Principii canonice cu fond dogmatic si juridic


a) Principii canonice cu fond dogmatic si juridic

Cele mai importante principii canonice din această categorie sunt următoarele:

  1. Principiul ecleziologic instituţional.

Exprimat în întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii, principiul acesta precizează caracterul Bisericii de instituţie sau de aşezământ văzut şi organizat după norme religioase, dar şi după norme comune de convieţuire socială. Forma în care se aduce la expresie în Biserică acest principiu, este cultul; însă forma în care se aduce la expresie în modul cel mai complex acest principiu este legislaţia ei canonică, fiindcă prin ea se dă consistenţa organizatorică conţinutului religios specific al vieţii şi lucrării Bisericii. Principiul ecleziologic – instituţional, este “alfa” principiilor canonice şi din el derivă toate celelalte principii canonice de organizare şi de conducere a Bisericii.

  1. Principiul organic.

Acesta se mai numeşte şi principiul alcătuirii şi lucrării organice a Bisericii, precum şi principiul constituţional-bisericesc.

I se zice principiu organic, sau principiu al alcătuirii şi lucrării organice a Bisericii, întrucât pe de o parte, el reflectă alcătuirea organică a Bisericii, iar pe de altă parte, întrucât el reflectă totodată şi faptul că toate părţile acestui organism contribuie efectiv la săvârşirea oricărei lucrări bisericeşti.

I se zice principiu constituţional-bisericesc în sensul că el exprimă rânduiala canonică specifică, potrivit căreia, unităţile bisericeşti şi organele de conducere a Bisericii se constituie sau se alcătuiesc prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii nu numai prin voinţa unei căpetenii sau a unei singure categorii de membrii. El este un principiu din care derivă dogmatic învăţătura despre Biserică-. Fondul dogmatic al acestui principiu se relevă prin învăţătura despre natura Bisericii ca aşezământ de mântuire alcătuit în mod necesar din mai multe mădulare sau categorii de membri, care toate sunt necesare îndeplinirii misiunii ei. În acord cu adevărata învăţătură despre Biserică şi cu întreaga practică tradiţională a Bisericii, principiul organic sau constituţional-bisericesc este adus la expresie în toate vechile noastre legiuiri bisericeşti, ca şi cele acum în vigoare, în legătură cu exercitarea întregii puteri bisericeşti, cu cele trei ramuri ale ei, în special cu ramura jurisdicţională.

  1. Principiul ierarhic.

Aceasta constă în organizarea, lucrarea şi conducerea Bisericii după rânduiala pe care o imprimă întregii vieţi bisericeşti ierarhia clerului de instituţie divină. Această ierarhie este formată din 3 trepte, care se deosebesc unele de altele prin starea lor harică şi anume: treapta diaconiei, preoţiei şi episcopatului. Fondul dogmatic al acestui principiu se relevă prin următoarele elemente:

  • prin instituirea divină a preoţiei neo-testamentare în cele trei trepte ale ei.

  • prin faptul că preoţia este purtătoarea principală a succesiunii apostolice;

  • prin faptul că în aceste două calităţi, preoţia este mijlocul principal al harului sfinţitor şi lucrătorul principal al mântuirii;

  • prin faptul că în virtutea celor trei elemente, preoţia în cele trei trepte ale ei, este un element constitutiv al Bisericii, în sensul că Biserica nu poate exista fără preoţia de instituire divină în cele trei trepte.

Fondul canonic al principiului ierarhic se relevă prin următoarele elemente:

  • prin poziţia pe care o are ierarhia preoţească, de element ce formează osatura organizatorică a Bisericii;

  • prin faptul că ierarhia preoţească deţine şi exercită în mod individual şi în chip sinodal, puterea bisericească, adică mijloacele de conducere ale Bisericii.

  • prin faptul că ierarhia preoţească constituie factorul care asigură ordinea şi disciplina în Biserică;

  • prin faptul că poziţia şi lucrarea ierarhiei preoţeşti este obiectul celei mai amănunţite legislaţii canonice, fiind aşezată în centrul acestei legislaţii.

În organizarea şi conducerea Bisericii noastre, principiului ierarhic i se dă expresie canonică:

  • prin normele cuprinse în legiuirile bisericeşti cu privire la treptele clerului de mir şi a celui monahal; cu privire la organizarea şi competenţa instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române

  • prin ascultarea canonică, care înseamnă subordonarea sau supunerea treptelor inferioare faţă de treptele superioare din ierarhia preoţească, apoi supunerea şi ascultarea credincioşilor faţă de ierarhie, precum şi a tuturor ierarhilor faţă de sinoade (can. 39, 55 apostolic; 8, 23 IV ec.; 31 Cartagina).

  • prin dreptul de devoluţiune, conform canonului 11 al Sinodului VII ecumenic sau art. 30 lit. c din Statut. Prin acest drept se înţelege în general, dreptul oricărui organ superior de conducere din cadrul unei administraţii, de a impune organelor inferioare aplicarea legii în caz că acestea nu o aplică, sau aplicarea ei întocmai, în caz că acestea o aplică greşit în cazul funcţiunii lor. Se numeşte drept de devoluţiune, arătând că prin aplicarea lui, organul superior se coboară din cadrul competenţei sale într-un alt cadru şi care este inferior cadrului său de competenţă.

  1. Principiul sinodal sau principiul sobornicităţii.

Acesta constă în rânduiala potrivit căreia, organele superioare de conducere a Bisericii nu sunt cele individuale, şi acelea constituite sub formă de sinoade, adică sub formă de organe colegiale sau colective.

Fondul sau aspectul dogmatic al acestui principiu se relevă prin următoarele elemente:

  • prin numeroase porunci şi învăţături ale Mântuitorului, dar mai ales prin modul în care El însuşi i-a înzestrat pe Sfinţii Apostoli în chip egal cu puterile necesare pentru conducerea Bisericii.

  • prin modul în care Sfinţii Apostoli au dat urmare acestei porunci, lucrând în mod sinodal (Faptele Apostolilor 1:15-26).

  • prin modul în care Sfânta Tradiţie a precizat învăţătura că autoritatea superioară în Biserică o deţin sinoadele la diverse niveluri, iar nu vreo căpetenie ierarhică în mod individual.

  • prin acordul despre întreaga învăţătură despre Biserică şi despre ierarhie şi despre învăţătura despre sinoade.

Fondul sau aspectul canonic se relevă:

  • prin practica Sinoadelor ecumenice, ca şi a celorlalte sinoade;

  • prin modul de constituire şi de funcţionare a tuturor organelor colective de conducere bisericească, începând de la cea mai mică unitate administrativă, care este parohia şi sfârşind cu cea mai mare, care este patriarhia. Aceste forme sunt: congresele, colegiile, adunările, consiliile, comitetele, sinoadele arhiereşti ca şi sinoadele mixte.

  1. Principiul iconomiei sau al pogorământului.

Acesta constă în rânduiala, potrivit căreia, autoritatea bisericească, în calitate de deţinătoare a mijloacelor de lucrare a Bisericii, adică a puterii bisericeşti, poate să chivernisească această putere, folosind mijloacele ei aşa cum apreciază ea că este în interesul Bisericii. Iconomia sau chivernisirea mijloacelor prin care se săvârşeşte lucrarea Bisericii, este de două feluri: una de chivernisire a harului, deci a puterii sfinţitoare a Bisericii, şi alta de chivernisire a celorlalte mijloace comune ale puterii bisericeşti. aplicarea iconomiei la lucrările ce se săvârşesc prin harul sfinţitor are ca scop validarea lucrărilor nedepline, cum este cazul cu tainele eterodocşilor. Aplicarea iconomiei la lucrările ce se săvârşesc prin folosirea mijloacelor puterii învăţătoreşti şi a celei jurisdicţionale, are ca scop deschiderea uşii mântuirii celor ce mărturisesc adevărata credinţă ca şi ajutorarea prin îndrumarea şi îndreptarea celor ce vor să vieţuiască după rânduiala Bisericii. Când iconomia se aplică mai sever, se spune că urmează calea acriviei sau exigenţei, iar când se aplică cu îngăduinţă, se spune că se urmează calea pogorământului.

Fondul dogmatic al principiului iconomiei poate fi relevat prin următoarele elemente:

  • prin faptul că slujitorii Bisericii sunt numiţi “iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4:1);

  • prin faptul că Biserica este datoare să deschidă tuturor uşile mântuirii (Faptele Apostolilor 14:27);

  • prin faptul că Sfânta Tradiţie a consacrat ca învăţătură de credinţă, învăţătura despre iconomie în privinţa lucrărilor ce se săvârşesc prin harul sfinţitor.

Fondul canonic al principiului iconomiei poate fi relevat prin următoarele elemente:

  • prin faptul că numeroase canoane prevăd în mod expres posibilitatea iconomiei şi rânduiesc modul de aplicare al ei (can. 8/I ec.; 1/II ec.; 5/IV ec.).

  • prin faptul că o foarte variată dar constantă aplicare a iconomiei este atestată de practica vieţi bisericeşti şi consacrată astfel prin obiceiul de Drept al Bisericii. (art. 90 / Statut. 47; Regulamentul de disciplină).

  1. Principiul autonomiei externe.

Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia Biserica este autonomă, adică independentă, sau de sine stătătoare în treburile sale religioase, faţă de orice altă organizaţie din afara ei.

Independenţa sau autonomia Bisericii are fond dogmatic şi ea poate fi înfăţişată ca înfăţişată ca întemeindu-se pe următoarele elemente:

  • pe natura religioasă proprie a Bisericii, care derivă din originea ei ca aşezământ de mântuire;

  • prin folosirea unor mijloace proprii, specific religios creştine, de care nu dispune nici o altă organizaţie de acest fel;

  • prin urmărirea unui scop specific religios, care este mântuirea prin Hristos.

  • pe cuprinderea tuturor acestor elemente din învăţătura dogmatică despre Biserică.

Legiuirile în vigoare ale Bisericii Ortodoxe Române exprimă principiul iconomiei în sensul în care el defineşte poziţia Bisericii în raport cu Statul (art. 3 Statut). Ceea ce constituie însă elementul nou şi în deplină concordanţă cu canoanele (can. 30, 34 apostolic; 5/I ec.; 19/IV ec.; 3/VII ec.), nu este faptul că Biserica se defineşte ca organizaţie autonomă în raport cu statul, ci faptul că întreaga iconomie a Statului şi a Regulamentelor bisericeşti actuale exprimă această autonomie ca o stare de fapt. Dovada cea mai vie şi cea mai apropiată a acestei autonomii o avem în faptul că Biserica şi-a elaborat şi adoptat singură, prin organe proprii legile sale, fără amestec din partea Statului.

  1. Principiul loialităţii de Stat.

Prin loialitate se înţelege legalitatea, în sensul de purtare după legile corectitudini în raporturile dintre oameni sau dintre grupurile de oameni. Cu aplicare la raporturile Bisericii cu Statul, loialitatea exprimă atitudinea de corectitudine a Bisericii faţă de Stat, atitudine care a fost stabilită de Mântuitorul prin cuvintele: “Daţi cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. (Matei 22:21). Loialitatea Bisericii faţă de Stat înseamnă, deci, respectarea suveranităţii Statului şi cinstirea lui după cuvinţă, conform următoarelor citate: “Tot sufletul să se supună stăpânirilor mai înalte, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu, şi stăpânirile care sunt ale lui Dumnezeu, sunt rânduite” (Romani 12:1) sau “Înainte de toate vă rog deci pe toţi să faceţi cereri şi rugăciuni pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei care sunt în dregătorii” (I Timotei 2:1-2).

Biserica aplică aceste porunci care dau conţinut dogmatic principiului canonic al loialităţii faţă de Stat:

  • prin socotirea Statului ca o formă de stăpânire pe care a rânduit-o Dumnezeu; prin neamestecul Bisericii în treburile Statului; prin supunerea Bisericii faţă de legile Statului ca expresii ale suveranităţii acestuia şi implicit supravegherii şi controlului din partea autorităţi de Stat.

Acestor acte prin care se caracterizează loialitatea Bisericii faţă de Stat li se mai adaugă:

  • luarea de măsuri din partea Bisericii pentru pedepsirea acelor membrii ai săi care săvârşesc acte potrivnice Statului (can. 84 apostolic; 18/IV ec.; 34/VI ec.).

  • îndrumarea constantă a credincioşilor să sprijine acţiunile Statului şi să-şi îndeplinească toate îndatoririle cetăţeneşti (can. 4/IV ec.; 9/I-II Constantinopol).

Anunțuri