Dreptul ctitoresc


10. Dreptul ctitoresc

Dreptul de ctitor poate să-l aibă orice persoană fizică aparţinând Bisericii Ortodoxe şi care se bucură de drepturile civile şi bisericeşti, fără deosebire de stare, sex şi chemare, cu privire la orice Biserică, la oraş, sau la ţară, cu privire la o mănăstire, sau  instituţie de binefacere care depinde de autoritatea bisericească. Acelaşi drept îl pot avea şi asociaţiile.

Împăratul Justinian a legiferat construirea, consacrarea, întreţinerea şi administrarea bisericilor şi mănăstirilor prin Novelele: 7, 46, 55, 67, 120 şi 131, limitând dreptul de a construi case de rugăciune la condiţia prealabilă a aprobării date de episcop. Fondatorii puteau impune reguli, dar aceste reguli nu trebuiau să fie contrare dispoziţiilor canonice ale Bisericii. Drepturile ctitorilor rezervate prin actul de fondaţie nu trebuiesc socotite ca rezultând din dreptul de proprietate pe care aceştia l-ar avea asupra instituţiilor religioase create de ei şi ca simple concesiuni pe care pe care ni le-a făcut Biserica în semn de recunoştinţă pentru sentimentele lor pioase. Ctitorii îşi pierd însă dreptul recunoscut prin actul de fundaţie, dacă nesocotesc dispoziţiile autorităţilor bisericeşti şi în genere când se dovedesc prin purtarea lor nedemni de privilegiul acordat de Biserică.

Anunțuri