Lupta dintre ateism si crestinism
Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, atat in conceptia oamenilor de stiinta, cat si a maselor nestiutoare, lumea fusese creata sau exista din vecii vecilor, fiind guvernata de un Dumnezeu, de o putere creatoare a toate, asa dupa cum invata Biserica Crestina. Pana la sfarsitul acestui secol, toate rupturile ce s-au facut in numarul nesfarsit al diviziunilor sectare, nici una n-a ajuns sa atinga treapta cea mai de jos a negarii lui Dumnezeu, desi toate ereziile, avand pe tatal minciunii (pe diavolul) ca conducator al lor, impinse pana la absurd, neaga existenta lui Dumnezeu.
Oamenii, deci, nebagand de seama vraja vrajmasa, care prin diferite amagiri si inselatorii, ii face sa se creada intru sine mai presus de Biserica, mai presus de cele 7 Soboare, incep sa se taie in Scripturi, dupa cum il taie capul pe fiecare (II Petru 1:20), fara ca sa tina cont de ceea ce a zis Domnul: „Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt”, (II Petru 1:21). Iar intreaga Scriptura este data spre talcuire numai Bisericii, care este mama noastra ocrotitoare si sub aripile careia putem sa crestem si sa ne mantuim.
Toata lucrarea antihristica a diavolului, insotita de tot felul de puteri si semne, si de minuni mincinoase (II Tesaloniceni 2:9), este ingaduita de Dumnezeu pentru fiii pierzarii, pentru ca n-au voit sa primeasca iubirea Adevarului, aratat de Biserica prin Sfintii Parinti, ca sa se mantuiasca (II Tesaloniceni 2:10-12). Pentru aceea, Dumnezeu le trimite amagiri puternice, ca sa dea crezamant minciunii si sa cada sub osand toti cei care nu au crezut adevarului ci au indragit nedreptatea (II Tesaloniceni 2:12).
Iar unitatea Bisericii noastre, pe care a intemeiat-o Domnul si al carei Cap vazut si nevazut este numai El, prin puterea Duhului Sfant ne-a oranduit episcopi si preoti ca sa pastoreasca Biserica Lui, pe care a castigat-o su sfant sangele Sau (Faptele Apostolilor 20:28). Deci nu exista alta Biserica decat aceea pe care a intemeiat-o Iisus Hristos prin Apostolii Sai si care este Una, Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca (Crezul).
Iata deci ca diavolul, prin amagirile sale, i-a dezbinat pe oameni prin ura sa ca sa creada in mai multi dumnezei mincinosi, al caror tata le este el.
Abia in primii ani ai secolului al XIX-lea, o noua conceptie despre lume e data la iveala, afirmandu-se cu toata taria ca: „lumea, asa cum o vedem sau o cunoastem din carti, n-a fost nici creata si nici nu exista din vecii vecilor” (Karl Marx, pag. 8 Tr. Gh. Constant.).
Stiut este toata lectura facuta ca materialismul dialectic este ateu; profeseaza negatia spiritului, negatia lui Dumnezeu, negatia nemuririi, neaga Invierea si Imparatia lui Dumnezeu.
Bun!
– Dar cu asta inceteaza de a mai fi Dumnezeu?
– S-a terminat cu nemurirea?
– Nu mai este Inviere si Judecata?
– Daca multi oameni, fiind ei chiar milioane la un loc, sustin parerea de mai sus, inceteaza oare prin aceasta de a mai fiinta dogmele fundamentale ale crestinismului?
Mai pe scurt: – Daca a spus Ludwing Feuerbach, care a lucrat pentru laicizarea religiei, cum ca: „Nu religia l-a facut pe om, ci omul a facut religia”; iar contemporanul sau David Friedrich Strauss a supus Evangheliile unor critici in toata regula; iar Bruno Bauer isi indreapta asprele sale lovituri filozofice inpotriva „batranelor” Dogme Crestine; urmeaza de aici ca omorandu-i *(pentru intarirea marilor adevaruri spuse aici de Parintele Arsenie Boca, editura recomandata cititorilor cartea in doua volume: „Noii martiri ai pamantului rus” de protoiereu Mihail Polski, ed. Schitul romanesc Prodromu – Sfantul Munte Athos, 2002), in Dumnezeu, cu asta ai scapat de Dumnezeu?…
Dar, cu asta, abia acum dezvaluie Adevarul, ce trebuie scos la iveala. De aici incolo incepe sa se descopere partea lucratoare si biruinta Adevarului prin jertfa. Acum, cand valurile inspaimantatoare ale negatiei lui Dumnezeu cauta sa tulbere pacea din inima celor care cred cum trebuie in El, in Biserica Lui cea Adevarata si in Evanghelia Lui. Nu usoare sunt aceste probe si numai acei care sunt intariri si care L-au crescut Iisus Hristos in inima lor pana in varsta maturitatii, prin iubirea Lui de oameni, pot ca sa reziste acestui razboi antihristic pana la sfarsit. Iar toate sfortarile lui (antihrist) sunt ca sa ne faca sa cadem din iubire, prin nerespectarea datoriei: – de a rabda nedesavarsirea semenului tau, si – de a te lasa sa fii condus intru toate de mana nevazuta a Providentei divine.
Lupta ce o dau cei ce asculta de vraja diavolului, cum ca nu este Dumnezeu si nici toate celelalte care formeaza Dogmele crestinismului, ii loveste pe fiii lui Dumnezeu (Ioan 1:12) cernandu-i prin sitele suferintelor de tot felul, prin care a trecut Domnul, implinindu-se cuvintele Lui: „Daca va uraste pe voi lumea, stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat… Daca M-au prigonit pe Mine si pe voi va vor prigoni. Daca au pazit cuvantul Meu si pe al vostru il vor pazi… De nu as fi venit si nu le-as fi grait lor, pacat nu ar avea, dar acum nu au raspuns pentru pacataul lor” (Ioan 15:18-22).
In toate aceste suferinte, puterile intunericului urmaresc doua lucruri:
1. Sa ne faca sa-i uram pe acei ce ne trec prin cuptorul suferintei.
2. Sa ne faca sa se razbunam sub diferite forme, aparandu-ne cu legi sau oameni.
In cuptorul ispitelor, deci, se clarifica omul, ce este si spre ce sunt indreptate inima si nadejdea lui (sau cat de tare este credinta lui in Iisus Hristos).
Cararea insa cea mai buna de urmat in aceste stramtorari nu este alta decat a lui Iisus si dupa El a tuturor Sfintilor care, avandu-L pe Iisus in inima si in mintea lor, au fost inarmati cu toate armele, in asa fel ca au stiut cum sa raspunda atacului diavolului, biruindu-l cu iubirea lui Iisus. Au stiut cum sa se supuna stapanirilor antihristice, pana si acum cand acestea au voit sa le taie capul sau altceva sa le faca, pentru ca n-au voit ca sa refuze Sfintele Invataturi ale Mantuitorului si sa le primeasca pe ale lor (pe ale lui satana, n.ed).
Toate masurile lor de constrangere ce au fost facute pentru negarea sau tagaduirea Dumnezeului celui Adevarat, precum si a lucrurilor Lui, pe care le-a facut pentru mantuirea noastra, n-au avut nici un efect asupra sufletelor lor, pentru ca Iisus Hristos, Care era in inimile lor, nu putea sa fie constrans ca sa faca ceva ce nu-I place, si neplacut Tatalui, Care L-a trimis pe pamant pentru mantuirea noastra. Pe Domnul nu L-a putut constrange decat suprema Sa bunatate, desavarsirea Sa, care a biruit ingustimea ateismului lui Iuda, dandu-i votul – „Ce vrei sa faci, fa in curand!” (Ioan 13:27).
Toti ceilalti Apostoli n-au inteles cuvantul acesta atunci, si credeau ca Domnul vorbeste u Iuda despre ceva cumparaturi, intrucat purta punga cu bani a comunitatii si praznicului era aproape (Ioan 13:29).
Aici se mai implineste si cuvantul Proorocului: „Vrajmasii omului sunt cei din casa lui”, (Miheia 7:6 ; Matei 7:6).
Tot de aici mai reese si o alta invatatura: stiinta, cu toate teoremele ei, nu-ti angajeaza viata in joc niciodata, iar Credinta Crestina intotdeauna.
masura coacerii in Crestinism atunci se zice ca a ajuns la maturitate, cand am ajuns si noi ca sa trecem din lumea aceasta biruitori in toate ispitele durerii, prin iubirea lui Iisus impinsa pana la jertfa. Aceasta este cea mai inalta virtute in Crestinism: ca sa ajungi sa simti si tu durerea pe care a simtit-o „Crinul de pe Cruce”, plangand nemernica oamenilor si rugandu-Se pentru iertarea lor.
Apostolii n-au inteles atunci suprematia Duhului liber al lui IIsus, pentru ca inca nu se pogorase Duhul Sfant peste ei, care sa le dea putere ca sa bea acelasi pahar si de a se boteza cu acelasi Botez pe care L-a primit Iisus. Lucru sigur, ca daca intelegeau atunci, toti se ridicau impotriva in frunte cu Petru, cand Iisus a invoit toate consecintele ateismului lui Iuda: „Ce vrei sa faci”.
Dar dupa Pogorarea Duhului Sfant li s-au luminat puterile mintii si au inteles necesitatea Jertfei si linistea deplina a Mantuitorului impotriva agresiunilor necredintei.
De acum moartea nu mai e o pedeapsa a firii, ci pedeapsa a pacatului. Ca urmare trebuie primita fara sovaire si fara reactie (fara a reactiona).
Trebuie sa acceptam cu mintea si cu inima netulburata pe oricine caruia, neputandu-ne desface de dragostea lui Iisus Hristos, nu-i ramane altceva de facut decat sa ne omoare pur si simplu.
Caci intre aceste doua tabere, Crestinism si Ateism, nu poate fi pace decat numai daca trece una la alta. Prima tabara intotdeauna este pasnica si senina si cu inima atat de larga, incat iarta totul si vrea ca toata lumea sa se mantuiasca. Cea de-a doua insa e plina de rautate si-i desavarseste in bine pe cei din prima, trecandu-i prin cuptorul suferintelor. Noua ne-ar fi pagubasuprema daca am trada crestinismul de frica lor sau de frica durerilor.
Nu trebuie sa ne facem vrajba cu ei, intrucat sunt stapanirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, pentru pacatele noastre. Deci ii acceptam nu de frica, nici de diplomatie, nici urmarind vreun castig sau vreo cinste desarta, ci din convingere ca asa ne punem de acord cu Providenta, care ni i-a adus cu rosturi voite de Dumnezeu, „pentru ca sa-i adune laolalta pe fiii lui Dumnezeu cei risipiti” (Ioan 11:52), pentru ca toti sa fie, „o turma si un Pastor” (Ioan 10:16).
Mantuitorul nu ne-a invatat de vreo forma de stat care mantuieste oamenii, sau de vreo forma monetara sau agrara care ne duce la Imparatia lui Dumnezeu. Ba chiar a zis ca lipirea inimii de bogatii duce la osanda. Asa ca, sa nu ne prinda mirarea cand vedem ca unor bogati de acestea pamantesti le vine vremea osandei inca de pe aici, pentru ca pe buna dreptate buna, fiindca n-au avut grija de „lazareii” de poarta.
Deci, felul cum isi chiverniseste Stapanirea factorul economic, creator de forme istorice, e treaba Stapanirii. Noi trebuie sa dam Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Matei 22:21), indiferent ce masuri ia Cezarul pentru faptul ca noi mai avem un Imparat si o Imparatie dincolo de hotarele acestei lumi.
Cam intotdeauna stapanirile pamantesti au fost in conflict cu cea a Providentei Divine, dar Dumnezeu lucreaza mantuirea noastra prin mainile lor. Deci, ori de cae ori Stapanirile acestea pamantesti si trecatoare ar cauta sa nege existenta lui Dumnezeu, pentru ca El conduce si stapanirile vremelnice si le ingaduie pentru ca sa ne desavarseasca pe noi (trecandu-ne) prin toate suferintele si caznele.
Nu trebuie sa reactionam impotriva stapanirilor celor ce nu cred in Dumnezeu si in lucrurile Lui: „Pentru ca nu este stapanire fara numai de la Dumnezeu” (Romani 13:1). Dar aceasta este o ascultare ce o aducem lui Dumnezeu si ocarmuirii Sale providentiale.
Dumnezeu este autoritatea superioara tuturor stapanirilor si El le ingaduie pe toate cu scopuri foarte bine definite. Orisice lege o ascultam deci din cauza autoritatii lui Dumnezeu.
Cand legile si stapanirile sunt impotriva lui Dumnezeu, nu le ascultam tot din acelasi motiv, pentru ca Dumnezeu nu mai este (si nu poate fi) autoritate de sprijin a unei legi sau a unei stapaniri impotriva Sa. Reactionam astfel impotriva pacatului ateismului, fiindca e pacat impotriva Duhului Sfant, pacat impotriva Adavarului si Dumnezeu este Adevarul; pentru vina asta, da, Stapanirea poate sa ne taie capul si sa faca cu noi ce va vrea, ca o ascultam. Cu aceasta suntem de castig si noi, si stapanirea si-a facut datoria. Am slujit lui Dumnezeu si noi, si ateul. Iar daca cutare sau cutare vrea sa fie ateu, treaba lui, noi incapem de el, chiar daca nu incape el de noi. Simpla existenta a noastra il loveste peste obraz si nu ne poate suferi; deci va face totul in corcondanta cu ateismul sau, ca sa scape de noi, chiar daca noi nu-i zicem nimic. Ba mai mult, cand noi il iubim mai mult, cu atat mai mult ii ardem crestetul lui, fiindca el, ascultand de-o vraja vrajmasa, nu poate iubi. Datoria ce-o avem noi este si aceea ca sa le spunem ca ateismul lor e o greseala, ori de-or asculta, ori de n-or asculta, si aceasta trebuie s-o facem, pentu ca sa cunoasca si ei ca mai sunt inca oameni care cred in Dumnezeu (Iezechiel 2:5) si la Judecata cea infricosata pe care o va face Domnul, sa nu aiba cuvant de aparare cum ca nu i-a invatat nimeni voia Domnului, si pentru ca sa nu ceara Domnul sangele lor din mana noatra (Iezechiel 3:18). Noi sa nu ne temem de ei si de vorbele lor sa nu ne speriem, desi ei vor fi pentru noi spini si ciulini si avem sa traim im mijlocul lor, ca intre niste scorpii (Iezechiel 2:6). Noi trebuie sa-i iubim in dragostea lui Dumnezeu – porunca prin care stam sau cadem din Crestinism – iar ce masuri iar ei impotriva noastra ii priveste; noua nu ne ramane altceva decat sa castigam din toate. Nu este treaba noastra de a judeca caderea stapanirii in ateism. Acest drept nu este decat al lui Dumnezeu si numai El o va face atunci cand va veni sa judece lumea.
Omorandu-ne pentru faptul ca nu le primim pacatul ateismului lor, nu dovedesc altceva decat ca nu ne-au putut birui. Deci primim divinul stapanirii, dar refuzam, pacatul ei: nu ni-l insusim si nu ni-l facem si convingerea noastra.
Nu trebuie sa fim spirite inguste, ca nici-o virtute nu-i in habotnicie sau zelotismul marginit. Intotdeauna spiritul ingust, refractar oricarei intelegeri superioare a lucrurilor, (pe care o castigam numai in spiritul liber al lui Iisus), a dus intotdeauna la anarhie. Iar anarhia niciodata nu cladeste, ci numai darama. Neascultarea a fost intotdeauna inceputul caderii. Calugarii habotnici, ingusti la pricepere, fixandu-se de calendarul vechi, au dat stilismul.
Citam din acest model de spirit sectar, care are aceasi caracteristica, a fixarii mintii pe valori marunte, neinsemnate, dar carora mentalitatea ingusta le da o semnificatie absoluta. Aceasta balonare a valorii minore a unui lucru sau a unui maruntis, la valoarea majora a unui principiu fundamental, e dovada unei lipse de minte, care, daca refuza si sfatul cel mai luminat, nu va intarzia sa se arate cap de razvratire si izvor de suferinte zadarnice.
In concluzie:
Respectam credinta simpla a celor simpli; nu-i smintim; dar cu conditia de-a nu da directive conducerii. Cata raspundere de altii ti-a dat Dumnezeu, atata directiva ai dreptul si datoria ca sa dai, mai multa sau mai putina, nu.
Nu trebuie sa primim decat directive acoperite de experienta si de necazurile raspunderilor. De obicei asa se intampla, ca toti cei nepusi la punct ei insisi, vad paiul din ochiul altora, dar nu vad prajina din ochiul lor. Atentiune deci, trebuie ca sa ne cunoastem mai intai pe noi insine, daca vrem sa cunoastem obiectiv si cu adevarat si pe altii. Cand ochiul nostru va fi curat, vom vedea pe toti cu ochiul cu care vede Dumnezeu, si atunci toata rautatea si nedesavarsirea celorlalti vor dispare din calea noastra, fiindca stam smeriti si neinsemnati cu chipul, la o inaltime morala si libertate a spiritului vecina cu a lui Iisus, cand Se ruga pentru ucigasii Sai: „Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Luca 23:34). Cu alte cuvinte, trebuie ca feicare dintre noi sa ne vedem de ochelarii proprii, si sa-i stergem de praful pacatelor altora, ca nu acelea ne vor mantui, ci atunci sa nadajduim mantuirea cand ochii noastri nu mai vad paiul nimanui, ca pe toti sa-i invaluim cu iubirea care iarta totul si intelege totul. Ca zice Sfantul Apostol Pavel: „Cautati pacea cu toata lumea si sfintenia, fara de care nimenea nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12:14). Pacea cu toata lumea, chiar cu cei agresivi, fiereste, este un dar si o proba a Crestinismului la care am ajuns, daca am ajuns, iar de cumva n-am ajuns este semn ca nu s-au tamaduit ranile noastre cele din pacate.
Nestiinta, ingustimea, mentalitatea sectara, sunt o rana a mintii nastre, pe care trebuie s-o tamaduim. Trebuie sa incercam, ca se poate. Cei care au probat, au reusit si cu mult folos s-au ales. Asa a facut Iisus si toti Sfintii Lui, si asa ne-a invatat El ca sa ne ferim de aceste ingustimi, ca pe unii ce ne socotim „ai Lui prieteni, daca facem ce ne porunceste El” (Ioan 15:14), si: „frate, sora si muma” (Matei 12:50) ne numeste Domnul, pe acei care facem voia Tatalui.
Un Suflet Ortodox 