Noiembrie 9


9 Noiembrie


 

9-Noiembrie - unsufletortodox


În această lună, în ziua a noua, pomenirea SfinŢilor Mucenici Onisifor si Porfirie.

Acesti sfinŢi Onisifor si Porfirie, fiind prigoana asupra crestinilor, au fost pârâŢi ca sunt crestini si, fiind adusi înaintea judecaŢii, au stat tare si fără de frica, mărturisind pe Hristos Dumnezeu adevărat, Făcător al cerului si al pământului. Pentru aceasta mărturisire au suferit multe răni de bătăi, si arsuri peste tot trupul. De aceea i-au pus pe un grătar de fier ars, si întru toate chinurile acestea privind la câstigarea binelui celui vesnic, măcar ca pătimeau din partea celor fără de Dumnezeu, dar erau usuraŢi de către Dumnezeu. Iar păgânii aceia si nemilostivii, văzând ca nu pot pricinui sfinŢilor nici o vătămare, spre mai multa tulburare s-au aŢâŢat si, legându-le cinstitele picioare de cai sălbatici, i-au gonit slujitorii, târându-i multe ceasuri peste spini si ciulini si peste locuri colŢuroase de le rupeau carnea. Si asa si-au dat sufletele lui Dumnezeu. Atunci niste crestini, luând pe ascuns sfintele lor moaste, le-au asezat în satul pangheanilor, slăvind si binecuvântând pe Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Matroana.

Aceasta a fost în zilele împăratului Leon cel Mare, din Perga Pamfiliei. Si măritându-se a dobândit o fiică, si s-a dus la Constantinopol cu bărbatul ei, fiind de cincisprezece ani, si cunoscând pe o fecioara cu numele Evghenia si râvnind nevoinŢa ei, nu lipsea de la biserici si petrecea toată noaptea îndeletnicindu-se cu postiri si privegheri. Aprinzându-si mai cu căldura dragostea credinŢei spre Dumnezeu, a lăsat pe fiica sa pe seama unei femei cu numele Suzana. Si ea, îmbrăcându-se în port bărbătesc, s-a dus la Mănăstirea Sfântului Vasian; si, prefăcându-se ca este eunuc, a fost primita de monahi. După aceea, aflând preacuviosul Vasian de cele pentru ea din dumnezeiasca arătare, a trimis-o la cetatea ce se cheamă Emesa, la o mănăstire de femei. Si de acolo a trecut la Ierusalim. După aceea la Muntele Sinai, si apoi la Berit, unde prin rugăciune a scos izvor de apă într-un loc sec si uscat. După ce a răbdat multe ispite de la demoni. În urma unei arătări si vedenii s-a dus iarăsi la Constantinopol. Si văzând-o Sfântul Vasian, a rânduit-o să sadă la mănăstirea ce s-a numit, de la dânsa până astăzi, Mănăstirea Matroanei. Si trăind până la o sută de ani, cu pace către Domnul a răposat.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Teoctista din insula Lesbos.

Aceasta a trăit in secolul al IX-lea si era din cetatea Metimna, în insula Lesbos. Fiind dată de copilă la casa de fecioare, s-a făcut călugărita. Deci ajungând în vârsta de optsprezece ani, s-a dus la satul ce era acolo aproape, ca să vadă pe sora sa. Tot în acea noapte s-a întâmplat să vină la Mitilina tâlhari cretani, al căror căpitan era vestitul Nisiris. Acestia luând robi pe toŢi ceilalŢi cetăŢeni, au luat împreuna si pe cuvioasa si s-au dus. Iar a doua zi sau oprit la insula Paros, si, după ce au scos robii la uscat afară, sedeau si socoteau cu câte cât să vândă pe fiecare. Cuvioasa Teoctista, găsind bun prilej, a fugit pe ascuns în pădure, scăpând cu aceasta din mâinile lor. Deci, de atunci rămânând acolo, a petrecut fericita treizeci de ani, cu rea pătimire, luptându-se cu foamea, cu gerul, cu arsura, hrănindu-se cu ierburi si cu verdeŢuri sălbatice, nefiind văzută de nimeni în vremea aceasta, ci numai cu Dumnezeu si cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu (pentru care si vieŢuia) vorbea prin rugăciune.

Iar după ce s-au împlinit treizeci si cinci de ani, după dumnezeiasca iconomie, s-au dus la Paros oarecare vânători, ca să vâneze în locul acela pustiu, unde petrecea cuvioasa; iar unul dintre ei despărŢindu-se si urmărind locul ca să afle vânat, a intrat într-o biserica a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla acolo, ca să vadă cele ce erau în ea. Si după ce a văzut cele din biserica si s-a închinat, a ridicat în sus ochii săi, si iată a văzut în partea dreapta a sfintei mese, ca o Ţesătura de pânză de păianjeni, ce se clatină de vânt; si fiindcă a voit să meargă mai înainte ca să cunoască bine ceea ce se vedea, a auzit un glas ce-i zicea: „Stai omule si nu te apropia, căci mă rusinez a mă arăta Ţie, femeie goală fiind”. Iar vânătorul, înspăimântându-se de năprasnicul glas si temându-se, căuta să fugă, căci se ridicaseră perii capului său, si stau drepŢi ca spinii. Iar după ce abia cu greu si-a venit în sinesi, a întrebat pe ceea ce strigase, cine si de unde este. Iar sfânta i-a răspuns: „Arunca haina ta ca să mă acopăr cu ea, si apoi îŢi voi povesti cele despre mine”. Si vânătorul a făcut îndată după poruncă. Iar cuvioasa, luând haina si îmbrăcându-se, s-a pecetluit pe sine cu semnul crucii, si asa s-a arătat vânătorului: vedere minunată si înspăimântătoare. Căci perii capului ei erau albi, iar faŢa ei negricioasă, cărnuri însă cu totul nu se vedeau la ea, ci numai o piele, care Ţinea si cuprindea legătura vinelor si a oaselor. Si în scurt zicând, tot trupul ei nu se vedea trup, ci umbra de trup. Deci, după ce a povestit sfânta toate cele despre ea, s-a rugat de vânător ca, întorcându-se iarăsi în insulă ca să vâneze, să-i aducă o parte din Sfântul Trup al lui Hristos. Deci când s-a întors vânătorul, a adus cu sine dumnezeiestile Taine; pe care luându-le cuvioasa si făcând rugăciune, s-a împărtăsit, mulŢumind lui Dumnezeu. Iar vânătorul, ducându-se la vânat, degrab s-a întors iarăsi la cuvioasa, pe care a aflat-o zăcând moartă. Deci săpând în pământ, precum a putut, si mult rugându-se sfintei ca să mijlocească pentru el către Domnul, a îngropat-o în locul acela, unde o aflase, slăvind si binecuvântând pe Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Simeon Metafrastul, care cu pace s-a săvârsit.

Cuviosul Simeon era născut în Constantinopol, fiind pe vremea evlaviosului împărat Leon cel înŢelept în anii 886. Pentru faptele cele bune si pentru înŢelepciunea sa, a fost înălŢat la vrednicia de magistru si logofăt, si avea multă cinste la împăratul. Deci, oarecând au mers arabii în Creta cu armata, si au prădat oarecare sate si cetăŢi. Atunci împăratul a ales voievod pe marele si viteazul Imerie, cu care împreună a trimis si pe Cuviosul acesta Simeon Metafrast, să meargă soli către arabii care stăpâneau Creta, dându-le acestora amândurora puterea ca sau cu bine să supună pe arabi împărăŢiei (Constantinopolului), sau să-i piarză cu arme prin război. Precum de aceasta povesteste acelasi Metafrast, scriind viaŢa mai sus-pomenitei cuvioasei maicii noastre Teoctistei Lesvianca, care se prăznuieste întru această zi. Împăratul îl iubea pe cuviosul si-l cinstea, atât pentru înŢelepciunea si fapta bună a lui, cât si pentru fireasca lui bărbăŢie, priceperea si socotinŢa ce avea în războaie. Însă cu toate acestea, pururea pomenitul Simeon nu avea aplecare spre aceste lucruri amăgitoare. Ci cugeta foarte mult să părăsească lucrurile lumii acesteia si să se facă monah. De aceea a zis către împăratul că, dacă se va întoarce biruitor de la Creta, să-i facă un dar pe care îl va cere atunci, iar împăratul i-a făgăduit ca fără de grăire împotrivă îi va plini cererea. Deci mergând la Creta împreună cu Imerie, au vorbit ca niste soli înaintea stăpânitorilor arabilor, si atâta i-au îmblânzit pe ei cu cuvintele lor cele înŢelepte, încât fără de război i-au biruit si i-au supus să plătească bir împăratului.

Întorcându-se biruitori la Constantinopol, s-au închinat împăratului, iar pururea pomenitul Simeon l-a rugat ca să-i dea darul ce i l-a făgăduit. Iar împăratul, nestiind ce are a cere, a dat lui Simeon mâna si acesta a sărutato, socotind ca are a cere aur sau altă oarecare cinste mai mare, precum poftesc iubitorii de lume. Dar Simeon iubitorul de Hristos, mai vârtos decât iubitorul de avuŢie, n-a cerut altă dăruire de la împăratul, decât ca să-l lase a se face monah. Atunci împăratul s-a mâhnit, pentru că urma să se lipsească de un asa de înŢelept bărbat si viteaz ostas. Însă neputând a-si călca făgăduinŢa, a îmbrăŢisat cu lacrimi pe dumnezeiescul Simeon si l-a sărutat, zicându-i: „Mergi fiule cu mila lui Dumnezeu, Căruia roagă-te si pentru păcatele mele”. Apoi, cuviosul, după ce s-a făcut monah si a scapăt de tulburarea lumii, a scris vieŢile sfinŢilor câte le-a aflat. După aceea, ca unul ce era bogat si avea putere si închipuire, a trimis oameni în felurite cetăŢi si locuri; si i-au adus câte vieŢi de sfinŢi au aflat, pe care el iarăsi le-a tâlcuit cu prea dulci ziceri. Pentru care lucru din pricina aceasta s-a numit Metafrast (adică tâlcuitor). Si toate câte a scris sunt adevărate si fără greseală. Pe care si învăŢaŢii italienilor le-au tâlcuit în limba italienească, si-l au pe Cuviosul Simeon si în sinaxarele lor, si-l prăznuiesc ca pe un sfânt. Fiindcă mult s-a ostenit atât pentru Domnul, cât si pentru sfinŢii Lui.

Tot în această zi, pomenirea Sfintelor femei Eustolia si Sopatra.

Sfânta Eustolia era pe vremea lui Mavrichie împăratul, fiică de părinŢi evlaviosi care locuiau în Roma. Si din crudă vârstă, dându-se pe sine cucerniciei, zăbovea în postiri si privegheri. Fiind aprinsă de dumnezeiasca dorinŢă si lasând Roma, s-a dus la Constantinopol, unde, cercetând dumnezeiestile cinstite locasuri si plinindu-si dorinŢa, s-a întâlnit cu Sopatra, fiica împăratului Mavrichie, care mergea la biserica Născătoarei de Dumnezeu cea din Vlaherne. Si fiindcă fapta bună nu se poate ascunde, Sopatra ruga pe fericita Eustolia, ca să o aibă pe ea maică duhovnicească si păzitoare trupului si sufletului. Si lăsând pururea pomenita Sopatra împărăŢia si îmbrăcându-se cu schima călugăreasca, a sporit întru nevoinŢe si osteneli duhovnicesti. A cerut de la tatăl său împăratul un loc potrivit si acolo a zidit casa de rugăciuni, petrecând împreună cu Sfânta Eustolia. Pentru aceasta multe fecioare si femei evlavioase mergând către ele, petreceau împreună viaŢa cea aspră si plină de osteneli. Iar fericita Eustolia nevoindu-se mulŢi ani, si multora făcându-se pricină de mântuire, s-a dus către Domnul cu pace, lăsând în locul său pe fericita Sopatra, care, asemenea ca duhovniceasca ei maică, nevoindu-se si la vârful faptelor bune ajungând, s-a mutat către Domnul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Antonie.

Acesta era din satul Siron, cu mestesugul tăietor de pietre. Deci văzând pe elini că mergeau la capistea idolilor si jertfeau, i-a sfătuit pe ei să se depărteze de aceia, si nefiind ascultat, mâhnindu-se, s-a dus în pustietate, si acolo a aflat pe un rob al lui Dumnezeu, care iarăsi fugise din lume, Timotei cu numele, si împreună cu el petrecând trei ani, si luând de la el bunele cuvântări, s-a pogorât iarăsi către poporul rătăcit din satul său. Si aflându-i pe ei ca săvârseau serbare demonilor, intrând în capistea lor, a zdrobit toŢi idolii. Deci, fiind prins de ei, a fost bătut cumplit. După aceasta s-a dus la Apamia Siriei si, rugându-se cuviosului episcop ca să-i dea voie să zidească o biserica în cinstea Sfintei Treimi, a început a o zidi. Aflând de aceasta cei din satul lui au năvălit noaptea cu săbii si cu ciomege si fără de mila l-au omorât pe el. Si asa si-a dat duhul său lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea SfinŢilor Cristofor si Mavra, care de sabie s-au săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Ioan Colovul, care cu pace s-a săvârsit.

Sfântul Ioan, Colovul din Egipt, s-a nevoit prin sec. al V-lea în desertul egiptean în Mănăstirea Sf. Pimen cel Mare (prăznuit în 27 august). De la numele acestei mănăstiri, mănăstirile din sălbăticie au început să se numească schituri, unde călugării se nevoiau în viaŢă sfântă, în tăcere si însingurare. Sf. Ioan era un călugăr blând, smerit si muncitor. El a venit la acea mănăstire împreună cu fratele său, Daniel.

Odată, Sf. Ioan i-a spus fratelui său mai mare că i-ar plăcea să nu-si mai facă griji pentru ce mănâncă sau cu ce se îmbracă si să poată trăi ca îngerii din ceruri. Daniel l-a lăsat să meargă în pustie ca să se lupte cu ispitele. Lepădându-si hainele, într-o noapte foarte rece, Ioan si-a părăsit chilia si a plecat. Însă după o săptămână, foamea l-a mânat înapoi. Ajungând la usa chiliei, Ioan a început să bată. „Cine-i acolo?” a întrebat Daniel. „Eu sunt, Ioan, fratele tău.” Daniel însă i-a răspuns, „Ioan a devenit înger, el nu mai este printre oameni.” Ioan a continuat să bată însă Daniel i-a dat drumul înăuntru abia dimineaŢă. Apoi i-a spus: „Tu esti bărbat si ca să mănânci, trebuie să muncesti.” Sf. Ioan a plâns cu amar si si-a cerut iertare.

După ce si-a învăŢat lecŢia, Sf. Ioan s-a dus la Sf. Pimen, cunoscut pentru caracterul său hotărât, cerând îndrumare si promiŢând că va asculta tot ce-i va spune să facă. Ca să-i încerce răbdarea, Sf. Pimen i-a dat să facă o ascultare mai neobisnuită, si anume să care apă si să o picure pe un băŢ uscat până acesta, după trei ani a înfrunzit si a rodit. Părintele a luat din fructele bogate si le-a dus fraŢilor, spunând: „LuaŢi si mâncaŢi din roadele ascultării”.

Mai târziu, avva Ioan a devenit el însusi îndrumător al multor oameni pe drumul mântuirii, printre care era si Sf. Arsenie cel Mare (prăznuit în 8 mai) si Sf. Taisia (prăznuită în 8 octombrie).

Sf. Ioan a fost cel care a scris ViaŢa Sf. Paisie cel Mare (prăznuit în 19 iunie).

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Eladie, care cu pace s-a săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea SfinŢilor Mucenici Narsi si Artemon.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosilor si de Dumnezeu purtători PărinŢilor nostri Evtimie (Eftimie) si Neofit, ctitorii Mănăstirii Dohiarului din Muntele Athos, care cu pace s-au săvârsit.

SfinŢii Eftimie si Neofit, fondatorii Mănăstirii Dochiariu din Muntele Athos, un unchi si nepotul său, aparŢineau aristocraŢiei bizantine de cel mai înalt rang. Sf. Eftimie, pe când era încă în lume, a fost prietenul Sfântului Atanasie din Muntele Athos (pe care îl prăznuim în 5 iulie), devenind ulterior novice si discipol al acestui mare ascet. Pentru dragostea curată faŢă de fraŢi, pentru blândeŢea si nevoirea de a duce o viaŢă sfântă, Sf. Atanasie i-a încredinŢat călugărului funcŢia de administrator, pe care acesta a îndeplinit-o ca si când Însusi Domnul i-ar fi dat-o spre împlinire.

Sf. Eftimie împreună cu alŢi călugări s-au stabilit în localitatea Dafni, unde au întemeiat o mănăstire în cinstea Sf. Nicolae, numită Docheiariou pentru a aminti de ascultarea sa. Călăuzindu-i pe fraŢii mai tineri, Sf. Eftimie i-a învăŢat pe călugări despre importanŢa trezviei si atenŢiei la tulburările sufletului, explicîndu-le că lupta crestinilor, după cum spune Sf. Apostol Pavel, „nu este împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăŢii, care sunt în văzduh”. (Efes. 6:12).

Însă saracinii au tulburat viaŢa linistită a mănăstirii si pe când călugării stăteau ascunsi în pădure ca să-si salveze vieŢile, dusmanii au ras mănăstirea din temelii.

Sf. Eftimie nu si-a pierdut încrederea si mănăstirea a fost reconstruită. Sf. Neofit, pe când se afla în lume, era însoŢitorul împăratului Nichifor Focas (963-969). După moartea părinŢilor săi, acesta s-a dus în Muntele Athos, fiind tuns la mănăstirea unchiului său, Eftimie. Înainte de moartea sa, Sf. Eftimie a lăsat administrarea mănăstirii în mâinile nepotului său.

Sub îndrumarea spirituală a Sf. Neofit mica mănăstire a devenit lavră si datorită donaŢiilor făcute de împăratul Nichifor, la solicitarea sfântului. Sf. Neofit s-a învrednicit să devină „protos” (mai-marele Consiliului PărinŢilor din Sf. Munte), rămânînd acolo timp de mai mulŢi ani. După renunŢarea la funcŢia din cadrul Consiliului, în ultimii săi ani de viaŢă, Sf. Neofit s-a întors la Mănăstirea Dochiariou, unde s-a dus în pace la Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului ierarh Nectarie din Eghina, episcop al Pentapolisului.

Sfântul Nectarie din Eghina (n. 1 octombrie 1846 la Silivri, în Tracia, d. 8 noiembrie 1920 la Atena) a fost episcop de Pentapole si ctitor al mănăstirii „Sfânta Treime” din insula Eghina. În 1961 Sfântul Sinod al Bisericii de Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii Ortodoxe, comemorarea lui făcându-se în ziua de 9 noiembrie.

Sfântul Nectarie s-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara. PărinŢii săi, Dimos si Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca să lucreze si să se scolească.

În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Chios ca să predea ca învăŢător. Aici devine călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în celebra mănăstire Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui crestin bogat din insulă si cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut să-si completeze studiile la Atena si să obŢină, în 1885, o diplomă a FacultăŢii de Teologie din capitala Greciei.

Tot în acest an, 1885, Sfântul Nectarie pleacă la Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. CâŢiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzând în acea vreme Libiei superioare) de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit si predicator, secretar patriarhal si reprezentant al său la Cairo.

Dar după doar un an a fost alungat din Egipt în urma calomniilor unor clerici invidiosi. A trebuit să se întoarcă la Atena, singur, nebăgat în seamă, dispreŢuit, în mari lipsuri materiale. A rămas câŢiva ani predicator (l891- 1894), iar apoi a fost numit director al scolii teologice Rizarios, care forma viitori preoŢi. A rămas 15 ani în acest post ecleziastic.

În 1904, la cererea mai multor călugăriŢe, a fondat mănăstirea „Sfânta Treime” din insula Eghina, devenită azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. În decembrie 1908, la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie si-a dat demisia din postul de director al scolii teologice si s-a retras în mănăstirea sa din Eghina, unde a rămas până la sfârsitul vieŢii.

A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer de prostată care l-a chinuit un an si jumătate. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a pictat prima icoană a sfântului.

În 1953 moastele sale au fost mutate într-un mormânt mai frumos. Pomenirea mutării moastelor sale se face în ziua de 3 septembrie.

CâŢiva ani mai târziu, la 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul si l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.

*

ViaŢa sfântului Nectarie din Eghina, episcop de Pentapolis (după Sinaxarul Parintelui Macarie de la Mănăstirea Simonos-Petras, Muntele Athos)

Sfântul Nostru Parinte Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846, în Selibria (Tracia), din părinŢi săraci dar credinciosi piosi : Dimos si Maria Kefala. Primind la Sfântul Botez numele de Anastasie, el dovedi încă din copilărie o mare milă si o înclinare profundă pentru studiu. Cum mama sa îl învăŢă Psalmul al 50 lea, lui ii plăcea să repete versetul : „ÎnvăŢa-voi pe cei fără de lege căile Tale” (Psalmii 50 :15). Primind în Ţara sa primele noŢiuni de învăŢătură, fu trimis de către părinŢii săi la Constantinopol pentru a-si continua educaŢia, lucrând în acelasi timp ca angajat într-un magazin. Tânărul băiat ramase atunci insensibil tulburărilor vieŢii mondene, preocupându-se zi si noapte doar de clădirea înlăuntrul său a omului interior după chipul lui Hristos, prin rugăciune si meditaŢie asupra scrierilor SfinŢilor PărinŢi. La vârsta de 20 de ani părăsi Constantinopolul pentru a deveni învăŢător in insula Chios. Acolo încuraja cu multa sârguinŢa pe tineri si pe săteni întru milostenie si virtute, nu numai prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul însusi al vieŢii sale de privaŢiune si rugăciune. Dorindu-si de mult să îmbrăŢiseze o viaŢă asemeni Îngerilor, deveni călugăr sub numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în renumita mănăstire din Nea-Moni. Căutând doar lucrurile de Sus, model de blândeŢe si supunere, se făcu îndrăgit de toŢi fraŢii din comunitate si deveni Diacon un an mai târziu. Prin generozitatea unui locuitor pios din insula, apoi prin protecŢia Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu să îsi continue studiile la Atena si să obŢină diploma FacultăŢii de Teologie. În 1885 ajunse la Alexandria unde la puŢină vreme fu hirotonit preot, apoi deveni Mitropolit al Pentapolisului (fosta dioceză corespunzând Libiei superioare). Predicator si secretar patriarhal, el fu trimis la Cairo, ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. În ciuda acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa si stia să comunice turmei sale spirituale sârguinŢa pentru virtuŢile Evangheliei. Dragostea si admiraŢia pe care i-o purta poporul se întoarseră însă împotriva lui. Împinsi de diavol, unii membri ai Patriarhiei, invidiosi pe succesele sale, îl calomniară, spunând ca ar căuta să îsi atragă favorurile poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al Alexandriei. Cum Sfântul nu încerca să se justifice, ci îsi punea încrederea in promisiunea lui Hristos care spune : ” FericiŢi veŢi fi când va vor ocărî si va vor prigoni si vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minŢind, din pricina mea” (Matei 5:11); el fu alungat din scaunul său si se îmbarcă pentru Atena unde se trezi singur, nestiut, dispreŢuit si lipsit chiar de pâinea cea de toate zilele, căci nu stia să păstreze nimic pentru sine si îsi împărŢea săracilor puŢina sa avuŢie. Abandonând proiectul iniŢial de a se retrage în Muntele Athos, blândul si umilul urmas al Domnului nostru Isus Hristos, preferă – în favoarea mântuirii aproapelui său – să sacrifice dragostea sa de a se retrage în singurătate. Rămase câŢiva ani ca predicator (1891 – 1894), apoi fu numit director al scolii ecleziastice Rizarios, destinată pregătirii viitorilor PreoŢi. Profunda sa cunoastere a Scripturilor, a SfinŢilor PărinŢi si chiar a stiinŢelor profane, precum si autoritatea sa plina de blândeŢe orientată către oameni aveau să îi permită să insufle în scurt timp acestei instituŢii o înalta calitate intelectuală si morală. Sfântul Ierarh prelua asupra lui conducerea si lecŢiile Pastoralei, dar nu înceta totusi să îsi trăiască programul de ascet, de meditaŢie si de rugăciune a unui călugăr, adăugând la acestea înaltele funcŢii de predicare si de oficiere regulată a Sfintelor Taine, în sânul scolii dar si în regiunea din jurul Atenei.

Nectarie păstra însă în adâncul inimii sale o dragoste arzătoare pentru linistea si pacea vieŢii din mănăstiri, de aceea profita de dorinŢa exprimată de câteva din fiicele sale spirituale pentru a se retrage din tulburările vieŢii mondene si să pună bazele unei mănăstiri feminine în insula Eghina (între 1904 si 1907).

In ciuda nenumăratelor griji si dificultăŢi, Sfântul veghea la instaurarea unui mod de viaŢă cenobitică scrupulos fidelă spiritului SfinŢilor PărinŢi. Îsi consuma fără măsură forŢa trupului si cea morală pentru instalarea clădirilor, pentru oficierea Slujbelor si pentru conducerea spirituală a fiecăreia din ucenicele sale. Putea fi văzut adesea lucrând grădina, îmbrăcat cu o sutana ca vai de ea, sau când dispărea ore întregi, era usor de ghicit ca se închisese în chilia sa pentru a-si înălŢa mintea spre Dumnezeu, fixând-o în inima sa pentru a gusta astfel dulceaŢa Sfântului Nume al lui Hristos. Desi fugea de orice contact cu lumea si îsi limita cu stricteŢe vizitele la mănăstire, renumele virtuŢilor sale si a harurilor pe care i le dăduse Dumnezeu se răspândiră în întreg Ţinutul, iar credinciosii veneau la el, atrasi ca un metal de magnet. Vindeca pe numerosi laici si călugăriŢe de bolile de care sufereau, făcu să vina ploaia peste insula care suferea de secetă. El usura, mângâia, încuraja… Era totul pentru toŢi, putând să facă totul întru Hristos care sălăsluia în el prin Harul Duhului Sfânt. Era un apropiat al SfinŢilor si al Maicii Domnului iar acestia i se arătau adesea în timpul Sfintei Liturghii sau în chilia sa. În ciuda dificultăŢilor care au urmat primului război mondial, el interzise cu stricteŢe călugăriŢelor sale să facă provizii de hrană si ordonă să fie împărŢit săracilor surplusul lor, încredinŢându-se de pe o zi pe alta milei lui Dumnezeu. In afară acestor sarcini, Nectarie găsea timp să redacteze un mare număr de lucrări de teologie, de morală, de istorie a Bisericii pentru confirmarea Bisericii din Grecia în Sfânta TradiŢie a PărinŢilor, adesea ignorată în vremea aceea din cauza influenŢelor apusene. Trăind deci ca un Înger în trup si făcând să strălucească în jurul său razele luminii necreate a harului, preafericitul mai avu de suferit calomnii si acuzaŢii nedrepte asupra mănăstirii sale, din partea membrilor ierarhiei. Suporta aceste încercări cu răbdarea lui Hristos : fără un murmur si fără revoltă. Atunci fu atins de o dureroasă boala timp de peste un an si jumătate. El îi mulŢumea lui Dumnezeu că îl încerca astfel si se străduia să Ţină în secret durerea până cu puŢină vreme înaintea morŢii sale. După un ultim pelerinaj la o icoana a Maicii Domnului, situată nu departe de mănăstire, el anunŢă ucenicilor săi plecarea sa la cer si fu transferat într-un spital din Atena, unde după 50 de zile de suferinŢe, pe care le suporta cu o răbdare care îi stupefia pe toŢi cei din jurul său, îsi dădu sufletul în pace lui Dumnezeu (pe 8 noiembrie 1920). Credinciosii din Eghina, ucenicii săi si toŢi Crestinii care îl cunoscuseră plânseră pierderea blândului si compătimitorului ucenic al lui Hristos, care toată viaŢa suportase calomnia, persecutările si nedreptele acuzaŢii, luând ca model Dumnezeiasca Pătimire a Stăpânului său. Dar Dumnezeu îi dădu slava în schimb si, imediat după odihna sa, Minunile au început să apară si continuă în fiecare zi si acum pentru cei care se apropie cu încredere de Moastele sale sau care se încred puternicei sale mijlociri.

Trupul Sfântului rămase ca prin minune neatins de vreme timp de 20 de ani, degajând o mireasmă cerească si delicată. În 1953, când fu în sfârsit dispersat după legile naturii, se procedă la mutarea Moastelor (3 septembrie) sale si se constată atunci ca acelasi parfum se degaja cu putere. De atunci nu a încetat să îsi bucure credinciosii care se apropiau de aceste preŢioase rămăsite, dându-le încredinŢarea ca Sfântul Nectarie a găsit calea către Dumnezeu, în casa SfinŢilor. Cultul său a fost recunoscut oficial în 1961 iar povestea minunilor sale nu încetează să fie scrisă în fiecare zi. Mormântul său, la Eghina, se numără printre pelerinajele cu cea mai multă lume în Grecia.

Tot în această zi, pomenirea sfinŢilor mucenici Claudiu, Castor, Sempronian si Nicostrat.

Acesti patru mucenici au pătimit pe vremea împăratului DiocleŢian (284-305). Ei au fost neîntrecuŢi mesteri în arta cioplirii si sculpturii în marmură., fiind conducătorii unui vestit santier de acest fel, la Smirnum. Datorită lucrărilor de calitate ce se realizau aici, împăratul era foarte mândru de dibăcia acestor mesteri. Însă, din cei peste 600 de lucrători care se aflau pe acest santier, mulŢi erau păgâni, care nu vedeau cu ochi buni viaŢa religioasă a crestinilor de aici. Acestia obisnuiau să-si facă semnul Sfintei Cruci ori de câte ori începeau sau terminau o lucrare, deoarece erau convinsi că numai prin puterea si ajutorul lui Dumnezeu erau în stare să facă tot ceea ce făcuseră până atunci.

Printre acesti crestini se aflau si cei patru sfinŢi, care primiseră Taina Sf. Botez din mâinile episcopului Chiril din Antiohia, ce se afla surghiunit în Ţinutul Iliricului. Acesti 4 mucenici, datorită râvnei lor duhovnicesti, au reusit să atragă la crestinism pe un alt om, pe nume Simpliciu, care s-a încrestinat si el. Imediat, păgânii cei invidiosi i-au pârât pe cei 5 mesteri la împărat, acuzându-i că acestia conduc lucrările prin superstiŢie si magie si că nu vor să stie decât de credinŢa în Hristos. Auzind acestea, împăratul nu a luat nici o măsură împotriva lor, dar acuzatorii au spus că ei nu vor să sculpteze chipul zeului Asclepios, un zeu socotit vindecător de către împărat. Cei 5 mucenici au confirmat că „În toate ne-am arătat ascultători, împărate, dar chipul acestui zeu nu vrem si nu putem să-l facem”. Împăratul însă, nu s-a supărat si a trecut cu vederea neascultarea acestor mesteri, spunând că nu-i pasă cine va face statuia, dar că aceasta trebuie terminată. Asa s-a si întâmplat, statuia fiind terminată de alŢi mesteri. Când împăratul a venit să vadă statuia terminată, el a crezut că totusi cei 5 au realizat statuia, dar partida păgânilor s-a năpustit cu ură asupra lor, acuzându-i iarăsi cu cuvinte dusmănoase. Împăratul, văzând tulburarea ce s-a iscat, i-a încredinŢat pe cei 5 mesteri unui dregător cu numele de Lampadie, ca să facă cercetări si să linistească lucrurile. Acesta le-a poruncit să aducă cinstire si jertfe zeilor, dar mesterii nu au vrut. Ca atare Lampadie i-a arestat si închis în temniŢă, după care a asmuŢit mulŢimile păgâne împotriva crestinilor. S-au iscat răscoale si bătăi, iar în timpul uneia dintre ele, însusi Lampadie a fost omorât.

Auzind aceasta, împăratul s-a temut ca nu cumva rudele mortului să pornească o răscoală generală, si ca atare s-a decis să termine cu cei 5, dând ordin ca acestia să fie închisi de vii în sicrie de plumb si să fie aruncaŢi în apele fluviului Sava. Auzind această veste, va muri de supărare si episcopul Chiril, care se afla si el închis în temniŢă. După câteva zile, un crestin cu numele de Nicodim a scos sicriele din apă si a avut grijă de înmormântarea osemintelor sfinŢilor.

Calendarul roman din anul 354 aminteste de pomenirea lor, la data de 9 noiembrie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Anunțuri