Mai 12


12 Mai


12- Mai - unsufletortodox


În această lună, în ziua a douăsprezecea, pomenirea celui între sfinŢi, părintele nostru Epifanie arhiepiscopul Salaminei Ciprului.

Marele si minunatul Epifanie a fost din Ţara Feniciei, din Ţinutul Elefterapolei. Si fiind bine crescut în casă, după cum este obiceiul la oamenii săraci si plugari, el a strălucit cu fapta bună cea către Dumnezeu si s-a ridicat la înălŢimea cea desăvârsită a petrecerii celei binecredincioase. Căci părinŢii săi fiind evrei, au rămas în slujba si în umbra Legii si n-au putut să vadă lumina harului. Iar el a alergat la credinŢa cea adevărată a lui Hristos, aflând o mică pricină. Căci tămăduindu-i un crestin, Cleovie, rana ce pătimise, căzând de pe un asin ce încălecase, atunci sfântul a luat îndoială în cugetul lui si nu se îngrijea mult de slujba Legii.

Si după aceea aflând pe un oarecare monah, anume Luchian, îl văzu vorbind cu un sărac, care cerea milostenie, căruia i-a dat si acoperământul său, adică rasa, si îndată acel Luchian a fost îmbrăcat de sus cu vesmânt alb. Care lucru văzându-l Epifanie, a trecut la credinŢa crestinească. Si a primit sfântul Botez de la episcop. Iar minunile ce a făcut de atunci este cu anevoie a le povesti cineva cu amănuntul. Atât numai trebuie să spunem: că fiind foarte tânăr de vârstă, si primind credinŢa în Hristos, îndată s-a făcut cu cuviinŢă monah, si a întrecut pe toŢi cei de vârsta sa, cu răbdarea si cu trudele cele pustnicesti. Si ajungând la plinirea arhieriei, după ce făcuse petrecere pustnicească si mulŢime de minuni si tămăduiri la mulŢi bolnavi, în vremea cea de pe urmă după preoŢie, a făcut mulŢime de scrieri si a învăŢat pe toŢi învăŢătura drept-măritoare, pentru care a avut multe de suferit din partea ereticilor.

Deci trăind ani o sută cincisprezece ani si trei luni, precum însusi el a răspuns către Arcadie împăratul ce-l întrebase, si-a dat sufletul către Domnul. Însă nu în scaunul său, ci întorcându-se de la Constantinopol la Cipru, eparhia sa, după cum a scris marele Ioan Gură de Aur către dânsul, că adică nu va ajunge la scaunul său, fiindcă din prostimea inimii, si sfântul acesta se unise cu aceia ce au izgonit pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur; deci a răspuns si dumnezeiescul Epifanie marelui Hrisostom cum că nici el nu va ajunge să meargă la locul unde îl vor izgoni. Pentru aceasta s-au si împlinit proorociile amândurora.

Si-a dat sufletul in mâinile lui Dumnezeu pe corabie, in ziua de 12 mai 403, dupa ce a lasat cu limba de moarte ucenicilor sai sa pastreze credinta dreapta si sa nu se lase atrasi de bogatie si de bârfa. La sosirea corabiei la Salamina popor mult, cu lumânari în mâini îsi astepta pastorul, si l-au însotit cu lacrimi pâna la catedrala sa, unde o mare parte a populatiei Ciprului a venit sa-l venereze timp de 7 zile.

Cultul sfântului Epifanie s-a raspândit cu repeziciune, iar mormântul sau a ramas pâna azi unul din locurile de pelerinaj cele mai importante din insula Ciprului, al carei patron este, împreuna cu safântul apostol Barnaba.

Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinŢi, părintele nostru Gherman, patriarhul Constantinopolei.

Acest părinte al nostru Gherman a fost fiul lui Iustinian Patriciul, care era bărbat luminat si vestit în zilele împăratului Heraclie, ocârmuind multe domnii sub stăpânirea lui Iustinian Patriciul, fiind lăudat de sfatul împărătesc pentru faptele lui cu desăvârsire bune si pentru dreapta credinŢă, a fost zavistuit de nepotul lui Heraclie, adică de Constantin Pogonatul si omorât, iar feciorul lui, sfântul Gherman, fiind foarte mic, a fost castrat si rânduit în clerul bisericii celei mari din Constantinopol.

Acesta socotind ceea ce i s-a întâmplat ca o aflare folositoare, s-a dat la citirea dumnezeiestilor Scripturi. Si suindu-se si sporind spre multă cunostinŢă cu ascuŢimea firii sale, si cu cele de-a pururea osteneli si îndreptându-si bine viaŢa sa, a fost hirotonit episcop bisericii Cizicului, neluând însă fiestecum treptele, ci cu orânduială. După aceea, trebuind bisericilor ocârmuire înŢeleaptă, a fost trecut din Cizic la scaunul cel mare al Constantinopolului, unde bine purtând cârma si îndreptând poporul lui Dumnezeu cu multe învăŢături si tâlcuind cele mai adânci si cu anevoie de priceput părŢi ale Scripturii, si luminând bisericile credinciosilor cu prăznuitoare cuvinte si laude, si îmblânzind si îndulcind greutatea si asprimea privegherilor cu versuri si cu cântări.

Iar Leon Isaurul, Ţinând împărăŢia crestinilor tirăneste, a început întâi a huli asupra lui Dumnezeu, si s-a apucat a ocărî sfintele icoane, si nici nu asculta cele mai bune dovediri ce se făceau din Sfintele Scripturi, cum că trebuie a se da cinste si închinăciune sfintelor icoane, ci încă a ars si cărŢile care erau scrise spre ajutorul sfintelor icoane. Din aceasta cunoscând sfântul că învăŢa pe un surd si fără de rusine si ne-priceput, punându-si omoforul pe sfânta masă, a iesit din Patriarhie, si mergând la părinteasca sa casă ce se zicea a lui Platanie, acolo sta în liniste. Si în bune bătrâneŢi viaŢa si-a sfârsit, trecând peste nouăzeci de ani, iar sfintele lui moaste nu numai când erau aduse la îngropare au vindecat pe mulŢi de feluri de boli, ci si după îngropare izvorăsc totdeauna vindecări celor ce cu credinŢă se apropie de ele. Deci le-au îngropat în sfânta mânăstire a locului. Si se face praznicul lui în sfânta biserică cea mare.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Ioan Valahul (Românul).

Acest sfânt mucenic a fost din łara Românească, născut din părinŢi de bun neam si binecredinciosi, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab. La câŢiva ani după ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în această Ţară Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului si a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii Ţărilor crestine din jur si să scape Ţara sa de sub robia turcească. Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci si de tătari, care au biruit pe Mihnea si au făcut, ca si alte dăŢi, prăpăd si pustiire mare în biata Ţară, arzând, prădând si omorând, iar la iesirea din Ţară au luat cu ei si o mare mulŢime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre.

Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiŢi atunci s-a aflat si un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. PărinŢii lui, cărora nu li se stie nici numele si nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, si în iubirea de Ţară si de credinŢa strămosească. Pe deasupra, era voinic si chipes; frumuseŢea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un ostean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire si în vălmăseala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă. Fiind prins, a fost legat din nou si dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în faŢa vizirului să-l judece, si acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi.

Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic si bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfăŢisare, s-a aprins de drăcească poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos si înŢelept. Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduinŢe, spunându-i că îl va lua de soŢ dacă el s-ar lepăda de credinŢa crestină si s-ar face mahomedan. Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile si a rămas nestrămutat în credinŢa părinŢilor lui si în curăŢia trupească. Iar ea văzând că nimic nu izbuteste, s-a înfuriat si l-a dat eparhului (mai-marelui cetăŢii), ca să-l pedepsească pentru uciderea soŢului ei. Acesta l-a azvârlit în temniŢă, supunându-l la înfricosătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniŢă, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face ameninŢările si chinurile. Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăŢie si cu ajutor de sus, rămânând până la sfârsit, ca un tare diamant, neclintit în credinŢa crestină.

Văzând, asadar, femeia si prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Si scoŢându-l din temniŢă, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesténi (adică piaŢa marelui bazar al neguŢătorilor); aici i-a pus gâtul în streang si l-au înălŢat în spânzurătoare, omo-rându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de ÎnălŢarea Domnului, din anul mântuirii 1662.

Asa a trecut către vesnicele locasuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieŢii sale, când avea numai 17 sau 18 ani. Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de crestini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu si sfântul însusi stie. Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieŢi a asternut-o în scris marele învăŢat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Anunțuri