Martie 29


29 Martie


29- Martie - unsufletortodox


În această lună, în ziua a douăzeci si noua, pomenirea sfinŢilor mucenici Marcu, episcopul Aretuselor, Chiril diaconul si alŢi mulŢi, împreună cu ei.

Sfantul Marcu, episcopul Aretuselor, a trăit pe vremea impăratului Constantin cel Mare. Plin fiind de dumnezeiască ravnă a dăramat la pămant multe temple ale idolilor si a zidit nenumărate biserici. Cand, după Constantin cel Mare, in fruntea impărăŢiei a venit Iulian Apostatul, iar credinŢa in idoli a fost ridicată din nou la mare cinste, a avut de suferit nu numai sfantul Marcu, ci si mulŢi alŢii, care luaseră parte la dăramarea templelor idolesti. La inceput sfantul Marcu s-a ascuns de cei ce il căutau; dar inŢelegand că unii dintre credinciosi erau trasi la răspundere pentru el, a venit si s-a predat lor. Iar ticălosii aceia de păgani luandu-l, l-au dezbrăcat si după ce i-au acoperit trupul de răni, l-au aruncat in niste locuri pline de murdărie.

După aceasta l-au scos de acolo si l-au dat pe mana unor slugi, ca să-l inŢepe cu andrelele.

Apoi i-au acoperit tot trupul cu saramură si in cele din urmă ungandul cu miere, l-au ridicat in aer cu niste franghii, in toiul verii, ca să fie ars de razele soarelui care cădeau asupra capului si trupului său gol cu desăvarsire, in arsiŢa cea mare a pranzului, si să fie hrană viespilor si albinelor. In tot timpul cat a pătimit acestea insă, acest minunat bărbat a răbdat cu tărie, nu numai din pricina evlavie lui, ci si pentru ca să nu se mai dea chinuitorilor lui si alŢi bani pentru zidirea din nou a templelor idolesti dăramate. Biruind cu gandul său, a biruit si cu fapta. Căci, văzandu-l toŢi că suferă chinurile cu bărbăŢie si cu putere, păganii din jur in cele din urmă s-au schimbat si au invăŢat prin pocăinŢă credinŢa cea adevărată.

Tot pentru indrăznirea de a sfărma templele idolesti, un lucru asemănător cu acesta s-a intamplat si in Fenicia. Aici, un diacon, anume Chiril, din dragostea de adevăr indrăznind să doboare la pămant niste statui de ale idolilor, a fost prins si i s-a despicat pantecele, scoŢandu-i-se măruntaiele si fiind lăsat asa, ca să fie văzut de toŢi. Si se zice că ticălosii acestia bătandu-si joc de ficaŢii lui si-au primit răsplata bine meritată, căci le-au căzut dinŢii, limba li s-a topit in gură si au pierdut puterea vederii.

Dar cine ar fi in stare să povestească, precum se cuvine, chinurile suferite in Ascalon si Gaza de femeile fecioare si de bărbaŢii cei sfinŢiŢi, cărora spintecanduli- se pantecele si umplandu-li-se măruntaiele cu orz, au fost pusi in troacele porcilor spre mancare?

Acestea au fost faptele păganesti ale impărăŢiei lui Iulian si ale celor de sub poruncile lui. Dar cei ce au pătimit, in locul chinurilor de aici, au dobandit fericirea cea nesfarsită; pe cand lucratorilor nedreptăŢii li s-a pregătit pedeapsa focului si chinul cel vesnic.

Tot în această zi, pomenirea sfinŢilor mucenici Iona, Varahisiu si a celorlalŢi nouă mucenici, împreună cu dânsii.

SfinŢii Iona si Varahisiu erau din Persia si au trăit pe vremea lui Sapor al Persilor si a impăratului Constantin cel Mare al romanilor. Ei erau călugări si, părăsind mănăstirea lor, au venit intr-o cetate care se numea Marmiavoh. Aici au aflat inchisi in temniŢă pe sfinŢii mucenici: Zaniat, Lazar, Maruta, Narsin, Ilie, Marin, Aviv, Savelt si Sava, pe care i-au mangaiat si i-au indemnat spre pătimire. Dar fiind si ei prinsi, au fost adusi inaintea mai-marilor: Masdrat, Siro si Marmisi, care mai intai i-au sfătuit, apoi i-au ameninŢat si pentru că nu au voit să se lase induplecaŢi, mai intai i-au pus in lanŢuri, după legea persană.

Apoi au fost supusi, fiecare in parte, la felurite chinuri in timpul cărora si-au dat duhul in mana lui Dumnezeu. Moastele lor au fost adunate si au fost ingropate impreună cu ale celorlalŢi nouă mucenici, care s-au săvarsit din viaŢă in ziua de douăzeci si sapte a lunii martie, in timp ce sfinŢii Iona si Varahisiu s-au săvarsit din viaŢă in ziua de douăzeci si nouă ale aceleiasi luni.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru si mărturisitorului EustaŢiu, episcopul Bitiniei.

Sfantul EustaŢiu Mărturisitorul, episcopul Bitiniei, era de la inceputul nevoinŢelor sale duhovnicesti un călugăr evlavios, smerit, blajin si cu dragoste faŢă de aproapele. Pentru viaŢa sa virtuoasă a fost numit episcop al orasului Bitinia (o provincie romană din Asia Mică) si si-a condus turma mulŢi ani, dand exemplu de viaŢă sfantă si perfecŢiune.

În timpul ereziei iconoclaste Sf. EustaŢiu i-a înfruntat cu curaj pe eretici apărând cinstirea sfintelor icoane. Urâtorii de icoane l-au denunŢat împăratului iar sfântul a fost închis si bătut crunt. În cele din urmă a fost înlăturat de la scaunul episcopal si închis din nou.

Sfântul mărturisitor a murit în exil în timpul secolului al XIX-lea, după ce a pătimit timp de trei ani insulte, privare de libertate, foamete si alte chinuri.

Tot în această zi, pomenirea sfinŢilor apostoli, dintre cei saptezeci: Sosten, Apolo, Chifa si Epafrodit.

Tot în această zi, pomenirea celui întru sfinŢi părintele nostru Diadoh, episcopul Foticeii, în Epir, al cărui „Cuvânt ascetic” se găseste în Filocalia românească, volumul 1.

După Diadoh scopul vieŢii duhovnicesti este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste. El face deosebirea între ”chipul” lui Dumnezeu în om si ”asemănarea” cu El. Prin păcatul strămosesc ”chipul” dumnezeiesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul Botezului curăŢă ”chipul”, îl spală de întinarea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem si ”asemănarea”. Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simŢim. ”Asemănarea” începem să o câstigăm pe măsură ce ne sporim sforŢările noastre pentru o viaŢă virtuoasă si o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârsitor. Abia după ce am sporit în ”asemănare”, în dragoste, ni se face si harul ”simŢit”. ”Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul minŢii. Dar îsi acoperă prezenŢa faŢă de simŢirea minŢii. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăŢile harului intră în comuniune într-un chip tainic, cu sufletul prin simŢirea minŢii. Căci pe măsură ce sporeste sufletul, si darul dumnezeiesc îsi arată dulceaŢa sa minŢii”. ”Două bunuri ne aduce nouă sfântul har al Botezului renasterii, dintre care unul covârseste pe celălalt în chip nesfârsit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoieste chiar în apă si luminează toată trăsăturile sufletului, adică ”chipul”, îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt asteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi, ceea ce este ”asemănarea”. Când începe deci mintea să guste întru multă simŢire dulceaŢa Prea Sfântului Duh, suntem datori să stim că începe harul să zugrăvească asa zicând peste chip, ”asemănarea”.

Diadoh arată că, dacă pană la Botez inăuntrul sufletului se află diavolul, de la Botez inăuntrul lui se sălăsluieste harul, iar diavolul e scos afară. De aici inainte sufletul este influenŢat de har dinăuntrul său; iar diavolul il influenŢează numai din afară, prin mustul trupului si prin simŢurile lui. ”Unii au născocit cu atat harul cat si păcatul, adică atat Duhul adevărului cat si duhul rătăcirii se ascund in mintea celui ce se botează. De aceea zic că o persoană imbie mintea spre cele bune, iar cealaltă indată spre cele potrivnice. Eu insă am inŢeles din dumnezeiestile Scripturi si din insăsi simŢirea minŢii că inainte de Sfantul Botez harul indeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foieste in adancurile lui, incercand să stăvilească toate iesirile minŢii inspre dreapta. Dar din ceasul in care renastem, diavolul e scos afară, iar harul intră inăuntru. Ca urmare aflăm că, precum odinioară stăpanea asupra sufletului rătăcirea, asa după Botez stăpaneste asupra lui adevărul. Lucrează, ce e drept, Satana asupra sufletului si după Botez, ca si mai inainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul, să nu fie, ci invăluind oarecum mintea in fumul dulceŢurilor neraŢionale, prin mustul trupului”. Cu alte cuvinte, pană nu se sălăsluieste harul in adancul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subŢiri, oprindu-l de la dorirea binelui si indemnandu-l la patimi sufletesti. Dar după ce se sălăsluieste harul in minte, vin la rand dracii mai materiali, care aŢaŢă trupul spre patimi trupesti, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul. ”Harul lui Dumnezeu se sălăsluieste in insusi adancul sufletului. De aceea din insusi adancul inimii simŢim oarecum izvorand dragostea de Dumnezeu, cand ne gandim fierbinte la El. Iar dracii de aici inainte se mută si se incuibează in simŢurile trupului, lucrand prin firea usor de influenŢat a trupului asupra celor ce sunt incă prunci cu sufletul. De aceea harul, prin simŢirea minŢii inveseleste trupul cu o bucurie negrăit la cei ce sporesc in cunostinŢă; iar dracii, prin simŢurile trupului, robesc sufletul, imbiindu-l, ucigasii, cu sila spre cele ce nu vrea, cand ne află mai ales umbland fără grijă si cu nepăsare pe calea credinŢei”.

ViaŢa duhovnicească incepe cu frica de Dumnezeu. ”Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se teme mai intai de El intru simŢirea inimii”. Prin frică incepe să se cureŢe sufletul de păcate. Dar chiar inainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumesti. Pană ce sufletul e nepăsător si dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar cand incepe să se cureŢe cu luare aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieŢii. CurăŢindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvarsită, in care nu mai este frică, ci nepătimire. ”Cel ce iubeste pe Dumnezeu crede cu adevărat in El si implineste cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai si nu este in iubire, nu are nici credinŢa pe care crede că o are”.

După curăŢirea de patimile trupesti, lucrarea in care rol mare are ascultarea si infranarea, trebuie să se facă si curăŢirea minŢii de ganduri rele, lucru care cere o linistire a minŢii. ”Cei ce se nevoiesc trebuie să-si păzească pururi cugetul neinviforat, ca mintea deosebind gandurile ce intră in ea, pe cele bune si trimise de Dumnezeu să le aseze in cămările memorie, iar pe cele urate si drăcesti să le arunce afară din vistieriile firii”. ”Dar numai Duhul Sfant poate curăŢa mintea cu adevărat. Căci strălucind El necontenit in cămările sufletului, nu numai că se fac arătate in minte micile si intunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se si slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfantă si slăvită. De aceea zice Apostolul: ”Duhul să nu-l stingeŢi”.

CurăŢindu-se mintea, se pune in lucrare simŢirea ei, care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute si dumnezeiesti, ca simŢurile trupului la cele văzute. ”SimŢirea aceasta a minŢii”, sau a ”inimii”, sau a ”sufletului”, nu trebuie inŢeleasă insă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. ”Nimeni să nu nădăjduiască, auzind de simŢirea minŢii că i se va arăta in chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce si-a curăŢit sufletul simte printr-o gustare negrăită mangaierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. Pentru că acum umblăm prin credinŢă, nu prin vedere, zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmasului”. ”Că mintea, cand incepe să fie lucrată cu putere de lumina dumnezeiască, se face intreagă străvezie, incat isi vede in chip imbelsugat lumina sa, nimeni nu se indoieste. Căci asa devine cand puterea sufletului biruieste cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată intr-o formă oarecare, fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmasului ne invaŢă limpede dumnezeiescul Pavel, spunand că acela se preface in inger al luminii”.

Dar inaintarea aceasta in viaŢa duhovnicească, spre nepătimire, dragoste si vedere tainică, nu se face fără lupte. ”Cand mintea incepe să simtă harul Preasfantului Duh, atunci si Satana mangaie sufletul printr-o simŢire dulce, in timpul odihnei de noapte, cand vine ca o adiere de somn usor peste el”. Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. ”Dacă deci mintea va fi aflată Ţinand in amintire fierbinte numele sfant al Domnului Iisus si se va folosi ca de o armă de numele acela preasfant si preamărit, va pleca amăgitorul viclean”.

Cu cat se imbogăŢeste sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atat ”ingăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să inveŢe tot mai mult să facă deosebire intre bine si rău si să se facă mai smerit”.

Diadoh are comună cu mulŢi scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre ”teolog” si ”gnostic”. Teologul este propovăduitorul, cuvantătorul tainelor dumnezeiesti, care a primit darul cuvantului, al invăŢăturii, care e totodată si darul inŢelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul ”cunostinŢei”, al unirii cu Dumnezeu si al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al insingurării in adancurile trăirii mistice, departe de orice grijă.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Anunțuri