Martie 16


16 Martie


16- Martie - unsufletortodox


În această lună, în ziua a saisprezecea, pomenirea sfântului mucenic Sabin egipteanul.

Sfantul Sabin a fost din localitatea Ermuopole a Egiptului si a trăit pe vremea impăratului DiocleŢian. Pornindu-se prigoana impotriva crestinilor, el a iesit impreună cu alŢi crestini din cetate si s-au ascuns intr-o căsuŢă. Fiind căutat insă de inchinătorii la idoli, pentru că se bucura de multă cinstire printre crestinii de acolo, fiind si de neam ales si intrecand pe mulŢi cu ravna credinŢei sale, a fost in cele din urmă găsit. Si, fiind dus inaintea unui oarecare Arian, care era mai marele cetăŢii, a fost spanzurat si strujit intr-atata, incat bucăŢi din carnea lui cădea la pămant. Apoi a fost ars cu făclii aprinse si in cele din urmă legat fiind de o piatră a fost aruncat in raul Scamandru, luand in chipul acesta cununa muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Papa.

Acest sfant, văzand că lumea se găseste in primejdia de a se cufunda in idolatrie, infăŢisandu-se inaintea stăpanitorului locului unde trăia, l-a rusinat pe acesta, cu indrăzneala lui cea multă in Hristos. Fiind aruncat la pămant i s-a bătut mai intai trupul si apoi si faŢa cu toiege si a fost chinuit in multe chipuri, după care si-a dat duhul. Moastele lui au fost ridicate de cei din Licaonia, care avandu-le la ei se bucură si se veselesc.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Iulian cel din Cilicia.

Acest sfant era de fel din cetatea Anazervelor, care este a doua cetate din Ţinutul Ciliciei si era fiul unui demnitar grec si al unei mame crestine. InvăŢand de la mama lui credinŢa crestină si indeletnicindu-se cu citirea Sfintelor Scripturi, cand a ajuns la varsta de optsprezece ani a fost dus de către alŢii inaintea ighemonului locului aceluia. Si neplecandu-se a jertfi idolilor, a fost bătut peste tot corpul, după care a fost aruncat in inchisoare. Aducandu-si aminte aici de sfatul mamei lui, cand a fost scos din nou si intrebat, a răspuns că stăruie in credinŢa lui si vrea să moară in credinŢa lui Hristos. Deci, fiind aruncat intr-un sac plin de nisip si de serpi veninosi, a fost lăsat in mare si astfel a primit cununa muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Ioan cel din Mănăstirea Rufianelor, care în pace s-a săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Roman, cel din Parion, care de sabie s-a săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea sfinŢilor zece mucenici din Fenicia, care de sabie s-au săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Alexandru, papă al Romei, care în pace s-a săvârsit.

Sf. Mucenic Alexandru, Episcopul Romei, a fost timp de 10 ani pastorul Romei. El a fost ars de viu in ziua de 3 mai 119 din ordinul impăratului Hadrian (117- 138).

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Aninas, făcătorul de minuni.

Acest preacuvios părinte al nostru, incă de pe cand era tanăr, fără nici un fel de invăŢătură fiind, a iubit blandeŢea si linistea, trăind retras de toŢi ceilalŢi, in liniste. Cand a ajuns la varsta de cincisprezece ani, rămanand orfan de părinŢi, părăsind toate s-a dus in regiunea Neocezareea-pe-Eufrat. Si găsind acolo pe un monah oarecare cu numele Maiuma, care ducea o desăvarsită sărăcie de bunăvoie, a rămas langă el priveghind si rugandu-se. Atat de mare erau lipsurile in care trăiau acestia doi, incat de multe ori abia dacă mancau o singură dată la patruzeci de zile. Si intr-o astfel de stramtorare fiind, se bucurau tot atat de mult, ca si cum ar fi luat parte la o masă impărătească. După o oarecare vreme, invăŢătorul lui a voit să plece de acolo de unde se găseau si a si făcut aceasta. Dar fericitul Aninas, i-a grăit: „Iartă-mă, cinstite părinte, dar nu doresc să plec de aici” si a rămas acolo. De multe ori iesea si inainta in pustiul cel mai indepărtat, timp de douăzeci sau treizeci de zile, după care se intorcea din nou la chilia lui. Si infrangandu-si patimile trupului, a primit ca răsplată puterea de a imblanzi fiarele sălbatice. Pentru aceasta oriunde mergea, el era insoŢit intotdeauna de doi lei. Odată, chiar unul dintre lei, călcand intr-un spin ascuŢit si acesta intrandu-i adanc in labă, sfantul i l-a scos afară, i-a legat bine laba si astfel l-a făcut sănătos.

Vestea despre el alergand pretutindeni, mulŢime de bărbaŢi si de femei veneau la el, aducand cu ei tot felul de bolnavi si el, cu harul dumnezeiesc care sălăsluia in inima lui si numai cu rugăciunea ii tămăduia pe toŢi de orice boală erau cuprinsi. Lăsand deci pe toŢi acestia să vină la el in pustiu, el trăia mai departe in chilia lui, rugandu-se. Dar apă nu se găsea prin apropiere, ci se aducea tocmai de la raul Eufrat, care se găsea la depărtare de aproape opt kilometri. Mai inainte numai rar se aducea, pentru că sfantul fiind singur nici nu prea avea nevoie de ea. Dar cand mulŢimea celor ce veneau la el a inceput să fie din ce in ce mai mare, nevoia de apă de băut s-a făcut din ce in ce mai mult simŢită, de aceea el a construit un mic bazin in care să se adune apa de ploaie, care să poată fi intrebuinŢată de cei ce aveau nevoie de apă.

Dar si bazinul acesta golindu-se odată cu totul de mulŢimea care venise, si după aceasta venind incă si altă mulŢime de oameni, iar sfantul poruncind slujitorului său să scoată apă si pentru acestia, după ce slujitorul s-a dus si nu a mai putut aduna nici măcar un pahar de apă, din cauză că toată apa fusese intrebuinŢată, sfantul ridicandu-si ochii către cer si suspinand adanc, cu faŢa plină de seninătate, a zis din nou slujitorului: „Du-te, copile, in numele Domnului iŢi poruncesc: scoate apă si imparte celor ce au trebuinŢă”. Si slujitorul ascultand de porunca ce i s-a dat, s-a dus si, o, minune!, a găsit bazinul plin de apă si a strigat: „VeniŢi cu toŢii să vedeŢi un lucru minunat!” Si alergand cu toŢii si band din destul din apa aceasta foarte curată si rece, s-au minunat si au adus mulŢumită lui Dumnezeu.

După aceasta, sfantul, voind să ascundă faima acestei minuni, s-a gandit să aducă el insusi apă de la raul Eufrat, tot asa cum făcea si mai inainte. Deci, in timpul nopŢii, lucrul neapărat pe care-l făcea era să aducă apă de la Eufrat. Dar altă dată venind din nou mulŢime mare la el si apa terminandu-se, bătranul luand un vas de lut, a pornit spre rau. Nu s-a indepărtat insă nici măcar cat o aruncătură de piatră si s-a inapoiat. Cei care erau de faŢă socotind că bătranul sa inapoiat asa de repede din cauza slăbiciunii, au alergat cu toŢii intru intampinarea lui. Unul dintre ei luand din mainile bătranului vasul de lut, in care voise să aducă apă si văzandu-l că este plin, a strigat, zicand cu glas mare: „DaŢi toŢi slavă lui Dumnezeu, că braŢele bătranului izvorăsc apă vie!” Deci, alergand cu toŢii la vasul de lut si văzandu-l plin cu apă rece, s-au minunat si au inceput să se tarască la picioarele lui, rugandu-l cu căldură sa inceteze să mai săvarsească un astfel de lucru si să nu-si mai ia asupra-si pentru ei o atat de mare osteneală. Căci ziceau: „Dacă nu s-ar fi intamplat această minune, ai fi adus negresit apă tocmai de la raul Eufrat!” Dar bătranul, căzand si el la pămant, se numea pe sine pămant si cenusă, vierme si tot ce poate fi mai dispreŢuit si numai in felul acesta abia dacă a putut să-i linistească.

In vremea aceea Patriciu, episcopul Cezareii, auzind că sfantul aduce el singur apa, i-a trimis bătranului, ca să-l usureze, un animal obisnuit cu căratul apei. Dar un sărac oarecare, stramtorat de creditorul lui, venind la bătran, i-a povestit acestuia nenorocirea lui. Bătranul insă neavand nimic altceva cu care să-l ajute, si nelăsandu-l inima să-i dea drumul să plece neajutorat, dandu-i asinul pe care-l primise pentru căratul apei, i-a zis: „Vinde-l, copile, plăteste-Ţi datoria si scapă!” Deci, episcopul afland aceasta, i-a dat din nou, alt asin, zicandu-i: „Pe acesta nu Ţi-l dau in dar, ci numai ca să-Ţi care apă; iar cand voi avea nevoie de el, am să Ţi-l iau inapoi!” După puŢină vreme insă, venind la bătran un alt sărac si cerandui ajutor, iar sfantul neavand ce să-i dea, i-a dat asinul. Afland din nou si de acest lucru, episcopul a poruncit să se zidească un bazin mare, care se păstrează pană astăzi, pe care umplandu-l cu apă, cu ajutorul unor trimisi ai săi cu animale aducătoare de apă, le-a poruncit acestora să se intoarcă inapoi.

S-a intamplat, apoi, ca in regiunea aceea să se găsească un stalpnic despre care se dusese vestea. Dar acesta, prin lucrarea mestesugită a diavolului, a ajuns odată la o ceartă cu un oarecare, fiind rănit de o piatra aruncată de acesta. SimŢindu-se manat de o pornire lăuntrică să se răzbune impotriva celui ce il lovise cu piatra si să se apere impotriva tuturor celor ce săvarseau neoranduială, căci stalpnicul socotea că asa se cuvine să facă, omul acesta al lui Dumnezeu, Aninas, cunoscand aceasta mai dinainte prin Duhul Sfant, scriind cele ce se cuvine stalpnicului, i-a trimis scrisoarea printr-un leu. Ucenicul stalpnicului, văzand leul s-a inspăimantat, cuprins fiind de frică. Dar inŢelegand că leul aducea o scrisoare, apropiindu-se de el, i-a luat scrisoarea si a dat-o stalpnicului, care, după ce a citit-o, s-a umplut de căinŢă si lăsand răzbunarea in seama lui Dumnezeu, i-a răspuns fericitului Aninas, tot prin leu, aducand multe mulŢumiri lui Dumnezeu si slujitorului Său, pentru sfaturile primite la vreme.

Odată, o femeie, cuprinsă de o boală grea, urca spre locul unde se găsea sfantul. Un barbar insă iesindu-i in cale si năpustindu-se asupra-i ca să o necinstească, numai cu chemarea in ajutor a numelui sfantului, barbarul deodată s-a imblanzit si intinzand mana ca să-si ia arma pe care mai inainte de a se năpusti asupra femeii o infipsese in pămant, a găsit-o că prinsese rădăcini. Minunandu-se deci si el de acest lucru cu totul neobisnuit a alergat si el către sfantul Aninas. Si ajungand la el, după ce a fost catehizat, a fost botezat, rămanand mai departe pe langă sfant si devenind, cu timpul, un bărbat foarte incercat in viata duhovnicească. Iar femeia după ce a primit vindecarea de care avea nevoie, a plecat, bucurandu-se.

Multe alte minuni si lucruri mai presus de fire au fost săvarsite de acest sfant, dar nu le mai arătăm aici, cu toate că si pe acestea arătate mai sus le-am infăŢisat fără să vrem.

Deci trăind timp de nouăzeci si cinci de ani in sihăstria lui si neplecand catusi de puŢin de acolo, cand a ajuns la varsta de o sută zece ani, după ce a vestit de mai inainte multe vedenii pe care le-a avut cu privire la viitor, simŢind că i-a venit sfarsitul, a adunat la sine pe toŢi cei care făceau parte din frăŢietatea in fruntea căreia se găsea, a ales pe unul dintre fraŢi, care intrecea pe toŢi ceilalŢi in virtute si a zis: „Pe acesta l-a pecetluit Dumnezeu ca păstor al vostru, in locul meu”. Si zicand acestea a arătat pe fratele despre care era vorba, l-a imbrăŢisat si i-a binecuvantat pe toŢi. După aceasta trăind incă sapte zile, s-a mutat la Domnul in ziua a saisprezecea a lunii martie.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Hristodul (1020-1093), făcătorul de minuni, întemeietorul Mănăstirii Sfântului Ioan.

Teologul din Patmos. Sfantul Hristodul, care era de loc din regiunea Neceea, in Bitinia, a fost copilul unor crestini binecredinciosi, Teodor si Ana, si a primit la botez numele de Ioan. A luat schima monahală de tanăr, primind numele de Hristodul („robul lui Hristos” in greceste). A dus mai intai viaŢă călugărească in mai multe locuri, pentru ca mai apoi să primească acordul si ajutorul material al impăratului Alexie I Comneanul (care a domnit in 1081-1118), si asa a zidit in insula Patmos o biserică si o mănăstire in cinstea sfantului Ioan Evanghelistul. Aceste clădiri au rămas pană astăzi. Cand insă arabii musulmani au atacat Patmosul, sfantul a trebuit să se refugieze, impreună cu ucenicii săi, in Evia (Epir), unde a si murit, către sfarsitul secolului al XII-lea (+1093), intr-o zi de 16 martie. Mai tarziu, ucenicii săi au aflat moastele sale intregi, si le-au adus in mănăstirea ctitorită de el in Patmos, unde se găsesc pană astăzi, si sunt izvor de multe vindecări si minuni pentru cei care cer mijlocirea sfantului cu credinŢă.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Reclame

Martie 5


5 Martie


5- Martie - unsufletortodox


În această lună, în ziua a cincea, pomenirea Sfântului Cuviosului Mucenic Conon, cel din Isauria.

Sfantul Conon a trăit pe vremea sfinŢilor apostoli. Era fiul lui Nestor si al Nadei, dintr-un sat numit Vidani. PărinŢii săi, la vremea cuvenită l-au căsătorit, dar el a dorit să trăiască cu femeia lui in feciorie. Se zice că insusi arhanghelul Mihail l-a invăŢat credinŢa in Hristos, l-a botezat in numele de viaŢă făcătoarei Treimi, l-a impărtăsit cu Preacuratele Taine si i-a dat puterea de a săvarsi lucruri minunate. Drept aceea el a plecat si pe femeia lui Ana (căci asa se numea aceasta), să fie de un gand cu dansul si să trăiască laolaltă in feciorie si a botezat si pe părinŢii lui, după ce i-a adus mai intai la credinŢa lui Hristos. Apoi, a induplecat pe tatăl său Nestor să sufere mucenicia pentru Hristos. Pe inchinătorii la idoli care voiau să aducă jertfă unui demon intunecat si necurat ce se găsea intr-o pesteră, i-a făcut să cunoască pe Dumnezeul tuturor.

Sfarsitul său mucenicesc a fost astfel: cand ighemonul Magnus a venit in Ţinutul acela, aducand cu sine poruncile impărătesti, sfantul a fost prins si adus inaintea lui, si a fost bătut cumplit. Cand mulŢimea a auzit despre aceasta a alergat ca să scoată pe sfant din mainile ighemonului si să-l pedepsească pe acesta pentru fapta făcută. Ighemonul afland aceasta, a fugit; iar mulŢimea dezlegand pe sfant si stergandu-i rănile de sange, l-a adus la casa lui, unde a mai trăit doi ani, după care s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Conon, grădinarul.

Acest sfant era din Nazaretul Galileii si a trăit pe vremea impăratului Decius. Deci, plecand de acolo, a venit in cetatea Pamfiliei, care se chema Mandron si aici, făcandu-si o grădină in locul ce se zice Carmela, ingrijea de ea, scoŢandu-si hrana de care avea nevoie. Si era atat de cinstit si de curat cu inima, incat atunci cand au venit cei ce căutau să-l prindă, găsindu-l pe camp si indreptandu-si cuvantul către el, li s-a inchinat lor din tot sufletul. Cand acestia i-au arătat pricina pentru care au venit la el, cum că ighemonul Publius il cheamă, el le-a răspuns: dar ce nevoie are el de mine, că eu sunt si crestin? Să cheme la el pe cei ce sunt de un cuget si de o credinŢă cu el. După ce a fost legat si a fost adus inaintea ighemonului si neimplinind porunca acestuia de a aduce jertfă idolilor, i s-a bătut cuie de fier in picioare si a fost silit să meargă asa inaintea unui car.

Atunci el, iesind si căzand in genunchi si rugandu-se lui Dumnezeu, si-a dat duhul.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui Marcu monahul („Ascetul”), făcătorul de minuni.

Acest sfant fiind iubitor de osteneală intru toate, s-a dat pe sine totodată, si cercetării Sfintelor Scripturi si a ajuns la desăvarsirea cea mai inaltă in sihăstrie si in virtute. Mărturie despre acestea sunt scrierile rămase de la el (in Filocalia romanească, volumul 1), care sunt pline de tot felul de invăŢătură si de folos; si lucrarea minunilor i-a fost incredinŢată de Mantuitorul Hristos. Dintre minunile acestea este nevoie să istorisim aici una: pe cand sfantul se găsea odată in curte si se cerceta pe sine insusi, a venit la dansul o hienă sălbatică, aducand cu sine pe puiul ei care era orb si intr-un chip umilit s-a rugat de sfant să se milostivească de ea si să vindece orbirea puiului ei. Iar sfantul scuipand asupra ochilor celor bolnavi si rugandu-se, i-a dat vederea. După cateva zile hiena i-a adus o piele mare de berbec ca mulŢumire pentru că i-a vindecat puiul. Dar sfantul nu a primit-o, pană ce hiena nu i-a făgăduit că pe viitor nu va mai ataca oile săracilor. Dacă sfantul era atat de milostiv faŢă de firea celor necuvantătoare, cat de milostiv trebuie sa era faŢă de oameni, cărora insăsi părtăsia firii le cere să fie plini de indurare?

Atat de mare era curăŢia sfantului, incat preotul mănăstirii spunea sub jurămant că el nu a dat niciodată Sfintele Taine monahului Marcu; ci, ori de cate ori acesta venea să se impărtăsească, era impărtăsit de un inger, căruia i se vedea numai mana din cot, Ţinand linguriŢa, cand sfantul se impărtăsea. Sfantul se depărtase de toate grijile si zgomotele lumii cand era in varstă de patruzeci de ani; si petrecand intru sihăstrie saizeci de ani, s-a mutat către Domnul. Era mic de statură, spanatic la barbă si avea capul luminat pe dinlăuntru de harul Duhului Sfant.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Evloghiu din Palestina.

Sf. Mucenic Evloghiu era din Palestina. După moartea părinŢilor săi păgani, el si-a dat toată mostenirea săracilor, devenind un pelerin prin Palestina si convertind păganii la credinŢa crestină. In timpul unei persecuŢii el a fost arestat, torturat in mod groaznic si decapitat.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Evlampiu.

Sf. Mucenic Evlampiu a trăit in Palestina si i s-a tăiat capul pentru credinŢa sa in Hristos.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Arhelau si a celor împreună cu dânsul o sută cincizeci si doi de mucenici, care prin sabie s-au săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Ioan Bulgarul, care a mărturisit în Constantinopol, la anul 1784, si care prin sabie s-a săvârsit.

Sfântul Nou Mucenic Ioan s-a născut in Bulgaria in anul 1765. Musulmanii, crezand in mod fanatic că dacă vor converti cat mai mulŢi crestini la credinŢa lor ei vor fi salvaŢi si vor avea in viaŢa de dincolo abundenŢă de hrană si desfătări cu fecioare, foloseau toate metodele, bune si rele de a-i convinge pe crestini.

Pe cand era doar un copil, Ioan isi petrecea mult timp cu musulmanii si, incetincet, a renunŢat la Hristos, urmand credinŢa musulmană. Pe cand avea saisprezece ani, si-a revenit din rătăcire, căindu-se amarnic pentru greseala sa. Sf. Ioan a fugit la Muntele Athos, in Marea Lavră, unde a petrecut in pocăinŢă, sub ascultarea unui părinte. El a dus o viaŢă monahală strictă timp de trei ani si totusi, constiinŢa nu-i da pace. Astfel, cu binecuvantare de la duhovnic, el s-a decis să plece la Constantinopol si să mărturisească public pe Hristos, chiar să-si verse sangele pentru a spăla păcatul apostaziei de care se simŢea vinovat.

Tanărul călugăr s-a imbrăcat ca un turc, lucru care nu i se permite unui crestin să facă si, ajungand in Constantinopol, s-a dus direct la biserica Hagia Sophia, care a fost transformată in moschee. In faŢa musulmanilor si-a făcut semnul Sfintei Cruci si a inceput să spună rugăciuni crestine. Cu voce tare povestea cum el s-a născut crestin dar a căzut in rătăcire si s-a depărtat de credinŢa lui Hristos. Striga mai departe cum că vrea in acel moment să se lepede de falsa credinŢă musulmană si să se intoarcă din nou la Hristos.

Auzind aceste cuvinte, turcii au innebunit de manie, l-au prins si l-au torturat in felurite chipuri. „Leapădă-te de Hristos,” strigau ei, „si intoarce-te la credinŢa musulmană, altminteri vei muri.”

Sf. Ioan a răspuns: „Fără Hristos, nu există salvare.”

Agarenii furiosi l-au tarat pe sfant in curte unde i-au tăiat capul. In acest fel, Sf. Ioan a primit coroana muceniciei in 1784, la varsta de 19 ani.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Martie 2


2 Martie


2- Martie - unsufletortodox


În această lună, în ziua a doua, pomenirea sfântului sfinŢitului mucenic Teodot, episcopul Cirenei, din insula Cipru.

Sfântul Mucenic Teodot, născut in GalaŢia – Asia Mică, era Episcopul Cirenei din Cipru. In timpul unei persecuŢii a crestinilor din timpul păganului impărat Liciniu (311-324), Sf. Teodot il mărturisea pe Hristos fără oprelisti, cerandu-le păganilor să lase deoparte idolii si să se inchine la adevăratul Dumnezeu. Sabin, ighemonul insulei Cipru, a ordonat arestarea episcopului si aducerea sa la judecată.

Auzind de porunca ighemonului, episcopul n-a mai asteptat după soldaŢi ci s-a dus singur la ighemon, spunandu-i: „Eu, cel pe care-l cauŢi, sunt aici. Am venit să-l propovăduiesc pe Domnul Dumnezeul meu. ” Ighemonul a hotărat să fie bătut fără milă, să-l suspende de un copac si să-i scrijelească trupul cu obiecte ascuŢite, după care l-a aruncat in inchisoare. După cinci zile, Sf. Teodot a fost dus in faŢa ighemonului care, a presupus că după atatea chinuri, sfantul a renunŢat la credinŢa lui ca să nu mai sufere mai mult.

Cu toate acestea, Sf. Teodot nu a incetat să-L proslăvească pe Hristos. La inceput, l-au pus pe un grătar de fier sub care au aprins un foc; apoi i-au bătut cuie in tălpi si l-au pus să meargă. MulŢi dintre martorii suferinŢelor martirului au fost atat de impresionaŢi de răbdarea cu care acesta indura chinurile si de inspiraŢia divină a cuvintelor sale, incat au crezut ei insisi in Hristos. Auzind acestea, Sabin a ordonat să oprească tortura si să-l arunce pe sfant in inchisoare.

In timpul Sf. Constantin Cel Mare (prăznuit in 21 mai), crestinilor li s-a permis să-si manifeste credinŢa si printre cei eliberaŢi din inchisori s-a aflat si Sf. Teodot. Acesta s-a intors in Cirene si după doi ani in scaunul episcopiei, a adormit intru Domnul in pace prin anul 326.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Isihie Sincliticul.

Acesta a trăit pe vremea impăratului Maximilian, fiind intaiul slujitor al palatului impărătesc si făcand totodată parte si din senat. După porunca impăratului ca toŢi crestinii care erau in armată, dacă nu se vor lepăda de Hristos, să fie dezbrăcaŢi de uniformă si să petreacă viaŢă de rand, Isihie a fost dezbrăcat de vesmintele cele de mult preŢ cu care era imbrăcat, a fost imbrăcat mai departe cu o haină proastă de lană fără de maneci si a fost dus ca să trăiască laolaltă cu femeile. După aceasta, impăratul chemandu-l la sine l-a intrebat dacă nu se rusinează că a fost coborat din cinstea de magistru la felul acela de vieŢuire cu totul necinstit, de vreme ce el, ca impărat, nu poate să aseze pe crestini in vredniciile si la puterea pe care Isihie o avea mai inainte. Dar sfantul Isihie spunand că cinstea din veacul acesta este trecătoare si că numai cinstea pe care o are cineva inaintea Domnului Hristos este vesnică si nesfarsită, impăratul a poruncit să i se lege o piatră de moară de gat si să fie aruncat in raul care se cheamă Oronte si in care sfantul si-a găsit sfarsitul său fericit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Cvint, făcătorul de minuni.

Acest sfant s-a născut in Frigia si a invăŢat acolo dreapta credinŢă. Ducandu-se apoi in satul Neolida, impărŢea milostenii celor lipsiŢi. Dar in vremea impăratului Aurelian, ighemonul Rufin il indemna să jertfească idolilor, sub ameninŢarea cu moartea. Cum insă sfantul Cvint cu rugăciunea lui a vindecat pe ighemon de demonul de care era cuprins, acesta l-a lăsat in pace. Si iarăsi fiind prins de cei ce se aflau la templul idolilor, deoarece intamplandu-se la un cutremur, templul si toate statuile care se găseau in el au căzut la pămant, cei ce-l Ţineau prins pe sfant au fugit si l-au lăsat slobod. La patruzeci de zile de la cutremur venind in fruntea locului aceluia conducător Clearh si acesta fiind om superstiŢios si plin de teamă faŢă de religia idolilor, a poruncit ca sfantul Cvint să fie din nou prins si să i se zdrobească fluierele picioarelor. Dar acestea indată, cu puterea lui Hristos, sau făcut din nou sănătoase. Iar după zece ani, de la zdrobirea picioarelor lui, timp in care mergand din loc in loc vindeca toată boala si toată slăbiciunea si ajuta pe săraci, s-a mutat la Domnul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Nestor si a sfântului mucenic Tribimiu.

Acesti sfinŢi erau de fel din cetatea chiverioŢilor din Pergam. In vremea impărăŢiei lui Decius cel nelegiuit, fiind adusi de inchinătorii de idoli inaintea conducătorilor cetăŢii si mărturisind pe Hristos au fost chinuiŢi in multe chipuri; dar pentru că au rămas neinduplecaŢi in credinŢa lor, li s-au tăiat capetele cu sabia.

Tot în această zi, pomenirea sfântului apostol Parmena, unul din cei sapte diaconi.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Troadiu si a celor împreună cu dânsul, care au pătimit mucenicia pe vremea împăratului Decius.

Sfantul Mucenic Troadiu a suferit pentru Hristos in Pontus Neocezareea, sub impăratul Decius (249-251), indurand torturi oribile. Sf. Grigorie al Neocezareei (prăznuit in 17 noiembrie) i-a proorocit acestuia mucenicia si i-a văzut suferinŢele printr-o viziune. De asemenea, el i-a văzut sufletul cum iesea din trup, odihnindu-se in bucuria cea cerească.

Tot în această zi pomenirea sfintei fecioare Eutalia, care de sabie s-a săvârsit.

Sfanta Eutalia a trăit in Sicilia si avea mama pe o femeie greacă după neam, care era bolnavă de curgere de sange si care isi găsise in cele din urma vindecarea in urma rugăciunilor sfinŢilor mucenici Alfiu, Filadelf si Ciprin. Pentru aceasta, crezand in Hristos, s-a botezat impreună cu Eutalia, fiica ei. Un alt fiu al ei, cu numele Sermilian, auzind aceasta, a prins-o si a voit să o strangă de gat, dar scoasă fiind din mainile lui de către o slujitoare a ei, a fugit. Sora lui, Eutalia, defăimand cu cuvinte aspre fapta cea cu totul urată pe care o incercase asupra mamei lor, acesta a intrebat-o: nu cumva si tu esti crestină? Da, i-a răspuns sfanta. Iar nelegiuitul acela, dezbrăcand-o, a biciuit-o cumplit si a dat-o unuia dintre servitori, ca să o batjocorească. Rugandu-se insă sfanta, servitorul a orbit. Văzand aceasta Sermilian i-a tăiat capul cu sabia.

Tot în această zi pomenirea sfinŢilor mucenici Andronic si Atanasia, care de sabie s-au săvârsit.

Tot în această zi pomenirea sfântului părintelui nostru Nicolae, preotul din Plana (Grecia).

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Februarie 20


20 Februarie


20- Februarie - unsufletortodox


In această lună, ziua a douăzecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru, Leon, episcopul Cataniei, făcătorul de minuni.

Acest sfant se trăgea din Ravena, fiind fiu de părinŢi de neam ales si binecredinciosi. Din pricina curăŢiei vieŢii lui, a nevoinŢei si grijii faŢă de cugetul său, trecand după lege prin toate sfinŢitele trepte, prin dumnezeiască alegere, a fost făcut intaistătător al mitropoliei Cataniei, care se afla in insula Siciliei. Leon, potrivit cu numele lui, ca un leu plin de indrăznire si strălucind ca un luminător, a luminat pe toŢi, avand grijă de suflete, ajutorand văduvele si ingrijindu-se de toŢi. A ridicat o biserică mare, in cinstea bunei biruitoare muceniŢe Lucia si a ars pe Iliodor cel ce făcea cu farmecele semne si minuni. Acest Iliodor, făcandu-se cunoscut in mijlocul poporului ca făcător de minuni si de năluciri, a cutezat să săvarsească si asupra Bisericii lui Dumnezeu, mestesugirile lui cele rele. Atunci fericitul, prinzandu-l cu nevoinŢă in mainile lui si legandu-l cu sfantul epitrahil, a poruncit să fie aprins in mijlocul cetăŢii foc mare, si mărturisind toate farmecele lui, a intrat cu el, Ţinandu-l legat de grumaz, in mijlocul focului; si n-a iesit sfantul din foc pană nu a făcut pe acel ticălos cenusă si spuză. Faptul acesta a făcut pe toŢi să se mire, nu numai pentru că sfantul a rămas nevătămat, ci si pentru că focul nu s-a atins nici de vesmintele sale. Deci, mergand vestea pretutindeni in lume de această minune si ajungand si la urechile impăraŢilor Leon si Constantin, acestia au trimis de a adus pe sfant, si i-au cerut să se roage pentru dansii. Acest cuvios părinte a fost mare intru minuni, nu numai in timpul vieŢii, ci si după săvarsirea din viaŢă.

Tot in această zi, pomenirea sfantului mucenic Sadoc episcopul si a sfinŢilor ce s-au săvarsit impreună cu dansul, o sută douăzeci si opt la număr.

Sf. Mucenic Sadoc, Episcopul Persiei si cei 128 de martiri au suferit impreună cu dansul in Persia, sub impăratul Savoriu al II-lea. Sf. Sadoc era succesorul mucenicului Simeon (prăznuit in 17 aprilie). Odată, Sadoc a avut un vis in care Sf. Simeon ii povestea despre cum a pătimit el insusi moartea ca martir. InfăŢisat in mare slavă la capătul unei scări care ducea in rai, Sf. Simeon i-a spus: „Ridică-te pană la mine, Sadoc, nu-Ţi fie teamă. Ieri m-am ridicat eu, astăzi te vei ridica tu.”

La puŢin timp, impăratul Savoriu a reinceput persecuŢia impotriva crestinilor, dand ordin ca Sf. Sadoc impreună cu clerul si enoriasii săi să fie prinsi si arestaŢi. In total, 128 de oameni au fost arestaŢi, dintre care si nouă fecioare. Acestia au fost torturaŢi in inchisoare timp de 5 luni, cerandu-li-se lepădarea de Hristos si inchinarea la zeul soarelui si al focului. Curajosii martiri au răspuns: „Noi suntem crestini si ne inchinam la un singur Dumnezeu”. ToŢi au fost condamnaŢi la tăierea capului cu sabia.

Tot in această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Visarion.

Acest cuvios părinte al nostru Visarion s-a născut trupeste in Egipt. După ce s-a făcut mai mare si a fost invăŢat Sfintele Scripturi, a strălucit intru inima lui lumina cea sfantă. Pentru aceasta din fragedă varstă a iubit pe Dumnezeu foarte, neintinand in nici un fel sfantul botez pe care-l primise in pruncie. Astfel, suinduse intr-un loc pustiu, se nevoia ca fiind fără de trup; si defăimand trupul ca ceva stricăcios, a supus tot răul binelui si a avut ajutor pe Dumnezeu, pe Care il iubea. Păzind curat chipul lui Dumnezeu, cu toată puterea săvarsea aceleasi lucruri ca si proorocii cei mari, cei care au vorbit cu Dumnezeu aievea. Astfel dacă Moise, temelia tuturor proorocilor, prin lemn a prefăcut apele cele amare in ape dulci, inchipuind Crucea Domnului, ca să linistească pe iudeii ce carteau, acest fericit, mergand odată cu ucenicul său pe cale, neavand apă si fiind arsi de sete, prin insemnarea Crucii in văzduh, a prefăcut apa mării, din sărată si cu neputinŢă de băut in apă dulce si rece si bună de băut; din care si indestulandu-se impreună cu alŢii mulŢi, au mulŢumit lui Dumnezeu. Si tot astfel după cum Iosua Navi, oarecand, biruind pe Amalic a oprit soarele din drumul său, pană ce a infrant pe dusmani, si acest fericit, aflandu-se odată intr-un loc oarecare si spre folosul multora vorbind si fiind vremea spre seară, cerand de la Dumnezeu, a oprit soarele pană ce a săvarsit invăŢătura. A coborat apoi apă din cer, ca si Ilie, de mai multe ori, cand unii au cerut de la el aceasta. Proorocul Elisei, oarecand, cu cojocul lui Ilie a trecut Iordanul, fără să se ude; iar fericitul acesta in loc de Iordan a trecut Nilul, folosindu-se in loc de cojoc de semnul crucii. Asemenea si alte semne făcand cu puterea Crucii, si pană la adanci bătraneŢi slujind lui Dumnezeu, s-a mutat către vesnicele locasuri.

Tot in această zi, pomenirea celui dintre sfinŢi părintelui nostru Agaton, papă al Romei.

Acest cuvios părinte al nostru si făcător de minuni Agaton era din Italia, fiu de părinŢi crestini, cucernici si bine cinstitori, care, ostenindu-se, l-au invăŢat toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată si folositoare. Căci atat de mult s-a folosit si s-a umilit, incat, după ce au murit părinŢii săi, a adunat toată bogăŢia lor si chemand odată pe săraci le-a impărŢit-o pe toată si s-a dus la o mănăstire, unde s-a făcut monah. Si imbrăcandu-se in chipul ingeresc, slujea lui Dumnezeu ziua si noaptea, făcand rugăciuni pentru lume. Si se nevoia atat de mult spre fapta bună, iar fapta bună nu se ascunde, a ajuns papă al Romei. Si bine impodobind această vrednicie, in pace s-a mutat către Domnul.

Tot in această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Chindiu, episcopul Pisidei.

Tot in această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Plotiu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

Ianuarie 9


9 Ianuarie


9- Ianuarie - unsufletortodox


În aceasta luna, în ziua a noua, pomenirea sfântului mucenic Polieuct.

Polieuct si Nearh au fost doi ostasi, buni prieteni între ei, în zilele împaratului Deciu, la anii 250. Locuinta lor era în Meletina, cetatea de capetenie a Armeniei. Credinta lor era deosebita: Nearh era crestin, iar Polieuct, cu toate ca era pagân, avea însusiri de crestin si mare înclinare sa ajunga crestin. Împaratul a dat porunca foarte aspra împotriva crestinilor. Aceasta porunca a tulburat adânc pe Nearh, nu de teama chinurilor, ce-l amenintau, ci de teama ca nu cumva prietenia lui cu Polieuct sa se rupa, sau sa se raceasca, din pricina acestei porunci, care ameninta cu pedepse pe crestini, si fagaduia daruri si cinste celor ce ramâneau pagâni, sau se întorceau la credinta pagâna. Nearh era atât de amarât, încât Polieuct, aflând pricina amaraciunii lui, si-a deschis inima, spunându-i: „nu te teme ca porunca împaratului are sa ne desparta; în noaptea aceasta am vazut pe Hristos, la Care tu te închini; El m-a dezbracat de haina mea murdara si m-a îmbracat cu una luminoasa, m-a urcat pe un cal înaripat si mi-a zis sa-I urmez Lui. Aceasta vedenie m-a hotarât cu totul sa fac ceea ce gândeam de mult; caci numai numele de crestin îmi lipseste. Ai bagat de seama ca ori de câte ori mi-ai vorbit de marele vostru Mântuitor, eu te-am ascultat cuviincios; si ca atunci când mi-ai citit viata si învataturile Lui, am ramas uimit de sfintenia faptelor si cuvintelor Lui? O, Nearh, daca m-as crede vrednic sa merg la El, fara sa-I cunosc tainele si fara sa fiu bogat, ai vedea izbucnind dorinta pe care o am sa mor pentru slava Lui si pentru întarirea vesnicelor lui adevaruri!” Nearh l-a lamurit spunându-i ca tâlharul cel cuminte, de pe cruce, a dobândit grabnic cerul, fara sa fi fost botezat. Auzind aceasta, Polieuct, plin de râvna, a smuls porunca împaratului, a scuipat-o, a rupt-o în bucati si a aruncat-o în vânt; si vazând idolii pe care pagînii îi duceau spre altare, la închinare, i-a smuls de la cei ce-i purtau, i-a aruncat la pamânt, si i-a calcat în picioare. Toata lumea, împreuna cu Nearh, prietenul sau, a ramas uimita de aceasta fapta neasteptata.

Felix, care era socrul lui Polieuct si care avea împuternicire de la împarat sa prigoneasca pe crestini, a vazut cu ochii lui ce a facut ginerele sau si s-a îndurerat vazându-si pierdute nadejdea si sprijinul familiei sale. De aceea, Felix a încercat sa zdruncine statornicia lui Polieuct, întâi cu vorbe frumoase, apoi cu amenintari si la urma cu lovituri peste fata, date de calaii pe care îi avea. Dar nu a ajuns la nici un capat. Si atunci Felix a trimis pe fiica sa, Paulina, sotia lui Polieuct, cu nadejdea ca lacrimile ei vor avea mai mare putere asupra barbatului sau, decât mestesugirile si asprimea tatalui. Dar nimic n-a dobândit nici prin fiica sa; ci, dimpotriva, taria lui Polieuct a adus la credinta crestina pe multi pagâni. Si atunci Felix, nemaiavând ce face, a dat porunca sa i se taie capul. Si sfântul mucenic Polieuct, fara alt botez decât cel al sângelui sau, s-a dus sa ia în stapânire marirea pe care Dumnezeu a fagaduit-o tuturor acelora care se vor lepada pe sine, pentru numele Lui.

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului parintelui nostru Eustratie, facatorul de minuni.

Acest cuvios parinte a fost din satul cu numele Vitiani, asezat în tinutul Tarsiei, din tara optimatilor; parintii lui se numeau Gheorghe si Megheta: si aveau multa avere. Fiind bine crescut si învatat de parintii sai, când a împlinit vârsta de douazeci de ani, a fost cuprins de dragostea dumnezeiasca. Pentru aceasta, lasându-si parintii, s-a retras în muntele Olimpului si s-a dus la Mânastirea Avgarilor în care straluceau prin sihastrie si viata îmbunatatita Grigorie si Vasilie, unchii sai dupa mama. Fiind primit de unchii sai, Evstratie a fost tuns în monahism. Deci dobândind ceea ce-si dorise, slujea tuturor fratilor cu inima bucuroasa si cu smerita cugetare; nu era stapânit de nici un gând lumesc; nu avea decât o haina de par si o patura, pe care se culca, acolo unde gasea loc sa se odihneasca putin, caci nu avea loc anumit pentru somn. Se spune ca, dupa ce s-a facut monah, n-a dormit niciodata cu fata în sus, nici pe partea stânga, în cei saptezeci de ani cât a sihastrit. Savârsindu-se din viata egumenul mânastirii, s-a încredintat acestui mare Evstratie egumenia, pe care a primit-o, lasându-se înduplecat de rugamintea fratilor.

Iar în acel timp, Leon cel cu numele de fiara, adica Armeanul, întorcându-se biruitor de la razboiul împotriva bulgarilor, s-a sculat împotriva evlaviosului împarat Mihail Rangavi, Curopalatul, l-a legat, l-a lipsit de femeie si de copii, l-a tuns calugar si l-a surghiunit în ostrovul Protis de lânga Constantinopol. Nelegiuitul acesta, Leon, se silea sa înnoiasca iarasi eresul necinstirii de icoane, care de multi ani era stins. Atunci toti crestinii au fugit parasindu-si casele. Atunci si acest cuvios Evstratie, la îndemnul marelui Ioanichie, cel din Olimp, si-a lasat mânastirea si s-a dus în patria sa. Iar când Biserica si-a reluat stralucirea de mai înainte prin ridicarea si cinstirea sfintelor icoane, sub împaratia lui Mihail si a Teodorei, în anii 842, atunci purtatorii de biruinta parinti, întorcându-se la mânastirile lor, s-a întors si sfântul Evstratie la mânastirea sa.

El toata ziua se ostenea cu fratii, la muncile cele trupesti, iar noaptea o petrecea cu nedormire si cu îngenuncheri. Si nu numai aceasta, ci si când se citea si se cânta Canonul, fericitul acesta intrând în sfântul altar, sta de la început pâna la sfârsit, zicând cu umilinta întru sine: „Doamne miluieste-ne”. Si minunile câte s-au facut de el, nu este cu putinta sa se scrie, fiind foarte multe la numar. Aceste minuni erau semn preaadevarat ca el a bineplacut lui Dumnezeu.

Iar când i s-a apropiat sfârsitul, a chemat pe toti ascultatori si monahii si le-a zis: „Fratilor si parintilor, vremea vietii mele a luat sfârsit, deci, fiii mei iubiti, paziti fagaduinta sfintei schime ce ati primit, stiind ca lucrurile de fata sunt vremelnice si desarte, iar cele viitoare sunt vesnice. Deci, sârguiti-va, fiii mei, ca sa va învredniciti partii celor mântuiti”. Acestea zicând, s-a închinat, a înaltat mâinile si ochii catre cer si a zis: „Doamne, în mâinile Tale pun duhul meu”. Si îndata a adormit somnul odihnei. A trait nouazeci si cinci de ani.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Ianuarie 2


2 Ianuarie


2- Ianuarie - unsufletortodox


În această lună, în ziua a doua, pomenirea celui între sfinŢi părintele nostru Silvestru, papă al Romei.

Sfântul Silvestru s-a născut în Roma cea veche si a fost crescut de mic în credinŢa crestină, învăŢând carte si purtări bune de la preotul Cvirin. Ajungând în vârstă si-a arătat dragostea către Dumnezeu si către aproapele prin ajutorarea si apărarea celor prigoniŢi pentru credinŢă. Pentru faptele lui alese si pentru viaŢa lui îmbunătăŢită, după moartea lui Miltiade, a fost hirotonit episcop al Romei vechi, cu învoirea tuturor.

Păstoria lui s-a arătat pilduitoare: a dat rânduieli bune Bisericii si preoŢilor si a apărat Dumnezeirea Mântuitorului împotriva hulitorilor, dovedindu-le din Scriptură că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat si om adevărat, născut din Fecioară, cum au grăit proorocii. La adânci bătrâneŢi episcopul Silvestru a trecut la Domnul, în anul 335.

Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinŢitului mucenic Taghen.

Acesta a fost episcop în cetatea Parium din Helespont. Silit fiind de tribunul Zilichintie să intre în oaste, s-a împotrivit. Pentru aceasta a fost legat de patru stâlpi si bătut cu toiege. Apoi din porunca lui Liciniu a fost înecat în mare, după ce întorsese la Hristos pe unii corăbieri si ostasi. Crestinii i-au scos trupul din apă si l-au îngropat la poarta cetăŢii. Moastele lui au săvârsit vindecări si minuni.

Tot în această zi, pomenirea sfinŢilor Teopempt si Teodota, maica sfinŢilor celor fără de arginti, care în pace s-au săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Marcu cel surd, care în pace s-a săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Vasile din Ancira.

Acest sfânt mucenic Vasile, din cetatea Ancirei, a pătimit pe vremea nelegiuitului împărat Iulian între anii 361-363. Pentru credinŢa lui crestină a fost prins si dus înaintea dregătorului Tarnilie, în faŢa căruia a mărturisit cu multă îndrăzneală pe Hristos. De aceea a fost legat si bătut fără milă; apoi adus la Constantinopol unde iarăsi a fost bătut atât de tare că i-au iesit mâinile si umerii din încheieturi. După aceea i s-au tăiat curele din pielea lui si a fost străpuns cu fiare înrosite. Răbdând vitejeste aceste chinuri, a primit ajutorul lui Dumnezeu; căci fiind aruncat într-un cuptor încins a fost păzit nevătămat, pentru credinŢa sa. După aceea a fost dus în Cezareea, si osândit de dregătorul de acolo să se lupte în circ cu fiarele. Dar, sfântul rugându-se, a fost lovit de o leoaică si asa si-a dat duhul, primind cununa muceniciei. Sfintele lui moaste au fost păstrate cu grijă de rude si de prieteni, înfăsurate în giulgiu, cu miresme, si îngropate în loc însemnat, unde mai târziu au zidit biserică în numele acelui sfânt.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Serghie, care s-a săvârsit, fiind tăiat cu sabia.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Teopist, care s-a săvârsit, fiind lovit cu pietre.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Cosma, arhiepiscopul Constantinopolului, făcătorul de minuni, îngropat în Sfânta Mănăstire Hora.

Tot în această zi, pomenirea noului mucenic Zorz (George sau Gheorghe) Ghiurghiul din Mitilina, care mărturisind pe Hristos a fost sugrumat în anul 1770.

Sf. George (Zorz) era din Georgia si a fost vândut ca sclav când era copil. Stăpânul său, un musulman din insula greacă Mitilene, l-a obligat să se convertească la Islamism, numindu-l Sali. După moartea stăpânului său, George a rămas pe insulă si si-a deschis un magazin mic.

În 1770, când a împlinit 70 de ani, s-a înfăŢisat autorităŢilor spunându-le că este crestin ortodox. Kadi a crezut că acesta si-a pierdut minŢile, stiind foarte bine că dacă ar declara asa ceva, ar fi condamnat la moarte.

În ziua următoare, George a fost interogat din nou si apoi bătut. El a îndurat chinurile în tăcere dar nu si-a părăsit credinŢa. După alte si alte torturi, sfântul martir a fost spânzurat în 2 ianuarie 1770, primind cununa de biruinŢă de la Mântuitorul Hristos.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Părintelui nostru Serafim din Sarov.

Sfântul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a născut în 19 iulie 1745. PărinŢii săi, Isidor si Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatăl lui era comerciant si spre sfârsitul vieŢii a început construcŢia unei catedrale în Kursk pe care n-a apucat s-o mai vadă terminată. Fiul său Prochorus, viitorul Serafim, a rămas în grija mamei văduve care l-a crescut în credinŢă.

După moartea soŢului ei, Agatia Moshnina a continuat construcŢia catedralei. Într-o zi, luându-l si pe micul Prochorus cu ea pe santier, acesta a căzut de pe schela turnului de clopote, de la o înălŢime de sapte etaje. Băiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a cruŢat viaŢa acestui viitor astru al Bisericii. Îngrozită, mama a alergat la el si si-a găsit fiul nevătămat.

Tânărul Prochorus, înzestrat cu o memorie excelentă, a învăŢat repede scrisul si cititul. Din copilărie îi plăcea să participe la slujbele bisericii si să citească atât Sfânta Scriptură cât si VieŢile SfinŢilor împreună cu colegii săi de studenŢie. Cel mai mult îi plăcea să se roage si să citească Sfânta Evanghelie când era singur.

La un moment dat, Prochorus s-a îmbolnăvit foarte grav, viaŢa lui fiind în pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis că îl va vizita si îl va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil să sărute icoana după care acesta s-a vindecat imediat.

Tânăr fiind, Prochorus îsi făcea planuri pentru a-si dedica viaŢa în întregime lui Hristos si a intra la o mănăstire. Mama lui nu a fost împotriva acestei decizii si l-a binecuvântat în drumul lui spre monahism, dăruindu-i o cruce de aramă pe care tânărul a purtat-o pe piept toată viaŢa lui. Prochorus a pornit pe jos împreună cu alŢi pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe SfinŢii Pesterilor.

Prochorus l-a vizitat pe Părintele Dositeu (de fapt era o femeie, Daria Tyapkina), care i-a dat binecuvântare să se retragă la mănăstirea din pustia Sarovului si acolo să-si câstige mântuirea. Trecând pe la casa părintească Prochorus si-a luat rămas bun de la mama si rudeniile sale. În ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era stareŢ Părintele Pahomie. Acesta l-a primit si l-a dat în grija Părintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultări în mănăstire: era slujitor în chilia părintelui, făcea pâine si prescură si lucra în tâmplărie. Tânărul îsi făcea ascultările cu râvnă si zel ca si cum l-ar servi pe Domnul Însusi. Prin muncă constantă el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea să spună mai târziu, „cea mai gravă ispită a călugărilor novice”. Aceasta se vindecă prin rugăciune, abŢinerea de la conversaŢii plictisitoare, prin muncă asiduă, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu si prin răbdare, deoarece acedia este hrănită de micimea sufletului, neglijenŢă si vorbă fără rost”.

Cu binecuvântarea egumenului Pahomie, Prochorus se abŢinea de la mâncare în zilele de miercuri si vineri si mergea singur în pădure unde practica Rugăciunea lui Iisus. După doi ani ca novice, Prochorus s-a îmbolnăvit de hidropizie, corpul a început să i se umfle si suferea îngrozitor. Mentorul lui, Părintele Iosif si ceilalŢi părinŢi îl iubeau pe Prochorus si aveau grijă de el. Boala l-a Ţinut cam trei ani, timp în care ei nu au auzit nici un cuvânt de nemulŢumire din gura lui. Temându-se pentru viaŢa lui, părinŢii doreau să cheme un doctor să-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunându-le: ” Sfinte părinte, eu m-am încredinŢat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului si al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos si Preacuratei lui Maici.”

Apoi a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate. În timp ce restul părinŢilor se rugau în biserică, Prochorus a avut o viziune în care i-au apărut Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru si Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Maica Domnului îi spuse Sfântului Ioan: „Acesta este unul de-ai nostri”, după care l-a atins cu toiagul într-o parte pe călugăr si imediat lichidul adunat în corpul acestuia a început să iasă prin incizia făcută de Preacurata. După terminarea moliftei fraŢii l-au găsit pe Prochorus vindecat, având o singură cicatrice ca semn al miracolului ce s-a împlinit.

La scurt timp, în locul apariŢiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicată sfinŢilor Zosima si Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale mâini sfânta masă din altarul capelei din lemn de chiparos, primind întotdeauna Sfintele Taine în acea biserică.

După opt ani de novicie la mănăstirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul si dorinŢa să nestăvilită de a-l sluji. După un an, Serafim a fost numit ierodiacon.

Cu spirit zelos, el slujea în biserică zilnic, rugându-se permanent si după terminarea slujbelor. Domnul îi îngăduia să aibă viziuni în timpul slujbelor bisericesti, de multe ori văzând îngeri care slujeau laolaltă cu preoŢii. În timpul Sfintei Liturghii din Marea si Sfânta Joi, slujită de egumenul Pahomie si părintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. După introducerea la Sfânta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronunŢă cuvintele: „O, Doamne, mântuieste pe cei ce se tem de tine si auzi-ne”, după care ridică patrafirul spunând: „În vecii vecilor”. Dintr-o dată a fost orbit de o lumină strălucitoare si, ridicând privirea, îl văzu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrând din partea de vest a bisericii, înconjurat de Puterile cele fără de trup.

Ajungând la amvon, Domnul a binecuvântat pe toŢi rugătorii si a intrat în icoana sa din dreapta usilor altarului. Sf. Serafim, răpit cu spiritul după această viziune miraculoasă, n-a mai putut scoate nici un cuvânt si nu s-a mai putut misca din loc. CeilalŢi l-au dus de mână în altar unde a rămas nemiscat încă trei ore, cu culoarea feŢei schimbată de la harul divin care s-a coborât asupra lui. După această vedenie, sfântul a devenit si mai râvnitor. În timpul zilei muncea în mănăstire iar noaptea se ruga în chilia lui din pădure.

În 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot săvârsind Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi. După moartea părintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvântare din partea noului stareŢ al mănăstirii, părintele Isaia să se retragă întrun loc din pădure, la o distanŢă de 5 km de mănăstire, loc pe care l-a denumit „Muntele Athos” si unde s-a dedicat rugăciunii solitare. El mergea la mănăstire doar sâmbăta, înainte de privegherea de toată noaptea si se întorcea la chilia sa din pădure după Liturghia de duminică unde se împărtăsea cu Sfintele Taine.

Pustnicul Serafim îsi petrecea timpul cu nevoinŢe ascetice. Pravila sa de rugăciune se baza pe cele rânduite de Sf. Pahomie pentru mănăstirile antice din desert. El purta cu sine tot timpul Sfânta Evanghelie, citind în întregime Noul Testament într-o săptămână. De asemenea, citea si din SfinŢii PărinŢi si Sfintele Slujbe. Sfântul a învăŢat pe de rost multe din imnurile bisericesti pe care le cânta în timp ce lucra în pădure. În jurul chiliei si-a amenajat o grădină si un stup de albine. Postea foarte aspru, mâncând o dată în zi în afară de miercuri si vineri când nu mânca nimic. În prima Duminică a postului mare nu mânca nimic până sâmbăta, când primea Sfintele Taine.

Sfântul părinte era uneori atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemiscat, fără să vadă sau să audă nimic în jurul lui. Din când în când îl mai vizitau schimonahul Marcu cel Tăcut si arhidiaconul Alexandru care locuiau si ei în pustie. De multe ori îl găseau în contemplaŢie si se retrăgeau în liniste ca să nu-l deranjeze.

În căldura verii, dreptul pustnic obisnuia să culeagă muschi dintr-o mlastină pentru fertilizarea grădinii, iar când ŢânŢarii îl înŢepau rău de tot el suporta spunându-si:” Patimile sunt omorâte prin suferinŢă si durere”.

Singurătatea lui era deranjată de multe ori de călugări si mireni care îl căutau pentru un sfat sau o binecuvântare. Cu binecuvântarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor să-l viziteze, după care, primind un semn de la Dumnezeu că dorinŢa ii este ascultată, în cele din urmă a refuzat să mai primească vizitatori. Prin rugăciunile sale, cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii antici învecinaŢi, blocând orice acces. Doar pasările mai veneau la el si animalele sălbatice în compania cărora a trăit ca si Adam în Paradis. Animalele veneau la miezul nopŢii si asteptau ca sfântul să-si termine pravila de rugăciune, după care hrănea cu pâine din mâna lui ursii, râsii, vulpile, iepurii si chiar lupii. Sfântul Serafim avea un prieten urs care i se supunea întru totul si îl ajuta la diferite treburi.

Pentru a alunga viclesugurile vrăjmasului, Sf. Serafim si-a intensificat nevoinŢele si a început o luptă ascetică nouă, imitându-l pe Sf. Simeon Stâlpnicul (1 septembrie), si anume, în fiecare noapte se urca pe o stancă uriasă din pădure sau pe una mică din chilia lui si nu se odihnea decât foarte puŢin. Stătea în picioare sau în genunchi si se ruga cu mâinile ridicate: „Doamne, miluieste-mă pe mine, păcătosul”. Sfântul s-a rugat asa timp de 1000 de zile si nopŢi.

Odată, pe când lucra în gradina, trei hoŢi l-au călcat în căutare de bani sau lucruri valoroase. Desi avea un topor în mână si ar fi putut lupta cu ei, sfântul nu a ripostat, amintindu-si cuvintele Domnului: „Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri” (Mt. 26:52). Aruncându-si unealta jos, el le-a spus hoŢilor să facă ce doresc. Atunci hoŢii l-au bătut atât de tare încât l-au lăsat mai mult mort decât viu. Au vrut să-l arunce în râu dar l-au lăsat până au scotocit chilia după bani, însă negăsind nimic în afară de icoane si câŢiva cartofi, au plecat. Călugărul îsi redobândi cunostinŢa, se târî până în chilie si rămase asa toată noaptea.

DimineaŢa următoare porni cu mare greutate spre mănăstire iar fraŢii văzându-l cu atâtea răni pe cap, piept, coaste si spate s-au înspăimântat. Timp de 8 zile a zăcut în suferinŢă din cauza rănilor iar doctorii care l-au văzut au rămas uimiŢi că mai trăia după o asemenea bătaie.

Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pământean: Împărăteasa Cerului împreună cu Apostolii Petru si Ioan i s-au arătat si prin atingerea divină a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea îndrepta si rămase îndoit de spate, neputând umbla decât cu ajutorul unui băŢ pentru tot restul vieŢii. Sf. Serafim a trebuit să stea vreo cinci luni la mănăstire după care a plecat înapoi în pădure. El i-a iertat pe răufăcătorii lui si s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiŢi.

În 1807 stareŢul Isaia a adormit întru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat să-i ia locul dar acesta a refuzat. El trăise în singurătate trei ani complet rupt de lume, cu excepŢia călugărului care-i aducea de-ale gurii o dată pe săptămână. Dacă întâlnea un om în pădure, sfântul se arunca cu faŢa la pământ până când acesta trecea mai departe. Sf. Serafim a dobândit pacea sufletului si bucuria întru Duhul Sfânt. El spunea cândva: „Dobândeste spiritul păcii si mii de suflete se vor salva în jurul tău.”

Noul stareŢ al mănăstirii, Părintele Nifon, împreună cu fraŢii călugări l-au rugat pe Sf. Serafim să vină să oficieze Sfintele Slujbe de duminică la mănăstire ca mai demult, sau să se mute de tot la mănăstire. Sfântul a ales ultima variantă deoarece îi era prea greu să se deplaseze la mănăstire în fiecare duminică. În primăvara anului 1810, el s-a întors la mănăstire după 15 ani de trai în pustnicie.

Continuând să trăiască în tăcere, el s-a închis în chilia lui rugându-se si citind. I s-a permis să servească masa si să se împărtăsească în chilia sa. Acolo, sfântul a urcat pe înălŢimile purităŢii spirituale si prin mila Domnului a primit darurile divine ale înaintevederii si facerii de minuni. După cinci ani de singurătate el si-a deschis usa chiliei pentru ceilalŢi călugări dar a continuat să folosească tăcerea, învăŢându-i pe ceilalŢi prin exemple.

În 25 noiembrie 1825 Maica Domnului si doi ierarhi comemoraŢi în acea zi, ieromartirul Clement al Romei si Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au apărut sfântului într-o viziune si i-au spus să renunŢe la izolare si să se dedice celorlalŢi oameni. Sfântul a primit binecuvântarea egumenului de a-si împărŢi timpul între viaŢa din pădure si viaŢa în mănăstire. El nu s-a întors la vechea lui chilie pustnicească ci s-a retras într-un loc mai aproape de mănăstire iar usile ei erau deschise atât pentru pelerinii mireni cat si pentru călugări.

Părintele vedea în inimile oamenilor si ca doctor al sufletelor le vindeca neputinŢele trupesti si sufletesti prin rugăciune si prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simŢeau dragostea lui nemărginită si blândeŢea. În orice vreme el îi întâmpina pe oameni cu cuvintele: „BucuraŢi-vă, Hristos a înviat!” El iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiŢă a spus despre el: „Părintele Serafim arată ca un bătrân dar de fapt este un copil ca si noi!”

Părintele era deseori văzut cum căra după sine, sprijinindu-se în băŢ, un sac cu pietre. Când era întrebat de ce face acel lucru, sfântul răspundea cu smerenie: „Îl încerc si eu asa cum mă încearcă el pe mine”.

În ultima parte a vieŢii sale pământesti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la mănăstirea de maici Diveyevo. În perioada când era arhidiacon el l-a însoŢit pe răposatul părinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareŢa mănăstirii, o ascetă – Maica Alexandra si părintele Pahomie i-a dat binecuvântare sfântului să aibă grijă de atunci încolo de orfanii mănăstirii. El a fost un adevărat tata pentru surorile mănăstirii, care îl cercetau pentru orice problemă sufletească sau materială.

Sf. Serafim s-a dedicat si îmbunătăŢirii vieŢii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că el personal nu le dădea sfaturi ci Maica Domnului le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. Discipolii si prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana vieŢuitorilor mănăstirii Diveevo. Michael V. Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, angajându-se la nevoinŢa sărăciei voluntare, după cum l-a sfătuit sfântul. Elena Vasilievna Manturova, una din surorile mănăstirii, a acceptat să moară în locul fratelui ei, din supunere faŢă de sfânt, deoarece mai era nevoie de acesta în viaŢa pământească.

Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost si el vindecat de călugărul Serafim. În 1903, cu puŢin înainte de praznicul Sfântului Serafim, s-a găsit si s-a tipărit renumita „ConversaŢie a Sfântului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov”. Pusă pe hârtie de Motovilov după conversaŢia de la sfârsitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost găsit ascuns într-un pod, printre grămezi de hârtii, unde a zăcut aproape 70 de ani. Scrierea a fost găsită de autorul S. A. Nilus, care căuta informaŢii despre viaŢa Sfântului Serafim. Această conversaŢie este o adevărată comoară pentru literatura ortodoxă, care s-a născut din dorinŢa lui Nicolae Motovilov de a înŢelege scopul vieŢii crestine. Sf. Serafim stia că Motovilov căuta acest răspuns din tinereŢe fără să găsească satisfacŢie. Sfântul părinte i-a spus că Ţelul vieŢii crestine este dobândirea Duhului Sfânt, explicându-i care sunt marile binefaceri ale rugăciunii si ale vieŢii întru Duhul Sfânt.

Motovilov l-a întrebat pe sfânt de unde putem sti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt. Sf. Serafim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii să-l aibă pe Sfântul Duh si cum recunoastem duhul lui Dumnezeu în noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă privesti?” Motovilov i-a răspuns: „Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul si faŢa vă este mai strălucitoare ca soarele”.

Sf. Serafim i-a răspuns: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum si tu esti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că si tu esti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt asa”. Apoi sfântul l-a asigurat pe Motovilov că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienŢe toată viaŢa lui. „Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înŢelegi, ci prin tine, pentru toată lumea.”

Toată lumea îl cunostea pe Sfântul Serafim ca un mare ascet si făcător de minuni. Cu un an si 10 luni înainte de săvârsirea sa, de sărbătoarea Buneivestiri, sfântului i-a fost îngăduită încă o arătare a Maicii Domnului împreună cu cei doi apostoli si cu alte 12 fecioare muceniŢe (Sf. Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina, Iustina, Iuliana si Anisia). Preasfânta Fecioară vorbi îndelung cu călugărul, încredinŢându-i în grijă pe surorile mănăstirii Diveyevo. În final Ea i-a spus: „În curând, preaiubite, vei fi cu noi.” Maica Eufrosina de la mănăstire a fost martoră la apariŢia Maicii Domnului pentru că părintele a invitat-o. În ultimul an de viaŢă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut pe sfânt înălŢat de la pământ în timp ce se ruga, lucru care i-a fost interzis cu stricteŢe de către Sf. Serafim să-l dezvăluie decât după moartea lui.

Sf. Serafim slăbea văzând cu ochii si vorbea tot mai mult despre apropiata sa „plecare”. În acest timp era văzut stând lângă sicriul său pe care-l pusese în anticamera chiliei si pe care singur si l-a făcut.

Sfântul si-a însemnat singur locul unde vroia să fie îngropat, lângă altarul catedralei Adormirii. În 1 ianuarie 1833 Părintele Serafim a venit la biserica SfinŢilor Zosima si Savatie pentru ultima oară la Sfânta Liturghie unde s-a împărtăsit cu Sfintele Taine după care i-a binecuvântat pe fraŢi si si-a luat rămas bun, cu cuvintele: „SalvaŢi-vă sufletele. Să nu deznădăjduiŢi, să rămâneŢi în trezvie. Astăzi se pregătesc pentru noi cununi”.

În 2 ianuarie Părintele Pavel, ajutorul sfântului, a plecat la ora sase dimineaŢa la utrenie si a simŢit miros de fum venind din chilia sfântului. Părintele obisnuia să lase lumânări să ardă în chilie si Părintele Pavel s-a speriat să nu ia foc ceva. „În timpul vieŢii mele nu va fi nici un foc”, spuse el cândva, „dar când voi muri veŢi sti, pentru că un foc se va aprinde”.

Când au deschis usa au văzut cărŢi si alte lucruri mocnind iar sfântul era în genunchi în faŢa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucisate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de îngeri în timpul rugăciunii si a fost dus în faŢa Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Cărui slujitor credincios a fost toată viaŢa.

Sf. Serafim a promis să mijlocească în faŢa Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe părinŢii săi, Isidor si Agatia.

Moastele Sfântului Serafim se află la Diveevo. Sarovul se află azi într-o zonă în care accesul este interzis din cauza unor instalaŢii militare. Diveevo e la răsărit de Moscova.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.