfânta Scriptură: «Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru 5, 5).

***

Sfântul Ioan Cucuzel a fost un muzician deosebit, dascăl şi primul psalt din palat în timpul domniei împăratului bizantin Komninos (secolul XII). A părăsit în taină lumea aceasta trecătoare, cu slava şi plăcerea ei deşartă, şi a venit la Mănăstirea Marea Lavră, ascunzându-şi identitatea şi spunând că a fost păstor cât timp a stat în lume. Egumenul i-a încredinţat turma de berbeci a mănăstirii, ca să o pască în pădure. Între timp, împăratul Komninos l-a căutat peste tot.
Ioan îşi împlinea ascultarea foarte fericit, fiind binecuvântat cu smerenie şi isihie, până într-o zi când a dorit să cânte frumoasele imnuri ecleziastice pe care le cânta la Constantinopol. El a cântat cu o voce atât de dulce, încât chiar caii şi berbecii pe care-i păştea s-au oprit din mâncat şi au stat atenţi, ascultând cu plăcere acea melodie îngerească, ca nişte fiinţe inteligente.
Această privelişte, împreună cu glasul, a fost minunată. Când au văzut aceasta, pustnicii din colibele din împrejurimi, fără ca să ştie Cucuzel, au mers a doua zi să spună egumenului ceea ce au văzut. În felul acesta a fost descoperit Cucuzel. El a fost tuns monah şi a cântat ca psalt la strana din dreapta a bisericii.
În timpul unei Privegheri, când era cântat Acatistul, el a adormit pentru scurt timp în strana sa, şi în somn i-a apărut Maica Domnului ca o regină, în slavă, şi i-a spus: «Bucură-te, fiul meu Ioan! Cântă-mi mie şi eu nu te voi părăsi niciodată!», şi i-a pus o monedă de aur în mâna dreaptă. Mai târziu, această monedă a fost atârnată de icoana ei. Altădată, Maica Domnului i-a vindecat piciorul, spunându-i: «De acum înainte, să fii sănătos».
Sfântul a zidit o Katismă în cinstea Arhanghelilor, unde stătea şase zile din săptămână, iar duminicile şi de sărbători se ducea şi cânta la slujbele din mănăstire.

***

Un părinte spunea:
– E posibil ca să trudeşti, să te nevoieşti mult timp, dar să nu sporeşti mult din cauza lipsei de smerenie. Alţii, pe de altă parte, pot să se lupte mai puţin (privind asceza, postul şi altele), dar pot să sporească mult, deoarece au smerenie, care le înlocuieşte pe toate.

***

Şi iarăşi a spus:
– Am văzut dragostea lui Dumnezeu în inima cuiva, pentru că acea persoană a fost nedreptăţită. Dragostea şi mila lui Dumnezeu erau evidente, deoarece sufletul său avea tot ce era necesar. Avea o inimă curată, dragoste şi smerenie. Acestea sunt necesare. Smerenia e ca un magnet, atrăgând harul lui Dumnezeu. Celor smeriţi li se dă har. Aceste lucruri sunt rânduite.

***

Au trecut trei ani până când dreptul Nifon Kafsokalivitul, care ţinuse tainică identitatea sa, i-a spus părintelui său, Teognost, că era preot. Părintele Teognost, văzând virtutea lui Nifon, n-a vrut să-l aibă ca ucenic, ci ca egal al său. Dreptul Nifon l-a implorat să-l ţină ca ucenic, ca înainte, insistând că un monah nu poate începe viaţa isihastă decât dacă şi-a supus întâi voia proprie. Teognost a refuzat această cerere şi sfântul bărbat a plecat în iubita lui peşteră, unde a trăit o viaţă isihastă timp de 14 ani, având darul lacrimilor şi mâncând numai o masă pe săptămână, uneori cu puţină pâine uscată.

***

Dreptul Acachie Kafsokalivitul punea smerenia deasupra celorlalte virtuţi. Nu-i plăcea nici să facă, nici să spună ceva arogant, nici, mai ales, să audă ceva de felul acesta. Odată, părinţii schitului s-au adunat în faţa bisericii principale şi au cerut de la «dikaios» ca să fie numit un adjunct, ca el să nu fie deranjat tot timpul. Atunci, egumenul i-a înmânat cârja de păstor dreptului Acachie. Acachie i-a sărutat mâna şi a ţinut cârja în mâna sa numai atunci, iar altădată niciodată, îndepărtând orice gând care l-ar fi putut ispiti la mândrie.

***

Un ascet spunea:
– Întâi predă-te cu totul lui Dumnezeu şi apoi Dumnezeu te va curăţi şi te va reda oamenilor. Când o persoană crede că e cea mai rea dintre toţi, atunci un «Doamne, miluieşte» spus de aceasta valorează mai mult decât o sută de-a altcuiva.

***

Părintele Iosif de la Noul Schit era numit «privighetoarea Maicii Domnului», pentru vocea sa minunată şi deosebită. El era primul psalt al schitului. Când cânta, se auzea de parcă erau zece cântăreţi la un loc. Meşteşugul său era sculptura în lemn. A trăit numai până la 57 de ani. Deşi slujea ca prim cântăreţ la biserica centrală, niciodată nu s-a lăudat cu vocea sa frumoasă. El atribuia acest dar lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor celor bune, «de la Care e tot darul cel bun şi toată darea cea de sus».

***

Minunate sunt lucrările smereniei, care conduc o persoană spre înălţimile slăvite şi dumnezeieşti ale harului şi ale cinstei.
Era un călugăr la Sfânta Ana, vas al harului, care a fost psalt la Patriarhie şi a fost un caz asemănător cu cel al lui Ioan Cucuzel. Acest monah a mers la un duhovnic la Sfânta Ana, ca să se spovedească şi să-i ceară sfatul.
– Ce fel de muncă ai făcut? l-a întrebat duhovnicul pe el.
– Am fost primul psalt de la Patriarhie, sfinte părinte.
– Dacă vrei să te mântuieşti, a spus duhovnicul, nu spune nimănui că eşti cântăreţ, căci aici pe Sfântul Munte sunt multe sărbători şi vei fi chemat să mergi şi să cânţi, şi astfel nu vei avea adevărata ocazie de a fi călugăr. Te voi da în ascultarea unui părinte bun. Vei citi bine, dar nu vei cânta niciodată. Vei fi incapabil să cânţi şi te vei preface că nu înţelegi muzica.
– Binecuvintează, părinte sfinte, a spus începătorul, care a fost trimis apoi la un părinte evlavios.
A trecut destul timp, până când duhovnicul l-a întrebat pe părinte:
– Cum merg lucrurile cu începătorul?
– Bine, a răspuns el. E ascultător. Singurul lucru e acela că nu poate să cânte. Dar citeşte foarte bine.
Anii au trecut. Duhovnicul, care era înainte-văzător, a prevăzut că acel cântăreţ, care se ascundea, era aproape de sfârşitul său. La sărbătoarea hramului de la Sfânta Ana se slujea în biserica centrală. Duhovnicul acela a fost numit tipicar al schitului. El i-a poruncit cântăreţului ce se ascundea să se pregătească să cânte Imnul Heruvimic. Călugărul s-a întristat, pentru că nu dorea să fie descoperit, ci să trăiască în taină. El s-a prefăcut că a uitat muzica cu trecerea timpului. Chiar şi aşa, el s-a supus duhovnicului său.
Când a venit timpul Imnului Heruvimic, tipicarul l-a tras pe călugăr acolo unde erau cântăreţii. Ceilalţi s-au întristat, crezând că tipicarul face o greşeală. După ce au auzit cântecul, şi evidentele cunoştinţe muzicale ale acestui cântăreţ şi nobil necunoscut, au spus unul către altul:
– Şi el, binecuvântatul, în tot acest timp ne-a ascultat pe noi şi n-a spus nimic!
După ce Liturghia s-a terminat, duhovnicul l-a luat pe călugăr la chilia sa. După două zile s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Nimeni n-ar fi ştiut lupta victorioasă a smereniei sale, dacă duhovnicul său nu ar fi descoperit-o.

***

Un bătrân părinte spunea:
– Noi trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenia ce vine după lupte. Smerenia vine urmând o logică foarte simplă, şi anume: aceea a cunoaşterii de sine. După ce cineva se cunoaşte pe sine, smerenia devine starea fiinţei sale. Dacă nu e aşa, dacă persoana nu se cunoaşte cu adevărat pe sine, poate fi foarte smerit pentru o clipă şi apoi să-i treacă prin gând, ca rezultat al acestui sentiment, că e chiar cineva! Şi aceasta chiar dacă în realitate nu e nimic. Drept urmare, e posibil să fie nevoie a lupta pentru smerenie până la moarte. Dacă moartea o găseşte cu gândul ce-i spune că e nimic, atunci hotărârea aparţine lui Dumnezeu. Dacă gândurile din ceasul morţii îi spun că ar fi cineva, şi nu-şi pricepe rătăcirea, atunci toate eforturile sale au fost în zadar.
Trebuie să fiu logic. Trebuie să-mi spun: «Sunt monah. Aş fi putut să fiu un animal, dar Dumnezeu nu m-a creat animal. El m-a creat om. El m-a invitat personal să mă alătur îngerilor, şi eu ce am făcut? Dumnezeu a făcut atât de multe pentru mine. M-ar fi putut face o broască, o broască ţestoasă sau un scorpion. Dar El m-a făcut om».
Gânduri ca acestea te smeresc.
Trebuie să răspundem pentru toate câte ne-a făcut nouă Dumnezeu.

***

În Filocalie (vol. III, pag. 36) este scris:
– Omul care se ridică până la smerenie îşi împuţinează aprecierea de sine, în vreme ce acela care nu are smerenie şi-o înmulţeşte. Cel de-al doilea nu vrea să fie pus într-o categorie cu cei mărunţi, şi din acelaşi motiv e întristat că nu e inclus printre oamenii importanţi.
Vrednicul de pomenire ieromonah Sava Sârbul avea acel fel de smerenie, care considera rangurile lumii acesteia ca fiind nimic. De aceea, a renunţat la toate. Când veneau noi călugări la mănăstirea sa, chiar dacă slujise ani de zile ca supraveghetor şi protos, el se retrăgea la casa pentru bătrâni a mănăstirii, lăsând în camera sa toate lucrurile ce-i aparţineau, ca să le folosească monahii mai tineri, luând cu el numai hainele ce le purta.

***

Un bătrân a spus:
– Smerenia este prima treaptă a virtuţilor, iar iubirea este treapta cea mai înaltă. De ce nu ne sfinţim astăzi? Tocmai fiindcă nu avem smerenie.

***

Altul spunea:
– A fi trezvitor este echivalent cu a fi sfinţit. Satana nu merge după cei ce sunt pierduţi, ci după cei înţelepţi. Cei ce făceau minuni au fost cei ce au stat cu Dumnezeu. Satana îi chinuieşte cu încrederea în sine, cu raţiunea şi judecarea. De aceea, să ne păzim mintea la loc ferit, până când va reveni la noi sfinţită.

***

În Chilia Sfinţilor Trei Ierarhi de la Sfânta Ana trăia în ascultare un călugăr tânăr, numit Nectarie. El avea un stareţ român şi era aproape mereu tăcut. Câţiva părinţi cu discernământ din schit au spus unul către altul:
– Trebuie să încercăm vinul din butoiul lui, cum are gustul: dulce, amar, acru?
Într-o zi, părintele Teodosie împreună cu alţii au plecat la docuri. Părintele Nectarie era şi el acolo. Când l-au văzut, ei s-au hotărât să-l verifice.
– Părinte Nectarie, tu eşti tânăr. Poţi să-ţi duci sacul şi lucrurile şi să mergi pe jos la Karyes. Noi suntem bătrâni şi mulţi, iar barca e mică şi n-o să încăpem toţi în ea (în acei ani părinţii foloseau o barcă mică pentru transport).
La aceste cuvinte, părintele Nectarie, cel tăcut de mai înainte, a devenit mânios. El şi-a deschis gura şi nu înceta să se certe. Atunci părinţii şi-au aplecat capetele şi au spus:
– Butoiul lui e plin cu vin amar (însemnând că tăcerea lui nu era pentru Dumnezeu).
Părintele Nectarie şi-a dat seama care era problema lui, a făcut plecăciuni până la pământ şi şi-a cerut iertare.
– Noi am crezut că te înfrânai, ca să rămâi tăcut. Acum ţi-ai dat singur seama că ai limba ascuţită şi trebuie să o mai îndulceşti, i-au spus ei.
Părintele Nectarie le-a mulţumit şi s-a străduit de atunci încolo să-şi cureţe toată patima ce o avea. A citit «Mântuirea păcătoşilor» şi scrierile Sfântului Damaschin. El dormea pe o scândură de lemn şi se ruga Maicii Domnului să-l ia la viaţa veşnică din această viaţă trecătoare de sărbătoarea Părinţilor de pe Sfântul Munte. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. A plecat la cer în acea zi de sărbătoare, împodobit cu darul tăcerii, care l-a ajutat să se păstreze curat de toate certurile.

***

Un părinte spunea:
– Noi semănăm cu urzicile. Pe câmp, de la distanţă, ele par verzi şi proaspete, dar când te apropii de ele şi le atingi vezi urâţenia lor şi simţi înţepătura lor.

***

De asemenea, el spunea:
– Nu te baza pe cunoştinţele tale. Ca să poată răsări în tine cunoaşterea dumnezeiască, trebuie să fie ştearsă cunoaşterea lumească; să devii ca un copil, să nu te lauzi cu cunoaşterea ta, căci «cunoaşterea te face mândru», după cum spune Apostolul Pavel. Coboară-te mai jos decât toţi. Batjocoreşte-te. Cât de mult a fost umilit Domnul pe cruce? Ce ruşine? Gol, părăsit, insultat, dar apoi a fost slăvit! La fel şi tu, trebuie să ajungi la cea mai mare umilinţă, şi apoi vei fi slăvit!

***

Şi iarăşi spunea:
– Sfinţii simt că sunt nevrednici şi păcătoşi.

***

Vrednicul de pomenire părinte al meu ne spunea următoarele despre părintele H. de la Sfânta Ana, un dascăl cu discernământ al începătorilor.
El l-a vizitat odată pe părintele H. în chilia sa isihastă, în timp ce slujea Sfânta Liturghie. L-a găsit desculţ, îmbrăcat cu haine vechi, zdrenţuite şi cu o cruce mâncată de carii, pe care el însuşi a făcut-o. Era simplu, dar blând, în ciuda înfăţişării sale sălbatice şi nebune, cum se prefăcea că este, cu părul său dezordonat ce-i zbura în toate părţile. În acea zi el avea mulţi vizitatori care ascultau Liturghia în mica bisericuţă a schitului său, şi atunci îi ceruse unui preot din ascultare ca să fie cântăreţ la Liturghie. Preotul avea o voce atât de dulce, că nu ştiai dacă asculţi îngerii sau un om care cântă.
Toţi au simţit o mare plăcere duhovnicească din frumuseţea Sfintei Liturghii din acea zi, dar o întâmplare a marcat-o special. Puţin înainte de a se termina slujba, a stat la intrarea în altar, ca să-l umilească pe ieromonahul său şi ca să se folosească şi vizitatorii săi. Cum făcea adesea, el a început să arunce asupra ucenicului său acuzaţii precum: «Om rău şi fără ruşine, care nu te temi de Dumnezeu şi nu ţi-e ruşine de oameni; eşti un ipocrit. Crezi că eşti sfânt şi-ţi place să fii cinstit şi lăudat. Pleacă, ieşi, ieşi din biserică…».
«Binecuvintează, părinte, ai dreptate», a răspuns el liniştit. Deloc supărat, s-a plecat până la pământ şi a plecat liniştit. Am rămas uimiţi, nemişcaţi, ca statuile, până ce, după câteva momente de tăcere, părintele care păruse aşa de mânios, a stat la intrarea altarului cu lacrimi în ochi şi a explicat cu bucurie.
– Fraţii mei, pentru că am vrut să vă spun ceva folositor şi pentru că sunt neînvăţat şi fără ştiinţă, am vrut să vă arăt cum e smerenia în practică, folosindu-mi ucenicul drept pildă. Trebuie să ştiţi că el este un monah adevărat la Sfânta Ana.

***

Un pustnic a fost întrebat:
– Ce trebuie să facem când suntem lăudaţi şi măguliţi?
Cu smerenie şi cunoaştere de sine, a răspuns:
– Îţi voi da un exemplu. Când sculptez pe o bucată de lemn faţa unui sfânt şi am terminat-o, cred că e bună. După un timp, o privesc din nou şi descopăr că unele lucruri nu au fost făcute complet. Dacă folosesc o lupă, pot vedea că la urma urmelor nu-i un lucru atât de minunat. Acelaşi lucru poate fi făcut cu mâinile cuiva. Noi credem că ele sunt curate. Dar dacă le examinăm cu o lupă, putem vedea murdărie şi microbi. Trebuie să examinăm îndeaproape şi apoi ne vom da seama că nu suntem nimic, în ciuda multor laude.

***

Când l-am vizitat pe părintele Bartolomeu, care avea 106 ani, el purta un pulover acoperit cu nenumărate petice:
– Unde este ştiinţă, există şi mândrie. Oriunde este mândrie, Dumnezeu nu e acolo; omul e lăsat singur, cu mândria lui.

***

Altul spunea:
– Mândria noastră Îl face pe Dumnezeu să nu ne audă.

***

Am întrebat un călugăr în vârstă ce face şi cum îşi petrece timpul, iar el a răspuns:
– Ocupăm locul degeaba…

***

Părintele rus Tihon, care a trăit 60 de ani pe Muntele Athos, după ce vizitase 300 de mănăstiri în Rusia, a spus:
– Dimineaţa, Dumnezeu binecuvintează cu o mână lumea întreagă şi-Şi foloseşte ambele mâini să-l binecuvinteze pe omul smerit. Un om smerit e mai presus de întreaga lume.
Şi de asemenea:
– Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-mi smerenie.
Tot el spunea:
– Un lucru este celibatul şi altceva e smerenia. Mulţi celibatari mândri au sfârşit în iad.

***

Săracul şi smeritul călugăr Neofit de la Lavra avea întotdeauna, când trebuia să primească Sfânta Împărtăşanie, o căinţă adâncă. Întâi săruta mâna tuturor, chiar şi a începătorilor, cerând iertare. Aşa era smerenia sa.

***

Un părinte spunea:
– Motivul pentru care suferim e că nu suntem smeriţi, iar lipsa smereniei cauzează şi altora suferinţe. Suntem chinuiţi până când devenim smeriţi.

***

Odată, eu şi cu un frate duhovnicesc de-al meu l-am vizitat pe părintele Zosima, un pustnic rus din Karulia. L-am găsit aşezat pe pământ şi despicând lemne. I-am cerut binecuvântare, ne-am închinat la icoane în mica bisericuţă şi apoi i-am cerut să ne spună ceva, ca să ne mângâie. Abia atunci şi-a ridicat faţa veselă şi a rostit un cuvânt în ruseşte. Era un cuvânt care cuprindea întreaga viaţă duhovnicească a omului. «Smirenia, smirenia», a spus el, care înseamnă smerenie. Nimic altceva. Şi-a aplecat din nou capul şi, răbdător, a continuat să despice cele câteva lemne pe care le avea pentru iarnă.

***

Părintele Arsenie Nevoitorul (cu care stătea părintele Iosif, Locuitorul din peşteră), ne-a spus:
– L-am avut pe părintele Iosif ca îndrumător, deşi eu eram mai în vârstă. El avea vederea lui Dumnezeu şi avea ştiinţă. Eu numai am pus lucrurile în practică. Odată, doi oameni doreau să treacă peste un râu. Unul era orb, iar celălalt nu avea picioare. Cel orb l-a cărat pe cel şchiop, care putea să vadă, pe umerii săi, şi au trecut râul. «Părinte Iosif, am spus eu, tu ai vederea lui Dumnezeu şi rugăciunea minţii, dar nu eşti practic. E ca şi cum nu ai avea picioare, iar eu am picioare, dar nu am viziuni şi rugăciunea minţii. Prin urmare, noi trebuie să fim împreună. Eu te voi căra în spate şi vom merge înainte. Tu vei fi ghidul, călăuza, ca să putem traversa râul vieţii».

***

De curând, slăvitul părinte Nectarie de Pentapolis, noul nectar şi miere al Ortodoxiei, pentru adânca sa smerenie a scris părintelui Daniil Katunakiotul, pentru a cere ajutorul şi îndrumarea. Într-una din scrisori, el spune:
– Ne-ai îndatora mult dacă ai avea plăcerea să ne scrii ceva duhovnicesc, să întăreşti credinţa măicuţelor de aici. Scrisoarea ta, scrisă cu experienţa vederii lui Dumnezeu şi a practicii, va fi pentru ele, care sunt lipsite de o asemenea învăţătură trăită, o plăcere şi un sprijin duhovnicesc adevărat.

***

Patriarhul Chiril a fost întemeietorul academiei ecleziastice de pe Sfântul Munte, care a devenit cel mai important centru de dascăli, îndrumători înţelepţi, ca şi de martiri, oameni drepţi pe care poporul Greciei i-a avut. A fost adesea asuprit de greutăţile create de turci şi de alţi ierarhi. De fapt, turcii l-au îndepărtat din scaunul patriarhal de două ori. El a renunţat la rangul său slăvit şi a venit să fie ucenic, cu un grup de călugări, în Chilia Sfinţilor Apostoli, la schit, mai jos de biserica centrală de la Sfânta Ana. Deşi era foarte bătrân, el a lucrat împreună cu fraţii, cu grijă şi răbdare, în grădina de măslini. A fost admirat de fraţi pentru munca sa, perfecţiunea sa ascetică, răbdarea care trecea peste limitele muncii grele. Părinţii schitului, din respect pentru vârsta şi poziţia sa anterioară, i-au dat un măgar ca să-şi care uneltele şi tot ceea ce avea nevoie.
Într-o zi de vară s-a petrecut o întâmplare uimitoare. În timp ce urca cu măgarul un deal abrupt de la livadă spre schit, în cel mai greu loc, a văzut doi călugări prealuminaţi ce ştergeau sudoarea de pe faţa măgarului. În timp ce se plângea şi se certa cu ei despre aceasta, ei i-au spus: «Nu meriţi nici odihnă, nici ca faţa ta să fie ştearsă de sudoare, pentru că nu ai cărat tu încărcătura. Animalul a făcut toată munca».
De atunci, patriarhul n-a mai folosit animalul istovit şi, fără să se plângă, a cărat totul sus, de-a lungul abruptei Golgote a schitului, până la biserica centrală. Mai târziu, în chilia sa, ca şi un om îndreptat, a devenit un exemplu de ascultare şi lepădare de sine.
A murit în 1775, la o vârstă înaintată, cunoscându-şi dinainte moartea. În timpul ultimelor 24 de ore din viaţa sa a văzut părinţi binecuvântaţi şi îngeri care l-au făcut foarte fericit. Craniul său, care este încă păstrat în chilia sa, e gălbui la culoare, dovadă a vieţii sale virtuoase.

***

Acesta e şi cazul episcopului Teofan de Euboia, care seamănă cu povestea Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Nu avem date despre eveniment, dar admirabilul lucru al povestirii e smerenia omului pe care ea îl descrie.
Episcopul Teofan a venit la Sfântul Munte după o minune copleşitoare la care a fost martor, privind trupul neputrezit a unui nobil decedat. După ce a vizitat multe mănăstiri, a ales ca să stea la Noul Schit, unde şi-a ascuns identitatea cu grijă şi unde a ales să fie în ascultarea unui părinte dificil, numit Chiril.
Răbdarea şi îndelunga suferinţă a episcopului nu pot fi spuse în cuvinte; el părea un monah simplu, sub ascultare, care împlinea toate sarcinile şi ordinele pe care dificilul său părinte i le dădea. Au trecut doi ani, timp în care el a fost în această stare. Spre sfârşitul Postului Mare din al doilea an, un vas care venea din Euboia, încărcat cu felurite produse, a ancorat în portul schitului. Părinţii au mers la arsana să cumpere alimente pentru Paşti: ouă, brânză şi alte produse. Începătorul Teofan a mers şi el să-şi ia alimente. Dar căpitanul, care l-a recunoscut, a spus în faţa tuturor:
– Nu eşti tu, episcopul Teofan, care a dispărut cu doi ani în urmă? Şi a căzut la pământ, ca să i se închine.
Negând acestea, a spus:
– Trebuie să fie o greşeală, prietenul meu. Nu sunt eu acela. Probabil semăn cu cineva.
El s-a întors la schit hotărât să plece de acolo, de vreme ce a fost descoperit şi toţi bănuiau cine este. Părintele său l-a admirat ca pe un om de o mare smerenie şi răbdare, încât a căzut la picioarele lui, cerând iertare pentru felul lui crud de a fi cu el.
Episcopul Teofan a plecat în pustie, la Chilia «Izvorul Tămăduirii», şi a trăit acolo ca un simplu monah.

***

Ce putem spune despre duhovnicul Ignatie Katunakiotul? După sfârşitul fiecărei Liturghii, părintele său îl mustra, iar el nu se plângea niciodată. În schimb, spunea aceste cuvinte minunate:
– Părinţilor şi fraţilor, ascultaţi! Când părinţii noştri ne insultă şi ne pălmuiesc, nu trebuie să fim nici trişti, nici veseli şi trebuie să-i ajutăm, căci ei ne ajută să ne eliberăm de tridentul52 (Furcă cu trei dinţi care era considerată în antichitate ca simbol al puterii zeului Neptun [Nota editorului].) diavolului, care e mândria, egoismul şi aroganţa. Dacă trece o zi şi părintele meu Neofit nu mă insultă, sunt foarte trist şi spun sufletului meu: «Neimportantule! Nevrednicule părinte Ignatie, azi n-ai fost mustrat, aşa că ai grijă la tridentul diavolului, căci el va străpunge mai adânc în tine».

***

Un părinte foarte simplu spunea:
– Oamenilor învăţaţi li se întâmplă următorul lucru: caută să cerceteze cele dumnezeieşti. Dacă însă nu-ţi ajunge funia, de ce încerci să cobori în prăpastie?

***

Pustnicul român Enoh spunea:
– Monahul trebuie să fie smerit, nu să ajungă sus sau jos. Poate fi mântuit cu smerenia. Dar, oh, pentru preot este o povară dublă! Este foarte greu, sunt numai câţiva preoţi buni. De ce ar vrea cineva acest rang? Nu vrei să-ţi mântuieşti sufletul? Ai venit la Sfântul Munte să-ţi mântuieşti sufletul, nu să cauţi slavă. Fii simplu şi smerit. Doresc numai să-mi mântuiesc sufletul. Nu e alt lucru mai bun decât mântuirea sufletului.
Chiar dacă acest părinte trecuse de 75 de ani, el nu dădea nimănui voie să-l respecte. Se privea pe sine ca şi cum ar fi fost nimic. Cerea un pic de pâine ca să-i hrănească pe ceilalţi oameni în vârstă ca el, care erau slăbiţi şi istoviţi. Se pleca şi cerea binecuvântare de la toţi monahii, începătorii, oamenii mireni şi pelerini. Odată, a vrut să cumpere o desagă, dar era prea scumpă şi nu avea bani. Deodată a observat un sac de pânză obişnuit în colţul magazinului.
– Cât costă? l-a întrebat pe vânzător.
– Acesta nu costă nimic. Pentru ce îl vrei?
– Îl voi purta în spate în locul unui rucsac, a spus el.
– Ei bine, nu ţi-e ruşine să porţi un aşa lucru în spate?
Şi părintele Enoh a răspuns:
– De ce să fiu stânjenit, când sunt mai fără valoare decât acest sac!

***

Talentatul teolog şi ieromonah Hrisostom de la Marea Lavră a fost întrebat de patriarh dacă n-ar dori să fie hirotonit episcop. El a refuzat, alegând smerenia în locul înaltei slujbei ecleziastice, şi a spus:
– Nu voi renunţa la culionul de călugăr.

***

Cu câtva timp în urmă un important vizitator ortodox, străin, a cerut să-l întâlnească pe părintele Siluan. Ieromonahul N., membru al consiliului de conducere, i-a spus vizitatorului:
– Nu înţeleg de ce tu, un teolog învăţat, vrei să-l vezi pe părintele Siluan, un ţăran neînvăţat. Nu e nimeni altcineva cu mai multe cunoştinţe pe care ai vrea să-l întâlneşti?
Atunci vizitatorul a răspuns cu durere în suflet:
– Ca cineva să-l înţeleagă pe părintele Siluan, trebuie să fie foarte învăţat.
Acelaşi ieromonah N., neîmpărtăşindu-se nefericitul din dumnezeieştile experienţe ale sfântului, spuse odată cuiva:
– Mă întreb de ce merg la el. Cred că nu citeşte nimic.
– Nu citeşte nimic, dar face totul. Nu ca cei ce citesc mult, dar nu fac nici un lucru, i-a răspuns acel om.

***

Odată l-am întrebat pe un pustnic simplu, în vârstă:
– De ce lămâii dumitale sunt plini de fructe?
– Pentru că le-am aplecat crengile, fiul meu, a răspuns el.

***

Am întâlnit un călugăr tânăr care era sub ascultare, din a cărui gură nu au fost rostite niciodată cuvinte, după cum îl sfătuise părintele său duhovnicesc.

***

Sfântul Siluan de la Muntele Athos spunea:
– Acesta e cântecul meu iubit: În curând voi muri şi sărmanul meu suflet va coborî în iad. Acolo voi suferi singur, în sclavie şi întuneric, şi voi vărsa lacrimi amare. Cum să nu-L caut pe El? El m-a căutat întâi şi mi-a apărut mie, păcătosului… Domnul Însuşi m-a învăţat cum să mă smeresc: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». Astfel se câştigă împotriva vrăjmaşilor. Dar când mi-am mutat mintea de la gândul iadului, toate gândurile mele tulburătoare şi-au recăpătat puterea lor.

***

Un pustnic în vârstă ne spunea:
– Mulţi părinţi contemporani au înţeles că umilirile şi mustrările de la părinţii lor au fost folosite ca să ajute la curăţirea inimii de patimile mândriei şi îngâmfării şi astfel mulţi să guste din dulceaţa mântuirii sufletului lor. Deşi mulţi dintre ei nu au avut şcoală, ei au putut să interpreteze scrierile Sfântului Grigorie Teologul. După munca de peste zi, mulţi alergau la chilia lor, ca să se mângâie cu rugăciunea şi cititul. Au ajuns la asemenea înălţimi ale smereniei încât se considerau ultimii oameni.

***

Când toţi părinţii şi fraţii în Hristos îi urau «Rai bun» părintelui Teofilact de la Noul Schit, le spunea:
– Raiul nu-i un grajd, ca să mă primească pe mine, un animal!
Aşa era defăimarea de sine la părinţi.