Despre Biserica in general


1. Despre Biserica in general

După cum se ştie, Biserica este o societate omenească de origine divină, adică întemeiată de Iisus Hristos cu scopul ca în şi prin ea să se mântuiască oamenii. Deci Biserica fiind o instituţie de origine divină, este totalitatea oamenilor care cred în Iisus Hristos, se botează în numele Sfintei Treimi, au aceeaşi unitate de credinţă şi sunt conduşi la mântuire de către Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor legitimi – episcopii – capul Bisericii fiind însuşi Mântuitorul Iisus Hristos.

a) Natura Bisericii. Definiţiile diverselor manuale de teologie nu leagă de obicei natura Bisericii de natura omului, ci ori îi dau o interpretare mistică până la mistificare, ori o secularizează în aşa măsură încât dispare complet tot ce ţine de natura divină a Bisericii. Natura Bisericii are deci un aspect dogmatic, după care natura Bisericii ar rezida în elementul haric şi în trăirea internă a adevărurilor de credinţă, cât şi unul practic, sau mai precis juridic, Biserica fiind, după natura ei, supusă unor rânduieli care ţin inevitabil de aspectul său material şi care în totalitatea lor formează un ghid practic, un îndrumător cu putere de lege voită de Întemeietorul ei. A nega Bisericii aspectul material, juridic şi a accentua numai aspectul dogmatic echivalează a declara Biserica ca inexistentă pentru oameni, contrară naturii umane şi inaptă pentru îndeplinirea misiunii ei printre oameni.

Totalitatea legilor sau canoanelor Bisericii, ca norme de observat în organizarea şi conducerea ei, au pentru viaţa practică a Bisericii, pentru învelişul ei material puterea obligatorie pe care o au normele morale şi cele strict religioase pentru conştiinţă.

Prin urmare, este cu totul greşit să se spună că normele de drept, spiritul juridic şi ordinea juridică ar fi străine de Biserică, străine de natura ei şi fără rost în viaţa bisericească. Cel ce a întemeiat Biserica ţinând seama de natura omului şi înzestrând-o cu mijloacele adecvate acesteia, a ştiut să aprecieze că în starea de după căderea în păcat, nicidecum nu-i sunt suficiente mijloacele religioase şi cele morale pentru dobândirea mântuirii, ci că la acestea trebuie să se mai adauge în mod necesar şi auxiliarele juridice. În felul acesta, elementul juridic, legea de drept sau dreptul intră ca factor necesar în iconomia mântuirii şi în natura Bisericii.

În concluzie se poate spune că Biserica, sub aspectul ei de comunitate religioasă, se prezintă ca alcătuită din următoarele elemente: un grup de oameni; o credinţă care-i uneşte; diverse interese spirituale şi materiale care-i leagă în plus, pe lângă credinţa respectivă.

Elementele care alcătuiesc chipul nevăzut al Bisericii sunt:

  1. Credinţa, care constă într-o stare sufletească de aderare intuitiv-afectivă la un adevăr religios. Cu alte cuvinte, credinţa este o anticipare cu deplină certitudine a unui adevăr încă nedemonstrat după rânduielile comune, dar care dobândeşte o prezenţă, un chip sau un contur determinat în sufletul credincioşilor.
  2. Harul este o putere sau o energie nevăzută a lui Dumnezeu care se menifestă întotdeauna ca lucrare ce se adaugă stării sau puterii morale creată de credinţă, precum şi lucrării mântuitoare pe care o întreprinde credinţa. Harul se dobândeşte prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi prin ierurgii.
  3. Legătura credinţei constituie al treilea element important al aspectului nevăzut al Bisericii, adică legătura pe care o stabileşte credinţa în chip nevăzut, între toţi cei care cred, precum şi acestora cu Dumnezeu. Văzută mai de aproape şi anume mai întâi sub aspectul ei de legătură între toţi cei ce cred, aceasta ni se prezintă pe cele trei planuri temporale, astfel: ca legătură cu toţi care au murit în credinţa şi cu nădejdea mântuirii în Hristos; ca legătură cu toţi cei ce trăiesc în aceeaşi credinţă şi cu aceeaşi nădejde, indiferent de locul unde se află în întreaga lume şi; ca legătură cu toţi cei ce vor veni, în succesiunea nesfârşită a generaţiilor până la sfârşitul veacurilor, mărturisind aceeaşi credinţă şi nutrind aceeaşi nădejde a mântuirii în Hristos.

Legătura dragostei constituie al patrulea element al chipului nevăzut al Bisericii şi care le covârşeşte pe celelalte. Această legătură îi cuprinde pe toţi oamenii, pe creştini şi pe necreştini, pe credincioşi şi pe necredincioşi. Ea se naşte din dragostea desăvârşită adusă de Iisus Hristos; este dragostea lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor şi apoi dragostea cuprinsă de creştini în sufletele lor din necuprinsa dragoste a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dragostea depăşeşte atât graniţele Bisericii văzute, cât şi graniţele Bisericii nevăzute.

b) Însuşirile Bisericii.

Biserica este o societate omenească reală, văzută care se deosebeşte de toate celelalte societăţi omeneşti. Atributele caracteristice, prin care Biserica Ortodoxă se deosebeşte de toate celelalte societăţi omeneşti în general şi de către celelalte Biserici religioase în special, sunt cuprinse în articolul 9 al Simbolului Niceo-Constantinopolitan, în care se arată că ea este: una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

  1. Sfinţenia este premisa tuturor celorlalte însuşiri ale Bisericii fiindcă ea îi indică natura deosebită de orice altă formă de vieţuire umană. După învăţătura creştină, Biserica este sfântă pentru că este făptura şi casa Domnului, în care sălăşluieşte Duhul Sfânt, a cărui putere sfinţitoare se împărtăşeşte prin Sfintele Taine. Biserica este sfântă pentru că ea reprezintă Trupul tainic al Domnului şi ea singură are puterea sfinţitoare, puterea Sfântului Duh.
  2. Unitatea ţine de constituţia Bisericii şi ea se prezintă sub îndoit aspect, şi anume:
  3. ca unitate dată, existentă;
  4. ca unitate în devenire.

a) Unitatea existentă, dată ca fapt real, ca însuşire a Bisericii se exprimă prin următoarele:

  • Ca Trup tainic al lui Hristos, care este doar unul, şi Biserica este una şi unitară în alcătuirea şi lucrarea ei.

  • Biserica mărturiseşte “un Domn, o credinţă şi un Botez” (Efes. 4, 5).

  • “Un Domn”, adică un singur cap al Bisericii există şi acesta este Domnul Hristos, care conduce o singură  Biserică, deoarece a întemeiat una singură.

  • “O credinţă”, adică un singur adevăr la temelia ei şi la temelia Bisericii, căci adevărul desăvârşit în materie de credinţă numai unul poate fi, iar nu mai multe.

  • “Un Botez”, adică un singur izvor al harului sfinţitor care asigură Bisericii unitatea sacramentală (Efes. 4, 3).

  • “O preoţie”, ca singura mijlocitoare a harului sfinţitor care-i asigură Bisericii unitatea organizatorică şi disciplinară în centrul căreia se găseşte episcopatul, formând şi el o unitate indivizibilă, după celebra formulă a lui Ciprian: “Episcopatus unus este, cuius a singulis, a solidum, pars tenetur”.

Din cele relatate se vede că în substanţa ei religioasă, unitatea Bisericii se reazămă şi se aduce la expresie, prin unitatea ei doctrinară, prin cea sacramentală şi prin cea organizatorică, numai în mod obişnuit canonică sau disciplinară.

b) Cât priveşte unitatea în devenire a Bisericii, unitatea ei ca ţel al strădaniilor spre aproppiere, aceasta nu constituie un atribut al ei, ci doar o năzuinţă care tinde spre înlăturarea schismelor sau a sciziunilor de orice fel, care s-au produs în viaţa Bisericii.

  1. Sobornicitatea Bisericii indică atât destinaţia Bisericii de a cuprinde în sine întreaga umanitate răscumpărată de Hristos (Matei 28, 18-20), cât şi trăirea întregului de către fiecare mădular în parte, dat fiind faptul că Biserica este un trup cu multe mădulare care exprimă viaţa trupului şi exprimă viaţa întregului. Sobornicitatea mai indică şi faptul că Biserica adevărată stă pe temelia sinoadelor ecumenice.
  2. Apostolicitatea Bisericii este însuşirea care arată că Biserica Ortodoxă a păstrat întreagă şi neschimbată învăţătura lui Hristos, aşa cum au comunicat-o Sfinţii Apostoli, că ea stă pe temelia Apostolilor şi este expresia plenară a Tradiţiei apostolice.

Apostolicitatea implică pentru Biserică succesiunea apostolică a ierarhiei, în sensul transmiterii neîntrerupte a harului episcopiei şi a întregii credinţe de la apostoli prin episcopii hirotoniţi de ei şi, prin aceasta, prin episcopii tuturor timpurilor până la ultimul de astăzi, lucru de care nu se poate vorbi în protestantism.

Anunțuri