Septembrie 8


8 Septembrie


 

8-septembrie - unsufletortodox


În această lună, în ziua a opta, pomenirea Nasterii Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria.

Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam împărătesc. Acesta cu toate că-si ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu si bogat ce era; dar pentru nerodire era defăimat căci erau sterpi si nu aveau copii. De aceea mâhninduse la inima, el în munte, iar femeia lui Ana în grădină, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu, Care ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născatoare de Dumnezeu.

Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan al douăzeci si treilea din neamul lui David si al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda, si a născut pe Iacov tatăl lui Iosif teslarul, si trei fete: pe Maria, Sovi si pe Ana. Maria a născut pe Salomi moasa; Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu.

Deci Preasfânta este nepoată lui Matan si a Mariei femeia sa. Iar Elisabeta si Salomi erau nepoate ale Anei de surori, si verisoare cu Născătoarea de Dumnezeu.

Nasterea Maicii Domnului după Sinaxarul Părintelui Macarie de la Mânăstirea Simonos-Petras (Muntele Athos).

Tot în această zi, pomenirea SfinŢilor fraŢi buni, Ruf si Rufian, care de sabie s-au săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sever, care de sabie s-a săvârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Artemidor, care în foc s-a săvârsit.

 

 

Povestire foarte de folos

 

Un oarecare preot si cu un diacon, Evlavist, având între dânsii dragoste multă spre Dumnezeu, dar învrăjbindu-se ei din drăcească înselăciune, multă vreme au fost neîmpăcaŢi. Întâmplându-se să moară preotul în acea vrajbă, diaconul s-a întristat că nu se împăcase, cât a fost preotul viu. De această întâmplare vorbind el cu un om bine chibzuitor, acela l-a îndreptat să meargă la un sihastru în pustiu. Si asa cu multă sârguinŢă înconjurând el locurile cele mai pustii, îsi caută tămăduitorul. Si aflând pe un oarecare părinte bătrân, îi descoperi acestuia aducerea aminte de rău, cerând de la dânsul iertare. Iar bătrânul zise către dânsul: „Cel ce va cere cu credinŢa, va lua; si celui ce va bate i se va deschide. Însă nu este cuvântul acesta prin putinŢa mea, o, frate; ci tu nevoindu-te spre bine, Domnul va face de-Ţi vei lua curând dezlegare; deci, mergi de unde ai venit, si către seară mergând la biserica cea mare, să apuci mai înainte decât toti cu taina la usile cele frumoase, si opreste pe cel ce va intra întâi înăuntru, si te închina lui din partea mea, dându-i si această scrisoare pecetluită, si de la dânsul îti vei lua cu adevarat îndreptarea greselilor tale”.

Atunci diaconul, a făcut după cum l-a îndreptat acel parinte: la miezul noptii, a sosit înaintea usii bisericii; si îndată s-a ivit omul de care spusese părintele acela, căruia închinându-se, i-a dat scrisoarea bătrânului, descoperindu-i ceea ce i se întâmplase. Iar omul acela fiind întelept, a socotit că de la Dumnezeu era acea îndreptare, si vărsând lacrimi multe, zise: „Dar cine sunt eu, un om prost ca mine, să îndrăznesc a mă apuca de un lucru ca acesta? Însă având nădejde spre rugăciunile celui ce te-a trimis voi Ţine seama de lucrul acesta”. Si stând înaintea acelor usi încuiate, ridicându-si mâinile la cer, si îngenunchind, si-a pus capul la pământ si se ruga lui Dumnezeu soptind. Si fără zăbavă sculându-se îndată ce zise: „Deschide nouă usa milei Tale, Doamne”, i se deschise usa singură, si intrând diaconul împreună cu dânsul, au stat în tinda bisericii. Si mergând mai departe la usile bisericii celei de argint, zise acel om sfânt către diacon: „Stai aici si nu merge mai înainte”; iar el făcându-si iarăsi obisnuita metanie la pragul de jos, deschise si usile cele de argint ce erau încuiate. Si intrând în biserică, minunată vedere a văzut: o lumină luminoasă se pogora din bolta bisericii pe capul omului aceluia, de strălucea biserica, si tot de dânsul se Ţinea făcând el ruga.

Dacă a sosit si în altar, plecându-si si acolo capul la ruga, iarăsi a iesit încetisor afară la diacon, si iarăsi se încuiară usile singure. Atunci îl cuprinse frica si spaima pe diacon, si nu cuteza el nicidecum a se apropia de acel om. Căci din ruga precum zicea, îi era fata preamărită că fata îngerului, încât se tulbura diaconul cu cugetul, zicând: „Nu cumva este înger acesta ce se arată si nu om?” Dar încă si gândul acesta l-a cunoscut sfântul acela, că zise către diacon: „De ce te tulbura si te lupta gândurile pentru mine, o, omule? Crede că si eu sunt om pământean, si din sânge si carne alcătuit, si din casă strălucită.

Sunt Hartularie, adică vistier de cărti, fiindu-mi hrană din venitul acela. Iar pronia lui Dumnezeu ce ocârmuieste toate spre bine, de multe ori prin cei prosti si mici obisnuieste a face minuni mari. Să mergem, frate, spre lucrul ce ne stă înainte”. Si mergând amândoi degrab spre târg, au sosit la biserica ce era acolo a Născătoarei de Dumnezeu, si apropiindu-se de usile încuiate ale bisericii si pe acelea le-au deschis cu rugăciunea. Si intrând în altar, si-a săvârsit rugăciunea după obicei. Si iesind afară către diacon, care sta de se mira, zise: „Doamne miluieste”, si se închiseră usile amândouă singure. După aceea au mers iarăsi la biserica Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne, si spunea diaconul: „Asa de repede socoteam că ne facem calea pe la biserici, cât nici pasăre zburătoare n-ar fi putut a se asemăna cu iuŢimea noastră”.

Apropiindu-ne si acolo de usile bisericii Născătoarei de Dumnezeu, se deschiseră si acelea bărbatului acela, si făcându-si si acolo rugăciunea, si udându-si faŢă sa cu lacrimile, a sosit si la usile sfintei racle, unde era sfântul brâu al Preasfintei de Dumnezeu Născătoare. Si punând pe diacon să stea între usi, îi porunci să ia aminte bine si să bage seama pe cei ce vor intra; si făcând el obisnuita sa rugăciune la pragul de jos, i se deschiseră usile si dădură loc de au intrat, si mergând în mijlocul bisericii, punând genunchii la pământ, făcea rugăciune fierbinte, precum după aceasta cu jurământ diaconul ne încredinŢa si ne adeverea: „La pragul usii unde stăm si mă cutremuram, cu ochii mei aievea am văzut cum iesea un diacon luminos din altar cu cadelniŢă în mână, si cădea toată biserica; peste puŢin am văzut pe unii ca niste clerici intrând, îmbrăcaŢi fiind cu podoabe albe preoŢesti; si iarăsi altă ceată de preoŢi intrară îmbrăcaŢi în vesminte mohorâte până la pământ, si acestia de amândouă părŢile adunându-se, cântau un vers foarte frumos si minunat”, din care nu putea să mai priceapă diaconul altceva, decât „Aliluia”.

Si după ce a săvârsit rugăciunea, a iesit Hartularie afară si zise către diacon: „Frate, intră în biserică fără de nici o grijă, si ia aminte la preoŢii cei din ceata de-a stânga, de poŢi să cunosti pe cel cu care ai rămas neîmpăcat cu dânsul pentru neuitarea răutaŢii”. Si intrând diaconul îngrozit, a iesit degraba către omul lui Dumnezeu, zicând, cum ca n-a putut sa vadă într-aceia pe preotul cel ce a murit învrăjbit. După aceea iarăsi îi zise acel pământesc înger: „Intră si ia aminte si în ceata din dreapta”. Si mergând zise către dânsul diaconul ca a cunoscut aievea pe cel ce căuta stând acolo. Si-i zise fericitul acela: „De lai cunoscut bine, mergi si zi: Iesi, că Nichita Hartularie stă afară si te cheamă”. Deci, mergând diaconul după cum l-a învăŢat, a făcut de a iesit preotul din ceata cea de-a dreapta afară către omul lui Dumnezeu, căruia îi zise cu blând si smerit glas: „Prezbitere, fă dragoste si pace cu fratele, că amândoi netocmiti în greseală aŢi rămas cu grabnica mutare a ta”. Atunci îngenunchind amândoi cu smerită sărutare dezlegară vrajba. După aceea, preotul a intrat în biserică si a mers la ceata sa, iar omul lui Dumnezeu a luat pe diacon, si căzând la pragul sfintei biserici, se închiseră usile prin putere dumnezeiască, si mergând puŢină cale, s-au oprit amândoi. Si asa zise omul lui Dumnezeu către diacon: „Frate, mântuieste-te si-Ţi iubeste sufletul, si mergând către părintele care te-a trimis la mine spune-i că, curaŢenia rugăciunilor tale, si îndrăznirea cea către Dumnezeu, poate să învieze si mort spre împăcare, nedând noi nimic ajutor pentru aceasta”. Si aceasta zicând sa despărŢit de la ochii diaconului. Iar diaconul închinându-se la pământ, unde stătuseră picioarele acelui om minunat, îsi făcu cale înspăimântat către bătrânul părinte, dând lauda si mulŢumire lui Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul Mucenic Atanasie, care a mărturisit în Tesalonic, la anul 1774, si care prin sugrumare s-a săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Serapion de la Mănăstirea Spaso-Eleazar, la Pskov.

Sfântul Serapion din Pskov s-a născut la Yuriev (acum Tartu), localitate ce se afla sub cotropire germană, care urmăreau să stârpească ortodoxia. PărinŢii lui erau enoriasi ai bisericii ruse cu hramul Sf. Nicolae.

Sf. Serapion cunostea foarte bine Sfânta Scriptură si nu de puŢine ori a apărat ortodoxia. Când s-a încercat convertirea sa forŢată la o credinŢă păgână, sfântul s-a retras în pustia Tolvsk, nu departe de Pskov, acolo unde si-a început lucrarea duhovnicească si ascetul Eufrosin (prăznuit la 15 mai).

Sub îndrumarea acestuia, Sf. Serapion a dobândit înŢelepciunea vieŢii pustnicesti dar asta nu l-a ferit de căderea în ispite. Fără binecuvântare Serapion a vrut să-l părăsească pe mentorul său si să se retragă în solitudine absolută. Dar Dumnezeu l-a adus pe novicele lipsit de experienŢă cu picioarele pe pământ: după ce s-a rănit serios la picior, i-a părut rău de ascultarea propriei voinŢe si nesupunere, întorcându-se la părintele său.

După ce a primit Marea Schimă, Serapion a trăit cu Sf. Eufrosin 55 de ani, păstrând cu stricteŢe votul tăcerii. Tot mai mulŢi fraŢi au început să se adune în jurul Sf. Eufrosin, pentru care acesta a construit un schit închinat celor Trei Ierarhi, impunând si o rânduială monahală.

Sf. Serapion îndeplinea cu sârguinŢă tot ce i se cerea, fiind un model de trăitor printre călugări. Pentru că a trăit respectând cu mare stricteŢe si votul sărăciei, un ucenic care a scris despre viaŢa lui l-a asemănat cu un „cadavru viu”. El a suportat insultele cu deosebită smerenie, învinovăŢindu-se numai pe sine, cerând iertare de la cel care-l umilea. Călugărul credea cu tărie în puterea rugăciunii comune, spunând că „rostirea celor 12 psalmi de unul singur în chilie nu poate egala un „Doamne miluieste” cântat în biserică.

Sf. Serapion s-a săvârsit în 8 septembrie 1480, de praznicul nasterii Preasfintei Theotokos (Nascatoarea de Dumnezeu). Deoarece ziua morŢii sfântului coincide cu una din cele 12 mari sărbători, comemorarea lui festiva se face în 7 septembrie. Există un tropar si un condac întocmite pentru Sf. Serapion.

Însusi Sf. Eufrosin a îngropat trupul neînsufleŢit care era numai „piele si oase” din pricina asprelor nevoinŢe. Sf. Serapion nu a fost despărŢit de părintele său spiritual nici după moarte, moastele acestora fiind îngropate unele lîngă altele. În slujba compusă special pentru cei doi sfinŢi în 15 mai, Sf. Serapion este slăvit ca primul co-ascet, „prieten si însoŢitor” al Sf. Eufrosin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Anunțuri