Noiembrie 23


23 Noiembrie


23-Noiembrie - unsufletortodox


În această lună în ziua a douăzeci si treia, pomenirea celui între sfinŢi Părintelui nostru Amfilohie, episcopul Iconiei.

Acest sfânt, după ce a trecut fiecare treaptă bisericească si a strălucit cu nevoinŢă si dumnezeiască cunostinŢă, a fost hirotonit episcop al Iconiei, cu voinŢa lui Dumnezeu si alegerea a tot poporul, în vremea împăraŢilor Valentinian si Valent, ajungând încă si până în vremea marelui Teodosie si a fiilor lui, în anii 374, învăŢător făcânduse al dreptei credinŢe si cu vitejie stând pururea pomenitul împotriva eresurilor lui Arie si ale lui Macedonie si ale lui Eunomie, din care pricină, multe prigoniri si necazuri a răbdat de la cei necredinciosi. Acesta s-a arătat împreună-nevoitor al părinŢilor celor 150 ce s-au adunat la Sfântul si a toată lumea la doilea Sinod împotriva lui Macedonie Pnevmatomahul (adică luptătorul împotriva Sfântului Duh), fiind unul dintre ei, în anii 381.

Iar după ce marele Teodosie a dat stăpânirea părŢilor apusului Europei lui Valentinian cel tânăr si a biruit pe tiranul Maxim, s-a întors la Constantinopol. Atunci marele Amfilohie, intrând la împăratul, l-a rugat să alunge pe arieni. Si fiindcă împăratul nu voia aceasta, a aflat acest minunat părinte o măiestrie prin care a putut să înduplece pe împărat.

Căci mergând la împărat, a salutat pe Teodosie ca pe un împărat, iar pe Arcadie, fiul lui, care atunci fusese uns nou împărat, l-a salutat în chip prea înjositor. Deci mâniindu-se pentru aceasta Teodosie, a socotit necinstea fiului său arătată necinste adusă lui. Atunci sfântul preaînŢelepŢeste a arătat lucrul, zicând: „Vezi, o împărate, cum nu suferi necinstirea fiului tău si te mânii? Asa să crezi că si Dumnezeu si Tatăl, asemenea Se întoarce si urăste pe aceia care hulesc pe Fiul Său si zic că Acesta este mai prejos decât Tatăl”. Atunci socotind lucrul împăratul, îndată a scris lege ca să fie izgoniŢi ereticii departe de la cei drept-credinciosi. Iar pururea pomenitul acesta Amfilohie mulŢi ani a păstorit turma lui Hristos si a alcătuit învăŢături drept-credincioase; si ajungând la adânci bătrâneŢi, s-a odihnit în pace.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinŢii Părintelui nostru Grigorie, episcopul Bisericii acragantenilor.

Acesta a fost pe vremea împăratului Iustinian al doilea, care si Rinotmit se chema, în anii 685. Se trăgea din cetatea Acraganta care se afla în ostrovul Siciliei, fiind fiu din părinŢi care se numeau Hariton si Teodota, oameni evlaviosi si împodobiŢi cu toate faptele bune si care trăiau cu îndestulare. Deci, când era sfântul de opt ani, a fost dat de părinŢii săi să înveŢe Sfintele Scripturi. Si atât de silitor si nelenevitor s-a arătat la acestea, încât pe toŢi i-a făcut a se minuna. Când a ajuns la optsprezece ani, a fost pecetluit cleric, adică făcut anagnost de către Sfântul Potamion, căci era îndemânatic la citire pentru buna glăsuire ce avea. Iar într-o noapte, în vremea când dormea sfântul acesta înaintea patului arhidiaconului Damian, a auzit glasul dumnezeiescului înger, de trei ori chemându-l pe el, ca si pe proorocul Samuel si zicându-i: „Grigorie, s-a auzit rugăciunea ta. Deci grăbeste si mergi”. Iar sfântul, fără a întârzia, a iesit si a mers la Cartagena, care acum se numeste Tunis. Si aflând acolo pe Marco monahul purtătorul de Duh, care a fost trimis de Dumnezeu către el, a rămas lângă dânsul patru ani, iar de acolo a mers împreună cu acelasi Marco la Antiohia. Apoi fiind îndemnat prin oarecare dumnezeiască descoperire, a mers la Ierusalim si acolo a fost făcut diacon de către Macarie, episcopul Ierusalimului. După aceea, de acolo s-a dus la Constantinopol si s-a arătat lui Gheorghe, cel ce era atunci patriarh. Si fiindcă atunci se adunase acolo sinod împotriva monoteliŢilor, Serghie, Pir si Pavel, s-a luptat cu dânsii Sfântul Grigorie si atât de mult a mustrat nebunia lor, încât vestea despre el a ajuns până la urechile împăratului. De la Constantinopol s-a întors la Roma si acolo a fost hirotonit episcop al patriei sale, cetatea Acragantiei, unde a strălucit foarte, săvârsind minuni si împodobind-o cu vrednicia arhieriei. Pentru aceasta Savin si Crischentie si cu prietenii lor, pizmuind pe sfântul, nenumărate ispite au ridicat asupra lui si, vinovaŢii plăsmuind împotriva lui, l-au prihănit pe el la papa al Romei, care, înselat de cuvintele lor mincinoase, a închis pe sfântul în temniŢă doi ani si jumătate.

Apoi după porunca împăratului, a scos pe sfântul din temniŢă, pentru ca să se judece cu cei ce-l bârfiseră. Atunci a făcut sfântul aceste minunate semne cu lemnele si cărbunii, Dumnezeu mărind pe sluga sa: căci fetele necuraŢilor si necuviosilor acelora bârfitori ai sfântului s-au acoperit cu negreaŢă întunecată, si s-au înnegrit, încât si până astăzi feŢele celor din neamul bârfitorilor acelora au rămas înnegrite. Iar tânăra care fusese amăgită de aceia (si a năpăstuit pe sfântul), după ce a fost chinuită de un duh necurat, la urmă a fost vindecată de către sfântul înaintea poporului. Iar sfântul s-a întors iarăsi la patria si eparhia sa cu mare cuviinŢă, făcând semne si minuni mai mari decât cele dintâi. Deci asa vieŢuind dumnezeiescul părinte si ajungând la adânci bătrâneŢi, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Sisinie Mărturisitorul.

Sfântul Sisinie, episcop de Cizic, a fost unul din cei 318 PărinŢi de la Primul Sinod Ecumenic si a trăit pe vremea împăratului DiocleŢian (284-305) si a guvernatorului Alexandru, având patrie cetatea Cizicului. Deci, fiind pârât la Alexandru că este crestin, a fost legat de cai sirepi care erau siliŢi să alerge; apoi a fost bătut cu cruzime si a primit oŢet iute pe nas si alte chinuri suferiră si minuni săvârsind, a fost aruncat la închisoare. Iar la Soborul întâi cel a toată lumea adunat împotriva lui Arie, fiind de faŢă, Sfântul Sisinie a sugrumat pe Arie cu vinele dreptelor sale dogme, propovăduind pe Fiul de o fiinŢă cu Tatăl si asa, bine si cu plăcere de Dumnezeu vieŢuind, s-a mutat către Domnul.

Tot întru această zi, pomenirea Prea Cuviosului Părintelui nostru Antonie, care s-a nevoit în Schitul Iezeru din Ţinuturile Vâlcii.

Acest fericit părinte Antonie era de neam român si a trăit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab si a voievodului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu. A crescut în dreapta credinŢă mergând de mic la Sfânta Biserică, unde îsi găsea desfătarea sufletească. Înaintând cu vârsta, a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu si bucuria duhovnicească a părinŢilor săi.

Lăsând desfătarea lumii acesteia, a îmbrăŢisat viaŢa monahicească în prea frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în Ţinutul Vâlcii.

Aici, Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată osteneala si asprimea vieŢii mănăstiresti. Atât de mare era nevoinŢa sa, încât celorlalŢi vieŢuitori din chinovie li se părea că fericitul Antonie ar fi în trup duhovnicesc. Dorind să sporească nevoinŢele sale, cu blagoslovenia egumenului mănăstirii a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvântarea să plece în sfântul munte Athos. Episcopul cunoscându-l că este monah îmbunătăŢit si poate fi de folos multora, aici, a stăruit ca el să rămână în Ţară. Deci, întorcându-se Cuviosul la Schitul Iezeru si văzând că Biserica se ruinează, s-a umplut de râvnă si, cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion si cu agoniseala lui a reînnoit sfântul locas.

După multe nevoinŢe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul pustniciei, pentru care fapt, cu binecuvântarea egumenului său a iesit din schit si cercetând mai îndeaproape pustia, a găsit o pesteră mică într-o stâncă. Acolo, singur a săpat o bisericuŢă în care s-a rugat neîncetat ziua si noaptea. Urâtorul de oameni, diavolul însă, i-a adus multe ispite si supărări, dar pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunea si neîncetata lucrare. Cine poate să spună privegherile Cuviosului de toată noaptea, privegherile si plecăciunile genunchilor săi?

Cuviosul Antonie era mic de stat si gârbov de bătrâneŢe, părul capului era scurt, barba deasă, scurtă si destul de albă, vesel la căutătură, obrazul frumos, puŢin iute din fire si lesne iertător. Îmbrăcămintea să era simplă si numai cele de trebuinŢă purta.

Pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanŢuri de fier împrejurul său, iar hrana sa o lua abia la al nouălea ceas si atunci numai pâine uscată si apă dar si acelea cu măsură. Vin si băutură ameŢitoare nu a gustat niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai sta, pentru osteneală, rezemat de niste pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi tot timpul la rugăciune.

Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte si i-a spus în taină: „Sfârsitul mi s-a apropiat. După iesirea sufletului, să te nevoiesti să pui trupul meu în gropniŢa pe care eu am săpat-o aici în piatră”.

După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învăŢătură pentru suflet, a adormit în Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ishirion episcopul, care cu pace s-a săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Elen, episcopul Tarsului, care cu pace s-a săvârsit.

Povestire despre vedenia oarecărui Ioan, foarte de folos

Fost-a un om pe vremea împăratului Constantin cel Mare, cu numele Ioan, care era cunoscut împăratului prin mestesugul său. Acesta, având viaŢă înrăutaŢită, nu a gândit niciodată la gheenă. Iar Domnul, Cel ce pe toate le iconomiseste spre folos, a orânduit îndreptarea lui prin vedenie. Căci acesta a văzut o dată în vis că a adus împăratului Constantin un lucru din mestesugul său si că pentru aceasta, vorbea împăratului cu îndrăzneală si se bucurau împreună. După aceasta a văzut pe împăratul că scoate o sabie goală si, strângându-i părul la un loc, se grăbea să-i taie capul fără milă; iar Ioan plecă gâtul său, socotind că glumeste cu împăratul. Însă în vreme ce făcea aceasta, a auzit pe împăratul care cu groază îi zice: „Când sabia va atinge părul tău, atunci gâtul tău se va umple de sângele tău”. Deci i s-a părut lui că i s-a tăiat gâtul, si când sabia a venit spre piept, nedumerindu-se si temându-se, Ioan căuta ajutor de la cineva; si de frică si de groaza acelei lupte s-a trezit, si venindu-si în fire, sta cu totul spăimântat. Deci, făcându-si semnul crucii peste trupul lui, zicea: „MulŢumescu-Ţi Ţie, visule, că această luptă grozavă mi-ai arătat-o numai ca nălucire, nu si ca faptă”. Si asa a rămas iarăsi nepocăit si neîndreptat.

Iar după câtva trecere de vreme, a căzut la grea boală si chema ajutorul lui Dumnezeu. Atunci a văzut iarăsi, dar nu în vis, ci în uimire fiind, că sta de faŢă la un divan judecătoresc. Vedea încă si un înfricosător împărat sezând pe scaun si îmbrăcat cu podoabă împărătească si arhierească si de-a dreapta si de-a stânga lui, sedeau oarecare bărbaŢi, cu sfinŢită cuviinŢă si cucernicie, iar el sta dedesubtul acelora; de-a dreapta împăratului, sedeau oarecare fameni tineri si frumosi, iar de-a stânga lui, sedea unul mai smerit si mai primitor. Iar în partea din spatele împăratului, era o prăpastie foarte întunecată si adâncă, care numai la vedere pricinuia frică nespusă si durere mare. Deci, în vreme ce el sta cu frică si cu cutremur, i-a zis lui împăratul cel ce sedea: „O, tinere, oare stii cine sunt Eu?” Iar Ioan i-a răspuns: „Stiu, Stăpâne, că Tu esti Cel ce Te-ai întrupat, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu, precum dumnezeiestile noastre Scripturi glăsuiesc”. Iar împăratul a zis către dânsul: „Si dacă tu din Scripturi Mă cunosti, si cunosti încă si pe cei împreună cu Mine sezători, cum ai uitat ameninŢarea care cu câŢiva ani înainte Ţi-a făcut Ţie împăratul Constantin? Sau nu înŢelegi ceea ce-Ţi zic?” Iar Ioan i-a răspuns: „ÎnŢeleg, Stăpâne, căci încă am în inima mea frica groazei aceleia”. Si a zis împăratul: „Dacă rămăsiŢele fricii aceleia le ai încă în inima, cum stăruiesti în răutăŢi? ÎnvaŢă-te prin cercare, că Eu am fost Cel ce si mai înainte Ţi-am dat Ţie groaza aceea, si nu Constantin”.

Si acestea zicând, a văzut Ioan că numai cu semnul a poruncit împăratul celor ce-l înconjurau ca să arunce pe Ioan în prăpastia ce se vedea în spatele lor. Si îndată ce au început famenii să împingă fără milă pe Ioan în prăpastie, îndată el a chemat ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, că i se păruse că a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu acolo în mijloc. Si îndată a auzit pe împăratul zicând: „LăsaŢi-l pe el să meargă, pentru rugăciunile Maicii Mele”.

Până aici este vedenia ce a văzut Ioan; iar el, spăimântându-se si venindu-si în fire, s-a dus la un monah cucernic si i-a povestit totul; iar monahul i-a zis: „Dă slavă lui Dumnezeu, frate, că te-ai învrednicit să iei asemenea învăŢătură, si de aceea trezeste-te, iubitule, nu cumva si tu să pătimesti ca despre care îŢi voi povesti”.

O asemenea vedenie ca a ta, a văzut-o un om. Si anume, că se afla în împărătestile judecătorii, un Gheorghe cu numele, care cu silnicie fiind dus legat ca să fie aruncat într-o prăpastie grozavă, cu totul s-a înspăimântat. Iar unul din cei ce stăteau acolo de faŢă, având îndrăzneală către împăratul, a oprit pe cei ce-i duceau pe el în prăpastie si-l ruga ca să-l lase, dându-le lor chezăsie ca în douăzeci de zile se va îndrepta. Deci după ce i s-a dat drumul, prin acest fel de chezăsie si ajutor, s-a dus cel ce a văzut vedenia si a înŢeles ce înseamnă si tălmăcirea lui Gheorghe, care era tras în prăpastie, căci îi era prieten si cunoscut. Iar Gheorghe, auzindu-le acestea, nu le-a luat în seamă. Asadar a rămas ticălosul neîndreptat. Iar după ce au trecut cele douăzeci de zile, a fost răpit din viaŢa aceasta, si s-a dus ca să plătească făgăduita datorie. Acestea, cu chip de adăugire le-a povestit monahul acela către Ioan. Iar Ioan auzind acestea, si având în mintea sa încă vii îngrozirile ce văzuse, si-a mărturisit fără de rusine toate păcatele sale, si schimbându-si viaŢa spre mai bine, a petrecut mulŢi ani cu plăcere de Dumnezeu vieŢuind, si asa murind, s-a dus la vesnicele locasuri.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.