Ianuarie 23


23 Ianuarie


23- Ianuarie - unsufletortodox


În această lună, în ziua a douăzeci si treia, pomenirea sfântului mucenic Clement, episcopul Ancirei.

Fericitul si minunatul Clement a trăit în mucenicie mai toată viaŢa lui pământească. Timp de douăzeci si opt de ani, s-a luptat si s-a nevoit împotriva tiranilor neavând niciodată vreme slobodă, nici răgaz, nici întrerupere si pace în anumite zile, cum se obisnuia la război în vremea aceea, când lupta înceta si de o parte si de alta, ca iarăsi să poată năvăli unii asupra altora cu si mai multă putere si cu iuŢime. Ci dimpotrivă, războaiele lui au fost necurmate si puternice. Nu ne minunăm deci numai de anii câŢi a pătimit ca nimeni altul, sau de chinurile pe care le-a îndurat; ne minunăm deopotrivă si de una si de alta. Căci a trecut prin tot felul de chinuri si, înfruntând pe toŢi împăraŢii si tiranii de atunci, s-a făcut priveliste aproape în toată lumea, a minunat si pe îngeri cu răbdarea lui si în acest chip a luat cununa măririi. Sfântul Clement era din Ancira GalaŢiei, din tată elin si din mamă cucernică si credincioasă, pe nume Sofia. A intrat în viaŢa călugărească când era de 12 ani si când a fost de 20 de ani a ajuns arhiereu. A pătimit pe vremea împăraŢilor DiocleŢian si Maximian, si a guvernatorilor, nouă la număr: DomeŢian, Agripin, Cumvrichiu, Dometiu, Saverdot, Maxim, Afrodisiu, Lucius si Alexandru.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Agatanghel.

Fericitul Agatanghel era roman de neam. El a fost botezat de sfântul Clement si închis împreună cu sfântul si cu alŢii, în Roma. A izbutit să fugă din închisoare, iar când au suit pe Clement pe corabie, ca să-l ducă la Nicomidia, a intrat pe furis si Agatanghel în aceeasi corabie. Amândoi au pătimit până la sosirea în Ancira si au stat înaintea lui Lucius. Din porunca lui Lucius li s-au tăiat capetele, împreună cu alŢi bărbaŢi, femei si copii, care crezuseră în Hristos. Sufletele lor s-au dus spre cerestile locasuri.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Eusebiu.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Mavisma Sirul.

În cetatea Cirului din Antiohia Siriei a trăit un bărbat cuvios, cu numele Mavisma, care vorbea limba siriacă. Cu toate că fusese crescut în viaŢa Ţărănească si era neînvăŢat, el a strălucit însă prin calităŢile firesti ale sufletului său. Se spune că avea numai o haină si când aceasta se învechea, nu o lepăda, ci peste găurile vechi cosea alte petice si cu aceasta îsi acoperea mai departe goliciunea trupului. Era atât de osârdnic la primirea străinilor si a săracilor, încât deschidea tuturor usa chiliei lui. El avea două vase, unul plin cu grâu si altul cu untdelemn, din care da la toŢi câŢi aveau trebuinŢă; iar acestea se înmulŢeau pururea si niciodată nu se desertau. Căci Dumnezeu, Care îmbogăŢeste pe toŢi cei ce-L cheamă, după cum a poruncit vasului de untdelemn si vasului de făina al văduvei din Sarepta sa izvorască untdelemnul si făina pentru găzduirea proorocului Ilie, tot asa a dăruit si lui Mavisma, iubitorul de străini, bunătăŢi pe măsura osârdiei lui. Deci bine si cuvios petrecându-si viaŢa, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Salaman sihastrul.

Lângă râul Eufrat este un sat, pe Ţărmul de apus, numit Capersana. De aici a fost fericitul Salaman, care, iubind viaŢa linistită, a aflat în satul de dincolo de râu o chilie mică, în care s-a închis fără să-i lase usă să poată iesi si fereastră să aibă lumină. Numai o dată pe an, săpa pământul pe dedesubt si iesea afară de-si strângea hrană pentru tot anul. Arhiereul locului aflând de viaŢa lui îmbunătăŢită, s-a dus la el, vrând să-i dea preoŢia. Si găurind o parte a chiliei, a intrat înăuntru si punându-si mâinile pe capul lui, a săvârsit rugăciunea hirotoniei, i-a spus multe si l-a vestit că i-a dat darul preoŢiei. Dar cuviosul n-a grăit nimic. Iar Arhiereul s-a dus, poruncind să se zidească iarăsi partea cea găurită a chiliei. Altă dată crestinii locuitori ai satului au trecut noaptea Eufratul, i-au stricat chilia, l-au luat si l-au dus în sat, fără ca el să se împotrivească, si fără să-i întrebe de ce fac asa si l-au pus în altă chilie ce o aveau gata. Iar cuviosul sta linistit si acolo, fără să vorbească cu cineva. După puŢine zile, crestinii locuitori din alt sat de dincolo de râu s-au dus noaptea, i-au stricat chilia aceea, au ridicat pe sfânt si l-au dus în satul lor, fără ca el să se împotrivească cu cuvântul, si fără să se ducă de voia lui. În astfel de chip nevoindu-se fericitul Solomon, si-a petrecut viaŢa ca nimeni altul, până s-a mutat către Domnul, ca să se veselească în veci.

Tot în această zi, pomenirea celor doi sfinŢi mucenici, care fiind aruncaŢi într-o groapă în orasul Parfum, s-au săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Paulin milostivul, episcopul Nolei din Campana si prietenul sfântului Niceta, episcopul Remesianei din Dacia, care în pace s-a săvârsit la anul 431.

Sfântul Paulin cel Milostiv, Episcopul Nolei, provine dintr-o familie aristocrată si înstărită din Bordeaux (Franta). Datorita educaŢiei sale alese, la vârsta de 20 de ani a fost ales senator al Romei, mai târziu devenind consul si, în final, guvernatorul regiunii Campagna din Italia.

La 25 de ani el si soŢia sa au fost botezaŢi întru Hristos, după care si-au schimbat total stilul de viaŢă, vânzându-si toate proprietăŢile si donând banii celor nevoiasi. Acest lucru a atras după sine dispreŢul din partea servitorilor si prietenilor săi.

Pentru că nu au avut copii, cuplul credincios a adoptat orfani sărmani pe care i-au crescut cu frică de Dumnezeu. Fiind permanent în căutarea unei vieŢi retrase, Sf. Paulin a plecat în orasul spaniol Barcelona. După ce vestile despre viaŢa lui sfântă s-au răspândit, în anul 393 a fost rugat să accepte hirotonirea ca preot. La scurt timp, el a părăsit Spania si s-a întors în orasul Nola din Italia, unde a fost ales episcop.

În timpul cotropirii vandalilor, Sf. Paulin folosea fondurile bisericii pentru a răscumpăra oamenii dusi de barbari ca sclavi în Africa. Din păcate, sfântul nu dispunea de destui bani ca să poată răscumpăra toŢi captivii. De aceea, neavând posibilitatea să-l salveze pe fiul unei văduve sărace, care urma să fie sclav pe proprietatea prinŢului vandalilor, Sf. Paulin s-a oferit să-i ia locul. Îmbrăcat ca un sclav, el a lucrat ca grădinar pentru prinŢ. Dar identitatea sa i-a fost dezvăluită în vis conducătorului vandalilor, regele Riga, care, nu numai că l-a eliberat pe Sf. Paulin dar le-a dat drumul să plece la casele lor si celorlalŢi prizonieri din Campagna.

Sf. Paulin este cunoscut atât ca constructor de biserici cat si ca poet crestin. Printre multele sale virtuŢi, cea mai minunată era dragostea lui pentru aproapele, compasiunea sa pentru nevoiasi. S-a stins din viaŢă la vârsta de 78 de ani, în 22 iunie 431. Ne-au rămas până în ziua de azi 32 de poezii si 51 de epistole despre morală, scrise cu adâncă piosenie.

Moastele Sf. Paulin se află la Roma, în biserica Sf. Apostol Bartolomeu.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Sinod al saselea Ecumenic, care a afurisit pe cei ce spuneau că Hristos, după Întrupare, a avut numai o singură voinŢă. Acest sfânt Sinod a avut loc pe vremea lui Constantin Pogonatul, tatăl lui Iustinian Rinotmitul, în Constantinopol.

Al saselea Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Constantin Pogonatos (Pogonatul) (668-685) la Constantinopol in anul 681 pentru a se combate erezia Monoteista. Au fost prezenŢi 171 SfinŢi PărinŢi care au confirmat doctrina celor doua firi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cea divina si cea umana.

Acestui sinod I-a urmat un altul in anul 691 numit „Sinodul din Trullo” in cadrul căruia s-au discutat anumite probleme practice si s-au promulgat 102 canoane.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Reclame

Ianuarie 22


22 Ianuarie


22- Ianuarie - unsufletortodox


În această lună, în ziua a douăzeci si doua, pomenirea sfântului apostol Timotei, ucenicul sfântului apostol Pavel.

Sfântul apostol Timotei era din cetatea Listra. Tatăl său a fost elin si maică-sa evreică, numita Eunice. Timotei s-a făcut ucenic al apostolului Pavel si scriitor si propovăduitor al dumnezeiestii Evanghelii. Mai în urmă, apostolul Pavel l-a pus episcop în Efes, după ce sfântul Ioan Evanghelistul, episcopul cel dintâi al Efesului, fusese izgonit de împăratul DomiŢian în insula Patmos. Timotei a avut dascăl nu numai pe Pavel ci si pe Evanghelistul Ioan de care se alipise. Sfântul Irineu, episcopul Lugdunului, povesteste că apostolul Ioan, fiind aruncat de valurile mării, a ajuns la Efes si mai apoi a fost iarăsi izgonit în Patmos. Pe când fericitul Timotei cârmuia cu credinŢă Episcopia Efesenilor, închinătorii la idoli, Ţinând odată o sărbătoare a lor numită catagoghion, în Efes, au iesit pe străzi cu idolii în braŢe si cu măciuci în mâini, cântând cântece, purtând măsti, gonind ca niste tâlhari pe bărbaŢi si pe femei, si omorând chiar pe mulŢi oameni din popor. Pentru aceasta, episcopul Timotei i-a dojenit si i-a îndemnat să se ferească de astfel de fapte urâte. Însă ei năvălind asupra lui cu măciuci l-au omorât. Sfintele lui moaste au fost aduse în Constantinopol de sfântul Artemie Duxul, din porunca marelui împărat Constantin, si au fost puse în biserica SfinŢilor Apostoli, unde i se face si pomenirea.

Tot în această zi, pomenirea sfântului cuvios mucenic Anastasie Persul.

Măritul mucenic Anastasie era de fel din Persia, si a trăit pe timpul lui Hosroe, împăratul persilor si al lui Heraclie, împăratul romanilor, care a împărăŢit vitejeste si crestineste între anii: 610 si 641.

Anastasie se născuse în Ţinutul Razih, în satul Nuni. La început se numea Magundat, fiind fiul vrăjitorului Vav, de la care a învăŢat mestesugul vrăjitoriei, mai înainte de a intra în ceata ostăsească a tiranilor. Persii, prădând Ierusalimul, au luat mulŢi robi, precum si cinstitul lemn al făcătoarei de viaŢă Cruci, pe care Domnul nostru Iisus Hristos a suferit pătimirea în trup. Pentru minunile făcute de sfânta Cruce în Persia, se dusese vestea că Dumnezeul crestinilor a venit acolo. Iar Magundat fiind biruit de dorul lui Dumnezeu, încerca cu multă osârdie să afle ce este cu sfânta Cruce. Si aflând de la un crestin toată iconomia dumnezeiască a Crucii, a crezut în Hristos si a dorit să se facă următor patimilor Lui. S-a dus apoi la Calcedon de unde aflând de înfrângerea persilor de către Heraclie împăratul, a plecat la Ierapole, unde găzduind la un argintar, lucră împreună cu el mestesugul argintăriei. De aici s-a dus la Ierusalim unde s-a botezat, fiind numit Anastasie. După aceea a intrat în mănăstirea sfântului Sava, unde a luat schima monahilor. Înaintând pe calea cea bună a virtuŢilor, citea Sfintele CărŢi, învăŢa pe de rost Psaltirea si dorea cu ardoare să-si sfârsească viaŢa prin suferinŢe mucenicesti si prin sânge. Zugrăvelile de pe pereŢii bisericilor cu chipurile sfinŢilor si vieŢile lor scrise în cărŢi îi aprindeau dorul să le urmeze pilda vieŢii. Pentru aceasta a avut si un vis, în care i s-a arătat un pahar de aur plin de vin pe care l-a băut, socotind că acesta era semnul că dorinŢa lui de a mărturisi pe Hristos se va împlini. De aceea, după ce s-a împărtăsit cu dumnezeiestile Taine, a iesit din mănăstire si s-a dus în Cezareea Palestinei, unde întâlnindu-se cu niste vrăjitori si batjocorind faptele lor, a fost prins de ei si dus la Marzavanas, stăpânul lor. Acesta l-a pus să care pietre, iar mulŢi îl batjocoreau, smulgându-i barba si bătându-l foarte rău. Mărturisind pe Hristos înaintea lui Hosroe, împăratul persilor, si neprimind să se întoarcă la legea lor persană a fost multă vreme chinuit si în cele din urmă i s-a tăiat capul.

Tot în această zi, pomenirea sfinŢilor mucenici Manuil, Gheorghe, Petru, Leon, Sioniu, Gavril, Ioan, Parod si alŢi trei sute saptezeci si sapte de mucenici.

Acesti sfinŢi mucenici, care se trăgeau din felurite locuri si eparhii, erau locuitori ai Adrianopolei. Iar bulgarii cei necunoscători si nemulŢumitori au venit să pună stăpânire pe greci. Si robind pe traci si pe macedoneni, s-au îndreptat spre împărăteasa cetăŢilor si ajungând la Adrianopol au cucerit cetatea aceasta după trei zile de lupte, în anul 814. Atunci la BizanŢ împărăŢea răucredinciosul Leon Armeanul, cel ce lupta împotriva sfintelor icoane; iar în fruntea bulgarilor se găsea Crum. Acesta, punând stăpânire pe Adrianopol, a gonit din cetate patru mii de crestini, împreună cu episcopul pe care l-a trântit la pământ si l-a călcat cu picioarele pe grumaji. După moartea lui Crum a urmat Ducum si apoi Diteng, un om crud si neomenos. Acesta spintecând în două pe marele episcop Manuil al Adrianopolei si tăindu-i mâinile din umeri l-a aruncat spre mâncare câinilor. Dar pentru sălbăticia lui, fiind pedepsit de Dumnezeu cu orbirea, a fost ucis de ai săi. Urmasul său cu numele Murtag, a omorât pe toŢi crestinii care n-au vrut să se lepede de Hristos: pe unii punându-i în lanŢuri si supunându-i la chinuri, iar pe alŢii chinuindu-i în tot felul. Pe episcopul Develtului, Gheorghe, si pe episcopul Petru, mai întâi i-au zdrobit fără milă cu toiegele, apoi le-a tăiat capetele. Asemenea si pe ceilalŢi, trei sute saptezeci si sapte la număr, i-a omorât cu sabia. A tăiat capetele lui Ioan si lui Leon, care erau ostasi crestini, iar sfântului Leon eunucul, episcopul Niceii, i-a spintecat pântecele cu sabia. Lui Gavril si lui Sioniu le-a tăiat capetele cu cuŢitul. Pe Parod, sfinŢitul preot, l-a pedepsit să fie omorât cu pietre; si pe mulŢi alŢi crestini i-a omorât acest sălbatic nepomenit, chinuindu-i cu felurite osânde. Dar nu numai Murtag păgânul, ci si ceilalŢi urmasi ai lui, stăpânitori ai bulgarilor, au omorât pe crestini după ce i-au chinuit în tot felul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Ianuarie 21


21 Ianuarie


21- Ianuarie - unsufletortodox


În această lună, în ziua a douăzeci si una, pomenirea cuviosului nostru părinte Maxim Mărturisitorul.

Cuviosul părinte Maxim a trăit până în zilele răucredinciosului împărat Constans, care a împărăŢit între anii 642-648. Constans a fost tatăl binecredinciosului împărat Constantin Pogonatul si nepotul viteazului împărat Heraclie, cel care a biruit pe persi, de unde a adus în spate crucea Domnului, de la Ctesifon până la Ierusalim, în anul 629, la 14 septembrie. Cuviosul Maxim fiind iscusit în treburile politice, învăŢând si mestesugul bunei cârmuiri, si cu fire bună si minte dreaptă fiind împodobit, a ajuns la împăraŢii cei dinainte sfătuitor împărătesc si secretarul cel dintâi. Dar pentru că se răspândea părerea gresită si vicleană a celor ce ziceau că Mântuitorul a avut numai o voinŢă, înlăturând prin aceasta părere credinŢa în cele două firi ale lui Hristos si pentru că cei răucredinciosi răspândeau prin pieŢe porunci gresite, care întăreau acest eres si lipeau aceste porunci chiar înaintea bisericii celei mari, cuviosul Maxim neputând răbda să se pângărească si el laolaltă cu toŢi nelegiuiŢii acestia, părăsind dregătoriile lumesti, n-a mai voit să locuiască în sălasurile păcătosilor, si a mers la Mănăstirea din Hrisopoli, unde sa călugărit si a ajuns mai apoi egumen al mănăstirii. Aprinzându-se de dumnezeiască râvnă s-a dus la Roma cea veche, si a înduplecat pe fericitul papă Martin, să strângă un sobor al locului aceluia si să dea anatemei pe începătorii si pe pricinuitorii acestui eres păgânesc, care susŢineau că în Hristos este numai o singură voinŢă. El a alcătuit multe scrieri pentru mustrarea si rusinarea celor ce credeau în acest eres, si a scris cărŢi doveditoare despre adevărul credinŢei noastre, sprijinite pe Sfânta Scriptură, trimiŢându-le pretutindeni în lume. Întorcându-se de la Roma, împreună cu cei doi Anastasie, ucenici ai lui, el a fost adus ca vinovat înaintea Senatului care împărtăsea împreună cu împăratul acelasi eres. Si în timp ce toŢi se supuneau voinŢei împăratului, numai el s-a ridicat împotrivă si a îndemnat si pe alŢii să nu se supună, încredinŢându-i prin scrisori să nu-si schimbe credinŢa lor. Din cauza aceasta a fost trimis la închisoare în Tracia si stăruind în dreapta credinŢă i s-a tăiat mâna si limba. Din Tracia a fost trimis în exil în Lazichia, unde a trăit trei ani. Si în plinătatea vârstei fiind, după o boala scurtă, a răposat în Domnul, în anul 662 si a fost îngropat în Mănăstirea sfântului Arsenie, din acea Ţară a Lazilor, făcând în toate zilele multe minuni. Din cei doi ucenici ai lui, celui mai vârstnic i s-a tăiat si lui limba, si a fost trimis într-o închisoare îndepărtată. Iar cel mai tânăr a fost trimis într-o cetate din Tracia, unde si-a sfârsit viaŢa.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului mucenic Neofit.

Acest sfânt mucenic a fost din Niceea Bitiniei, fiu de părinŢi binecredinciosi, pe nume Teodor si Florentina, în timpul împăratului DiocleŢian. De la începutul vieŢii sale a fost plin de darul lui Dumnezeu. Astfel pe când era abia de 9 ani si învăŢa carte cu alŢi copii, făcea rugăciuni si sporea minunat la învăŢătură. Si venea o porumbiŢă de zbura în jurul patului lui, vorbind un grai omenesc. Întâmplându-se ca maica lui să moară, copilul a înviat-o prin rugăciunea sa.

Pornind apoi către muntele Olimpului, a intrat într-o pesteră, unde a fost călăuzit de porumbiŢă. Gonind fiara care se găsea acolo, a locuit în pesteră, fiind hrănit de un înger. Când a fost în vârstă de 11 ani, din arătare dumnezeiască s-a coborât din munte, si-a sărutat părinŢii, a dat la săraci din avutul lor si s-a întors în munte. La vârsta de 15 ani a stat înaintea guvernatorului Deciu, povăŢuit fiind de îngeri. Aici, pentru îndrăzneala lui neasteptată, întâi a fost supus la felurite chinuri, după care a fost omorât cu sabia de un barbar, care s-a repezit asupra lui.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Zosim, episcopul Siracuzei din insula Siciliei.

Acest cuvios părinte era din Sicilia, fiu de părinŢi credinciosi, cucernici si bogaŢi, care aveau o mosie lângă mănăstirea sfintei Lucia fecioara. După ce Zosim s-a născut si a fost înŢărcat, a fost dăruit sfintei Lucia, împreună cu mosia. Si vieŢuind în mănăstire, a fost rânduit păzitor al raclei sfintei. Odată, ducându-se la părinŢi, acasă, acestia nu i-au îngăduit să stea cu ei, ci l-au trimis înapoi la locasul sfintei, zicând că trebuie să stea acolo unde a fost dăruit. După treizeci de ani a ajuns egumen al mănăstirii, apoi a fost făcut episcop al cetăŢii Siracuza, de Teodor, papa Romei. Si păstorind bine turma cuvântătoare încredinŢată lui si pe mulŢi întorcându-i de la necredinŢă la credinŢă si de la răutate la bunătate, a adormit în pace, trăind cincizeci de ani.

Tot în această zi, pomenirea pătimirii sfinŢilor mucenici Evghenie, Valerian, Candid si Achila, care au mărturisit în Trapezunt.

Acesti sfinŢi mucenici au luptat muceniceste pe vremea împăratului DiocleŢian, a lui Maximian si a lui Lisie Duca. Valerian, Candid si Achila ascunzându-se în munŢii Trapezuntei, Lisie i-a prins. Si mărturisind ei pe Hristos, Lisie i-a exilat într-o mică cetate din Ţinutul Lazichiei, numită Pitius. De acolo fiind adusi la Trapezunt si înfăŢisaŢi lui Lisie au fost supusi la multe chinuri si apoi au fost închisi. După câteva zile, prinzând si pe Evghenie l-au bătut cu cruzime, apoi a fost dus împreună cu dregătorul în templul idolilor, unde sfântul rugându-se, au căzut toŢi idolii si s-au zdrobit ca praful. Pentru aceasta a fost si el supus la chinuri. Apoi toŢi sfinŢii fiind băgaŢi într-un cuptor aprins si rămânând nevătămaŢi, au fost omorâŢi cu sabia.

Tot în această zi, pomenirea sfintei Irina în biserica închinată ei de lângă mare.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniŢe Agni.

Sfânta muceniŢă Agni era din cetatea Romei si se trăgea dintr-un neam strălucit. ViaŢa ei se potrivea cu numele, căci era curată la suflet si la trup. Multe femei mergeau la dânsa si ea le învăŢa cuvântul adevărului si le îndemna să cunoască pe Hristos Dumnezeu si Lui unuia să-I slujească. Purtarea ei ajungând la cunostinŢa cârmuitorului, a fost luată si dusă înaintea lui, unde a fost silită să jertfească idolilor, spunându-i-se că dacă nu va jertfi va fi dusă în casa de desfrânare. Iar ea a zis: „Nici idolilor tăi nu voi jertfi, nici de desfrânare nu-mi pasă, căci cred cu hotărâre în Dumnezeul meu, Care mă va ajuta să scap din toate încercările”. Acestea auzindu-le cârmuitorul cel nelegiuit, a chemat pe mai-marele casei de desfrânare si i-a dat în seamă pe Agni cea curată, ca să o ducă, cu o singură îmbrăcăminte pe ea, în casa de batjocură.

După ce a ajuns în casa aceea a satanei, si fiecare de acolo căuta să se apropie de ea ca să o batjocorească, nimeni nefiind împiedicat să se apropie de ea, ci, chiar mai mult, fiecăruia fiindu-i îngăduit să se apropie de ea fără teamă si cu nerusinare. Cei ce se îndreptau spre ea amorŢeau cu toŢii si tuturor li se tăia pofta, rămânând ca si morŢi. Atunci unul plin de trufie si ca un cal turbat, după ce a batjocorit pe cei ce intraseră la sfânta si rămăseseră amorŢiŢi, s-a apropiat cu multă obrăznicie de sfânta fecioară Agni, dar îndată a rămas fără suflare si a căzut la pământ. După mai multă vreme, unul din cei de faŢă a strigat, zicând: „Mare este credinŢa crestinilor”. Intrând si ceilalŢi, cu un glas au strigat cu toŢii: „Mare este puterea lui Hristos”. Cârmuitorul, auzind acestea, avea sfânta să i se înfăŢiseze si au adus de faŢă si pe cel mort. Apoi cârmuitorul i-a zis: „Spune, vicleană femeie, cum ai omorât pe acest tânăr?” Sfânta a răspuns: „Când ai poruncit să fiu batjocorită, pe cale, spre casa de desfrânare, s-a luat după mine, un tânăr îmbrăcat în alb, care a intrat în casă si a stat lângă mine. Acesta a amorŢit pofta tinerilor iar pe acesta care zace aici mort, care cu trufie si îndrăzneală căuta să se atingă de mine, l-a adus în starea aceasta pe care o vezi”. Cârmuitorul a zis: „Cine este acest tânăr îmbrăcat în alb?” Iar sfânta a răspuns: „Domnul si Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său, ca să împiedice să fiu batjocorită”. Cârmuitorul a zis iarăsi: „De voiesti să ne faci să credem că grăiesti adevărul, roagă-te Dumnezeului tău si înviazăl”. Atunci muceniŢa, ridicând mâinile spre cer si făcând rugăciuni, mortul îndată a înviat. Si s-au spăimântat toŢi de această minune preamărită si însusi cârmuitorul împreună cu ei a strigat: „Mare este puterea crestinilor si cu adevărat mare este Dumnezeul acestei preacinstite femei”. Dar unii dintre cei necredinciosi si necuraŢi au strigat către cârmuitor: „Omoar-o, că prin vrăji face lucrurile acestea care par minuni”. Atunci cârmuitorul a poruncit ca sfânta să fie arsă în foc. Deci, aprinzând un foc mare, sfânta, s-a pecetluit în semnul sfintei cruci si a intrat cu îndrăzneală în mijlocul focului si cu rugăciunea pe buze a zburat către Domnul, lăsându-si trupul în foc. După ce a contenit văpaia, unii crestini au luat pe ascuns sfintele ei moaste si cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfinŢilor patru mucenici din Tir, care de sabie s-au săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Neofit, îngrijitorul Mănăstirii Vatopedului, care a auzit glasul Născătoarei de Dumnezeu, iesind din gura sfintei ei icoane, si care în pace s-a săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Maxim Grecul.

Sfântul Maxim Grecul a fost fiul unui demnitar grec bogat din orasul Arta (în Epir). El a primit o educaŢie foarte bună. În tinereŢe a călătorit mult si a studiat limbile străine si stiinŢele (i.e. disciplinele intelectuale) în Europa, la Pris, FlorenŢa si VeneŢia.

Întorcându-se în Ţara natală, el a plecat la Muntele Athos, devenind călugăr la Mănăstirea Vatopedu. A studiat cu entuziasm manuscrisele vechi lăsate la Athos de împăraŢii bizantini Andronicus Paleologul si Ioan Cantacuzino (amândoi sau călugărit).

În această perioadă, PrinŢul Vasile al III-lea al Moscovei (1505-1533) a vrut să facă un inventar al manuscriselor grecesti si al cărŢilor mamei sale, Sofia Paleologhina, si a cerut Protos-ului Sfântului Munte, egumenului Simeon, un translator. Sfântul Maxim a fost ales să meargă la Moscova fiindcă el studia încă din tinereŢe cărŢile vechi bisericesti. Ajuns la Moscova, i s-a cerut să traducă în slavonă cărŢile patristice si liturgice, începând cu Psaltirea adnotată.

Sfântul Maxim a încercat să-si îndeplinească sarcina, dar cum slavona nu era limba lui maternă, există anumite neconcordanŢe în traducerile sale.

Mitropolitul Varlaam al Moscovei a apreciat foarte mult munca Sfântului Maxim, dar când Scaunul Moscovei a fost ocupat de Mitropolitul Daniel, situaŢia s-a schimbat.

Noul Mitropolit i-a cerut Sfântului Maxim să traducă în slavonă Istoria Bisericii scrisă de Theodorit al Cyrului. Sfântul Maxim a refuzat categoric această însărcinare afirmând că „în această istorie sunt si scrisori ale ereticului Arie si acesta poate fi un pericol pentru cei mai puŢin învăŢaŢi”. Acest refuz a cauzat o ruptură între Maxim si Mitropolit. În ciuda diferendelor ivite, Sfântul Maxim si-a continuat munca de luminare spirituală a rusilor. El a scris scrisori împotriva musulmanilor, catolicilor si păgânilor. A tradus Comentariile Sfântului Ioan Hrisostomul la Evangheliile lui Matei si Ioan. A scris si câteva lucrări proprii.

Când marele PrinŢ Vasile a vrut să divorŢeze de soŢia lui Solomonia din cauza neputinŢei ei de a avea copii, neînfricatul Maxim i-a trimis acestuia lucrarea sa „Capitole instructive privind dreapta credinŢă”. În această lucrare îi arăta prinŢului că nu trebuia să cedeze patimilor cărnii. PrinŢul nu l-a iertat niciodată pentru această îndrăzneală si l-a întemniŢat pe Sfântul Maxim. Din acel moment, o etapă nouă, plină de multă suferinŢă începe în viaŢa monahului.

Greselile de traducere din lucrările sale au fost privite ca deliberate si intenŢionate denaturări ale textului. A fost greu pentru el în închisoare, dar în suferinŢele sale, el a câstigat mila Domnului. Un înger i s-a arătat zicându-i: „Îndură, Avvo! Prin această durere trecătoare vei fi eliberat de chinurile vesnice.”

În închisoare, Bătrânul a scris cu cărbune pe perete un canon al Sfântului Duh, care si în ziua de azi se citeste în Biserică: „Asa cum Israel a fost hrănit cu mană în pustie, la fel, Doamne, umple sufletul meu cu harul Tău prin care să slujesc întotdeauna Sfintei Treimi …”

După sase ani, Sfântul maxim a fost eliberat si trimis la Tver. Acolo atrăit sub supravegherea binevoitorului episcop Acacius care s-a purtat cu grijă faŢă de nevinovatul suferind. Sfântul a scris atunci în autobiografia sa: „Cât am fost suferind în închisoare m-am consolat si întărit cu răbdare.” Si încă câteva cuvinte din acest text viu: „Nici durerea, nici întristarea, dragă suflete, nu au fost pe nedrept, pentru că acestea a trebuit să le înduri spre binele tău.”

Numai după 20 de ani petrecuŢi la Tver, s-a hotărât că Sfântul Maxim poate fi eliberat si-i poate fi ridicată excomunicarea. Sfântul Maxim, deja de 70 de ani, si-a petrecut ultimii ani din viaŢă în Lavra Sf. Treime-Serghiev. Desi oprimarea si munca grea si-au lăsat urmele asupra sănătăŢii sale, spiritul i-a rămas viu, iar el si-a continuat munca. Împreună cu slujitorul si ucenicul său, Nil, sfântul a tradus Psaltirea din greacă în slavonă.

Sfântul Maxim a trecut la cele vesnice pe 21 ianuarie 1556. A fost îngropat lângă zidul de nord-vest al bisericii Sfântului Duh din Lavra Sf. Treime-Serghiev. Multe minuni au avut loc la mormântul Sfântului Maxim. Un tropar si un condac au fost compuse în cinstea sa. Sfântul Maxim este pictat într-o icoană din Sinaxarul sfinŢilor din Radonezh (6 iulie).

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Ianuarie 10


10 Ianuarie


10- Ianuarie - unsufletortodox


În aceasta luna, în ziua a zecea, pomenirea celui între sfinti parintelui nostru Grigorie (Grigore), episcopul Nissei.

Acest Sfânt parinte a fost frate cu Sfântul Vasile cel Mare si a stralucit prin cunostinta filozofiei si prin râvna pentru credinta ortodoxa; drept aceea a fost si aparator al Bisericii lui Hristos. Ca mergând la Constantinopol, împreuna cu cei care se adunau la Sinodul al doilea Ecumenic, ca sa lupte împotriva eresurilor pagâne, Grigorie s-a dovedit aparator neîntrecut al dreptei credinte, biruind pe potrivnici prin puterea cuvintelor si prin dovezi din Scriptura. Grigorie strabatuse toata stiinta filozofica si a bunei vietuiri si de aceea avea putere cu aceste doua arme. Pastorindu-si turma cu întelepciune si cu evlavie si, ajungând la batrânete frumoasa, a adormit si s-a mutat la Domnul. Ca înfatisare Grigorie era întru totul asemanator fratelui sau Vasile, afara de caruntete, si avea o fata putin mai vesela decât a acestuia.

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului parintelui nostru Dometian, episcopul Meletinei.

Acest cuvios parinte a trait pe timpul împaratului Justin cel mic. Parintii lui, care se numeau Teodor si Evdochia, erau oameni drept-credinciosi si înstariti. Desavârsindu-se în stiinta întelepciunii celei omenesti cât si în aceea a Sfintei Scripturi, si însurându-se, dupa scurta vreme sotia lui a murit. Deci, dedându-se cu totul întelepciunii celei dumnezeiesti, a ajuns arhiereu al sfintei Biserici din Meletina, când era de treizeci de ani. Si, împreunând întelepciunea vietii din lume cu viata sihastreasca, a ajuns pricina de mântuire nu numai pastoritilor sai, ci si întregului neam al sau. Caci împaratul l-a trimis de multe ori în solie la persi, atunci când Hosroe, împaratul persilor, fusese alungat de Varam si ajunsese birnic al grecilor. Dometian, ajungând prieten al împaratului Mauriciu si al împaratesei lui si dobândind de la ei sume mari de bani, le cheltuia în zidiri de sfinte biserici si de aziluri pentru saraci. Mergând iarasi la Constantinopol, s-a mutat catre Domnul. Pentru ca fusese cinstit dupa cuviinta de toata obstea împarateasca si bisericeasca, a fost asezat într-un sicriu si apoi, petrecut cu faclii si cu cântari, a fost adus în patria sa Melitina. A facut multe minuni si cât a trait si dupa plecarea sa de pe pamânt.

Tot în aceasta zi, pomenirea celui între sfinti parintelui nostru Marchian, preotul si iconomul marii Biserici de la Constantinopol.

Sfântul Marchian, ai carui stramosi venisera de la Roma cea veche la Constantinopol, a trait pe vremea împaratilor Marchian si Pulheria. Acest sfânt a zidit biserica sfintei Irina cea de lânga mare, si a unit cu ea paraclisul sfântului Isidor. Tot el a zidit biserica sfintei Anastasia din golful Domnin, pe care a scapat-o si din focul cel mare, ce s-a întâmplat la Constantinopol; ca în vreme ce focul cuprinsese partea de sus a bisericii, Marchian statea pe acoperis cu mâinile ridicate spre cer, si prin rugaciunea lui a încetat vapaia focului. Acest fericit a facut si alte fapte crestinesti. El umbla noaptea pe ulite si prin darâmaturi si unde gasea vreun crestin mort, îl spala cu mâinile lui, îl îmbraca si îl ridica, zicându-i: „Scoala-te, frate, sa ne dam sarutarea din urma”; apoi îl îngropa dupa rânduiala. Iar minunile sale, saracacioasa lui îmbracaminte si petrecerea între saraci, desi el era de felul lui un om bogat, sunt istorisite pe larg în istoria vietii lui. Pomenirea lui se face si pentru marele cutremur ce s-a întâmplat în acea zi, pe la începutul împaratiei lui Vasile, când si biserica preasfintei Nascatoare de Dumnezeu cea din Stigma si multe alte biserici si case au cazut.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului Amonie, care în pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Antipa de la Calapodesti.

S-a născut în anul 1816, în satul Calapodesti, din judeŃul Bacău. La vârsta de 20 de ani a intrat ca frate în obstea mânăstirii Căldărusani. Aici va rămâne timp de 2 ani, după care va pleca la Sfântul Munte. In 1865 va poposi la mânăstirea Valaam, Rusia, unde îsi va da viaŃa în mâinile Domnului, în ziua de 10 ianuarie 1882, la vârsta de 66 de ani.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Ianuarie 9


9 Ianuarie


9- Ianuarie - unsufletortodox


În aceasta luna, în ziua a noua, pomenirea sfântului mucenic Polieuct.

Polieuct si Nearh au fost doi ostasi, buni prieteni între ei, în zilele împaratului Deciu, la anii 250. Locuinta lor era în Meletina, cetatea de capetenie a Armeniei. Credinta lor era deosebita: Nearh era crestin, iar Polieuct, cu toate ca era pagân, avea însusiri de crestin si mare înclinare sa ajunga crestin. Împaratul a dat porunca foarte aspra împotriva crestinilor. Aceasta porunca a tulburat adânc pe Nearh, nu de teama chinurilor, ce-l amenintau, ci de teama ca nu cumva prietenia lui cu Polieuct sa se rupa, sau sa se raceasca, din pricina acestei porunci, care ameninta cu pedepse pe crestini, si fagaduia daruri si cinste celor ce ramâneau pagâni, sau se întorceau la credinta pagâna. Nearh era atât de amarât, încât Polieuct, aflând pricina amaraciunii lui, si-a deschis inima, spunându-i: „nu te teme ca porunca împaratului are sa ne desparta; în noaptea aceasta am vazut pe Hristos, la Care tu te închini; El m-a dezbracat de haina mea murdara si m-a îmbracat cu una luminoasa, m-a urcat pe un cal înaripat si mi-a zis sa-I urmez Lui. Aceasta vedenie m-a hotarât cu totul sa fac ceea ce gândeam de mult; caci numai numele de crestin îmi lipseste. Ai bagat de seama ca ori de câte ori mi-ai vorbit de marele vostru Mântuitor, eu te-am ascultat cuviincios; si ca atunci când mi-ai citit viata si învataturile Lui, am ramas uimit de sfintenia faptelor si cuvintelor Lui? O, Nearh, daca m-as crede vrednic sa merg la El, fara sa-I cunosc tainele si fara sa fiu bogat, ai vedea izbucnind dorinta pe care o am sa mor pentru slava Lui si pentru întarirea vesnicelor lui adevaruri!” Nearh l-a lamurit spunându-i ca tâlharul cel cuminte, de pe cruce, a dobândit grabnic cerul, fara sa fi fost botezat. Auzind aceasta, Polieuct, plin de râvna, a smuls porunca împaratului, a scuipat-o, a rupt-o în bucati si a aruncat-o în vânt; si vazând idolii pe care pagînii îi duceau spre altare, la închinare, i-a smuls de la cei ce-i purtau, i-a aruncat la pamânt, si i-a calcat în picioare. Toata lumea, împreuna cu Nearh, prietenul sau, a ramas uimita de aceasta fapta neasteptata.

Felix, care era socrul lui Polieuct si care avea împuternicire de la împarat sa prigoneasca pe crestini, a vazut cu ochii lui ce a facut ginerele sau si s-a îndurerat vazându-si pierdute nadejdea si sprijinul familiei sale. De aceea, Felix a încercat sa zdruncine statornicia lui Polieuct, întâi cu vorbe frumoase, apoi cu amenintari si la urma cu lovituri peste fata, date de calaii pe care îi avea. Dar nu a ajuns la nici un capat. Si atunci Felix a trimis pe fiica sa, Paulina, sotia lui Polieuct, cu nadejdea ca lacrimile ei vor avea mai mare putere asupra barbatului sau, decât mestesugirile si asprimea tatalui. Dar nimic n-a dobândit nici prin fiica sa; ci, dimpotriva, taria lui Polieuct a adus la credinta crestina pe multi pagâni. Si atunci Felix, nemaiavând ce face, a dat porunca sa i se taie capul. Si sfântul mucenic Polieuct, fara alt botez decât cel al sângelui sau, s-a dus sa ia în stapânire marirea pe care Dumnezeu a fagaduit-o tuturor acelora care se vor lepada pe sine, pentru numele Lui.

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului parintelui nostru Eustratie, facatorul de minuni.

Acest cuvios parinte a fost din satul cu numele Vitiani, asezat în tinutul Tarsiei, din tara optimatilor; parintii lui se numeau Gheorghe si Megheta: si aveau multa avere. Fiind bine crescut si învatat de parintii sai, când a împlinit vârsta de douazeci de ani, a fost cuprins de dragostea dumnezeiasca. Pentru aceasta, lasându-si parintii, s-a retras în muntele Olimpului si s-a dus la Mânastirea Avgarilor în care straluceau prin sihastrie si viata îmbunatatita Grigorie si Vasilie, unchii sai dupa mama. Fiind primit de unchii sai, Evstratie a fost tuns în monahism. Deci dobândind ceea ce-si dorise, slujea tuturor fratilor cu inima bucuroasa si cu smerita cugetare; nu era stapânit de nici un gând lumesc; nu avea decât o haina de par si o patura, pe care se culca, acolo unde gasea loc sa se odihneasca putin, caci nu avea loc anumit pentru somn. Se spune ca, dupa ce s-a facut monah, n-a dormit niciodata cu fata în sus, nici pe partea stânga, în cei saptezeci de ani cât a sihastrit. Savârsindu-se din viata egumenul mânastirii, s-a încredintat acestui mare Evstratie egumenia, pe care a primit-o, lasându-se înduplecat de rugamintea fratilor.

Iar în acel timp, Leon cel cu numele de fiara, adica Armeanul, întorcându-se biruitor de la razboiul împotriva bulgarilor, s-a sculat împotriva evlaviosului împarat Mihail Rangavi, Curopalatul, l-a legat, l-a lipsit de femeie si de copii, l-a tuns calugar si l-a surghiunit în ostrovul Protis de lânga Constantinopol. Nelegiuitul acesta, Leon, se silea sa înnoiasca iarasi eresul necinstirii de icoane, care de multi ani era stins. Atunci toti crestinii au fugit parasindu-si casele. Atunci si acest cuvios Evstratie, la îndemnul marelui Ioanichie, cel din Olimp, si-a lasat mânastirea si s-a dus în patria sa. Iar când Biserica si-a reluat stralucirea de mai înainte prin ridicarea si cinstirea sfintelor icoane, sub împaratia lui Mihail si a Teodorei, în anii 842, atunci purtatorii de biruinta parinti, întorcându-se la mânastirile lor, s-a întors si sfântul Evstratie la mânastirea sa.

El toata ziua se ostenea cu fratii, la muncile cele trupesti, iar noaptea o petrecea cu nedormire si cu îngenuncheri. Si nu numai aceasta, ci si când se citea si se cânta Canonul, fericitul acesta intrând în sfântul altar, sta de la început pâna la sfârsit, zicând cu umilinta întru sine: „Doamne miluieste-ne”. Si minunile câte s-au facut de el, nu este cu putinta sa se scrie, fiind foarte multe la numar. Aceste minuni erau semn preaadevarat ca el a bineplacut lui Dumnezeu.

Iar când i s-a apropiat sfârsitul, a chemat pe toti ascultatori si monahii si le-a zis: „Fratilor si parintilor, vremea vietii mele a luat sfârsit, deci, fiii mei iubiti, paziti fagaduinta sfintei schime ce ati primit, stiind ca lucrurile de fata sunt vremelnice si desarte, iar cele viitoare sunt vesnice. Deci, sârguiti-va, fiii mei, ca sa va învredniciti partii celor mântuiti”. Acestea zicând, s-a închinat, a înaltat mâinile si ochii catre cer si a zis: „Doamne, în mâinile Tale pun duhul meu”. Si îndata a adormit somnul odihnei. A trait nouazeci si cinci de ani.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Ianuarie 8


Ianuarie 8


8- Ianuarie - unsufletortodox


În aceasta luna, în ziua a opta, pomenirea preacuviosului parintelui nostru Gheorghe Hozevitul.

Acest fericit parinte al nostru, Gheorghe, parasind patria si neamul si toata desfatarea lumeasca, a venit la Ierusalim sa se închine la mormântul cel primitor de viata al Mântuitorului nostru Iisus Hristos si la toate locurile cele sfintite si sfinte si de multe minuni pline din jurul mormântului. Dupa ce a câstigat sfintenia si harul acestora a intrat în Mânastirea zisa a lui Hozeva. Si facându-se monah si trecând în rândul fratilor, s-a aratat, de la început, în totul nebiruit în orice munca si aspra vietuire, încât parea ca este nematerialnic si fara de trup. Cu vietuirea lui uimea pe toti si îi îndemna sa aiba dorinta si râvna rabdarii celei mai presus de fire. Deci, ajungând pe culmea nepatimirii si umplându-se de darul Duhului Sfânt, a fost ca un stâlp însufletit si ca o icoana a tuturor bunatatilor pentru cei din mânastire si pentru toti ceilalti. Pâna la sfârsit n-a slabit din înfrânare, aflând odihna ostenelilor si durerilor sale celor multe prin mutarea catre Domnul Cel mult dorit.

Tot în acesta zi, pomenirea cuvioasei maicii noastre Domnica.

Aceasta cuvioasa maica Domnica a trait în zilele marelui împarat Teodosie, si a ajuns pâna în zilele lui Leon si Zenon, care au împaratit în anii 474-491. Domnica era din cetatea Cartaginei de lânga Carhidon. Si dupa o rânduiala de la Dumnezeu, s-a dus la Constantinopol, împreuna ca alte patru fecioare. Iar Nectarie, care era atunci patriarh, fiind îndemnat de o descoperire dumnezeiasca, le-a primit si le-a botezat. Deci, cuvioasa Domnica intrând în viata calugareasca, s-a luptat cu osteneli si a ajuns la schimnicie desavârsita, învrednicindu-se sa faca si minuni. Si proorocind multora despre cele ce aveau sa fie, s-a mutat catre Domnul.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfintilor mucenici Iulian si Vasilisa, si a celor împreuna cu dânsii.

Acest sfânt mucenic Iulian, care era din cetatea Antinopol din Egipt, a trait în zilele împaratului Diocletian si ale cârmuitorului Marchian. El a convins pe sotia cu care era casatorit dupa lege, al carei nume era Vasilisa, ca sa traiasca mai departe întru curatie. Si dupa ce au tuns-o calugarita la o mânastire, s-a calugarit si el la alta mânastire, si a ajuns egumen peste douasprezece mii de monahi. Fiind pârât, a fost prins si nelepadându-se de Hristos, ci înca batjocorind si pe idoli, a mâniat pe cârmuitorul Marchian, care a trimis îndata oameni de au ars mânastirea, în care au fost cuprinsi de foc toti episcopii si preotii care se adapostisera acolo, ca si ceilalti clerici ai tinutului. Si astfel si-au plinit marturisirea lor. Iar sfântul Iulian fiind lungit la pamânt a fost batut, si i s-au zdrobit oasele, strânse în lanturi de fier. Însa unul din chinuitorii lui, orb de un ochi, a crezut în Hristos si a fost vindecat de mucenicul Iulian, dar pentru credinta i s-a taiat capul. Tot asa si Chelsie, fiul cârmuitorului Marchian, împreuna cu douazeci de ostasi au crezut în Hristos, vazând ca sfântul Iulian prin rugaciunile lui a înviat un mort. Pentru aceasta, dupa porunca cârmuitorului, mai întâi a fost aruncat la închisoare fiul sau Chelsie; apoi au fost osânditi la chinuri atât el cât si alti sapte fii ai unui curtean, care crezusera si ei, cu preotul Antonie, si cu Anastasie cel înviat din morti. Dar, deoarece cu harul lui Hristos toti au îndurat cu barbatie chinurile, multi au crezut si chiar si maica lui Chelsie, sotia cârmuitorului. Si rugându-se cu totii în fata cârmuitorului, îndata prin rugaciunea lor idolii din templu au cazut, zdrobindu-se, iar templul s-a cufundat în pamânt. De aceea acesti credinciosi au fost supusi la chinuri; iar lui Iulian si lui Chelsie le-au jupuit pielea de pe capete, preotului Antonie i-au scos ochii cu cangi de fier, iar pe maica lui Chelsie au spânzurat-o. Iar celorlalti sfinti li s-au taiat capetele, si asa au luat fericiti cununile muceniciei.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfintilor mucenici care prin sfântul Iulian au crezut, si prin sabie s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea sotiei cârmuitorului Marchian, care a crezut prin sfântul Iulian, si de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului sfintitului mucenic Carterie.

Acest sfânt Carterie a fost preot si învatator al crestinilor, pe vremea împaratului Diocletian si a cârmuitorului Urban din Cezareea Capadociei, unde a zidit o biserica si, adunând acolo multime de crestini, îi învata sa cinsteasca numai pe Hristos, ca Unul ce este Dumnezeu adevarat si afara de El sa nu cunoasca pe altul. Fiind pârât cârmuitorului, pentru aceasta învatatura, s-a ascuns. Iar Domnul, i S-a aratat si i-a zis: „Carterie, du-te si te arata la cei ce te cauta si Eu voi fi cu tine, ca trebuie sa patimesti mult pentru numele Meu si multi au sa creada si sa se mântuiasca prin tine”.

Atunci sfântul, plin de bucurie si multumind lui Dumnezeu, s-a dat pe fata. Întâi a fost închis, apoi l-au dus înaintea cârmuitorului, care i-a poruncit sa jertfeasca zeului Serapis. Dar sfântul, prin rugaciunea lui, surpând acest idol, a fost supus la felurite chinuri. Sfântul însa, prin aratarea unui înger a biruit toate chinurile. Dar a fost supus din nou la si mai grele chinuri si aruncat în închisoare.

Dar dupa ce s-a înnoptat, iarasi i S-a aratat Domnul, l-a dezlegat, l-a însanatosit si l-a scos afara, prin usile închisorii. Pentru aceasta multi necredinciosi vazându-l sanatos, mergeau, se botezau de la el si se vindecau de bolile lor. De aceea iarasi a fost chinuit cu si mai multa salbaticie. Si asa si-a dat viteazul mucenic sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea celui între sfinti, parintelui nostru Chir, arhiepiscopul Constantinopolului, a carui slujba se face în Mânastirea Hora si în biserica cea mare, duminica.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului Attic, patriarhul Constantinopolului, care în pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului prooroc Sameu Elamiteanul, care în pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului Agaton, care în pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfintilor mucenici al lui Hristos, Teofil diaconul si Eladie mireanul.

Acesti sfinti parinti mucenici erau din Liban si fiind prinsi, pentru ca marturiseau pe Hristos, au fost dusi înaintea subprefectului Libiei. Si fiindca ei staruiau în credinta lui Hristos au fost chinuiti foarte. Îndelungându-se aceasta chinuire mult timp, sfintii si-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Ianuarie 2


2 Ianuarie


2- Ianuarie - unsufletortodox


În această lună, în ziua a doua, pomenirea celui între sfinŢi părintele nostru Silvestru, papă al Romei.

Sfântul Silvestru s-a născut în Roma cea veche si a fost crescut de mic în credinŢa crestină, învăŢând carte si purtări bune de la preotul Cvirin. Ajungând în vârstă si-a arătat dragostea către Dumnezeu si către aproapele prin ajutorarea si apărarea celor prigoniŢi pentru credinŢă. Pentru faptele lui alese si pentru viaŢa lui îmbunătăŢită, după moartea lui Miltiade, a fost hirotonit episcop al Romei vechi, cu învoirea tuturor.

Păstoria lui s-a arătat pilduitoare: a dat rânduieli bune Bisericii si preoŢilor si a apărat Dumnezeirea Mântuitorului împotriva hulitorilor, dovedindu-le din Scriptură că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat si om adevărat, născut din Fecioară, cum au grăit proorocii. La adânci bătrâneŢi episcopul Silvestru a trecut la Domnul, în anul 335.

Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinŢitului mucenic Taghen.

Acesta a fost episcop în cetatea Parium din Helespont. Silit fiind de tribunul Zilichintie să intre în oaste, s-a împotrivit. Pentru aceasta a fost legat de patru stâlpi si bătut cu toiege. Apoi din porunca lui Liciniu a fost înecat în mare, după ce întorsese la Hristos pe unii corăbieri si ostasi. Crestinii i-au scos trupul din apă si l-au îngropat la poarta cetăŢii. Moastele lui au săvârsit vindecări si minuni.

Tot în această zi, pomenirea sfinŢilor Teopempt si Teodota, maica sfinŢilor celor fără de arginti, care în pace s-au săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Marcu cel surd, care în pace s-a săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Vasile din Ancira.

Acest sfânt mucenic Vasile, din cetatea Ancirei, a pătimit pe vremea nelegiuitului împărat Iulian între anii 361-363. Pentru credinŢa lui crestină a fost prins si dus înaintea dregătorului Tarnilie, în faŢa căruia a mărturisit cu multă îndrăzneală pe Hristos. De aceea a fost legat si bătut fără milă; apoi adus la Constantinopol unde iarăsi a fost bătut atât de tare că i-au iesit mâinile si umerii din încheieturi. După aceea i s-au tăiat curele din pielea lui si a fost străpuns cu fiare înrosite. Răbdând vitejeste aceste chinuri, a primit ajutorul lui Dumnezeu; căci fiind aruncat într-un cuptor încins a fost păzit nevătămat, pentru credinŢa sa. După aceea a fost dus în Cezareea, si osândit de dregătorul de acolo să se lupte în circ cu fiarele. Dar, sfântul rugându-se, a fost lovit de o leoaică si asa si-a dat duhul, primind cununa muceniciei. Sfintele lui moaste au fost păstrate cu grijă de rude si de prieteni, înfăsurate în giulgiu, cu miresme, si îngropate în loc însemnat, unde mai târziu au zidit biserică în numele acelui sfânt.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Serghie, care s-a săvârsit, fiind tăiat cu sabia.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Teopist, care s-a săvârsit, fiind lovit cu pietre.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Cosma, arhiepiscopul Constantinopolului, făcătorul de minuni, îngropat în Sfânta Mănăstire Hora.

Tot în această zi, pomenirea noului mucenic Zorz (George sau Gheorghe) Ghiurghiul din Mitilina, care mărturisind pe Hristos a fost sugrumat în anul 1770.

Sf. George (Zorz) era din Georgia si a fost vândut ca sclav când era copil. Stăpânul său, un musulman din insula greacă Mitilene, l-a obligat să se convertească la Islamism, numindu-l Sali. După moartea stăpânului său, George a rămas pe insulă si si-a deschis un magazin mic.

În 1770, când a împlinit 70 de ani, s-a înfăŢisat autorităŢilor spunându-le că este crestin ortodox. Kadi a crezut că acesta si-a pierdut minŢile, stiind foarte bine că dacă ar declara asa ceva, ar fi condamnat la moarte.

În ziua următoare, George a fost interogat din nou si apoi bătut. El a îndurat chinurile în tăcere dar nu si-a părăsit credinŢa. După alte si alte torturi, sfântul martir a fost spânzurat în 2 ianuarie 1770, primind cununa de biruinŢă de la Mântuitorul Hristos.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Părintelui nostru Serafim din Sarov.

Sfântul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a născut în 19 iulie 1745. PărinŢii săi, Isidor si Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatăl lui era comerciant si spre sfârsitul vieŢii a început construcŢia unei catedrale în Kursk pe care n-a apucat s-o mai vadă terminată. Fiul său Prochorus, viitorul Serafim, a rămas în grija mamei văduve care l-a crescut în credinŢă.

După moartea soŢului ei, Agatia Moshnina a continuat construcŢia catedralei. Într-o zi, luându-l si pe micul Prochorus cu ea pe santier, acesta a căzut de pe schela turnului de clopote, de la o înălŢime de sapte etaje. Băiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a cruŢat viaŢa acestui viitor astru al Bisericii. Îngrozită, mama a alergat la el si si-a găsit fiul nevătămat.

Tânărul Prochorus, înzestrat cu o memorie excelentă, a învăŢat repede scrisul si cititul. Din copilărie îi plăcea să participe la slujbele bisericii si să citească atât Sfânta Scriptură cât si VieŢile SfinŢilor împreună cu colegii săi de studenŢie. Cel mai mult îi plăcea să se roage si să citească Sfânta Evanghelie când era singur.

La un moment dat, Prochorus s-a îmbolnăvit foarte grav, viaŢa lui fiind în pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis că îl va vizita si îl va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil să sărute icoana după care acesta s-a vindecat imediat.

Tânăr fiind, Prochorus îsi făcea planuri pentru a-si dedica viaŢa în întregime lui Hristos si a intra la o mănăstire. Mama lui nu a fost împotriva acestei decizii si l-a binecuvântat în drumul lui spre monahism, dăruindu-i o cruce de aramă pe care tânărul a purtat-o pe piept toată viaŢa lui. Prochorus a pornit pe jos împreună cu alŢi pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe SfinŢii Pesterilor.

Prochorus l-a vizitat pe Părintele Dositeu (de fapt era o femeie, Daria Tyapkina), care i-a dat binecuvântare să se retragă la mănăstirea din pustia Sarovului si acolo să-si câstige mântuirea. Trecând pe la casa părintească Prochorus si-a luat rămas bun de la mama si rudeniile sale. În ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era stareŢ Părintele Pahomie. Acesta l-a primit si l-a dat în grija Părintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultări în mănăstire: era slujitor în chilia părintelui, făcea pâine si prescură si lucra în tâmplărie. Tânărul îsi făcea ascultările cu râvnă si zel ca si cum l-ar servi pe Domnul Însusi. Prin muncă constantă el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea să spună mai târziu, „cea mai gravă ispită a călugărilor novice”. Aceasta se vindecă prin rugăciune, abŢinerea de la conversaŢii plictisitoare, prin muncă asiduă, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu si prin răbdare, deoarece acedia este hrănită de micimea sufletului, neglijenŢă si vorbă fără rost”.

Cu binecuvântarea egumenului Pahomie, Prochorus se abŢinea de la mâncare în zilele de miercuri si vineri si mergea singur în pădure unde practica Rugăciunea lui Iisus. După doi ani ca novice, Prochorus s-a îmbolnăvit de hidropizie, corpul a început să i se umfle si suferea îngrozitor. Mentorul lui, Părintele Iosif si ceilalŢi părinŢi îl iubeau pe Prochorus si aveau grijă de el. Boala l-a Ţinut cam trei ani, timp în care ei nu au auzit nici un cuvânt de nemulŢumire din gura lui. Temându-se pentru viaŢa lui, părinŢii doreau să cheme un doctor să-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunându-le: ” Sfinte părinte, eu m-am încredinŢat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului si al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos si Preacuratei lui Maici.”

Apoi a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate. În timp ce restul părinŢilor se rugau în biserică, Prochorus a avut o viziune în care i-au apărut Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru si Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Maica Domnului îi spuse Sfântului Ioan: „Acesta este unul de-ai nostri”, după care l-a atins cu toiagul într-o parte pe călugăr si imediat lichidul adunat în corpul acestuia a început să iasă prin incizia făcută de Preacurata. După terminarea moliftei fraŢii l-au găsit pe Prochorus vindecat, având o singură cicatrice ca semn al miracolului ce s-a împlinit.

La scurt timp, în locul apariŢiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicată sfinŢilor Zosima si Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale mâini sfânta masă din altarul capelei din lemn de chiparos, primind întotdeauna Sfintele Taine în acea biserică.

După opt ani de novicie la mănăstirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul si dorinŢa să nestăvilită de a-l sluji. După un an, Serafim a fost numit ierodiacon.

Cu spirit zelos, el slujea în biserică zilnic, rugându-se permanent si după terminarea slujbelor. Domnul îi îngăduia să aibă viziuni în timpul slujbelor bisericesti, de multe ori văzând îngeri care slujeau laolaltă cu preoŢii. În timpul Sfintei Liturghii din Marea si Sfânta Joi, slujită de egumenul Pahomie si părintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. După introducerea la Sfânta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronunŢă cuvintele: „O, Doamne, mântuieste pe cei ce se tem de tine si auzi-ne”, după care ridică patrafirul spunând: „În vecii vecilor”. Dintr-o dată a fost orbit de o lumină strălucitoare si, ridicând privirea, îl văzu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrând din partea de vest a bisericii, înconjurat de Puterile cele fără de trup.

Ajungând la amvon, Domnul a binecuvântat pe toŢi rugătorii si a intrat în icoana sa din dreapta usilor altarului. Sf. Serafim, răpit cu spiritul după această viziune miraculoasă, n-a mai putut scoate nici un cuvânt si nu s-a mai putut misca din loc. CeilalŢi l-au dus de mână în altar unde a rămas nemiscat încă trei ore, cu culoarea feŢei schimbată de la harul divin care s-a coborât asupra lui. După această vedenie, sfântul a devenit si mai râvnitor. În timpul zilei muncea în mănăstire iar noaptea se ruga în chilia lui din pădure.

În 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot săvârsind Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi. După moartea părintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvântare din partea noului stareŢ al mănăstirii, părintele Isaia să se retragă întrun loc din pădure, la o distanŢă de 5 km de mănăstire, loc pe care l-a denumit „Muntele Athos” si unde s-a dedicat rugăciunii solitare. El mergea la mănăstire doar sâmbăta, înainte de privegherea de toată noaptea si se întorcea la chilia sa din pădure după Liturghia de duminică unde se împărtăsea cu Sfintele Taine.

Pustnicul Serafim îsi petrecea timpul cu nevoinŢe ascetice. Pravila sa de rugăciune se baza pe cele rânduite de Sf. Pahomie pentru mănăstirile antice din desert. El purta cu sine tot timpul Sfânta Evanghelie, citind în întregime Noul Testament într-o săptămână. De asemenea, citea si din SfinŢii PărinŢi si Sfintele Slujbe. Sfântul a învăŢat pe de rost multe din imnurile bisericesti pe care le cânta în timp ce lucra în pădure. În jurul chiliei si-a amenajat o grădină si un stup de albine. Postea foarte aspru, mâncând o dată în zi în afară de miercuri si vineri când nu mânca nimic. În prima Duminică a postului mare nu mânca nimic până sâmbăta, când primea Sfintele Taine.

Sfântul părinte era uneori atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemiscat, fără să vadă sau să audă nimic în jurul lui. Din când în când îl mai vizitau schimonahul Marcu cel Tăcut si arhidiaconul Alexandru care locuiau si ei în pustie. De multe ori îl găseau în contemplaŢie si se retrăgeau în liniste ca să nu-l deranjeze.

În căldura verii, dreptul pustnic obisnuia să culeagă muschi dintr-o mlastină pentru fertilizarea grădinii, iar când ŢânŢarii îl înŢepau rău de tot el suporta spunându-si:” Patimile sunt omorâte prin suferinŢă si durere”.

Singurătatea lui era deranjată de multe ori de călugări si mireni care îl căutau pentru un sfat sau o binecuvântare. Cu binecuvântarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor să-l viziteze, după care, primind un semn de la Dumnezeu că dorinŢa ii este ascultată, în cele din urmă a refuzat să mai primească vizitatori. Prin rugăciunile sale, cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii antici învecinaŢi, blocând orice acces. Doar pasările mai veneau la el si animalele sălbatice în compania cărora a trăit ca si Adam în Paradis. Animalele veneau la miezul nopŢii si asteptau ca sfântul să-si termine pravila de rugăciune, după care hrănea cu pâine din mâna lui ursii, râsii, vulpile, iepurii si chiar lupii. Sfântul Serafim avea un prieten urs care i se supunea întru totul si îl ajuta la diferite treburi.

Pentru a alunga viclesugurile vrăjmasului, Sf. Serafim si-a intensificat nevoinŢele si a început o luptă ascetică nouă, imitându-l pe Sf. Simeon Stâlpnicul (1 septembrie), si anume, în fiecare noapte se urca pe o stancă uriasă din pădure sau pe una mică din chilia lui si nu se odihnea decât foarte puŢin. Stătea în picioare sau în genunchi si se ruga cu mâinile ridicate: „Doamne, miluieste-mă pe mine, păcătosul”. Sfântul s-a rugat asa timp de 1000 de zile si nopŢi.

Odată, pe când lucra în gradina, trei hoŢi l-au călcat în căutare de bani sau lucruri valoroase. Desi avea un topor în mână si ar fi putut lupta cu ei, sfântul nu a ripostat, amintindu-si cuvintele Domnului: „Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri” (Mt. 26:52). Aruncându-si unealta jos, el le-a spus hoŢilor să facă ce doresc. Atunci hoŢii l-au bătut atât de tare încât l-au lăsat mai mult mort decât viu. Au vrut să-l arunce în râu dar l-au lăsat până au scotocit chilia după bani, însă negăsind nimic în afară de icoane si câŢiva cartofi, au plecat. Călugărul îsi redobândi cunostinŢa, se târî până în chilie si rămase asa toată noaptea.

DimineaŢa următoare porni cu mare greutate spre mănăstire iar fraŢii văzându-l cu atâtea răni pe cap, piept, coaste si spate s-au înspăimântat. Timp de 8 zile a zăcut în suferinŢă din cauza rănilor iar doctorii care l-au văzut au rămas uimiŢi că mai trăia după o asemenea bătaie.

Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pământean: Împărăteasa Cerului împreună cu Apostolii Petru si Ioan i s-au arătat si prin atingerea divină a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea îndrepta si rămase îndoit de spate, neputând umbla decât cu ajutorul unui băŢ pentru tot restul vieŢii. Sf. Serafim a trebuit să stea vreo cinci luni la mănăstire după care a plecat înapoi în pădure. El i-a iertat pe răufăcătorii lui si s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiŢi.

În 1807 stareŢul Isaia a adormit întru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat să-i ia locul dar acesta a refuzat. El trăise în singurătate trei ani complet rupt de lume, cu excepŢia călugărului care-i aducea de-ale gurii o dată pe săptămână. Dacă întâlnea un om în pădure, sfântul se arunca cu faŢa la pământ până când acesta trecea mai departe. Sf. Serafim a dobândit pacea sufletului si bucuria întru Duhul Sfânt. El spunea cândva: „Dobândeste spiritul păcii si mii de suflete se vor salva în jurul tău.”

Noul stareŢ al mănăstirii, Părintele Nifon, împreună cu fraŢii călugări l-au rugat pe Sf. Serafim să vină să oficieze Sfintele Slujbe de duminică la mănăstire ca mai demult, sau să se mute de tot la mănăstire. Sfântul a ales ultima variantă deoarece îi era prea greu să se deplaseze la mănăstire în fiecare duminică. În primăvara anului 1810, el s-a întors la mănăstire după 15 ani de trai în pustnicie.

Continuând să trăiască în tăcere, el s-a închis în chilia lui rugându-se si citind. I s-a permis să servească masa si să se împărtăsească în chilia sa. Acolo, sfântul a urcat pe înălŢimile purităŢii spirituale si prin mila Domnului a primit darurile divine ale înaintevederii si facerii de minuni. După cinci ani de singurătate el si-a deschis usa chiliei pentru ceilalŢi călugări dar a continuat să folosească tăcerea, învăŢându-i pe ceilalŢi prin exemple.

În 25 noiembrie 1825 Maica Domnului si doi ierarhi comemoraŢi în acea zi, ieromartirul Clement al Romei si Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au apărut sfântului într-o viziune si i-au spus să renunŢe la izolare si să se dedice celorlalŢi oameni. Sfântul a primit binecuvântarea egumenului de a-si împărŢi timpul între viaŢa din pădure si viaŢa în mănăstire. El nu s-a întors la vechea lui chilie pustnicească ci s-a retras într-un loc mai aproape de mănăstire iar usile ei erau deschise atât pentru pelerinii mireni cat si pentru călugări.

Părintele vedea în inimile oamenilor si ca doctor al sufletelor le vindeca neputinŢele trupesti si sufletesti prin rugăciune si prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simŢeau dragostea lui nemărginită si blândeŢea. În orice vreme el îi întâmpina pe oameni cu cuvintele: „BucuraŢi-vă, Hristos a înviat!” El iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiŢă a spus despre el: „Părintele Serafim arată ca un bătrân dar de fapt este un copil ca si noi!”

Părintele era deseori văzut cum căra după sine, sprijinindu-se în băŢ, un sac cu pietre. Când era întrebat de ce face acel lucru, sfântul răspundea cu smerenie: „Îl încerc si eu asa cum mă încearcă el pe mine”.

În ultima parte a vieŢii sale pământesti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la mănăstirea de maici Diveyevo. În perioada când era arhidiacon el l-a însoŢit pe răposatul părinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareŢa mănăstirii, o ascetă – Maica Alexandra si părintele Pahomie i-a dat binecuvântare sfântului să aibă grijă de atunci încolo de orfanii mănăstirii. El a fost un adevărat tata pentru surorile mănăstirii, care îl cercetau pentru orice problemă sufletească sau materială.

Sf. Serafim s-a dedicat si îmbunătăŢirii vieŢii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că el personal nu le dădea sfaturi ci Maica Domnului le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. Discipolii si prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana vieŢuitorilor mănăstirii Diveevo. Michael V. Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, angajându-se la nevoinŢa sărăciei voluntare, după cum l-a sfătuit sfântul. Elena Vasilievna Manturova, una din surorile mănăstirii, a acceptat să moară în locul fratelui ei, din supunere faŢă de sfânt, deoarece mai era nevoie de acesta în viaŢa pământească.

Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost si el vindecat de călugărul Serafim. În 1903, cu puŢin înainte de praznicul Sfântului Serafim, s-a găsit si s-a tipărit renumita „ConversaŢie a Sfântului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov”. Pusă pe hârtie de Motovilov după conversaŢia de la sfârsitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost găsit ascuns într-un pod, printre grămezi de hârtii, unde a zăcut aproape 70 de ani. Scrierea a fost găsită de autorul S. A. Nilus, care căuta informaŢii despre viaŢa Sfântului Serafim. Această conversaŢie este o adevărată comoară pentru literatura ortodoxă, care s-a născut din dorinŢa lui Nicolae Motovilov de a înŢelege scopul vieŢii crestine. Sf. Serafim stia că Motovilov căuta acest răspuns din tinereŢe fără să găsească satisfacŢie. Sfântul părinte i-a spus că Ţelul vieŢii crestine este dobândirea Duhului Sfânt, explicându-i care sunt marile binefaceri ale rugăciunii si ale vieŢii întru Duhul Sfânt.

Motovilov l-a întrebat pe sfânt de unde putem sti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt. Sf. Serafim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii să-l aibă pe Sfântul Duh si cum recunoastem duhul lui Dumnezeu în noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă privesti?” Motovilov i-a răspuns: „Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul si faŢa vă este mai strălucitoare ca soarele”.

Sf. Serafim i-a răspuns: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum si tu esti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că si tu esti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt asa”. Apoi sfântul l-a asigurat pe Motovilov că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienŢe toată viaŢa lui. „Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înŢelegi, ci prin tine, pentru toată lumea.”

Toată lumea îl cunostea pe Sfântul Serafim ca un mare ascet si făcător de minuni. Cu un an si 10 luni înainte de săvârsirea sa, de sărbătoarea Buneivestiri, sfântului i-a fost îngăduită încă o arătare a Maicii Domnului împreună cu cei doi apostoli si cu alte 12 fecioare muceniŢe (Sf. Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina, Iustina, Iuliana si Anisia). Preasfânta Fecioară vorbi îndelung cu călugărul, încredinŢându-i în grijă pe surorile mănăstirii Diveyevo. În final Ea i-a spus: „În curând, preaiubite, vei fi cu noi.” Maica Eufrosina de la mănăstire a fost martoră la apariŢia Maicii Domnului pentru că părintele a invitat-o. În ultimul an de viaŢă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut pe sfânt înălŢat de la pământ în timp ce se ruga, lucru care i-a fost interzis cu stricteŢe de către Sf. Serafim să-l dezvăluie decât după moartea lui.

Sf. Serafim slăbea văzând cu ochii si vorbea tot mai mult despre apropiata sa „plecare”. În acest timp era văzut stând lângă sicriul său pe care-l pusese în anticamera chiliei si pe care singur si l-a făcut.

Sfântul si-a însemnat singur locul unde vroia să fie îngropat, lângă altarul catedralei Adormirii. În 1 ianuarie 1833 Părintele Serafim a venit la biserica SfinŢilor Zosima si Savatie pentru ultima oară la Sfânta Liturghie unde s-a împărtăsit cu Sfintele Taine după care i-a binecuvântat pe fraŢi si si-a luat rămas bun, cu cuvintele: „SalvaŢi-vă sufletele. Să nu deznădăjduiŢi, să rămâneŢi în trezvie. Astăzi se pregătesc pentru noi cununi”.

În 2 ianuarie Părintele Pavel, ajutorul sfântului, a plecat la ora sase dimineaŢa la utrenie si a simŢit miros de fum venind din chilia sfântului. Părintele obisnuia să lase lumânări să ardă în chilie si Părintele Pavel s-a speriat să nu ia foc ceva. „În timpul vieŢii mele nu va fi nici un foc”, spuse el cândva, „dar când voi muri veŢi sti, pentru că un foc se va aprinde”.

Când au deschis usa au văzut cărŢi si alte lucruri mocnind iar sfântul era în genunchi în faŢa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucisate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de îngeri în timpul rugăciunii si a fost dus în faŢa Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Cărui slujitor credincios a fost toată viaŢa.

Sf. Serafim a promis să mijlocească în faŢa Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe părinŢii săi, Isidor si Agatia.

Moastele Sfântului Serafim se află la Diveevo. Sarovul se află azi într-o zonă în care accesul este interzis din cauza unor instalaŢii militare. Diveevo e la răsărit de Moscova.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.