Rugaciunea parintelui la moartea fiului sau a fiicei


Stapane, Doamne, Dumnezeul meu Cel milostiv si Preabun! Cel ce ai auzit oarecand glasul de durere al robului Tau lacob, care jelind pe fiul sau Iosif zicea: „plangand ma voi cobori in locuinta mortilor la fiul meu”. Tu insuti, indurate Doamne, Cel ce ai dat mangaiere lui David, imparatul si proorocul, care odinioara se tanguia zicand: „Abesalom, fiul meu, fiul meu Abesalom! mai bine muream eu pentru tine! Eu, pentru tine Abesaloame, fiul meu! fiul meu!”.
Iar dumnezeiescul Tau Fiu si Mantuitorul nostru, din mare milostivire pentru durerea de parinte, a inviat pe fiica lui Iair, pe fiul vaduvei din Nain, si cu aceeasi mila si indurare a tamaduit pe fiica femeii cananeence. Insuti, Preabunule si milostive Stapane, cauta din cer si vezi durerea inimii unui parinte, care isi vede astazi rapita o mare nadejde a vietii sale,- caci si in viata cea dreapta si buna a fiului meu (a fiicei mele) nadajduiam eu sa proslavesc, dupa cuviinta, puterea, intelepciunea, bunatatea si sfant numele Tau. Dar in fata tainelor nepatrunse pe care numai Tu singur le cunosti, gandul meu se indreapta la rugaciunea cea fierbinte pe care, inaintea sfintelor Sale patimi, Ti-a inaltat-o in gradina Ghetsimani iubitul Tau Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, zicand: „Parinte, de este cu putinta, treaca de la Mine acest pahar!”. Si, ca si El, plecandu-mi capul strig astazi catre Tine: „Doamne, fie voiaTa!”. Asemenea, ca si oarecand dreptul Iov la vestea mortii fiilor si a fiicelor sale, cu umilinta graiesc si marturisesc: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat”. Zdrobit de durere, dar cu neclintita credinta in Tine si in tainele cele nepatrunse, cer in aceasta clipa milostivirea si indurarea Ta, Doamne!
Da-i Doamne, sufletului sau (ei) usurare si iertare de toate gresalele ce a savarsit: cu lucrul, cu cuvantul sau cu gandul si il (o) aseaza pe el (ea), in locul de fericire vesnica, dimpreuna cu sfintii Tai ingeri, pentru ca acolo, la vremea cea hotarata de Tine, sa-l (o) pot gasi si impreuna sa cantam slava Ta cea necuprinsa. Ca Tu esti Dumnezeul milei si al indurarilor si al iubirii de oameni si Tie slava si multumita si inchinare inaltam: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.
Amin.

Imparatia aruncata


Imparatia aruncata

Heidegger spune ca omul este aruncat in lume, aruncat in grijile existentei, fara nici-o consolidare sau siguranta. De ce adica o existenta “de aruncat” in lume? Aceasta din cauza prapastiei de netrecut intre Dumnezeu si om – consecinta metafizica a lui “sola fide”. De altfel, numai printr-un climat protestant a putut lua nastere “filozofia nelinistirii” si teama de neant.

Iisus a spus altfel.

Imparatia cerurilor, comprimata intr-o samanta mica, a luat-o un Om si a aruncat-o in gradina Sa, lumea, si s-a facut copac mare si pasarile cerului s-au salasluit in ramurile lui.

Imparatia cerurilor nu este pantru pasari, ci pentru oamenii care traiesc “ca pasarile” – mai deprinse de pamant si firea pamanteasca, traind mai “in grija lui Dumnezeu” decat in grija vietii. Pasarile acestea sunt “vulturii” care se vor aduna ca sa judece lumea (I Corinteni 6:2), cand pamantul va fi starv.

Imparatia lui Dumnezeu este un aluat pe care l-a luat o femeie si l-a pus in trei masuri de faina (in firea omeneasca de acum intreita): sufletul, trupul si Duhul, pana a dospit toata.

Mergand Iisus spre Ierusalim, cineva L-a intrebat: “Doamne, oare putini sunt cei ce se mantuiesc?” Si a raspuns Iisus tuturora: “Nevoiti-va sa intrati pe poarta cea stramta (si cu chinuri, cum zice o cantare de la slujba inmormantarii), ca multi vor cauta sa intre si nu vor putea”.

Cu alt prilej a predicat cine-i poarta: “Eu sunt usa, prin Mine de va intra cineva se va mantui”. Deci, daca Iisus este Imparatia Cerurilor, samanta aruncata pe pamant, daca Iisus este Cel ce dospeste natura omului, in sensul Imparatiei lui Dumnezeu, iar pe de alta parte tot Iisus este usa acelei Imparatii, aceasta inseamna ca Iisus este Dumnezeirea transcendenta, data naturii noastre, pe care trebuie sa o dobandim, linistea impotriva neantului.

Atragem staruitor aminte oamenilor si cu toata gravitatea posibila: nu treceti cu usurinta peste Iisus! Mai bine declarati-va impotriva Lui, ca multi va veti lamuri. Caci daca ne vom tine mereu “ca nu-L stim cine este El”, pentru noi acestia, cele prescrise in cartea vesniciei vor merge inainte si se vor implini toate si ne vom afla ca ne-am incuiat usa, in loc sa ne-a deschidem si vom capata raspunsul cu care ne-am amagit si noi pe pamant: “va zice: Nu vă ştiu de unde sunteţi”, (Luca 13:25).

Marea nefericire a ramasilor pe dinafara este ca atunci vad ei fericirea dreptilor. Propriu-zis isi vad marea lor defectiune, care le-a pecetluit eternitatea. Pana atunci, adica acum pe pamant, acestia se tin de ochi ca sa nu-L vada pe Iisus. Atunci, cu natura transfigurata in vederea vesniciei, nu se vor mai putea tine (de ochi) sa nu vada destinul firii omenesti, pe care ei nu l-au admis.

Iadul nu se poate deschide mai bine.

Nici Imparatia lui Dumnezeu.