Septembrie 15


15 Septembrie


 

15-septembrie - unsufletortodox


În aceasta luna, în ziua a cincisprezecea, pomenirea patimirii Sfântului Marelui Mucenic Nichita Gotul.

Sfântul Mare Mucenic Nichita era Got (un trib de origine germana, care pentru scriitorii greci este „dincolo de Dunare”). S-a nascut si a trait pe malurile Dunarii si a suferit pentru Hristos in anul 372. Credinta crestina era pe atunci deja larg raspândita prin tot tinutul gotilor. Sfântul Nichita credea in Hristos si a acceptat Botezul din partea episcopului got Teofil, care a participat la Primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325). Gotii pagâni incepura sa se opuna raspândirii crestinismului, ceea ce a avut drept consecinta o dezbinare dezastruoasa pentru ambele parti.

Dupa victoria lui Fritigern, aflat in fruntea unei armate crestine si invingator impotriva paginului Atanaric, credinta crestina a inceput sa se raspindeasca tot mai mult printre goti. Episcopul arian Ulfilas, care a urmat dupa episcopul Teofil, a creat un alfabet got si a tradus in limba gota multe carti preotesti. Sfintul Nichita a avut o lucrare puternica printre discipolii sai goti la raspindirea crestinismului. Prin propriul exemplu si prin cuvinte pline de duh el a adus pe multi pagâni la credinta crestina.

Totusi, dupa infringerea sa, Atanaric a faurit din nou planuri sa isi adune fortele, sa se intoarca in patria sa si sa-si recistige vechea putere. Intrucit a ramas pagân, el a continuat sa ii urasca pe crestini si sa ii persecute.

Sfântul Nichita a indurat multe chinuri din partea regelul got pagân si a murit dupa ce a fost aruncat in foc. Trupul sau a ramas nevatamat de flacari si a fost iluminat cu o minunata stralucire. Noaptea, un prieten al mucenicului, un crestin pe care il chema Marian, a recuperat trupul Sfintului Nichita si l-a ingropat in Cilicia. Dupa aceea a fost transferat la Constantinopol. O parte din moastele Marelui Mucenic Nichita au fost mai tirziu mutate la manastirea Vysokie Decani in Serbia. Sfintul Nichita a primit de la Hristos o nepieritoare coroana de preamarire in anul 372.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Filotei preotul.

Acesta era dintr-un sat ce se chema Mirmicos, din locul ce se cheama Opsichiu, si purta nume asemenea cu al maicii-sale, pe care o chema Teofila. Însurându-se si facându-se tata de copii, s-a învrednicit si a fost facut preot. Si nevoindu-se cu postul si cu rugaciunea, a ajuns facator de minuni: la vreme de lipsa a dat pâine celor flamânzi, a prefacut apa din râu în vin, si a mutat o piatra foarte mare cu cuvântul sau. Iar la un an dupa adormirea sa, fiind mutat în alt loc, si-a întins mâinile ca si cum ar fi fost viu, si apucânduse de umerii a doi preoti ce aveau sa-l mute, s-a sculat pe picioare, si pasind de trei ori s-a mutat, si s-a asezat în locul în care si acum zace. Si izvoraste mir neparasit, dând minunata dovedire de viata sa îmbunatatita.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Porfirie, cel dintre îngânatori (actorul / comicul).

Acestui sfânt poruncindu-i Iulian Paravatul (adica Apostatul, 361-363), când serba ziua nasterii lui, ca sa huleasca si sa batjocoreasca lucrurile cele crestinesti, când voia sa intre în apa si sa se afunde ca sa batjocoreasca Sfântul Botez, a strigat tare: „Boteaza-se Porfirie în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh”. Deci iesind afara îmbracându-se cu haine albe, si marturisind ca este crestin si propovaduind aceasta pe fata, dupa multe chinuri i s-a taiat capul. Iar acestea s-au întâmplat la Efes, în anul 361.

Tot în aceasta zi, pomenirea aflarii moastelor Sfântului Acachie, episcopul Melitinei.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Maxim, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea a doua sfinte fecioare, care prin sabie s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea aflarii moastelor Sfântului întâiului Mucenic si arhidiacon Stefan.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintele nostru Gherasim, ctitorul sfintei Manastiri a Sfintei Treimi, ce se numeste Survia care se afla aproape de Macrenita cea din Zagora, si care cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Ioan Criteanul, care a marturisit în Efesul cel nou, la anul 1811.

Tot în aceasta zi, pomenirea celui între sfinti Parintelui nostru Visarion, arhiepiscopul Larisei, facatorul de minuni.

Acest între sfinti Parintele nostru Visarion era dintr-un sat din Macedonia, din partile spre Tesalia. S-a nascut din parinti cucernici si învatând carte, când a fost de 16 ani, a poftit viata si schima monahala; si cu adevarat s-a dus cu tot sufletul la Marco, mitropolitul Larisei. Si câtava vreme ramânând împreuna cu dânsul si trecând treptat cele sfintitoare, a fost facut episcop pe seama cetatii Dometicului si Elasonului.

Iar poporul cetatii, din pricina mândriei, nu l-a primit ca episcop, pentru ca în trecut cetatea lor era cinstita cu rang de Arhiepiscopie. Pentru aceasta, mergând ei cu îndrazneala la patriarhul Teolip ce pastorea în vremea aceea, care era stapânit mai mult de aur decât de Dumnezeu, au luat de la dânsul ca episcop pe un oarecare Neofit.

Iar Visarion, urmatorul lui Hristos, socotind acest lucru pricina de odihna, astepta lânga Marco, parintele lui duhovnicesc, vindecând pururea cu cuvântul si cu fapta pe saracii si neputinciosii ce asteptau la biserica sa. Trecând patru ani, si vaduvind de pastor episcopia Stagopului a fost cerut de catre credinciosii acelei episcopii sa le fie exarh. Si petrecând în episcopia aceea sase ani multe suparari si prigoniri a suferit din pricina unui netrebnic de preot, numit Dometie. Iar preasfintitul Marco, dându-si sfârsitul si mutându-se catre locasurile cele fericite, atunci cu alegerea si cu cererea episcopilor acelei eparhii si a clericilor, precum si a tot poporul dreptcredincios, Sfântul Visarion a fost rânduit urmas în scaunul Larisei de catre patriarhul Ieremia.

Cât a condus aceasta eparhie a savârsit cele placute lui Dumnezeu: rascumpara pe cei robiti, ajutora cu daruri pe cei saraci si lipsiti; facea poduri peste ape. Astfel, a facut pod peste râul ce cobora din Pind în Etolia, numit de locuitorii de acolo Levcopotomos, adica râul alb, iar de poeti Ahelios, curgator ca argintul, peste care mai înainte nimeni nu putea trece si nici nu putea face pod din pricina repeziciunii cu care curgea apa si a namolului ce se facea în vremea ploilor. El a pus temelia si a zidit la munte, aproape de satul lui, Mânastirea cea frumoasa a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Si a avut si ajutor întru toate, pe fratele lui bun Preacuviosul Ignatie episcopul.

În acest chip, bine si cu placere dumnezeiasca chivernisindu-si toate lucrurile sale, precum si cele ce erau sub stapânirea lui, fiind aproape de 50 de ani, sa dus catre Domnul.

Tot în aceasta zi, pomenirea celui între Sfinti Parintelui nostru Iosif cel Nou, mitropolitul Timisoarei si a tot Banatul, facatorul de minuni.

Acest fericit parinte era din pamântul Dalmatiei, nascut la anul 1568 în orasul Raguza, unde parintii sai Ioan si Ecaterina, vlahi sau aromâni, se îndeletniceau cu negotul pe mare fiind cunoscuti de toti locuitorii acelei parti ca oameni cu frica lui Dumnezeu. Murindu-i tatal, înecat cu corabia în apele Marii Adriatice, tânarul Iacob, cum se numea în mirenie, s-a mutat împreuna cu maica sa în Ohrida unde a si învatat carte mai multa vreme la Mânastirea Maicii Domnului din acea cetate. Dorind sa-si închine viata Domnului, a plecat apoi la Sf. Munte al Atosului, intrând în Mânastirea Pantocratorului, unde s-a calugarit luând numele de Iosif. Pâna la vârsta patriarhala de 82 de ani a petrecut între vietuitorii Sfântului Munte, facându-se pilda de adevarata traire întru Hristos. Înfruntând cu puterea credintei primejdiile si ostenelile de tot felul, alesul între cuviosi a crescut duhovniceste si a rodit bogat în fapte minunate.

În vremea aceea surpându-se stapânirea crestineasca din partile Banatului, o data cu venirea turcilor, Domnul n-a lasat fara mângâiere si întarire pe credinciosii acestor meleaguri; ci din Sfântul Munte le-a harazit cârmuitor duhovnicesc pe vladica Iosif, care prin alegerea si trimiterea sa de catre Patriarhia Tarigradului trebuia sa împodobeasca scaunul mitropolitan al Timisoarei. Desi la vârsta înaintata, n-a precupetit osteneala purcederii la calea lunga ce-l ducea spre pastoritii sai, care-l asteptau ca pe un sfânt ales al lui Dumnezeu, al carui dar al facerii de minuni în tot locul era vestit.

Noul mitropolit a fost înscaunat la 20 iulie 1650, din acea zi cercetând cu o râvna deosebita întregul tinut pus sub obladuirea sa duhovniceasca, îndrumând lucrarea preotilor, înviorând viata credinciosilor, reînnoind bisericile si mânastirile sau zidind altele noi, dupa trebuinta. Pretutindeni pe unde a trecut, neputinta se vindeca, viata se înnoia, credinta se întarea, nadejdea crestea. Ostenindu-se ca un viteaz s-a aratat biruitor în vâltoarea luptelor cu greutatile, mâna Domnului fiind cu el în toata vremea, ridicându-l marturie tare si pavaza neînfrânata dreptei credinte si aratându-l stralucit prin faceri de bine, prin savârsirea de minuni si prin neabatuta dragoste fata de toti oamenii.

La 1653, în al optzeci si cincilea an al vietii sale, s-a retras la sfânta Mânastire a Partosului, nu departe de cetatea Timisoarei, si aci a mai vietuit înca trei ani în rugaciune, post, faceri de bine si tamaduiri. Iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul mântuirii 1656 s-a mutat catre Domnul fiind îngropat în biserica mânastirii. Mormântul sau a devenit de atunci loc de cinstire si de rugaciune pentru credinciosii de pretutindeni. Mai apoi însa gasindu-se cu dreptate ca sfintele sale moaste sa se aseze în chiar orasul în care a pastorit, spre mai mare cinstire si împlinirea cererilor de folos ale smeritilor rugatori, au fost stramutate cu mare alai în catedrala mitropolitana din Timisoara în anul 1956, la treisute de ani de la moartea sa.

Si a lucrat sfântul si dupa moarte tot felul de minuni, întru slava adevaratului Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Anunțuri