Iunie 15


15 Iunie


15- Iunie - unsufletortodox


În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea Sfântului Prooroc Amos.

Sfantul proroc Amos este unul din cei 12 profeŢi „mici” si a trăit in secolul al VIII-lea inainte de Hristos. Acesta s-a născut in satul Tecoa, in pămantul lui Zavulon, si a proorocit 50 de ani. Iar Amesia, mincinosul preot al lui Vetil, bătandu-l adesea, il pizmuia si-l defăima; si in sfarsit l-a omorat fiul lui Amesia lovindu-l cu un toiag gros la tamplele capului. Căci il mustra pentru viclesugul viŢeilor de aur. Si s-a dus la pămantul său incă cu suflet, si peste două zile a răposat, către anul 787, si a fost ingropat cu părinŢii lui. Amos se talcuieste: tare credincios, popor aspru, vartos. Deci era la chipul trupului păros, bătran, avand barba ascuŢită si asemenea la chip cu Ioan cuvantătorul de Dumnezeu. Sf. prooroc Amos nu trebuie confundat cu Amos, tatăl Sfantului Prooroc Isaia.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dula.

Acesta era din Pretoriada Zefiriei, eparhia Ciliciei, si pentru că cinstea pe Hristos si se inchina Lui, a fost adus la guvernatorul Maxim si a fost bătut cu toiege. Povestind el cele despre Apolon si Dafne, ca indrăgind-o pe ea Apolon si umbland după ea, nu si-a castigat pofta, a pornit pe guvernator spre mai multă urgie si manie. Pentru aceasta iarăsi a fost bătut peste pantece si intins pe un grătar de fier inrosit. Apoi a fost adus la alta cercetare, si a fost chinuit in multe si felurite chipuri. Apoi a fost intrebat de guvernator, despre Hristos, cum S-a intrupat si pe cine socoteste Dumnezeu? Iar sfantul i-a spus lui pe scurt toată randuiala cea pentru noi. Deci, adus fiind la a treia cercetare, si silit fiind să guste din cele jertfite idolilor, pentru că n-a voit de bunăvoie ci jertfa aceea ce cu silnicie i s-a băgat in gură a scuipat-o jos, iarăsi a fost chinuit cumplit si si-a dat duhul la Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Soborului Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, de ceea parte la Maranachiu.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului mucenic Narsi.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Fortunat, care de sabie sa săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Apostol Ahaic, care de foame si de sete s-a săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Apostol Stefana, care cu pace s-a săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ortisie, care cu pace s-a săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei MuceniŢe Gravs, care de sabie s-a săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ieronim, care cu pace s-a săvârsit.

Sfantul nostru parinte Ieronim s-a nascut in anul 347 la Stridon, in apropiere de Acvileea, in Italia de Nord, intr-o familie crestina. La varsta de doisprezece ani fu trimis la Roma pentru a-si face studiile pe langa gramaticianul Donat care trezi in el gustul pentru retorica, de care toate lucrarile sale vor ramane impregnate. Tanarul, inzestrat cu un temperament inflacarat si o memorie impresionanta, studia cu ardoare si dovedea o neostoita dorinta de cunoastere. Desele vizite la mormintele Mucenicilor, in catacombe, ii insuflara o ravna absoluta fata de Hristos ; dar, luat de valul celor cu care isi petrecea vremea, tineretea sa fu in aceeasi masura dezordonata si furtunoasa, lucru pe care mai tarziu il regreta cu amaraciune. Pe la douazeci de ani, la putin timp dupa ce primi Botezul, parasi Roma pentru a se duce la Trevi, pe atunci resedinta imparatului, in scopul de a face cariera in administratie. Acolo simti el chemarea irezistibila a lui Dumnezeu : sa paraseasca totul pentru a se pune in slujba Lui. Se duse asadeci la Acvileea, unde frecventa in compania lui Rufin, prieten al sau si ucenic ca si el, un cerc de Clerici si laici dedati meditatiilor evlavioase, care formau, dupa cum spunea el, „un cor de preafericiti”. Angajandu-se deci in viata ascetica cu toata inflacararea unui caracter care nu admitea nici un compromis, hotari sa urmeze exemplul Patriarhului Avraam si al tuturor celor care se exilasera din dragoste pentru Dumnezeu. Se imbarca deci plecand catre Rasarit. Ajuns in Antiohia, petrecu Postul Mare in infranare si meditare asidua la spusele Profetilor, timp de reflectare pe care il completa totodata cu lectura autorilor clasici. Cuprins de o febra violenta, pe la jumatatea Postului, si ajuns aproape in pragul mortii, fu rapit in duh si se vazu infatisandu-se la judecata lui Dumnezeu. In timp ce isi afirma identitatea de Crestin, Judecatorul ii raspunse : „Minti, tu esti Ciceronian si nu Crestin!” si porunci sa fie lovit cu vergi. Biciuit astfel de propria constiinta, Ieronim facu urmatorul juramant : „Doamne, doar de ma voi fi lepadat de Tine, sa mai detin carti profane sau sa mai citesc asemenea carti !”. Incepand de atunci, se dedica numai citirii Sfintei Scripturi. Si, fara sa ceara sfat nimanui, se afunda in pustiul Chalcis (sud-estul Antiohiei), cu dorinta de a urma lupta duhovniceasca a Sfantului Antonie. Dar isi suprasestimase fortele si, in ciuda posturilor si mortificarilor pe care si le impunea, se gasi puternic incercat de ganduri si de amintirile vietii sale trecute. In timp ce isi slabea trupul prin asceza, era ars de soare si traia in mijlocul scorpionilor si a fiarelor salbatice, i se parea ca s-ar fi aflat in mijlocul placerilor de la Roma, inconjurat de tinere femei de moravuri usoare. Pentru a lupta impotriva delasarii spirituale (acedia), se perfectiona in cunoasterea limbii grecesti, invata cu mult efort ebraica si limba caldeana (aramaica), si intretinea o corespondenta cu prietenii sai din Acvileea.

In aceste incercari Dumnezeu ii dadea mangaieri ceresti, dar trebui totusi la scurta vreme sa paraseasca pustiul, a carui pace era tulburata de certurile dintre calugari cu privire la schisma Bisericii din Antiohia (cf nota Sf. Meletie, 12 februarie). Fiind simpatizant al partidei lui Paulin, Ieronim facu apel la Papa Damase pentru a-i cere sa transeze controversa dar nu obtinu nici un raspuns. Se duse atunci in Antiohia unde, fiind hirotonit Preot de catre Paulin, in ciuda reticentelor sale, isi continua studiul Bibliei pe langa marele savant Apolinar din Laodiceea, filtrand din invatatura acestuia ceea ce nu era conform cu Ortodoxia. Apoi, atras de renumele elocintei si sfinteniei Sfantului Grigore Teologul, pleca la Constantinopol, unde petrecu trei ani la scoala acestuia, descoperind cu admiratie operele lui Origene, pe care incepu sa il traduca. Dupa demisia Sfantului Grigore, fu invitat de catre Paulin din Antiohia si Sfantul Epifanie sa-i insoteasca la sinodul de la Roma (382). In cursul sesiunilor, Papa Damase remarca darurile rare cu care era inzestrat Ieronim si, la terminarea sinodului, il retinu in anturajul sau ca secretar. Marele Ierarh stia sa-i stimuleze spiritul prin intrebari despre pasaje dificile din Scriptura si il insarcina cu revizuirea traducerilor latine din Evanghelie dupa originalele grecesti.

Reputatia sa de exeget il facu sa devina ghidul spiritual al unui cerc de femei nobile si evlavioase, adunate impreuna de catre Sfanta Marcela (31 ianuarie) in palatul sau din Aventino. Fura organizate conferinte periodice in timpul carora Ieronim isi insotea de incurajari inflacarate catre viata ascetica explicatiile asupra textului sfant si cursurile sale de ebraica. Foarte tinerei fete a Sfintei Paula, Sfanta Eustochia, ii scria : „Fii greier al noptilor. Scalda-ti patul in fiecare noapte, inunda vesmintele tale cu lacrimi. Privegheaza si fii precum pasarelele in singuratate…” (Ep. 22, 18). Dar ravna sa de neimblanzit, atat pentru a preamari viata ascetica cat pentru a dezaproba comportamentul Preotilor mondeni, intampina numerosi opozanti care il acuzara de faptul ca el condamna casatoria si care, dupa moartea lui Damase (384), facura sa circule pe seama lui calomnii infame care il obligara sa paraseasca Roma (385).

Le regasi pe Paula (26 ianuarie) si fiica ei Eustochia la Antiohia, si intreprinse cu ele un lung pelerinaj, atat in Tara Sfanta cat si in Egipt, la Parintii pustiei. La capatul acestui periplu, urmand exemplul Sfintei Melania cea Batrana si a prietenului sau Rufin la Muntele Maslinilor, Ieronim se stabili la Betleem si fonda, pe langa Bazilica Nasterii Mantuitorului, doua manastiri : una pentru calugari si una pentru Sfanta Paula si femeile evlavioase care o urmasera. Veghind la organizarea celor doua comunitati, redacta atunci pentru ele vietile Sfantului Pavel Tebeul (cf. 15 ianuarie) si ale Sfantului Malh (cf. 24 noiembrie). In fiecare zi explica Scriptura pentru Sfanta Paula si ucenitele sale, primind din ce in ce mai multi pelerini care veneau sa se inchine la pestera Nasterii Domnului si sa se adape la izvorul stiintei sale. Dar mai ales aici se dedica el importantei sale lucrari de traducere a Sfintei Scripturi si de comentarii sustinute, inspirate din metoda lui Origene dar lasand un loc mai important interpretarii literale. „A nu cunoste Scripturile inseamna sa nu-l cunosti pe Hristos” (Prefata la comentariul asupra Profetului Isaia.), declara el iar preocuparea sa de a reveni la precizia textului original il facu sa intreprinda traducerea intregului Vechi Testament din limba ebraica, sarcina colosala pe care o termina la capatul a cincisprezece ani de munca indarjita (405) (Aceasta traducere avea sa devina versiunea oficiala a Bisericii latine sau Vulgata.).

In afara acestor lucrari de exegeza, avand un caracter tumultuos, nu putea sa taca in fata evenimentelor ecleziastice alte timpurilor si cu aceeasi ardoare pe care o manifestase in lupta impotriva patimilor pustiei, se angaja in lupta pentru apararea adevarului impotriva ereticilor. In ciuda admiratiei sale pentru Origene, il urma pe Sfantul Epifanie (cf. 12 mai) in campania violenta impotriva discipolilor marelui doctor alexandrin si se certa cu prietenul sau Rufin si Episcopul sau, Ioan din Ierusalim. Controversa se agrava cand Epifanie cuteza sa hirotoneasca preot pe Paulinian, fratele lui Ieronim, pentru a sluji manastirile din Betleem. Ioan protesta impotriva acestei uzurpari anticanonice a jurisdictiei sale si interzise lui Ieronim si discipolilor sai accesul la Bazilica Nasterii Domnului. Ajunsera pana la urma la o intelegere, datorita interventiei lui Teofil din Alexandria (396) ; dar doi ani mai tarziu conflictul izbucni din nou, cu ocazia traducerii de catre Rufin a Tratatului Principiilor al lui Origene. Ieronim riposta imediat cu o traducere ce dovedea toata erezia lui Origene si continua polemica impotriva vechiului sau prieten pana la moartea acestuia.

Betleemul fiind luat cu asalt de multimi de refugiati, provenind din Apus in urma ocuparii Romei de catre barbari (410), se impunea ca Ieronim sa se puna in slujba lor dar el continua in acelasi timp, noaptea, lucrarile sale de exegeza si polemica. Scrise in special impotriva Pelagilor care, drept represalii, atacara manastirile din Betleem, lasand cladirile in ruine (416). Aceasta comunitate latina, isolata in Rasarit si de acum in declin, nu mai avea nici un viitor iar dupa moartea Sfantului Ieronim, survenita la 30 septembrie 420, nu intarzie sa se stinga.

Pomenirea Sf. Ieronim, praznuita la 30 septembrie in Apus, a fost introdusa in aceasta zi de Sfantul Nicodim, care a identificat-o cu aceea a unui Ieronim, probabil diferit, prezenta in unele Sinaxare. El i-a asociat praznuirea Sfantului Augustin, alt mare doctor al Bisericii latine. Noi pastram aceste doua pomeniri la aceasta data conventionala, caci ele s-au impus astfel in diferitele Biserici ortodoxe.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinŢi Părintelui nostru Augustin, episcopul Hiponei.

Sfantul Augustin a vazut lumina zilei in anul 354, la Tagasta, orasel din Numidia, la frontiera dintre Algeria si Tunisia de azi. Tatal sau, Patricius, mic proprietar funciar, unul din notabilii orasului, ramase pagan pana la sfarsitul zilelor sale, dar mama sa, Sfanta Monica (cf 4 mai), era o Crestina infocata si il inscrise, inca de cand era copil, printre Catehumeni si il ducea regulat la biserica pentru a-l invata Tainele Credintei. Cu toate acestea Botezul fu lasat pe mai tarziu, dupa obiceiul vremii, iar copilul se dovedea a fi turbulent si rebel la mustrarile mamei sale si se indeparta de credinta. Inzestrat cu o inteligenta sclipitoare, in scurta vreme ajunse sa stapaneasca limba latina dar ramanea recalcitrant fata de studiul limbii grecesti, o lacuna ce persista in gandirea sa teologica. La varsta de saptesprezece ani fu trimis la Cartagina, metropola Africii, pentru a urma cursuri de retorica. Ispitele orasului si anturajul nepotrivit il facura sa cada intr-o viata de dezmat si avu o legatura cu o femeie crestina de la care avu un fiu, Adeodat (372). Datorita lecturilor din Cicero, isi abandona zadarnicele studii de drept si de retorica pentru a cauta Adevarul si intelepciunea ; dar deceptionat de aparenta uscaciune a Bibliei, fu mai degraba atras de doctrina maniheenilor, care ii aparea ca o imbinare rezonabila a lui Hristos cu dorinta sa de a-si insusi intelepciunea doar cu ajutorul rationamentului. Ramase timp de noua ani prizonierul acestei erezii, atat de evidente totusi.

Dupa un scurt sejur la Tagasta, ca profesor de gramatica, reveni la Cartagina, pentru a deschide o scoala de retorica. Cu toate acestea, comportamentul urat al studentilor sai il dezgusta repede de aceasta profesie. Pierzandu-si iluziile asupra maniheismului ca urmare a unei conversatii cu unul din episcopii lor, Faustus, spirit nelinistit si avid de adevarata cunoastere, se imbarca si pleca la Roma, unde deschise o alta scoala, care nu avu mai mult succes. Dupa ce fu vindecat de o boala grava, obtinand un post de retor platit la Milano, se duse sa se instaleze acolo, nutrind inca visul unei stralucite cariere in administratie (384). Acolo fu prezentat Episcopului, Sfantul Ambrozie (cf 7 dec), care il cuceri prin blandetea si amabilitatea sa, si mai ales prin stralucita sa elocinta si interpretarile spirituale ale Sfintei Scripturi, care ii deschisera inima catre profunzimea cuvantului lui Dumnezeu. Monica venise cu el si il convinse sa isi abandoneze concubina dar incerca in zadar sa il faca sa se angajeze intr-o casatorie profitabila. Filozofia si placerile mondene ii produsesera o asemenea insatisfactie, incat, cu durere si neliniste, cauta care ar fi putut fi izvorul adevaratei fericiri. Lectura filozofilor neoplatonici il facu sa abandoneze definitiv maniheismul si ii permise sa intreprinda cautarea interioara a unei vieti spirituale. Spre deosebire totusi de acesti filozofi, aceata interiorizare nu era pentru el o cautare speculativa si zadarnica, ci lua forma unei cautari fierbinti a Dumnezeului intrupat, pe care il admitea in mod intelectual, dar pe care inima sa nu il traia inca. Atunci veni momentul in care auzi vorbindu-se de Viata Sfantului Antonie cel Mare, scrisa de Sfantul Atanasie in timpul exilului sau in Apus si care era prilejul increstinarilor rasunatoare in randul nobilimii. La putina vreme, in timp ce se afla in gradina prietenului sau Alypius, plangandu-si viata retras, auzi o voce ca de copil cantand : „Ia si citeste!”. Deschise un volum al Epistolelor Sfantului Pavel care se afla acolo si se opri asupra urmatorului pasaj : „Imbracati-va in Domnul Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte” (Romani 13:13). Intunericul indoielii disparu indata si o lumina blanda ii scalda inima in bucurie. In acea clipa devenise un alt om, care avea sa nu mai traiasca decat pentru Hristos si Biserica Sa. Cand ii impartasi mamei sale aceasta revelatie, ea fu cuprinsa de bucurie. Dupa ce isi abandona definitiv profesia de „negustor de vorbe”, petrecu retras cateva luni, undeva la tara, cu mama sa, rude si cativa prieteni, pentru a se intrema dupa o boala pe care o agravase emotia convertirii sale. In aceasta prima forma de manastire , in care isi dorea sa duca o viata asemanatoare celei a comunitatii apostolice de la Ierusalim, Augustin impreuna rugaciunea cu meditatia Scripturii si discutii filozofice. Intors la Milano, duse o viata austera si retrasa inainte de a fi botezat de Sfantul Ambrozie, la 24 aprilie 387, in compania lui Alypius si a fiului sau Adeodat. Se duse apoi la Ostia, cu Sfanta Monica, in scopul de a se retrage in Africa pentru a duce o viata monahala. Intr-o seara, pe cand stateau de vorba sprijiniti de o fereastra, ambalati pe neasteptate de elanul conversatiei lor evlavioase si, aspirand din toata inima la apele Izvorului ceresc, ei fura cuprisi de un fel de extaz, deasupra celor vazute si nevazute, pentru a intra in Comuniune cu Intelepciunea cea vesnica, moment de contemplare care li se paru a fi o invitatie la a gusta inca de pe aceasta lume din viata vesnica, dupa cuvantul Evangheliei : „Intrati in bucuria Domnului vostru” (Sfantul Augustin isi relateaza in intregime convertirea in „Confesiunile” sale, una din capodoperele literaturii universale.). Sfanta Monica muri la putin timp iar Augustin, intarziind proiectul sau, ramase inca ceva vreme in Italia pentru a redacta lucrari de polemica impotriva maniheenilor.

In septembrie 388 el se intoarse la Tagasta, cu Alypius si Adeodat, care muri curand. Augustin isi vandu toate bunurile si dadu saracilor castigul, iar el se consacra, timp de trei ani, organizarii unei manastiri in compania prietenilor si ucenicilor sai. Postului si rugaciunii le adauga meditarea asupra Legii lui Dumnezeu, zi si noapte ; ceea ce Domnul il facea sa inteleaga, el comunica prin viu grai celor prezenti, prin scrisori celor absenti. Cum se dusese intr-o zi in oraselul Hipona, la cererea unui functionar imperial care voia sa il asculte pentru a se hotari asupra convertirii sale, Augustin aparu cu batranul Episcop Valeriu in prezenta poporului. In timp ce prelatul impartasea celorlalti dorinta ordonarii unui Preot pentru a-l seconda in predicarea in limba latina, caci el era de limba greceasca, credinciosii pusera mana pe Augustin, salutandu-l cu ovatii furtunoase, iar el, plin de lacrimi in fata pericolului pe care il reprezinta pastoritul oamenilor, accepta „sa paraseasca pe Dumnezeu pentru Dumnezeu”, adica sa renunte la tihna retragerii in manastire pentru a sluji Trupul lui Hristos. Obtinu cu toate acestea un termen de cateva luni pentru a se pregati prin meditarea Scripturii si, dupa hirotonirea lui, Episcopul ii acorda un teren in apropierea Bisericii, pentru a fonda acolo o noua manastire, „Manastirea Gradinii”, care a dat vreo zece Episcopi.

Catre sfarsitul anului 395, primi consacrarea episcopala si la putin timp dupa Valeriu urca in scaunul Hiponei. Aflat la catedra acestui mic Episcopat, dar luminand toata Biserica Africii si pana la extremitatile lumii latine, prin invatatura sa, Sfantul Augustin fu timp de treizeci si cinci de ani modelul bunului Pastor, dandu-si viata pentru oile sale si considerandu-se robul robilor lui Dumnezeu. Fara incetare, predica aproape in fiecare zi (s-au pastrat in jur de opt sute din predicile sale), abordand toate subiectele cu o vivacitate si o arta incomparabile si cautand sa transmita celor carora se adresa dragostea lui pentru Dumnezeu si pentru bunurile ceresti. In timpul zilei, solutiona conflicte, veghea la administrarea Bisericii, se ingrijea de saraci – fara sa ezite in a topi vase sfinte cand nu se mai gasea aur – iar in timpul noptii, redevenea calugar, consacrat cu toata fiinta sa iubirii Mirelui. Traia in Episcopatul sau in comuniune cu Clericii, pentru care redacta o Regula monahala (care se afla la originea institutiei occidentale a canonicilor), adaptata conditiei lor dar impunand respectarea stricta a votului saraciei si a poruncilor Evangheliei.

Dragostea sa arzanda pentru unitatea Bisericii nu-l lasa indiferent fata de nici unul din evenimentele care agitau Lumea Crestina. Partiicipa la Sinoade si strabatea Africa romana, profund divizata in vremea aceea, punandu-si intreaga arta si iscusinta in serviciul Adevarului. Scrise vreo suta de opere, din care majoritatea sunt consacrate luptei impotriva schismaticilor, ereticilor si paganilor. Dupa ce mai intii i-a respins in mod stralucit pe maniheeni, isi orienta intreaga lupta impotriva schismaticilor novatieni, ce pretindeau ca validitatea tainei casatoriei sa fie subordonata virtutii celui care o oficia si care de aproape un secol iscasera o zizanie nefasta in toata Biserica Africii instaland o ierarhie paralela. Cum toate eforturile si argumentele Sfantului Episcop pentru a-i readuce in sanul Bisericii se loveau de ura lor inversunata, se decise cu durere in suflet sa faca apel la puterea laicilor, dar neacceptand sub nici o forma actele de violenta. Pentru ca multi atribuiau Crestinilor responsabilitatea caderii Romei (410), Augustin redacta o mare opera, „Cetatea lui Dumnezeu”, vasta reflectie asupra istoriei umane, in care arata ca Biserica, trecand prin toate vicisitudinile, e pe drumul catre Imparatia vesnica. Apoi trebui sa lupte impotriva ereziei pelagilor, erezie care minimisa rolul harului dumnezeiesc si considera ca omul, prin propriile forte, poate sa ajunga sa nu mai pacatuiasca ; in plus ea nega transmiterea pacatului originar si proclama inutil Botezul copiilor. Augustin facu mari eforturi pentru a rasturna aceasta doctrina in scopul de a apara credinta Bisericii ; dar antrenat de necesitatile disputei si prin spiritul sau insetat de clarificari rationale, stabili, intre natura si Har, o opozitie prea stricta care avea sa aiba mai tarziu consecinte nefaste in Occident. Aceasta disputa nu avu nici un ecou in Rasarit, caci Parintii greci, care il cunosteau prea putin pe Augustin, considerau acest raport intre natura si Har ca o „cooperare” (sinergie). Dorinta lui Augustin de a patrunde prea adanc tainele prestiintei divine il conduse la o conceptie exagerata a predestinarii – care pastra la el un sens ortodox, atata vreme cat ea ramanea inteleasa ca o consecinta a actelor libere, prevazute din vesnicie de catre Creator, dar nu determinate de El. Doctrina sa fu cu toate acestea sursa diverselor erezii occidentale despre predestinare, precum calvinismul.

Sf. Augustin reusi sa obtina ca pelagienii sa fie condamnati de Sinoadele de la Cartagina (411) si de la Roma (417), dar erezia persista. Cand vandalii, veniti din Spania, incepura sa invadeze Africa crestina, facand ravagii pe unde treceau, Sfantul Episcop isi cheltui neobosit toata energia pentru a salva ce mai putea fi salvat. Dupa patruzeci de ani de episcopat si de munci apostolice, vedea cu durere cum renastea idolatria in mijlocul ruinelor insangerate si erezia ariana impusa de cuceritori. Hipona era asediata de trei luni cand el fu cuprins de o febra violenta. Isi pavase peretii camerei cu psalmii pocaintei si cu entuziasmul unui proaspat convertit isi dadu in mainile Domnului sufletul sau mare, in ziua de 28 august 427.

Daca doctrina Sfantului Augustin duse la devieri in Occidentul medieval, nu i se poate cu toate acestea reprosa faptul de a fi fost un eretic, caci si-a supus intotdeauna, cu smerenie, reflectiile sale judecatii Bisericii si, terminandu-si lucrarea „De Trinitate”, scria : „Doamne, Unul Dumnezeu, Dumnezeu Treime, tot ce am scris in aceste carti vine de la Tine si daca e ceva care sa vina de la mine, sa fiu iertat de Tine si de cei care sunt ai Tai”.

Sfantul Augustin este praznuit la 28 august in Biserica latina. Impins, atat prin formarea sa intelectuala cat si de circumstantele convertirii sale, sa priveasca relatia omului cu Dumnezeu dintr-un punct de vedere mai degraba „psihologic”, diferit de cel adoptat de traditia patristica anterioara, Sfantul Augustin a dat intregii sale teologii un aspect personal, care afecta doctrina sa despre Sfanta Treime, despre pacatul originar, despre raporturile naturii si harului etc. Atata vreme cat aceste teze fura considerate drept opinii teologice personale („teologumene”), ele nu pusera in discutie locul Sfantului Augustin printre Sfintii ortodocsi. Abia cand fura adoptate ca doctrina oficiala si exclusiva a Bisericii romane (printre altele in considerarea originii Duhului Sfant nu doar in Tatal ci si in Dumnezeu-Fiul) ele devenira principalul subiect de discordie intre cele doua Biserici. Daca, rational, poate fi cinstit Augustin ca Sfant Ortodox, aceasta se datoreaza mai putin calitatii sale de teolog cat calitatii sale de pastor, si pentru sfintia sa personala indiscutabila. Sfantul Photios scria despre el : „Avand in vedere ca unii dintre Parintii nostri si doctori au deviat de la credinta in ceea ce priveste cateva dogme, noi nu primim ca doctrina cele in care au deviat dar noi continuam sa imbratisam oamenii care au fost ei”. Ep. 24, 20 (PG 102, 813). Pentru acest motiv unii il numesc „preafericit” sau „iero”, dar asemenea distinctii nu existau in traditia hagiografica ortodoxa, ar fi de ajuns aici sa se faca distinctia intre viata sa si posteritatea nefericita a doctrinei sale.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Anunțuri