Bunurile. Patrimoniul. Clasificarea bunurilor bisericesti


1. Bunurile. Patrimoniul. Clasificarea bunurilor bisericesti

Dreptul de existenţă presupune pentru orice persoană dreptul natural de a avea bunuri. “Bun”, în înţeles juridic, este orice lucru din natura înconjurătoare, care poate fi folositor omului şi care poate deveni obiect de drepturi şi de obligaţii, care poate avea deci o valoare bănească. Bunurile necesare pentru întreţinerea vieţii, ce aparţin unei persoane, constituie patrimoniul  acelei persoane. Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu. Patrimoniul  este format din toate bunurile care aparţin unei persoane, adică din toate drepturile care au o valoare pecuniară şi din toate obligaţiunile apreciabile în bani cu care el este legat faţă de alţii. Drepturile constituie activul, iar datoriile pasivul patrimoniului. Drepturile patrimoniale reprezintă totalitatea raporturilor de drept apreciabile în bani, care au drept subiect activ şi pasiv una şi aceeaşi persoană. Rămân în afara patrimoniului, drepturile care nu au caracter pecuniar: drepturile de familie, puterea părintească, drepturile înnăscute individului sau drepturile publice. Patrimoniul este o universalitate juridică independentă de elementele care-l compun.

O clasificare generală împarte bunurile în: corporale şi necorporale;  o altă clasificare generală le împarte în: mişcătoare sau mobile şi nemişcătoare sau imobile. Această clasificare este adoptată şi de Regulamentul de administraţie al averilor bisericeşti.

Bunurile corporale sunt cele care au o existenţă materială şi cad sub simţurile noastre: pământ, construcţii, animale. Bunurile necorporale sunt cele care nu au decât o existenţă abstractă (drepturile de creanţă, de uz, etc.).

Bunuri mişcătoare sau mobile sunt cele care nu au o aşezare fixă şi care pot fi mutate dintr-un loc în altul oricând (mobilier, îmbrăcăminte, marfă, animale, bani).

Bunuri nemişcătoare sau imobile sunt cele care au o aşezare fixă încât nu pot fi mutate din loc în loc (pământ, casă, şcoală). Bunurile sunt mişcătoare prin natura lor, prin determinarea legii şi prin anticipaţie; iar nemişcătoare sunt prin natura lor, prin destinaţie şi prin obiectul la care se aplică.

Clasificările parţiale care se aplică numai unor bunuri, împart bunurile în: fungibile şi nefungibile, consumptibile şi neconsumptibile, frugifere şi nefrugifere, divizibile şi indivizibile, principale şi accesorii, corporale şi necorporale, publice şi private şi bunuri fără stăpân.

Este fungibil acel bun care, în executarea unei obligaţii poate fi înlocuit cu altul, fără să afecteze valabilitatea plăţii. Este nefungibil acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul, în executarea unei obligaţii, astfel că debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.

Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei ori înstrăinarea lui. Este neconsumptibil bunul care nu poate fi folosit repetat, fără ca, prin aceasta, să fie necesară consumarea substanţei sau înstrăinarea lui.

Este frugifer  acel bun care poate produce periodic, fără consumarea substanţei sale, alte bunuri produse numite fructe. Este nefrugufer bunul care nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la produse fără consumarea substanţei sale.

Este divizibil acel bun care poate fi împărţit fără să-şi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa economică. Este indivizibil acel bun care nu poate fi împărţit fără a nu-şi schimba, prin aceasta, destinaţia sa economică.

Este principal acel bun care poate fi folosit independent, fără a servi la întrebuinţarea altui bun. Este accesoriu  bunul care este destinat să servească la întrebuinţarea unui alt bun, principal.

Este corporal acel bun care are o existenţă materială, fiind uşor perceptibil simţurilor omului. Este incorporal valoarea economică ce are o existenţă ideală, abstractă, putând fi percepută cu “ochii minţii”.

Sunt publice bunurile care aparţin statului (judeţelor), sau altor organizaţii sau instituţii publice, iar private sunt acele bunuri care aparţin particularilor sau unor colectivităţi private.

Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice; în alţi termeni bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin act juridic fac parte din bunurile ce se află în circuitul civil. Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic civil; se spune că asemenea bunuri inalienabile.

Sunt individual determinate (res certa) acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimată în actul juridic se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Prin excelenţă sunt individual determinate acele bunuri ce sunt unicate. Sunt determinate generic (res genera) acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numerotare, etc.

Biserica respectă aceste împărţiri, adoptă legile statului cu privire la bunuri dar numai în măsura în care nu-i sunt contrazise principiile şi normele ei speciale.

La împărţirea bunurilor bisericeşti a exercitat o mare influenţă împărţirea pe care o făceau legile romane bunurilor. La romani bunurile erau împărţite în două: bunuri de drept divin şi bunuri de drept uman. Cele de drept divin se împărţeau în res sacrae, res religiosae sanctae, Biserica moşteneşte împărţirea făcută de romani, dar utilizează termenul de bunuri bisericeşti. Aceste bunuri constituie patrimoniul Bisericii.

Lucrurile bisericeşti au fost împărţite şi ele după diferite laturi de acţiune care corespund cu scopul vieţii exterioare a Bisericii şi anume: săvârşirea serviciului divin după ritualul prescris, răspândirea învăţăturii creştine şi păstrarea ordinii în organismul bisericesc. Potrivit acestei meniri a Bisericii, lucrurile au fost împărţite în: sacre, sfinte şi sfinţite. Sacre sunt bunurile utilizate exclusiv în cult şi sunt sfinţite de episcop sau preot (Sintagma Ateniană, IV, 450 şi 490). În această categorie intră bisericile şi toate vasele şi obiectele care se întrebuinţează pentru serviciul divin. Dar, deoarece nu toate lucrurile care sunt folosite la săvârşirea cultului, dobândesc această folosire prin consacrarea episcopului sau preotului, ele au fost împărţite în consacrate sau sfinţite. Di prima categorie fac parte biserica şi antimisul care sunt consacrate printr-o lucrare specială şi prin ungere cu Sfântul Mir, iar din a doua categorie fac parte vasele şi obiectele care există în altar şi în afara altarului. Acestea se numesc sfinţite fie pentru că iau însuşirea de sfinţite de la Biserică, sau de la antimis care sunt sfinte, fie şi numai pentru că au fost date în folosinţa Bisericii prin mâna episcopului sau preotului.

Nicodim Milaş împarte lucrurile sacre în consacrate şi sfinţite, după cum se întrebuinţează direct la Sfânta Euharistie sau la slujbele bisericeşti. Valerian Sesan împarte averea bisericească în: destinată direct şi exclusiv cultului divin: res sacrae: biserica, altarul, antimisul, icoanele; destinate indirect cultului: res benedictae – sfinţite: veşmintele, cărţile, praporii, cimitirul, ograda bisericii, etc; şi destinate întreţinerii persoanelor şi lucrurilor: res ecclesticae – ca fondurile religioase, casa parohială, pământuri, bani, fabrica de lumânări, etc.

Biserica Romano-Catolică împarte bunurile în: spirituale sau sacre (sacra); temporale sau bona ecclesiastica (bunuri bisericeşti) şi mixte sau pretiosa.

O împărţire asemănătoare a adoptat şi Biserica Ortodoxă Română prin Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti. În art. 2 averea bisericească, din punct de vedere al destinaţiei, este împărţită în bunuri sacre şi bunuri comune. Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, cum sunt: locaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele, etc.), odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele, etc. Sunt asimilate cu bunurile sacre şi se bucură de acelaşi regim juridic şi bunurile religioase, adică acelea care au o valoare artistică, fie istorică, fie prin materialul din care sunt confecţionate, cum sunt: picturile sculpturile, ţesăturile artistice, miniaturile, cărţile rare, documentele, etc. Sunt bunuri comune cele afectate întreţinerii Bisericii, a slujitorilor ei, operelor culturale, cum sunt: casele parohiale, reşedinţele ierarhilor, chiliile mănăstirilor, edificiile şcolilor teologice, muzeele religioase, aşezămintele şi instituţiile cultural-filantropice, terenurile, pivniţele, livezile, drepturile patrimoniale, fondurile, hârtiile de valoare, averea în numerar, etc.

Anunțuri