Monumentul eroilor satului Homorog


Monumentul eroilor satului Homorog

Asemenea tuturor asezarilor romanesti din tara, satul Homorog a contribuit, in decursul timpului, cu deosebire in epoca moderna si cea contemporana, cu toata fiinta sa, la afirmarea si sustinerea constiintei nationale si la apararea gliei strabune. La primul si al doilea Razboi Mondial, din Homorog au participat cateva sute de soldati. Timp de decenii, oamenii locului au pastrat amintirea celor 42 de feciori si barbati care nu s-au mai intors de pe campul de lupta la casele lor, iar preotii i-au pomenit neincetat in biserica satului.

In anii din urma, din initiativa unor oameni cu aleasa constiinta de sine si simtire patriotica, urmandu-se indemnul domnului General Lazar Carjan si a domnului inginer Teodor Cladovan, din initiativa Comitetului parohial, condus de parinele Ioan Caciora, cu participarea insufletita a credinciosilor din sat, in mica piata din fata bisericii, a fost inaltat un maret monument din marmura alba si neagra, ce reproduce – in viziunea si conceptia artistica artistica a sculptorului Cornel Durgheu – imaginea impresionantului monument inaltat, nu cu multi ani in urma, la Cluj-Napoca, inchinat Memorandum-ului romanilor din Transilvania.[1]

Inscriptia de pe soclul monumentului lamureste: “S-a ridicat acest monument in amintirea eroilor din satul homorog, cazuti in cele doua razboiaie mondiale. Prin jertfelnicia domnului general Lazar Carjan, a domnului inginer Teodor Cladovan si a credinciosilor din parohie, sub indrumarea preotului Ioan Caciora. Dumnezei sa-i odihneasca. Homorog, 1996”.

Alaturi de acest text, cu rost comemorativ, in semn de aleasa recunostinta, sunt daltuite in marmura numele urmatorilor eroi ai satului Homorog: Blaje Craciun, Birta Ioan, Birta Iosif, Birta G. Gheorghe, Birta I. Gheorghe, Bordea Ioan, Cionca I. Gheorghe, Cionca P. Gheorghe, Cionca I. Ioan, Cicortas F. Florian, Cicortas N. Florian, Cicortas G. Iosif, Chis T. Teodor, Chis G. Ioan, Costa P. Florian, Costa N. Gheorghe, Groze Craciun, Gherdan Teodor, Hurgoi M. Alexandru, Hurgoi Alexandru, Lazar D. Aron, Lazau Aron, Martin Petru, Matei D. Ioan, Matei Gheorghe, Mocan T. Teodor, Morgovan Ioan, Morgovan Petru, Nut Ioan, Indries I. Gheorghe, Indries Gheorghe, Pantea Teodor, Petrusan Florian, Petrusan D. Florian, Pogan I. Ioan, Stana T. Ioan, Tamba G. Gheorghe, Tripa I. Nicolae, Tripa A. Alexandru, Vasca Nicolae si Vasca I. Florian. Tuturor le sunt dedicate urmatoarele cuvinte sfinte: “A muri eroic inseamna a fi trait pentru altii, fiindca eroismul este suprema jertfa si confirmare a dragostei pentru cei de un sange cu tine, pentru pamantul patriei, pentru lumina unui ideal al tuturor” (Nichifor Crainic).

¤

Biserica-monument istoric, Colectia muzeala si Monumentul eroilor de la Homorog reprezinta simbolul trinitar exemplar reprezentativ al acestui sat de la granita de vest a pamantului romanesc, exprimand in veac sentimentul statorniciei si continuitatii, a muncii si darniciei, a luptei pana la sacrificiul suprem pentru apararea vetrei strabune.


[1] Valeriu Chisiu, in “Jurnal de dimineata” (Oradea), nr. din 22 martie 1997.

Colectia muzeala si Monumentul eroilor


Colectia muzeala si Monumentul eroilor

 

<<Gandul de a infiinta o colectie intrunind o serie de bunuri de interes patrimonial ne-a preocupat inca de la venirea noastra in parohie, in anul 1966. Motiv de inspiratie a fost insasi biserica-monument istoric, impodobita, dupa cum s-a vazut in paginile de mai sus, cu o valoroasa pictura murala, de asemenea, alte odoare vechi, mai ales icoanele de lemn si cartile din batrani, pastrate atat in altarul si turnul lacasului cat si in casa parohiala. M-am gandit atunci ca ar fi posibil sa se gaseasca lucruri de valoare si in casele credinciosilor din sat. Am anuntat duminica, in biserica, dorinta noastra, iar credinciosii au fost de acord, oferindu-se sa doneze piesele de acest gen pastrate mai ales prin casele vechi si prin poduri. Rezultatele, neasteptat de bune, obtinute in acest sens pe plan local, m-au determinat sa largesc activitatea de colectionare si in satele invecinate, mai ales in localitatile: Ianosda, Cauasd, Tulca, Bicaciu, Gepiu, Pausa si Sititelec, reusind intre anii 1970-1973, sa adunam peste 200 de obiecte, mai ales: icoane pe lemn si icoane pe sticla, carti vechi, cruci de lemn, pristolnice, prapori, vesminte, ceramica veche (mai ales farfurii), stergare, mobilier satesc, ceasuri de perete, felurite obiecte de uz casnic s.a.. Toate aceste piese le-am adapostit in una din camerele casei parohiale; fiind vechi, ele nu puteau fi tinute insa in locuinta, alaturi de bunurile gospodaresti, mai ales ca cele trei fiice ale mele erau mici. Drept urmare, le-am expus in tinda bisericii, sub bolta de la intrare. La scurta vreme, aflandu-se despre initiativa noastra la mai multi specialisti, veniti din Oradea, care au constatat ca, aceste valori de interes cultural patrimonial, nu pot fi pastrate in asemenea conditii si ca, in mod ideal, ar fi necesara edificarea unei cladiri adecvate, destinata in exclsivitate colectiei muzeale.

Drept urmare, am inceput demersurile in vederea edificarii noului spatiu expozitional, dar am intampinat multe piedici, atat din partea conducerii comunei Madaras cat si a Consiliului popular al judetului Bihor (Sectia de sistematizare), spunandu-mi-se ca, “nu-i treaba preotului sa faca muzee!” Cu toate acestea, nu m-am dat invins, ci am apelat la sprijinul mai multor personalitati cu dragoste fata de Biserica si Neam. M-am adresat fostului meu profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, de la Academia Teologica din Sibiu, astazi academicianul Mircea Pacurariu; i-am expus planul precum si problemele ivite. In raspunsul primit, parintele profesor, ma incuraja scriindu-mi urmatoarele: “…In ce priveste muzeul, nu iti pot comunica mare lucru. Am vazut ce a facut preotul din Sibiel, ca sotia e de acolo. E un lucru bun si util, asa ca, ar fi foarte bine sa te repezi pana la Sibiu (iar de aici, la Sibiel, ai curse), ca sa vezi la fata locului ce a facut si sa te indrume cum sa lucrezi. Nu am putut afla, cine se ocupa de Departamentu (Departamentul Cultelor din Bucuresti –n.n.) cu asemenea probleme, in orice caz, el are si obiecte de continut etnografic; asa ca nu stiu cine si-a spus cuvantul pe acolo, ca n-ai avea dreptul sa strangi asemenea obiecte. Daca nu poti veni momentan, scrie Par(intelui) Zosim Oancea, la Sibiel, jud(etul) Sibiu, desi tot mai bine e sa vezi personal ce s-a facut si sa stai de vorba cu el…”.

Dand ascultare fostului meu profesor, m-am dus la Sibiel. Era la sfarsitul lui martie 1973 si vazand stadiul destul de avansat a muzeului de la Sibiel, am prins mai mult curaj si mi-am  zis: daca s-a ingaduit infiintarea unui muzeu pe langa biserica-monument istoric de la Sibiel, atunci si la Homorog se va putea face acelasi lucru.

La scurta vreme, am solicitat si sprijinul domnului Petre Blajovici, fiu al satului Inand (ce avea o inalta functie in conducerea Statului, la aceasta data), care a trimis la Homorog chiar un delegat din minister, pentru a se edifica la fata locului in legatura cu organizarea expozitiei si asigurarea spatiului de expunere. Nu dupa mult timp, am primit aprobarea pentru construirea cladirii, adica a casei in stil vechi, traditional.

In vara anului 1973, cladirea, compusa din trei camere si coridor deschis (cerdac), a fost terminata, apoi tencuita si sopita in alb. In prima camera au fost expuse piese de interior de interes etnografic, indeosebi mobilier vechi si obiecte de uz casnic. In a doua camera am expus, pe pereti, icoane pe sticla incadrate de stergare, de asemenea, tesaturi populare. In mai multe vitrine, au fost prezentate manuscrise si carti vechi, pristolnice, monede, cruci din lemn si metal si alte obiecte legate de oficierea serviciului religios. In ultima camera au fost expuse icoane pe lemn, usi imparatesti si diaconesti, aduse de la Ianosda si Cauasd, vesminte, cadelnite, alte carti vechi.

In aceasta forma, in anul 1973, Colectia muzeala de la Homorog a fost deschisa spre vizitare, fiind inclusa in randul locurilor de interes cultural spiritual de pe cuprinsul eparhiei Oradiei, bucurandu-se,in scurt timp, de un real renume, dintre anii 1973 si 1976 (cat am mai functionat ca preot in sat) pastrandu-se consemnate in “Cartea de Aur” a Bisericii-monument istoric si a Colectiei muzeale peste 500 de impresii ale unor vizitatori din tara si strainatate.

Pentru ca sa se stie si sa nu se uite, in primul rand pentru ca datele sa nu se piarda, dam in cele ce urmeaza o scurta prezentare a celor mai valoroase odoare de interes cultural spiritual adunate in cadrul colectiei muzeale de la Homorog[1].>>

Din cartile vechi, expuse in prezent in mai multe vitrine, amintim:
Chiriacodromion (Calea Domnului), Alba Iulia, 1699. Exemplarul a apartinut bisericii satului Ianosda, continand o insemnare de danie, din secolul al XVIII-lea, a cartii, in mana preotului Teodor si a urmasilor sai, Popa Onu si Popa Gheorghe[2]

Evanghelie, Bucuresti, 1723, provenita de la biserica din Bicaciu. A fost legata a doua oara in anul 1778, prin grija unui anume credincios Turcut Lup, pentru suma de 10 mariesti, iar a treia oara, in secolul trecut, la Oradea.

Antologhion, Ramnic, 1745, cumparat (dupa cum marturisea Dimitrie Popovici) de catre Vasca Ioan cel Batran, legat, in table de lemn si piele, in ianuarie 1840, prin grija lui vasile Vasca si a feciorilor sai, Teodor si Flore.

Un Octoih, tiparit la Ramnic, in anul 1750.

Triod, Bucuresti 1747, provenit de la biserica din Berechiu. Cartea contine pe coperta ultima o interesanta inemnare a vestitului colportor si legator de carti romanesti, Toma Parcalab, originar din Teius, “din varmeghia Balgradului”, in care atesta ca aceasta carte a vandut-o, in ziua de 9 mai 1787, cu suma de 14 florini, comunitatii ortodoxe din satul Berechiu[3]. Alte insemnari se refera la: cutremurul de pamant din 20 februarie 1795, simtit si in satele Sannicolaul Roman si Berechiu;  marele cutremur din 3 octombrie 1834, ce s-a simtit si in Berechiu vreme “de un patrar de ceas”; marea foamete din anul 1817 “cat au murit multi oameni”[4] si despre nametii mari din iarna anului 1830.

Penticostar, Ramnic, 1743, cu o serie de insemnari de lectura a unor cititori din sat.

Ceaslov, tiparit pe la jumatatea secolului trecut, provenit de la Salonta, cu interesante insemnari, de la 1856, ale scolarului Vasile Trip.

Octoih cu Catavasier, Buda, 1826, cumparat pe seama bisericii in vremea pastoririi preotului Ioan Rocsin de catre Maria Ursoi din Homorog. O insemnare din anul 1838 ne dezvaluie ca “au pierit graul cel sacaret, cat mai nimica n-au ramas pe locurile noastre, cat multi au samanat, in locul graului celui de toamna, grau de primavara [si] ovazu, iar care au mai avutu vreme, aceia or samanat grau de vara”. insemnarea a facut-o Ioan Pantea, “invatatorul tinerimei romanesti a comunitatii din Homorogul Romanesc grecesc neimpresurat (neunit –n.n.)”. Din alte insemnari aflam ca toamna anului 1851 a fost ploioasa, incat “n-au putut samana o(a)menii graul cel de to(a)mna, ce au bagat in loc orz de vara” si ca “multi au saracit dintr-aceia”.

Molitvelnic, Sibiu, 1849, cumparat, in anul 1874, pe seama bisericii din Bicaciu, de catre Petru Gagie, prin grija lui Stefan Giurcutiu din Bicaciu.

Concordiae Biblorum Sacrorum, Paris, 1656, avand legatura originala, din piele, si ex libris-ul lui Samuel Szenkiralyi (provenita de la Salonta).

Dintre icoanele pictate pe lemn, relevam:
O veche icoana datand din secolul al XVII-lea, in mare parte deteriorata, cu multe scene insotite de inscriptii slavoe (inclusiv pe arama) si o insemare romaneasca, facuta pe spate, probabil in secolul al XVIII-lea.

Doua icoane praznicare, provenite de la vechea biserica de lemn a satului homorog. Cea mai bine pastrata infatiseaza, pe o fata, scena Buna Vestire, iar de cealalta parte nasterea Domnului, scena invaluita de un impresionant cadru solar. In grajdul din Betleem sunt infatisati Maria si iosif, langa Pruncul Iisus, infasat, asezat parca pe un lepedeu (cearceaf) alb. Din dreapta sosesc magii, iar din stanga cativa pastori. In campul stang al scenei, in plan secund, parca undeva pe camp, se afla reprezentat un pastor, purtand cioareci, o haina rosie si opinci cu nojite, pe spate o traista, iar in mana un toiag. Peregrinul vine de departe, sa vada marea minune, parca din tinuturile Daco-romaniei nordice. Vechea pictura a fost refacuta pe alocuri, nu-i exclus de catre insusi zugravul Ioan Loposan, care va fi repictat si chipul pastorului roman.

Icoana Maica Domnului cu Pruncul Iisus, avnad rama cioplita in colonade ornate cu vrejuri florale, pictata de Ioan Loposan.

Icoana Punerea in mormant (provenita dela biserica din Ianosda).

Icoana Intampinarea Domnului, pictata in secolul al XVIII-lea, innoita in anul 1842, de catre zugravul Ioan Loposan, care a scris, pe carte, textul: “Acum slobozeste pe robul Tau, cu pace. 1842”.

Icoana Sf. Ierarh Nicolae, pictata pe lemn, avand legenda scrisa cu litere grecesti.

Icoana Iisus Hristos Invatator, pictata, credem, de catre zugravul Ioan Loposan (provenita de la ianosda).

alta icoana, cu scena de mai sus, provenita de la tulca.

Icoana Sf. Arh. Mihail (provenita de la biserica din Homorog).

Icoana Adormirea Maicii Domnului (provenita de la biserica din Bicaciu).

Icoanele Maica-Domnului cu Pruncul iisus, Sf. Arh. Mihail  si Sf.Ierarh Nicolae (provenite de la biserica din Cauasd).

Icoana Maica Domnului Rugatoare, pictata pe lemn, in genul vestitelor icoane pe sticla cu aceasta tema (provenita de la Sititelec).

Icoanele Maica Domnului cu Pruncul  Iisus si Sf. Ierarh Nicolae, pictate pe lemn (provenite de la biserica din Berechiu).

Usile imparatesti de la vechea biserica de lemn din satul Bicaciu (gasite in podul casei parohiale).

Dintre icoanele pictate pe sticla, cele mai multe de la Nicula, amintim:
Icoanele infatisand temele: Sf. Constantin si Elena (trei exemplare), Buna Vestire, Sf. Apostoli Petru si Pavel, Sf. Mucenic gheorghe, inaltarea Domnului si Sf. Cuvioasa Paraschiva (toate adunate din satul Homorog).

Icoana Sf. Mucenic Gheorghe, provenita din satul Martihaz (Bihor).

Icoanele infatisand scenele: Maica Domnului, Maica Domnului cu Pruncul Iisus, Sfanta treime, Sf. Ierarh Nicolae, Inaltarea Domnului, Invierea Domnului si Masa Raiului (provenite din satul Sititelec).

Icoanele: Inaltarea Sfintei Cruci, Sf. Apostoli Petru si Pavel si Iisus hristos Invatator (provenite de la Ianosda).

Icoana Cina cea de taina (provenita de la Ianosda).

Amintim, de asemenea, mai mult ca o curiozitate, o icoana veche, infatisand Trinitatea, lucrata din fire de pai (gasita in podul bisericii Homorog).

In vitrine, alaturi de carti, se mai afla expuse un topor de piatra, din neolitic, monede din secolul trecut, precum si protocolul de circulari oficiale, registrele de stare civila si Conscrierea comunitatii ortodoxe a satului, toate din cursul secolului trecut.

O importanta aparte o are si osia de lemn provenita de la clopotul turnat in 1645, cadelnita veche, din secolul trecut a bisericii din Homorog, un vechi scaun arhieresc, un potir argintat, sfesnicile si crucile de lemn pictate (una din ele, artistic lucrata, provenite de la biserica din Sititelec).

Dintre de interes etnografic, amintim: farfuriile si vasele de lut, o furca de tors, o vartelnita, un mangalau, un razboi de lemn, mai multe piese de mobilier taranesc, cateva ceasuri de perete, precum si doua lazi de zestre, pline cu textile adunate din homorog si satele invecinate.

In luna octombrie 1976, fiind transferat la Parohia Ortodoxa Romana din Tinca, la Homorog ne-a succedat tanarul licentiat in teologie Vasile Vid, care a manifestat o deosebita grija fata de Colectia muzeala. Dupa plecarea acestuia, in timpul pastoririi preotilor Mihai Anghel si Dumitru Sipos, intre anii 1989 si 1991, din pacate, Colectia muzeala a fost lasata, oarecum, in parasire.

Odata cu instalarea, in anul 1991, ca preot paroh al comunitatii Homorog, a parintelui Ioan Caciora, prin stradania sa si a comunitatii, in primul rand a fiului satului, domnul inginer Teodor Cladovan, casa parohiala si edificiul destinat muzeului au fost restaurate. Prin stradania custodelui acestuia, doamna Georgeta Caciora, spatiul expozitional a fost reamenajat in forma actuala. In anul in care comemoram 160 de ani de la zidirea bisericii satului. Colectia muzeala implineste un sfert de veac de existenta, reprezentand unul din putinele muzee satesti existente in Bihor.

Cartea de Aur a Bisericii-monument istoric si a Colectiei muzeale din satul Homorog, scrisa incepand din anul 1971, cand era preot paroh parintele Gheorghe Nemes, pastreaza peste ani impresia, cu totul aparte, in constiinta contemporanilor a frumoaselor realizari intru credinta si cultura romaneasca a acestei comunitati ortodoxe, motiv pentru care, dintre sutele de impresii ale vizitatorilor din tara si strainatate, redam, in cele ce urmeaza, cateva asemenea consemnari:

“22 Octombrie 1973.

Am vizitat multa bucurie sufleteasca pentru a doua oara, biserica-monument istoric din Homorog, un adevarat izvor de simtire si arta crestineasca si romaneasca.

Biserica din Homorog reprezinta unul din monumentele bisericesti de seama din cuprinsul Episcopiei Oradiei. Prin pictura ei in stil popular este o dovada a trecutului nostru bisericesc si artistic de pe aceste meleaguri.

Felicitam pe parintele gheorghe nemes, pe membrii Consiliului parohial si pe toti credinciosii care au pastrat si infrumusetat biserica, dand dovada ca sunt vrednici urmasi ai inaintasilor lor.

In ceea ce priveste asezamantul muzeistic, care a luat fiinta prin stradania parintelui, il consideram ca pe un “altar al vrednicilor romanesti”. El este o oglinda in care se reflecta vrednicia inaintasilor nostri. El trebuie pastrat si impodobit, ca sa devina un centru de atractie al cetatenilor si credinciosilor din patria noastra si al vizitorilor straini. Dumnezeu sa binecuvanteze munca si pe cei ce s-au straduit pentru infaptuirea acestor lucrari.”

+ Vasile
Episcopul Oradiei

¤

“30 August 1974.

Facand o vizita la biserica, la casa parohiala si la muzeu, imi exprim deosebita pretuire pentru fostul meu student si preotul de astazi – plin de insufletire si entuziasm pentru promovarea vietii bisericesti in aceasta parohie, pentru scoaterea la lumina a comorilor de arta populara romaneasca din aceasta comuna, pentru spiritul de ordine si frumusete in tot ceea ce apartine de bserica si de casa parohiala si gradina.

Binecuvantez aceasta familie preoteasca si toata osteneala si ravna ei intr-o activitate neobosita pentru ridicarea vietii satului si pentru sufletul ei crestinesc si romanesc.”

+ Nicolae
Mitropolitul Ardealului

¤

“14 August 1973.

Felicitam pe parintele bisericii din Homorog pentru ravna cu care se ingrijeste de monumentele noastre vechi. Cu cinstita rugaminte de a le salva in continuare.”

S(ever) Dumitrascu, T(raian) Blajovici

¤

“Homorog, 22 Septembrie 1975.

Alese cuvinte de pretuire fata de munca entuziasta si dezinteresata a Parintelui Gheorghe Nemes, pentru punerea in valoare a creatiilor artistice ale harnicului si talentatului nostru popor. Asemenea colectii de obiecte bisericesti si populare ar putea organiza multe alte parohii din cuprinsul Patriarhiei Ortodoxe Romane.”

Pr. Prof. M(ircea) Pacurariu

¤

10 Februarie 1975.

Ca cetatean al acestui sat romanesc, sunt profund impresionat de cele vazute in acest muzeu, randuit cu pricepere, cu migala si cu multa tragere de inima de preotul parohiei, Gheorghe Nemes, care merita tot respectul si lauda noastra, a tuturor. Inima se umple de bucurie pentru oricine are posibilitatea sa viziteze acest muzeu, care cuprinde lucrari valoroase, care arata, inca o data in plus, cat de mare si generos este un popor, un neam, care stie sa pastreze comorilor inaintasilor. intregul meu respect pentru preotul acestei parohii, pentru tot ce a facut si va face alaturi de satenii mei in acest colt minunat al Tarii mele.”

Gheorghe Poenaru, Bucuresti.

¤

“15 Septembrie 1974.

Am vizitat si admirat realizarile parintelui Gheorghe nemes, aprohul din Homorog, in ceea ce priveste biserica parohiala, precum si muzeul, intru totul opera parintelui; in toate privintele, ca preot, organizator al acestui muzeu, dar si ca valoros om de ordine si de initiative demne de toata lauda. Dupa parerea smereniei noastre, parintele Gheorghele Nemes merita sa fie incurajat moral si material. Cu cele mai alese cuvinte de admiratie si pretuire.”

Prof. Iosif Salagean, din Oradea

¤

“18 August 1975.

Mult impresionat de stradaniile atat de osardnice ale parintelui Gheorghe Nemes, pe linia pastrarii credintei noastre stramosesti, ca si pe aceea a strangerii si conservarii cu grija a vestigiilor de arta legate de cultul religios il felicit din toata inima si-i doresc, din tot sufletul, bogate realizari si in continuare.

Multi dintre preotii generatiei tinere, formati de actuale Institute Teologice din tara noastra, au ce invata de la acest vrednic preot si cetatean din Homorog.”

Pr. Prof. Dr. Al(exandru) I. Ciura,
Superiorul parohiei ortodoxe Romane din Suedia.


[1] Pentru alte amanunte, in legatura cu constituirea Colectiei muzeale, vezi Gheorghe Nemes, in “Telegraful Roman” (Sibiu), 1975, nr. din 15 octombrie.

[2] Amanunte, in legatura cu aceasta carte, vezi la Florian Dudas, Carte veche romaneasca in Bihor, Oradea, 1977, p. 159-161.

[3] In legatura cu activitatea acestuia, vezi Florian Dudas, Vechi carti romanesti calatoare, Bucuresti, 1987, p. 31-39.

[4] Idem, Insemnari pe batrane carti de cult, Bucuresti, 1992, p. 118-119.

Vizite arhieresti


Vizite arhieresti

Nu s-au pastrat marturii in legatura cu sfintirea lacasului din anul 1847, in vremea episcopului Aradului, Gherasim Rat, cand protopop al Oradiei era Atanasie Botco. Stim, in schimb, ca, in cursul deceniilor urmatoare, atat comunitatea cat si biserica au avut cinstea de a primi vizita mai multor ierarhi. Au poposit la Homorog ata Ioan Mihaltan cat si Vasile Mangra, iar in anul 1906, in urma renovarii, lacasul a fost sfintit din nou de catre episcopul Aradului, Ioan Papp. In anul 1926, cand era preot Ignatie Porge, au fost sfintite clopotele bisericii, de catre arhiereul Andrei Mager, vicar al episcopului Roman Ciorogariu. La data de 27 iulie 1941, biserica si parohia au fost vizitate de catre ierarhul Nicolae Popovici, iar in 25 mai 1969 de catre ierarhul Valerian Zaharia, episcop al Oradiei.

Episcopul Aradului, Teoctist Arapasu, care a fost vreme de un an si loctiitor de episcop al Oradiei (decembrie 1969 – decembrie 1970), astazi Patriarhul Romaniei, a cercetat biserica si parohia in mai multe randuri; la 18 mai 1971, cand era preot aici Gheorghe Nemes, il insotea in satul nostru noul episcop al Oradiei, Vasile Coman, despre care se poate spune ca a acordat Homorogului o atentie aparte. La 30 iulie 1974, ierarhul Vasile Coman il insotea la Homorog pe insusi mitropolitul Ardealului, Nicolae Mladin, care, cu acel prilej, a notat, in semn de aducere aminte, pe sfanta Evanghelie, urmatoarele: “Binecuvantez ravna pentru frumusetea Casei Domnului, o podoaba unica de suflet popular ortodox si romanesc”. In aprilie 1991, cand era preot in sat Dumitru Sipos, cu prilejul comemorarii a 155 de ani de la inceperea zidirii bisericii, episcopul Vasile Coman a fost insotit la Homorog de  un sobor de preoti, oficiind Sfanta Liturghie. In cursul aceluiasi an, in Duminica din 23 iunie, comunitatea l-a avut ca oaspete pe I.P.S. Sa Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului.

In zilele noastre, parohia si lacasul se bucura de aceeasi atentie din partea Episcopiei Ortodoxe Romane a Oradiei, in anul 1997 aflandu-se in vizita canonica la Homorog Prea Sfintia Sa Ioan Mihaltan, iar acum, in Anul Domnului 1998, Bunul ierarh al Oradiei a tinut sa onoreze cu prezenta sa comunitatea noastra, aprticipand la comemorarea a 160 de ani de la inaltarea bisericii-monument istoric, la sfintirea si dezvelirea maretului Monument al eroilor satului Homorog.

Clerici si vizite arhieresti


Clerici si vizite arhieresti

Alaturi de numele ctitorilor, a ierarhilor si teologilor, alaturi de numele binefacatorilor si donatorilor pururea prezenti cu rolul si fapta lor in viata comunitatii, gasim de cuviinta sa pomenim – urmand astfel datina strabuna – prezenta la altarul bisericii din Homorog a clericilor slujitori.

Asemenea tuturor asezarilor romanesti mai importante, satul Homorog a avut in permanenta preot, aici fiintand, vreme indelungata, sediul unui protopopiat. Din vremurile de inceput ale evului mediu, din anii 1202-1203, se pomenesc in documentele vremii numele preotilor Vasile si Ianos (Ioan), iar lde la 1332 a preotului Toma.

In anul 1715, Homorogul continua sa fie sediu deprotopopiat, avand in subordine 42 de preoti. Acum, de asemenea la 1727, era preot in partea locului Popa Ioan, in varsta de 52 de ani. La 1762 si 1784, Popa Mihai Homorovici (originar, credem din Homorog) era preot in Martihaz (Bihor).

Intre anii 1811 si 1826, preot al comunitatii a fost Grigore Popovici. De la anul 1826 pana in 1832 i-a urmat Ioan Rocsin, iar in 1832, pentru scurt timp, Gavril Popovici. Din 1832 pana in 1886, timp de peste cinci decenii, comunitatea ortodoxa a stat sub indrumarea vrednicului cleric Dimitrie Popovici, prin a carui stradanie s-a edificat si pictat biserica-monument istoric; de la 1863 pana in 1870 acesta l-a avut de capelan pe fiul sau, Nicolae Popescu, iar din 1882 pana in 1886 pe Gheorghe Cosma. In acest rastimp a mai slujit in sat si preotul Nestor Porumb, din Tulca. In anul 1886, raposan parintele Dimitrie Popovici, a fost numit preot paroh Gheorghe Cosma, care a functionat pana in anul 1890. Mormantul sau se afla in cimitirul satului, crucea de piatra continand urmatoarea inscriptie: “Gheorghe Cosma, nascut (la) 9 decembrie 1858, + (la) 9 decembrie 1890. (A savarsit) 8 ani de preotie la Homorog. Crucea a fost ridicata in anul 1911”. Lui Gheorghe Cosma i-a succedat, in 1891, Gheorghe Blaga, de obarsie din Mizies (Bihor), care a urmat teologia la Arad; el este autorul Cronicii bisericii satului Homorog, pastrata in manuscris, tiparita in cuprinsul acestei lucrari. Pe mormantul sau se afla o cruce de piatra cu urmatoarea inscriptie: “Aici odihneste sotul si tatal nostru Georgiu Blaga, paroh, mort in varsta de 51 de ani si 23 ani de preotie. Decedat in anul 1914”.

In perioada interbelica, a fost preot in Homorog parintele Ignatie Porge (1882-1940), originar din Sarbesti (Bihor), absolvent al Academiei Teologice din Arad. Lui i-a urmat, in anul 1940, o scurta perioada de timp, preotii Vasile Stanciu si Ioan Porumb, originar din Tulca, apoi parintele Miron Marusca (1901-1954), originar din Brusturi (Bihor) si parintele Alecandru Silaghi (1887-1970), originar din Madaras.

Parintele Gheorghe Nemes, a fost preot la Homorog intre anii 1966 si 1976. Nascut in anul 1943, in Gepiu (Bihor), a purtat o grija deosebita lacasului de cult, iar in anul 1973 a infiintat Colectia muzeala, integrand astfel comunitatea sateasca intre locurile de interes cultural-spiritual din aceasta parte a tarii. El este initiatorul si coautorul prezentei lucrari.

Parintelelui Gheorghe Nemes i-a urmat in anul 1976, Vasile Vid (nascut in anul 1951, in Braglez-Salaj, absolvent al Institutului teologic din Sibiu), pana in 1985, cand s-a mutat in Salaj (in parohia Solomon, unde a decedat, la varsta de numai 38 de ani, in 1989). In cei noua ani, cat s-a aflat la Homorog, a initiat lucrarile de intretinere si reparatii a sfantului lacas si a casei parohiale, preocupandu-se de pastrarea si valorificarea in bune conditii a Colectiei muzeale. Intre anii 1989-1991, au mai fost preoti ai comunitatii, parintele Mihai Anghel (nascut in 1947, in Cristian-Brasov, absolvent al Institutului Teologic din Sibiu, plecat, in 1988 in Australia) si parintele Dumitru Sipos (nascut in 1956, in Vezendiu-Satu Mare, absolvent al Institutului Teologic din Sibiu).

Din anul 1991, preot paroh al comunitatii ortodoxe romane din Homorog este parintele Ioan Caciora (nascut la 21 septembrie 1954, in Sannicolaul Roman-Bihor; a urmat studiile teologice la Cluj-Napoca si a mai fost preot in Tamna-Mehedinti, Tamajda si Boiu-Bihor). Prin stradania sa au fost renovate vechea casa parohiala si cladirea destinata Colectiei muzeale. Pe deplin constient de insemnatatea istorica a monumentului precum si importanta acestui altar strabun in viata comunitatii, parintele Ioan Caciora s-a ingrijit de refacerea completa a tencuielii exterioare a bisericii. Tot prin grija sa, cu contributia comunitatii si a fiilor satului, in mod deosebit a Domnului inginer Teodor Cladovan, in anul 1996, a fost inaltat, in fata bisericii, Monumentul eroilor satului Homorog. Cu prilejul sfintirii acestuia, a comemorarii a 160 de ani de la inaltarea bisericii si a unui sfert de veac de la infiintarea Colectiei muzeale, parohia a editat prezenta lucrare.

Pictorul bisericii, zugravul Ioan Loposan


Pictorul bisericii, zugravul Ioan Loposan

Asa cum precizam la inceput, picture bisericii din Homorog reprezinta creatia unuia dintre cei mai harnici si talentati zugravi romani din Crisana veacului trecut.

In legatura cu numele pictorului. Cel dintai a remarcat picturile acestui zugrav istoricul de arta Coriolan Petranu, in cuprinsul cartii despre vechile biserici de lemn din Bihor, numindu-l Lapusanu Ioan[1] ci reproducand din cadrul picturii realizata de catre acesta in biserica de lemn din satul Pausa (Bihor) scena infatisand chiar autoportretul lui[2], precizand ca, ”la Pausa, sunt zugraviti preotul Isaia Laposanu (+1876) si in haine taranesti pictorul, care era inrudit cu el”[3]. Tot cu acest prilej, Coriolan Petranu mai dezvaluia anul “1833 si numele zugravului Lapusanu Ioan din Jula in tinda bisericii din Varaseni” (Bihor), de asemenea anul “1837 si numele zugravului Lapusanu Ioan intre tinda si nava la (biserica din) Borsa”, Bihor[4]. Asadar, Coriolan Petranu il numea Ioan Lapusanu[5]. In anul 1941, cand biserica din lemn din Varaseni nu mai exista[6], Titu Rosu, impartasind, probabil, lecura numelui de mai sus, mentiona, din cuprinsul inscriptiei ce insotea picture lacasului, marturia: “Zugravit-am ieu Lapusanu Ion dela Jula. In anul 1833 in luna lui Septemvrie in 23 prin mine preotul Vasile”[7]. In anii 1973 si 1974, Ecaterina Sasu, in urma cercetarii picturii bisericilor din Borsa, Pausa si Homorog precum si a unor acte ale vremii, afirma ca, numele de Lapusanu apare in documente abia la inceputul deceniului al optulea al secolului al XIX-lea sic a zugravul nu a semnat cu acest nume pe nici unul din monumentele cercetate. Drept urmare, considera ca, forma cea mai veche a acestui nume de familie (atestata documentar din ianuarie 1830) o pastreaza numele preotului din Pausa, care se semna Isaia Laposan[8].Fiind jumatatea secolului trecut perioada trecerii de la scrierea cu slove chirilice la cea cu litere latine, numele Laposan – opineaza Ecaterina Sasu – a suferit diferite transformari, in 1865 forma numelui fiind Laposan, in 1867 Laposianu, iar in 1876 Lapusianu. Transcriind (correct) numele zugravului, adica Ioan Lapausan, din cuprinsul inscriptiei din anul 1837 de la Borsa si (incorrect) adica Ioan Lapos(an) din cuprinsul inscriptiei din anul 1847 de la Homorog, Ecaterina Sasu opine ca, antroponimul Ioan Lapausan “poate sa fie prima forma din care se trece apoi la ortografia Laposan”[9]. Drept urmare, scrie Ecaterina Sasu, “Avand in vedere formele numelui din atestarile documentare, pe de o parte, iar pe de alta parte semnaturile zugravului, am optat pentru forma numelui, Ioan Laposan, mai frecventa in perioada in care am urmarit activitatea sac a pictor popular (1830-1848)”[10].

In anii 1930 si 1931, cu prilejul cercetarii bisericilor de lemn din Bihor, Coriolan Petranu a fost insotit de catre istoricul Gheorghe Ciuhandu; in sarcina acestuia din urma s-a aflat transcrierea tuturor inscriptiilor si alcatuirea inventarului bunurilor de interes patrimonial, iinscriptii pe care insa nu a mai reusit sa le publice. Nu stim in ce masura va fi stapanit Gheorghe Ciuhandu paleografia romano-chirilica. Cert este ca, istoricul Coriolan Petranu, desi a vazut atat picturile bisericilor din Borsa si Varasesti cat si pictura bisericilor din Pausa si Homorog, toate patru prevazute cu inscriptii, il numeste Ioan Lapausanu. Astazi, biserica din Varasesti nu mai exista, iar cea de la Pausa are inscriptia stearsa. In inscriptia bisericii din Borsa, in anul 1837, intr-adevar, zugravul semna Ioan Lapausan. In inscriptia picturii bisericii din Inand, in anul 1843, zugravul semna Ioan Loposan, iar in cuprinsul inscriptiei bisericii din Homorog, in anul 1847, zugravul semna nu ioan Lapos(an), ci Ioan Loposan. In ce ne priveste, avand in vedere cele contestate mai sus[11] si respectand insasi vrerea pictorului, il vom numi, in continuare, in cercetarile noastre, asa cum insusi s-a semnat in cuprinsul inscriptiilor ultime, prin urmare Ioan Loposan[12].

Zugravul Ioan Loposan si-a desfasurat activitatea artistica in Bihor, in prima jumatate a secolului al XIX-lea. Biografia sa nu a fost cercetata indeajuns, nici in arhivele Bihorului, nici in arhiva Episcopiei Aradului. Daca dam crezare deplina afirmatiei lui Coriolan Petranu, zugravul ar fi fost originar din Jula (azi orasul Giula, in Ungaria), situate in sesul larg al Zarandului. Cercetarile privind trecutul comunitatilor ortodoxe romanesti din Ungaria, intreprinse timp de mai multe decenii, de catre Teodor Mesaros, nu ii pomeneste numele[13]. Este posibil insa ca acolo sa isi fi avut obarsia si familia sa, nefiind exclus ca dascalul Elias (adica Ilie) Loposan, care ocupa postul de invatator al scolii romanesti din localitatea invecinata varsand (situate azi in judetul Arad, la granite cu Ungaria) si avea, in anul 1835, o vechime in aceasta profesie de 28 ani[14], sa fie inrudit cu el. Preotul Isaia Laposan din Pausa, despre care istoricul de arta Coriolan Petranu afirma ca a fost ruda cu zugravul Ioan, era, de obarsie, din Peterd (azi, in Ungaria)[15], sat situate intre orasele Giula si Debretin.

Inclinam sa credem ca, familia, ori poate unii membri ai familiei lor s-au stability in apropierea Oradiei, in satul Pausa, pe la inceputul secolului al XIX-lea, foarte probabil odata cu venirea ca preot in sat a lui Isaia Laposan.Portretul acestuia, pictat de catre zugravul Ioan pe strana din dreapta iconostasului bisericii din Pausa, infatiseaza un barbat energic, aflat in puterea varstei. Stim ca, prin stradania sa, vechea biserica a satului a fost mutate si refacuta in centrul satului, iar apoi impodobita de catre zugravul Ioan cu o frumoasa pictura interioara. Isaia Laposan a fost, deopotriva, un om instruit, luminat, numele sau intalnindu-l scris pe multe carti vechi pastrate in tinut. Nu ii stim cartile bibliotecii. Cunoastem, in schimb, cartile ce i-au trecut prin maini, in primul rand cele ale bisericii din sat: Evanghelie (Bucuresti, 1723), Octoih (Bucuresti, 1731), Antologhion (Ramnic, 1745 – cu o insemnare a sa, din 1839), Triod (Bucuresti, 1746), Apostol (Blaj, 1767), Penticostar (Blaj, 1768, in doua exemplare), Octoih (Blaj, 1760 – cu o insemnare din 1807 a preotului Dimitrie Popovici, asesor al Consistoriului din Velenta Oradiei)[16]. Cartea lui Samuil Micu, Propovedanii la ingropaciunea oamenilor morti (Blaj, 1784[17]), provenita de la Cefa, a fost cumparata, de la diacul din Cehid, de catre mai multi sateni din Pausa, la indemnul lui Isaia Laposan[18]. In anul 1834, Isaia Laposan citea Pravila mare de la Targoviste (1652), adusa din satul Tausad, iar in 1830 semna pe un Ceaslov al catedralei din Oradea[19].

Numele zugravului Ioan Loposan nu il gasim scris nici pe cartile satului Pausa, nici pe cele ale bisericilor pictate de el in decursul anilor. Nu stim nici unde a invatat carte si nici unde s-a instruit in arta picturii. Cunostea insa foarte bine scrierea in limba romana cu slove chirilice (inclusive cea cu ligature), iconografia picturii sale dovedind vaste cunostinte teologice si o temeinica cunoastere a picturii bizantine.
Autoportretul, aflat pe strana din stanga a iconostasului bisericii din Pausa, infatiseaza un barbat in floarea varstei. Era mic de statura, purta parul in plete si o mustata scurta. Imbracamintea lui era cea obisnuita in partea locului. Purta o camase simpla alba, de panza, taiata la gat, fara guler si cu un snur negru, lunga pana mai sus de genunchi, tivita cu ata neagra. Pantalonii albi, de lana, ii ajung pana la glezna. Pe umeri poarta un suman alb avand bordure si pumnarii de la maneci brodate cu rosu. In mana dreapta tine caciula[20], iar cu cea stanga arata catre pictura lacasului.

Ioan Loposan a fost, intre anii 1820 si 1860, cel mai solicitat pictor bisericesc din Bihor. In stadiul actual al cercetarilor, stim ca a pictat: in anul 1824, biserica din Cauasd[21]; in 1833, biserica din Varaseni[22]; in anul 1836, biserica din Calea Mare[23]; in anii 1835-1837, biserica din Borsa[24]; in anul 1838 biserica din Pausa[25]; la o data necunoscuta, bisericile din Cotiglet si Rotaresti[26]; in anul 1843, biserica din Inand[27]; in anii 1846 si 1847, biserica din Homorog, iar in 1848 biserica din Copacel[28]. Cu siguranta insa a pictat si alte biserici, lacasuri care, in decursul ultimului veac, au disparut, iar daca mai exista ele nu mai pastreaza vechea pictura.

In anul Domnului 1846, zugravul Ioan Loposan a fost angajat sa realizeze decorul interior a celei mai spatioase biserici din cate a pictat pana in acel moment, dimensiuni care, uneori, chiar sic and scenele sunt mari, par sa domine registrele compozitiilor sale. Astfel, spatiul iconografic pare destul de aerat iar la turn pictura este strict decorative. A fost, credem, unul din motivele pentru care zugravul a lucrat aproape doi ani la impodobirea interiorului lacasului din Homorog, realizand, in tempera, peste 90 de scene, ce infatiseaza, cum am vazut, potrivit erminiei picturii bizantine, teme inspirate din Vechiul si Noul Testament.

Pictura de pe iconostas se impune atat prin numarul portretelor cat si prin armonia cromatica, diferita de cea a scenelor murale de pe bolta si peretii naosului, unde dispunerea repreentarilor este destul de aerate, cadrul strict decorative ocupand spatii intinse. In alegerea si dispunerea temelor, zugravul a tinut astfel seama atat de spatial disponibil cat si de preferintele preotului si a tutorilor locasului, filtrate evident prin propriile precept artistice, exprimate intr-un stil aparte, considerat adeseori “naiv, popular[29]. Deosebim, in cadrul ansamblului pictural, atat scene strict canonice, intru-totul conforme traditiei erminiei byzantine, cat si privelisti noi, originale, rod al imbinarii armonioase a limbajului scris al cartilor si manuscriselor cu limbajul figurative al vremii si lumii inconjuratoare. Atrag indeosebi luarea aminte decorul bogat, braiele stilizate, de succesiuni de opturi, copacii cu coroana piramidala, spicele de grau, vrejurile cu Frunze si flori parca fara numar si, deopotriva, multimea reprezentarilor stelare.. In planul second al unor scene descoperim construtii tipicc transilvane, mai ales turle si cupole baroce; volute si accolade specific baroce reflecta chiar tronul din scena de pe iconostas, Iisus Hristos Binecuvantand. Tot pe iconostas atrage atentia scena Incoronarea Maicii Domnului prin Sfanta Treime, intitulata de catre zugrav “Sfanta Troita”(“St. Troita”) si redata intr-o viziune apuseana. In dreapta scenei este reprezentat Dumnezeu-Tatal, batran, cu aureola, in vesminte de culoare rosie si albastra, tinand in mana stanga simbolul puterii cresti. In campul stang al scenei este reprezentat Iisus Hristos, in vesminte identice, sustinand cu mana dreapta crucea inalta. In campul superior a fost reprezentat Porumbelul, symbol al Sfantului Duh. Maica Domnului, pictata in prim plan, poarta vesminte in falduri, de culoare rsie si galbena. Tema are o veche traditie in picture bisericilor romanesti din Transilvania, iar zugravul pare sa fi folosit ca sursa de inspiratie panza de o frumusete tulburatoare pictata in anul 1784, de catre renumitul pictor macedo-roman Stefan Tenetchi, expusa, in acea vreme, in resedinta episcopala din Velenta Oradiei[30].

Iconografic, in picture lacasului predomina, ata ca numar cat sic a insemnatate, temele inspirate din Noul Testament, invatisand viata Mantuitorului si, cu deosebire, ciclul patimilor Domnului. Aceasta din urma este, de fapt, tema cea mai vasta, in toate bisericile ce pastreaza picture zugravului Ioan Loposan, infatisand, in, nu mai putin de 12 scene: Vanzarea Domnului, Sarutul lui Iuda, Iisus la Ana, la Caiafa, la Pilat, apoi in inchisoare, Judecata, Incoronarea cu spini, la stalp, pe drumul Golgotei, Rastignirea si Pogorarea de pe cruce. Fria se aseamana cu cliseele unui film sau cu invataturile unor scrieri moralnice transilvane, ale unei povestiri illustrate, cu personaje consecrate, cu oameni buni plini de compasiune, ce sufera impreuna cu Iisus, si oameni rai, cu priviri aspre, intunecate, ce poarta arme si vesminte pagane, expusi laolalta, pe intelesul tuturora, judecatii pamantenilor.

Deloc intamplator, acest ciclu hristologic, cu un evident iz moralizator, il insoteste un numar de patru scene realmente noi in decorul bisericilor din Bihor: Omul cel flamand, Omul cel setos, Omul cel gol si Omul cel robit. Omul cel flamand tine in mana stanga caucul, iar in mana drapta bucata de paine ori malai. Omul cel setos primeste, dintr-o cana, apa, intru stamparul setei. Omul cel gol primeste in dar, de “pomana”, o haina, pare-se o camasa, iar Omul cel robit este reprezentat dupa gratii, in inchisoare. In toate cele patru scene sau ipostaze ale omului sarman, omul bun, “de lume”, omul avut, poarta vesminte ingrijite, dar obisnuite ( ce nu par a fi si nici nu trebuie neaparat socotite nobiliare!), pe cand omul obidit (flamand, setos, robit) in vesminte sumare, albe, purtand cioareci, suman simplu, fara guler, opinci in picioare si o traista la spate. Aceste scene nu se regasesc (iconografic) nici intre pildele lui Iisus, nici intre invataturile Esopiei, nici intre parabolele lui Varlaam. Nici chiar vestitul miniaturist Picu Patrut nu pare sa fi desenat asa ceva. Ele sunt insa intru totul conforme morale crestine, stand in crugul vederilor epocii, despre bunul crestin si omul luminat, evocand, in ultima instant, ipostaze ale destinului uman. In spiritual acestei mentalitati, zugravul si preotul, in loc sa infatiseze credinciosilor scenele transante ale Judecatii de apoi – ca si cand Judecata de apoi ar incepe pe Pamant – ii indemna pe semenii lor, prin intermediul celor patru scene pilduitoare, sa ii imbace pe cei goi, sa stampere foamea si setea celor sarmani ori pribegi sis a se roage pentru cei robiti.

Reprezentarilor de mai sus li se alatura, cu rost identic, Parabola fecioarelor, cele “Cinci fete intelepte” purtand coroana si candele aprindse, iar cele “Cinci nebune”, din afara de Rai, cu prul despletit, cu candele stinse si cupele rasturnate. Aici, Raiul si Iisus Hristos n-au fost reprezentati; nu se vad nici morminte, reprezentarea este mult simplificata, importand fiind, si de aceasta data, mesajul invataturii, mai ales ca scenele sunt reprezentate deasupra scaundlor din spatele navei, unde odinioara era tinda femeilor.

Scenele cu teme inspirate din Vechiul Testament, de pe peretele vestic al naosului si de pe peretele despartitor de lemn din naos, sunt, fara indoiala, cele mai interesante, continand elemente legendare, miraculoase, profane. Atrage, in primul rand, atentia, Pomul binelui si a raului, incarcat cu mere rosii, aievea merilor din gradinile satului. Sarpele sta incolacit pe trunchiul pomului, admirandu-si parca isprava. In stanga pomului sta Eva, intinzand cu o mana, marul. Alaturi, zugravul a scris textul explicativ: “Cum au ispititu Eva”. De cealalta parte a pomului este infatisat Adam, aratand cu o mana spre pom, precum si inscriptia: “Acesta sa nu-l mancat(i). Adam”. In scena din dreapta peretelui despartitor sunt redati Adam si Eva, dupa izgonirea din Rai. Eva toarce caierul, iar cu piciorul leagana copilul, in timp ce Adam, folosind un harlet avand lama triunghiulara, sapa pamantul. Scena, din pacate neinspirat revopsita pe alocuri, o insotesc doua texte: Eva. Iara tu, mu(i)ere, cu durere vei naste fii tai” si “Adame, tu cu ostanintale tale vei plati painea ta”.

In pictura infatisandu-l pe Sf. Prooroc Ilie, trasura, trasa de o singura pereche de cai, pare mai degraba o caleasca de epoca, decat un car de foc.

Reprezentarea Sf. Prooroc Iona si Chitul este, dupa parerea noastra, una din creatiile de forta ale artistului din Bihor. O prima variant a acestei teme zugravul a creat in cadrul picturii bisericii din Pausa. Cea de la Homorog, este mult mai expresiva. Corabia cu fugarii dinaintea lui Dumnezeu, mare aici cat o barca, poarta pe valuri patru calatori; in prim plan este redat Iona, cu barba, imbracat in vesminte rosii, aratand cu o mana spre cer. Calatorul din spatele lui tine vasla, iar cel de la carma, aplecat, intampina pestele urias. Chitul, aproape cat barca, are parca solzi de argint, coada si aripile mari, iar capul i se aseamana mai degraba cu cel al unei pasari ce isi asteapta prada, gata sa-l inghita pe Iona.

In scena Cain si Abel, cel jertfit se aseamana pana la identitate cu omul flamand, setos sir obit, oropsit de soarta. Tema Daniil in groapa leilor este noua in repertoriul zugravului, infatisandu-l pe prooroc cazut intr-o vagauna, cu o singura slabiciune, vietate ce pare mai degraba un caine decat un leu.

Plin de prestanta este tabloul votiv, infatisandu-i pe tutorii bisericii si preotul satului Homorog. Cei doi sateni au fost reprezentati in costum de epoca. Nicolae Matea (cel din dreapta scenei[31]) are chipul unui om bland si bun, cu parul blond (sau poate, carunt), lung si in plete, pe spate, iar ca imbracaminte poarta gaci largi si camasa simpla, alba si o bitusa imppodobita la piept cu aplicatii de piele colorata, ce compun motive florale si geometrice. Sateanul Flore Vaida (cel din stanga scenei[32]) era un barbat zdravan, cu fata ovala, mustata si par negru, in plete, pe spate. Purta, ca imbracaminte, o camasa simpla, gaci brodati la tivitura si o bitusa neagra intoarsa.

Tabloul parintelui Dimitrie Popovici reprezinta, fara indoiala, unul din cele mai vechi si interesante portrete ale unor clerici romani din aceasta parte a tarii. El infatiseaza un barbat matur, cu chip frumos, aflat in floarea varstei, cu ochi mari negri, sprancene pronuntate, barba bogata si parul in plete, pe spate. Poarta vesminte lungi; in mana stanga tine Evanghelia, iar in dreapta o cadelnita mare, ornata.

#

Toate cele prezentate, in primul rand particularitatile evidentiate mai sus, atesta valoarea de exceptie a picturii monumentale de la Homororg, inscriind-o intre bunurile de interes cultural spiritual national din partea vestica a Romaniei. Prin stilul si tehnica executiei, mai ales prin tonurile limpezi si coloritul vioi, chiar in pofida culorilor putine, neamestecate, infatisarile simpliste, fara fond si fast, figurile plate si siluetele din linii pronuntate ale unor chipuri sfinte reproduse parca dupa modele imprimate, dar si prin elementele preluate din realitatea inconjuratoare, pictura murala de la Homorog ramane peste timp expresia unei culture ruraale, inca predominant orale, si a unui crestinism de tenace facture populara.

Aievea copistilor “carturari”de odinioara, Ioan Loposan a trait si a activat in lumea satului, in mediul culturii poppulare. Stand sub un astfel de “patronaj”, pictand asa cum s-a priceput si i s-a cerut, zugravul a lucrat neingradit intru totul de dogme, prin ingaduinta ce o exprima artistic stand cu simtirea si cugetul mai aproape de viata semenilor, provocand o arta adecvata unei civilizatii traditionale si unei culturi conforme, dominata de numarul insemnat la cartilor de invatatura si de edificare, invaluite, la randul lor, de scrierile taramului fascinant al cartilor populare, cu istorisiri despre suflet si viata. Nu intamplator, de la Pausa s-a pastrat unul din cele mai importante codice cu carti populare, copiat de catre Gheorghe Popovici Cucuianu (Ursu(, chiar in satul Pausa in anul 1789, continand, intre altele: Alexandria, Archirie si Anadan, Intrebarea inteleptului su lumea, Cuvant la vremea de apoi s.a.[33].

Trebuie, in acelasi timp, avut in vedere faptul ca, in urma cu 150 de ani, zugravul a pictat intru luminarea unei comunitati de abia desprinsa de preceptele feudale, care isi face casele din pamant si lemn si le acopera cu paie ori stuf, intru luminarea unor oameni care, desi continua sa lucreze pamantul ca in evul mediu si sunt bantuiti de molime si razboaiele altora, au sentimental propriei traditii si se indreapta spre o viata innoitoare, moderna.

Pictura lui Ioan Loposan este populara doar ca matrice stilistica, iar expresiile “naïve” sunt, in fapt, elemente inspirate din realitatea inconjuratoare[34], imediata, a lumii satului romanesc, acestea fiind reprezentari care, insa, in vremea si mentalitatea semenilor nu erau deloc naïve, primitive, ci mai degraba firesti, reale, desprinse parca din cotidian si astfel intru totul conforme cu preceptele Bisericii romanesti slujitoare, cu cerintele crestinismului de facture popular ace intruchipa, mai ales in Ardeal, entitatea romaneasca, Legea strabuna, care, ca un reflex si particularitate sau specific aparte a epocii Luminilor, initieaza in lumea satelor si targurilor Transilvaniei raspandirea impresionanta a cartilor populare, iaar figurative a icoanelor pe sticla si a xilogravurilor, a tulburatoarelor pricesne inchinate marilor sarbatori, dar mai ales Maicii Domnului.

Judeat astfel, Ioan Loposan nu a fost un zugrav naiv, ignorand sau lipsit de mijloace artistice, ci mai degraba un ictor realist, desprins, aievea atator carturari ai epocii, din lumea satului, un om luminat, pe deplin convins de valoarea esentiala, de insemnatatea didactica, moralizatoare a temelor illustrate. Prin urmare, si in cazul de fata, ipoteza naivitatii si taranismului nu este nici intemeiata si nici nu exlplica nimic[35].

Acestea toate explica, in schimb, disponibilitatea imaginative a zugravului, fantezia sis tea de poveste a comunitatii iubitoare de morala sociala si religioasa, in ultima instant freamatul de viata spiritual autentica initiat in lumea culta a satelor romanesti de catre generatie care, la 1848 – 1849, facand Revolutia, a aparat fiinta romaneasca a Transilvaniei.

Incercand sa ii aflam lui Ioan Loposan locul meritat intre contemporani, il alaturam pe plan local, vajnicilor preoti aparatori ai legii strabune, dascalilor scolilor nationale cu preocupari carturaresti, precum Vasile Ciocotis, Ioan Corneli, Moise Sora Noac sau Nicolae Horga-Popovici[36], iar pe plan artistic zugravilor Simion Darabant si Mihai Micula[37], dascalului Teodor Grecu[38], care, intr-un mic sat din tinutul Beiusului, imprima gravure in lemn, iar la nivel transilvan neobositilor iconari si gravori artisti de la Nicula, Hasdate si din alte locuri, precum Teodor Tecariu, Gavril Belejan sau Dionisiu Iuga[39] si, de ce nu,, chiar crasnicului din Salistea Sibiului, talentatul miniaturist Picu Patrut[40].

In lumea romaneasca a Bihorului din preajma Revolutiei si a Razboiului de aparare si eliberare nationala din 1848-1849, creatia artistica a zugravului Ioan Loposan exprima, sub semnul solidar al ritului, constiinta de sine a unui neam asuprit de veacuri, posibilitatea ingaduita unui popor exploatat de veacuri, in ultima instant rezistenta nationala biruitoare a satelor cu preoti din Ardeal.


[1] Coriolan Petranu, op. cit., p. 30.

[2] Ibidem, fig. LIX c.

[3] Ibidem, p. 20.

[4] Ibidem.

[5] Nu Ion Lapusanu, cum afirma Ecaterina Sasu (in art. cit., p. 134).

[6] Aflam, din cuprinsul unui Scurt istoric a bisericii din Varaseni (pastrat in manuscris in Arhiva Episcopiei Ortodoxe Romane din Oradea) ca, in anul 1935, lacasul a fost daramat, iar materialul lemnos s-a vandut la licitatie.

[7] Titu L. Rosu, Insemnari si inscriptii bihorene.I, Beius, 1941, p. 84.

[8] Ecaterina Sasu, art. cit., p. 134.

[9] Ioan Godea a continuat s ail numeasca, in cuprinsul lucrarilor sale, Ioan Lapausan. Vezi Monumente de arhitectura populara din nord-vestul Romaniei.II. Biserici de lemn din valea Crisului Repede, Oradea, 1974, p. 93, Chiriac, in studiul Consideratii privind picture secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea din Tara Crisurilor, in vol. Studii de istorie a artei, Bucuresti, 1996, p.15.

[10] Ecaterina Sasu, art. cit., p. 136.

[11] Mai cu seama identitatea numelui din cadrul inscriptiilor sale, pastrate in bisericile de la Inand si Homorog.

[12] In anul 1835, dascalul scolii romanesti din Varsand (jud. Arad) se numea Elias (Ilie) Loposan. Vezi Infra nota 39.

[13] Teodor Mesaros, Din istoria comunitatilor ortodoxe romane din R. Ungara, Budapesta, 1990.

[14] Vasile Popeanga, Reteaua scolilor confesionale ortodoxe din Banat si Crisana in anul 1834-1835, in “Ziridava”(Arad), XV-XVI, 1987, p.299.

[15] Ecaterina Sasu, art. cit., p. 136.

[16] Cartile se pastreaza in Fondul de carte veche romaneasca al Patrimoniului Cultural National, pastrat la Oradea, in spatiul Bibliotecii Episcopiei Ortodoxe Romane a Oradiei.

[17] Idem.

[18] Idem.

[19] Idem.

[20] Iar nu vasul pentru vopsele. Cf. Ecaterina Sasu, art. cit., p. 105.

[21] Cronica Bisericii ortodoxe romane din Cauasd (Bihor), scrisa in anul 1905, in ms. Persoanele indicate de catre Ioan Godea (in op. cit., din 1996, p. 157) drept pictori ai lacasului sunt, in realitate, donator ai scenelor de pe iconostas.

[22] Coriolan Petranu, op. cit., p. 20.

[23] ibidem, p. 19, 30. Ioan Godea, in Repertoriul monumentelor… (op. cit.), p. 189; idem, in Monumente istorice bisericesti… (op. cit.), p. 64.

[24] Coriolan Petranu, op. cit., p. 30; Ecaterina Sasu, art. cit., p. 104-105, Ioan Godea, op. cit., p.115-116.

[25] Coriolan Petranu, op. cit., p. 20 si fig. LIX d; Ecaterina Sasu, art. cit., p. 104-105, Ioan Godea, op. cit., p. 115-116.

[26] Coriolan Petranu, op. cit., p. 20, 30.

[27] Nicolae Chidiosan, in Repertoriul monumentelor… (op. cit.), p. 209; Ioan Bardas, Biserica din Inand, in volumul Trepte vechi si noi… (op. cit), p. 293-295.

[28] Coriolan Petranu, op. cit., p. 20, 30.

[29] Ecaterina Sasu, art. Cit., p. 116-134,

[30] Florian Dudas, O veche si valoroasa picture romaneasca descoperita la Oradea, in ms.

[31] Precizam, din nou, faptul ca, in deceniile trecute, cand inscriptia scenei inca se mai pastra, se deslusea scrisa, deasupra capului sau, cifra “1”.

[32] Deasupra capului sau se deslusea scrisa cifra “2”.

[33] Florian Dudas, Manuscrisele romanesti din bisericile Bihorului.II. Literatura medieval si Catalogul manuscriselor, Oradea, 1986, p. 336-337; idem, Manuscrisele romanesti mediavale din Crisana, Timisoara, 1986, p. 136.

[34] Aurel Chiriac, art.cit., p. 262, 266.

[35] I. D. Stefanescu, Arta feudala in Tarile Romane. Pictura murala si icoanele de la origini pana in secolul al XIX-lea, Timisoara, 1981, p. 46.

[36] Florian Dudas, Zarandul. Chipuri si fapte din trecut, Bucuresti, 1981, p. 101; idem, Romanii din Oradea in epoca Luminilor.I, Oradea, 1996, p. 87-123.

[37] Coriolan Petranu, op. cit., p. 21; Aurel Chiriac, art. Cit., p. 260 si urm.

[38] Cartile pe care le-a copiat le impodobea cu propriile xilogravuri.

[39] Ioan Muslea, Icoanele pe sticla si xilogravurile taranilor romani din Transilvania, Bucuresti, 1995; Ion Apostol Popescu, Arta icoanelor pe sticla de la Nicula, Bucuresti, 1969; Coriolan Petranu, op. cit., p.21; Florian Dudas, Picturi ale mesterilor de la Nicula, identificate in partile Zarandului, in “Orizont” (Timisoara), XXVI, 1975, nr. 39, p.7.

[40] Picu Patrut. Miniaturi si poezie. Editie ingrijita de Octavian O. Ghibu, (Bucuresti), 1985,

Inscriptia votiva


Inscriptia votiva

In anul cand a terminat pictarea lacasului, zugravul a scris, dintr-un capat in celalalt al peretelui vestic al naosului, spre luare aminte, intru amintire sau neuitare, o inscriptie referitoare la data realizarii si sustinatorii acestei fapte culturale spiritual.

In anul 1905, in cuprinsul Cronicii lacasului, George Blaga transcria inscriptia astfel: “Ziditu-s-au aceasta sfant (biserica) la anul 1836, 1837 si 1838. S-au zugravit la anul 1846/7, in zilele imparatului Ferdinand I. Archiereul Aradului Rat Gherasim, protopresbiter Orazi(i) Mari Botco Atanasie. Domn de pamant K. Klobusiczki Ianos, paroh locului Popoviciu Dimitrie, tutori Matea Nicolae, 32 ani si Vaidahazi Flore 14 ani au slujit. S-au zugravit prin Loposan Ioan. Biraele Dimpreuna au stat intr-ajutoriu. Nicolae tontiu, tinerimei invatatoriu”[1].

In anul 1973, cu prilejul descrierii picturii, Ecaterina Sasu reproducea inscriptia votive in urmatoarea forma:”Ziditu-s-a aceasta sfanta biserica in anul 1836, 1837 si 1838 s-au zugravit in anul 1846-1848 in zilele imparatului Ferdinand intai arhiereu Aradului Gherasim Rat protopresbiteru Orazii Mare Botco Atanasie domn de pamant (..) Janos paroch locului Popovici Dimitrie titor Matea Nicolae 32 de ani si Bardahazii Flore 14 ani au slujit s-au zugravit prin Lapos(an) Ioan Bordahazii Flore 14 ani au slujit s-au zugravit prin Lapos(an) Ioan biraiele dinspre-un au stat intr-ajutor Nicolae Tont tinerimea invatator(orimea)”[2]. Pusa in circulatie in aceasta forma, inscriptia a indicat astfel realizarea picturii lacasului intre anii 1846-1848, data impartasita, in 1996, si de catre cercetatorul Ioan Godea[3].

in anul 1980, Vasile Vid transcria inscriptia putin diferit: “Ziditu-s-a- aceasta sfanta biserica in anul 1836-38, s-a zugravit in anul 1846-1848 in zilele imparatului Ferdinand I arhiereu al Aradului Rat Gherasim, protopresbiter al Orazii Mare Botoc Atanasie, Ianos parohul locului, titori Matea Nicolaie, 32 ani, Bordahazii Flore au slujit; s-a zugravit prin Lopose Ioan biraele dimpreuna au stat intru ajutor, Nicolae tont si tinerimea invatatorime”[4].

Din pacate, toate cele trei transcrieri sunt nu numai incomplete ci si incorrect, continand o seri e de inadvertente.

Textul correct al inscriptiei votive este urmatorul:
“Ziditu-s-au aceasta sf(an)ta biserica in anul 1836, 1837[5] si 1838. S-au zugravit in anul 1846/7, in zilele imparatului Ferdinand I a. Arhiereu [al] Aradului a [fost] Rat Gherasim. Protoprezbiter [al] Orazi(i) Mare [a fost] Botco Atanasie. D(o)mn de pamant [a fost] K(loboso)czki[6] Ianos. Paroh(ul) locului [a fost] Popovici Dimitrie. Titori [au fost] matea Nicolae [timp de] 32 de ani si Vidahazi Flore timp de 14 (ani au slujit)[7]. S-au zugravit prin Loposan Ioan. Biraele dinpreun(a) au stat intru ajutor. Nicolae Tont [a fost al] tinerimei invatatoriu”[8].

Asadar, construirea bisericii a inceput in anul 1836, iar cea mai mare parte a lucrarilor s-a facut in cursul anului 1837, ele incheindu-se in anul urmator, 1838. Desigur, ridicarea lacasului s-a facut cu incuviintarea autoritatilor si a “domnului de pamant” din partea locului, Klobosoczi Ianos, proprietar, intre altele, a mai multor case din sat, caruia traditia narata in cursul Cronicii bisericii, din anul 1905, ii atribuie un rol important in edificarea lacasului.

Rolul determinat in construirea bisericii l-a avut insa preotul satului. Inaltarea acesteiea, pe vatra celei vechi, din lemn, a inceput la scurta vreme dupa instalarea ca paroh a lui Dimitrie Popovici; acesta trebuie considerat initiatorul si principalul sustinator a edificarii noii biserici precum si a inzestrarii si a pictarii ei. Stim despre el, din marturiile vremii, faptul ca a fost hirotonit in anul 1827[9]. potrivit propriilor marturii, “a venit”, ca preot, in Homorog la 18 mai 1832, dar a fost “instalat” de abia la 31 aprilie 1835[10]. Prin stradania si din indemnul sau, intre anii 1836-1838, satul a ridicat biserica, iar peste opt ani, in 1846 si 1847, interiorul lacasului a fost zugravit. tot in acest rastimp, Dimitrie Popovici impreuna cu fiul sau, Nicolae, au ridicat “pe locul parochial” case proprii. Din pacate nu a avut parte de o viata prea fericita. In anul 1855 era, deja, vaduv. In iulie 1863, in urma unui incendiu izbucnit in vecini, casa sa si cea a fiului sau, preotul Nicolae (ce se semna Popescu), au ars dimpreuna cu toata recolta de grau, adunat acasa in stoguri, daune evaluate la 1500 florini[11].

Un raport aparte au dovedit in edificarea lacasului de credinta tutorii acestuia, pictati intr-un tablou aparte. Primul se numea Nicolae Matea[12], inscriptia din 1847 marturisind faptul ca “a slujit” bisericii timp de 32 de ani, adica din anul 1815, urmand, dupa cum aflam din documente, lui Onn(u) Matea, probabil tatal sau[13]. Sateanul roman Nicolae Matea din Homorog, om la 45-50 de ani, a fost unul din gospodarii de frunte ai satului; in 1855 era casatorit cu Floarea si aveau opt copii. A incetat din viata la 14 aprilie 1863[14]. Celalalt tutore, Flore Vaida, om la 35-40 de ani, a “slujit” lacasului timp de 14 ani, adica incepand din anul 1834, banuim, din momentul venirii preotului Dimitrie Popovici. El va fi fost unul din descendentii familiei voievidale, pomenita in secolul al XVI-lea. Nu intamplator, in cadrul tabloului votiv, amandoi tutorii bisericii au fost infatisati aratand cu o mana, neindoielnic in semn de inchinare, inspre sfantul lacas, iar in cealalta mana tinand cate o cupa sau cauc, din lut ori din lemn, vrand parca sa exprime bucuria savarsirii lucrului inceput cu ani in urma de catre comunitatea lor. Aceasta a fost, cu siguranta, tinuta demna, plina de prestanta, nu numai a preotului si a tutorilor, din momentul sfintirii sfantului lacas, ci si a biraielor si a tutorilor, din momentul sfintirii sfantului lacas, ci si a biraielor si a invatatorului locului, Nicolae Tont[15].


[1] George Blaga, Cronica Bisericii ortodoxe romane din Homorog, 905, in ms., p. 12-13 (identificata de noi in Arhiva Episcopiei Ortodoxe Romane din Oradea).

[2] Ecaterina Sasu, art. cit., p. 113.

[3] Ioan Godea, Biserici de lemn din Romania (nord-vestul Transilvaniei), Bucuresti, 1996, p. 95.

[4] Vasile Vid, art. cit., p. 283.

[5] Anul acesta a fost subliniat, de catre zugrav, cu o linie.

[6] In anul 1905, George Blaga ii transcria numele din cuprinsul inscriptiei sub fosrma “K. Klobusiczki Ianos”. In anul 1855, in cuprinsul Protocolului continand conscrierea comunitatii ortodoxe din Homorog, contemporanul sau, preotul Dimitrie Popovici, il numea Klobosoczki Ianos. In Monografia comitatului Bihor, din anul 1903, apare mentionat cu numele Klobusiczky Janos. Vezi Borovszki S., Bihar varmegye es Nagyvarad, Budapesta, 1903, p. 129, 635. La o data necunoscuta, numele nemesului a fost sters.

[7] In acest loc, tencuiala pe care s-a aflat textul a cazut.

[8] Completarile date intre paranteze ovale intregesc pasajele prescurtate, iar interpolarile noastre, dispuse intre paranteze drepte, sunt facute intru mai buna intelegere a textului.

[9] S-a casatorit la 24 ianuarie 1827; in anul 1855 era deja vaduv. A avut un fiu, Nicolae, iar ca nor ape Maria; acestia au avut patru copii. Vezi Conscrierea Comunitatii ortodoxe romane din Homorog, incepand cu anul 1855, nr. crt. 57 (document expus in Colectia muzeala a Bisericii din Homorog).

[10] Insemnari scrise pe o fila alba, la inceputul Protocolului decedatilor, incepand cu anul 1862 (pastrat in Colectia muzeala a bisericii din Homorog).

[11] Insemnare scrisa pe o fila alba, la inceputul Protocolului circularelor de la Homorog, incepand cu anul 1862 (pastrat in Colectia muzeala a bisericii din Homorog).

[12] In incendiile trecute, in cadrul tabloului votiv, se deslusea, scrisa de catre zugrav, deasupra capului sau cifra “1”.

[13] Prin grija acestuia si a preotului Grigore Popovici a fost cumparat, in anul 1815, de la Oradea, Registrul decedatilor (cel amintit in nota 19).

[14] Conform Conscrierii comunitatii… ms. cit., nr. crt. 50.

[15] In anul 1845, acesta, aflandu-se in Velenta Oradiei, citea cartea Margaritarele Sf. Ioan gura de Aur, tradusa de catre Serban si Radu Greceanu si tiparita, in anul 1691, la Bucuresti. Florian Dudas, Carte veche romaneasca in bihor, Oradea, 1977, p. 125.

Pictura din naos


Pictura din naos

Sarpanta a fost pictata in intregime. Zugravul a impartit spatial gri-albastrui al cerimii in doua registre longitudinale si alte patru registre transversal, delimitate prin braie sugerand motivul funiei si ornamente florale, pictate cu rosu, galben si verde. Cadrul pictural al boltei astfel structurate il compun mai multe scene de forma unor medalioane. In primul medallion, intre ghirlande, este reprezentat Dumnezeu-Tatal (“D(omnu)l Tat(al)”); celelalte, redau: chipul antropomorf al Soarelui, Maria Ornata, Sf. Imparati Constantin si Elena,  incadrand o cruce inalta, decorate cu motive florale, in fine, reprezentarea antropomorfa a Lunii. La capatul registrelor transversal sunt reprezentati serafimi.

Peretii naosului au picture dispusa in cadrul a doua registre delimitate prin braie decorative identice cu cele de pe sarpanta.

Registrul I, de pe peretele sudic, infatiseaza (de la est spre vest) urmatoarele scene: Sf. Evanghelist Ioan (“S. Ev. Ioan”) si un numar de sase reprezentari din ciclul patimilor Domnului: Vanzarea Domnului („Vanz“rea lui Hs.”), Iisus la Ana (“Anna”), Iisus la Caiafa (“Caiafa”), Iisus la Pilat (“Pilat”), Iisus in inchisoare (“Temnita”), friza incheindu-se cu reprezentarea Sf. Evanghelist Marcu (“S. Ev. Marcu”). Acelasi registru reda, pe peretele Nordic (de la vest la est), scena cu Sf. Evanghelist Luca (“S. Ev. Luca”) si urmatoarele alte sase scene din ciclul patimilor Domnului: Divanul (“Divan”), Incoronarea cu spini (“L-au incoronat pre Is. Hs.”), Iisus la stalp (“Cand l-au legat pre Hs.”) – scena in care  cel ce il schingiuieste pe Iisus Hristos a fost infatisat aievea unui pagan turc, Iisus pe drumul Golgotei (“Ducerea Crucii”), Rastignirea Domnului (“Rastignirea lui Is. Hs.”), Coborarea de pe Cruce (“Pogorarea de pre cruce a lui Is. Hs.”) si, in final chipul Sf. Evanghelist Matei (“S. Ev. Matei”), toate invaluite in ghirlande din frunze si flori.

Registrul II cuprinde, pe peretele sudic (de la est la vest), delimitate prin draperii si ghirlande, urmatoarele scene: Omul cel falamnd (astazi, scena nu are legenda sau titlu), Nastererea maicii Domnului (nu are titlu), Nasterea Sf. Ioan Botezatotul (“Nasterea S. Ioan”), Taierea capului Sf. Ioan Botezatotul (“Taerea capului S. Ioan”), Inaltarea Sfintei Cruci (“Inaltarea Crucii”), Omul cel setos (“Omul cel satos”), iar pe peretele Nordic (de la vest la est): Omul cel robit (“Omul cel robit”), Duminica Orbului (“Dumineca orbului”), Duminica Tomii (“Dumineca Tomi” – “Is. Hs.”), Duminica Samarinencei (“Dumineca Samarinan.” – “Is. Hs.”), Intrarea in biserica a Maicii Domnului (“Intrarea in biserica a Preaci”) si Omul cel gol (“Omul cel gol”).

In extremitatea vestica a naosului, deasupra scaunelor, pe peretele sudic, zugravul le-a infatisat pe cele Cinci fete intelepte (“Cinci fete intelepte”), iar pe peretela Nordic pe cele Cinci fete nebune (“Cinci fete nebune”).

Peretele vestic al naosului (din fata iconostasului) are dispusa picture in cadrul a trei registre, redand teme din Vechiul Testamnet si altele contemporane, profane, din viata comunitatii.

Registrul I il compun (de la sud la nord) scenele: Cain si Abel (“Cain”-“Abel”) si Sf. Prooroc Iona si Chitul (“Ioan(a) prooroc”).

Registrul II cuprinde (de la sud la nord) scenele: Daniil in groapa leilor (“In groapa… pasaj sters – n.n., F.D.), portretul unui barbat distins si cucernic, in costum de epoca, cu suman lung si intr-un car tras de doi cai, iar alaturi Proorocul Elisei, tinand, deasupra capului, cojocul, portretul altui barbat distins si cucernic, intr-o tinuta identica, cu mana ridicata si degetul aratator intins, amintind postura de inchinare a sfantului lacas, si scena Jertfa lui Avraam (“Jertfa lui Avraam”), in care Avraam se aseamana cu omul sarman, din cele patru scene amintite mai sus.

Registrul III infatiseaza (in stanga) tabloul tutorilor bisericii. Astfel ii numeste insusi zugravul, in cadrul legendei scenei: “Tutori(i) biserici(i)”, astazi stearsa, fiind vorba, prin urmare, despre epitropii lacasului. Laiesirea din naos (in dreapta) a fost pictat portretul infatisandu-l pe preotul satului Homorog (“Parohul locului”, legenda astazi stearsa).

Pictura din altar


Pictura din altar

Tavanul absidei infatiseaza central, pe un fond albastru aerian (decolorat, in timp, in gri), in medalion, un porumbel cu nimb, incadrat de alte trei medalioane redand serafimi.

Peretii altarului au fost impartiti de catre zugrav in doua registre; cel superior il ocupa reprezentarea a doi diaconi si a sase arhierei, iar cel inferior reda portretele infatisandu-i pe Sf. Ioan, Iisus in potir, Sf. Maria, de asemenea mai multi cuviosi parinti pustnici, dintre care deslusim chipurile sfintilor Eftimie, Teodosie, Litonie? (Ilarion) si Simeon. Scenele sin innegrite de fum si afectate de umezeala.

Pictura de pe iconostas


Pictura de pe iconostas

Tampla bisericii este cea care starneste, in primul rand, luarea aminte a oricarui om de buna credinta, in mod deosebit a celor aflati in trecere prin Homorog si, in mod special, a omului de cultura si arta. Fata iconostasului bisericii din Homorog este bogat impodobita, scenele picturale fiind dispuse in cadrul a cinci registre.

Registrul I (superior), de langa cerime, il domina, in cadrul cruciform, Rastignirea Domnului, scena sub care, intr-un spatiu semicircular, a fost reprezentata Incoronarea Maicii Domnului prin Sfanta Treime, imagine incadrata de doi ingeri vestitori, cu trambite.

Registrul II, cu ciclul praznicelor, il compun scene din viata Domnului si a Maicii Domnului, infatisand (de la nord la sud): Nasterea Domnului, Taierea imprejur a Mantuitorului Iisus Hristos, Botezul Domnului, Buna Vestire, Intampinarea Domnului, Intrarea in Ierusalim, Invierea Domnului, Pogorarea Sfantului Duh, Schimbarea la fatasi Adormirea Maicii Domnului.

Registrul III il alcatuieste friza cu teoria proorocilor.

Registrul IV reda, central, scena Iisus Hristos, stand pe tron, Binecuvantand, pe care, din motive necunoscute, zugravul a omis sa o finalizeze, deoarece, asa cum arata, Iisus tine in mana o carte cu paginile albe, din textul cunoscut (“Veniti…”) scriind doar slova “V”. De la stanga la dreapta, sunt reprezentati: sfintii apostolic Filip si Vartolomeu, Ioan si Iacob, Andrei si Petru, Pavel si Matei, Tomas i Simon Zelotul, Iuda[1] si Luca.

Registrul V, ultim, de la nivelul usilor de acces in altar, cuprinde (de la sud la nord) reprezentarile: Sf. Ierarh Nicolae (“S.Nicolae”), Sf. Ioan Gura-de-Aur (“St. Ioan Zlatoust”), din nou IIsus Hristos Invatator, cu cartea sfanta, deschisa, dar fara text, Buna Vestire (“Buna Vestire” – “Arhanghel Gavril”), Maica Domnului cu Pruncul Iisus, Sf. Ierarh Vasile si Sf. Arh. Mihail.

Din altar se observa faptul ca, spatele iconostasului a fost captusit (cu prijelul construirii lacasului, in anul 1846), cu scanduri pictate, ce s-au aflat, credem, pe bolta vechii biserici de lemn din localitate. Campul superior alcatuit de doua asemenea scanduri, fara inscriptii. Mai jos, doua medalioane, cu reprezentarea Sf. Evanghelist Luca (in stanga) si Sf. Evanghelist Marcu (in dreapta), incadreaza o friza cu alte portrete sfinte, insotite de texte scrise cu slove chirilice, care ne ajuta sa ii identificam, din randul celor 40 de sfinti mucenici sin Sebastia (de la stanga la dreapta), pe sfintii: Candid, Teodul, Evtihie, Ioan, Smaragd, Iraclie, Meletie, Isihie si Chirion, redati toti, in vesminte fastuoase, tinand in mana dreapta cate o ramura de finic, iar in mana stanga o sulita. Aceste fragmente picturale dateaza, credem de la cumpana veacurilor XVII-XVIII si reprezinta creatia unui zugrav talentat, cunoscator (dupa cum indica textul pastrat in coltul drept) al limbii slavone. Viitoare cercetari, prilejuite mai ales de restaurarea acestor scene si investigarea tuturor scandurilor din structura iconostasului, pot oferi noi date, de un real interes artistic si istoric, intrucat, alaturi de lapidarele semnalari si descrieri documentare, ele atesta valoarea aparte a vechii biserici de lemn a comunitatii romanesti ortodoxe din Homorogul Roman.


[1] In mod obisnuit ar fi trebuit sa fie reprezentat Sf. Apostol Marcu, Iuda Tadeul fiind unul din cei saptezeci de apostolic (sau invatacei).

Studiu istoric de FLORIAN DUDAS


Studiu istoric de FLORIAN DUDAS

Pictura murala interioara confera bisericii satului Homorog o importanta deosebita, inscriind-o intre lacasurile de cult de interes patrimonial cultural national din partea vestica a Roomaniei. Daca aceasta pictura nu ar exista, edificiul nu s-ar deosebi prea mult de celelalte biserici construite, in prima jumatate a veacului trecut, in satele si targurile Crisanei. Important este astfel, in primul rand, faptul ca decoratia interioara veche se pastreaza, aproape peste tot, incepand din altar si pana in spatiul de acces in turnul inalt, in forma sa originala. In al doilea rand, atrage luarea aminte complexitatea decorului, in speta a iconografiei, intru totul confera cu tinuta exemplara traditionala a comunitatii ortodoxe din Homorogul Roman. In al treilea rand, importanta picturii o da prestanta autorului ei, zugravul bisericii din Homorog fiind unul din cei mai importanti, daca nu chiar cel mai de seama, pictor pe care i-a dat, in epoca moderna, lumea satului romanesc din Crisana.

Pictura bisericii din Homorog a fost mentionata, pentru prima data, in cercetarile de specialitate, in anul 1931, de catre istoricul de arta Coriolan Petranu, cu prilejul scrierii cartii despre bisericile de lemn din Bihor, ce revela din cuprinsul ei (fara a o atribui in mod explicit cuiva) faptul ca, intre scene, „sunt zugraviti preotul si ctitorii in costum taranesc”, in cadrul planselor lucrarii amintite reproducand portretul preotului si a ctitorilor bisericii[1]. Descrierea amanuntita a picturii a facut-o, in anul 1973, Ecaterina Sasu, ce a relevant, pentru prima data, faptul ca aceasta a fost realizata de catre “pictorul popular Ioan Laposan, intre anii 1846-1848”[2]. Monumentul si picture de la Homorog au mai fost amintite in 1974, in cuprinsul Repertoriului monumentelor istorice din Bihor[3], in anul 1976, in cadrul albumului Monumente din Bihor[4], in 1978, de catre Aurel Chiriac[5] si, in 1980, de catre Vasile Vid, in cuprinsul unui scurt istoric al lacasului de cult[6].

Coroborand datele cunoscute cu propriile cercetari, descrierea noastra incearca sa fie cat mai complete, stabilind totodata locul si importanta cadrului pictural si a realizatorului sau in trecutul cultural artistic al Bihorului.


[1] Coriolan Petranu, Monumentele istorice ale Judetului Bihor.I.Bisericile de lemn, Sibiu, 1931, p. 20 si fig. LIX b si c. In anul 1929, cu prilejul cercetarii bisericii din Homorog, istoricul inscria in fruntea inventarului “obiectelor de muzeu ce se gasesc in bisericile din judetul Bihor”, aflarea in sfantul lacas, langa strana stanga, in nava, a icoanei “Maica Domnului cu copilul, in cadru rococo aurit”.

[2] Ecaterina Sasu, Ioan Laposan – zugravul bisericilor de la Pausa, Borsa si Homorog (jud. Bihor), in “Biharea”, I, Oradea, 1973, p. 105-109.

[3] Repertoriul monumentelor naturii arheologice, istorice, etnografice, de arhitectura si arta din judetul Bihor, Oradea, 1974, p. 208.

[4] Monumente din Bihor, Oradea, 1976, fig. 28.

[5] Aurel Chiriac, in volumul Monumente istorice bisericesti din Eparhia Oradiei. Judetele Bihor, Salaj, si Satu Mare. Bisericile de lemn, Oradea 1978, p. 151.

[6] Vasile Vid, Biserica din Homorog, in volumul Trepte vechi si noi de istorie, cultura si viata bisericeasca in Eparhia Oradiei. Marturii-Evocari, Oradea, 1980, p. 289-292.