Izvoarele fundamentale


I. Izvoarele fundamentale

Dintre izvoarele fundamentale fac parte: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi canoanele Bisericii.

a) Sfânta Scriptură ca unul dintre căile principale ale Revelaţiei divine, este totodată şi izvor fundamental al dreptului bisericesc scris. În ce priveşte Vechiul Testament, observăm că multe dintre principiile legii mozaice, în special cele cu caracter moral, au rămas în vigoare în Noul Testament dându-li-se puterea asupra tuturor membrilor Bisericii creştine. Dar cel mai important izvor al dreptului bisericesc este Noul Testament, deoarece în acesta sunt expuse toate principiile şi legile fundamentale ale dreptului. Unele dintre acestea au fost date direct de Mântuitorul, altele au fost date de Sfinţii Apostoli în numele şi la porunca lui Iisus Hristos.

b) Al doilea izvor fundamental al dreptului bisericesc de-o valoare egală cu Sfânta Scriptură este Sfânta Tradiţie. După cum se ştie, Mântuitorul Hristos a propovăduit învăţăturile sale numai verbal, fără să fi scris ceva. Asemenea şi Sfinţii Apostoli şi-au desfăşurat activitatea mai mult verbal decât scripturistic. Deci Sfânta Scriptură nu cuprinde toate principiile date de Mântuitorul Hristos şi de Sfinţii Apostoli, ci numai pe cele fundamentale. Amănuntele le-au arătat Apostolii verbal, celor în drept cu ocazia organizării Bisericii, cum trebuie administrată Biserica. Apostolul Pavel scrie lui Timotei ca să păstreze icoana învăţăturii sănătoase pe care a auzit-o de la el (II Timotei 1:13). Apostolii în epistolele lor dădeau conducătorilor Bisericii numai indicaţii generale asupra administrării Bisericii şi, de obicei, adăugau, “ca şi ei să orânduiască ceea ce vor crede de trebuinţă” (I Corinteni 11:34), sau lăsau pe conducătorii Bisericii să lucreze potrivit “instrucţiunilor date de ei verbal” (Tit 1:5). În felul acesta, hotărârile mai importante privitoare la organizaţia şi administrarea Bisericii, mai înainte de a fi întărite printr-o lege formală, intrau în practică în Bisericile întemeiate de Apostoli şi prin tradiţia neîntreruptă se păstrau de la un conducător bisericesc la altul.

Tradiţiei, ca izvor fundamental al dreptului bisericesc, i s-a dat aceeaşi importanţă ca şi Sfintei Scripturi. Canonul 21 al Sinodului local de la Gangra hotărăşte că “în Biserică trebuie păstrat tot ce s-a predat prin Sfânta Scriptură şi prin tradiţia apostolică”. Această importanţă acordată tradiţiei este foarte mult accentuată şi de canoanele sinoadelor ecumenice care o numesc: fie “vechile obiceiuri care trebuie ţinute” (can. 6 al Sin. I ecumenic); “vechea predanie” (can. 7 al aceluiaşi sinod); iar canonul 32 al sinodului Trulan stipulează: “Dacă s-ar întâmpla ca un episcop sau vreun preot să nu lucreze în sensul rânduielii date de apostoli…, ca unul care introduce inovaţi în cele predate, să se depună”. Canonul 7 al Sinodului VII ecumenic hotărăşte ca “tot ce s-a neglijat în Biserică să se stabilească din nou, în sensul dreptului scris şi nescris, iar oricine va încălca predania bisericească, să se depună”.

Deci, toate aceste principii care s-au transmis verbal alcătuiesc Sfânta Tradiţie. Sfânta Tradiţie o găsim, de asemenea, în Simboalele de credinţă, în canoanele apostolice şi cele din timpurile primare ale Bisericii, precum şi în scrierile Sfinţilor Părinţi.

c) În timpurile primare, Biserica se conducea după principiile şi legile fundamentale găsite în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. După ce însă numărul creştinilor a crescut şi s-a intensificat viaţa Bisericii, s-a ivit nevoia reglementării raporturilor din Biserică. Atunci, conducătorii Bisericii, bazându-se pe puterea moştenită de la Sfinţii Apostoli, s-au adunat în sinoade, şi ţinând seama de principiile fundamentale ale Bisericii, au dat legi speciale pentru administraţia şi disciplina Bisericii, precum şi pentru toate celelalte probleme care s-au ivit. Dacă conducătorii Bisericii adunaţi reprezentau întreaga Biserică, sinodul se numea ecumenic, iar hotărârile formulate se numesc canoane.

Prin canoane se înţeleg, deci, legile bisericeşti obligatorii pentru întreaga Biserică şi cuprinse în Colecţia fundamentală de canoane, încheiată în anul 883 şi apărută sub numele de Nomocanonul în 14 titluri aprobat de Sinodul din Constantinopol, în anul 920. Aceste canoane sunt:

1. Canoanele Sfinţilor Apostoli, în număr de 85.

2. Canoanele Sinoadelor Ecumenice:

  1. 20 canoane ale Sinodului I ecumenic – 325
  2. 7 canoane ale Sinodului II ecumenic – 381
  3. 8 canoane ale Sinodului III ecumenic – 431
  4. 30 canoane ale Sinodului IV ecumenic – 451
  5. 102 canoane ale Sinodului VI Trulan – 691
  6. 22 canoane ale Sinodului VII ecumenic – 787

3. Canoanele Sinoadelor particulare:

  1. 1 canon al Sinodului de la Cartagina – 255-256
  2. 25 canoane ale Sinodului din Ancira – 314
  3. 15 canoane ale Sinodului din Neocezareea – 314-325
  4. 21 canoane ale Sinodului din Gangra – 340
  5. 25 canoane ale Sinodului din Antiohia – 341
  6. 60 canoane ale Sinodului din Laodiceea – 343-348
  7. 21 canoane ale Sinodului din Sardica – 343
  8. 2 canoane ale Sinodului din Constantinopol – 394
  9. 141 canoane ale Sinodului din Cartagina – 419
  10. 17 canoane ale Sinodului I-II din Constantinopol – 861
  11. 3 canoane ale Sinodului din Constantinopol – 879

4. Canoanele Sfinţilor Părinţi:

  1. 4 canoane ale lui Dionisie al Alexandriei
  2. 12 canoane ale lui Grigorie al Neocezareei
  3. 15 canoane ale lui Petru al Alexandriei
  4. 3 canoane ale lui Atanasie al Alexandriei
  5. 92 canoane ale Sfântului Vasile cel Mare
  6. 18 canoane ale lui Timotei al Alexandriei
  7. 1 canon al Sfântului Grigorie Teologul
  8. 1 canon al lui Amfilohie de Iconiu
  9. 8 canoane ale Sfântului Grigorie de Nyssa
  10. 14 canoane ale lui Teofil al Alexandriei
  11. 5 canoane ale lui Ciril al Alexandriei
  12. 1 canon al lui Ghenadie al Constantinopolului
  13. 1 canon al lui Tarasie al Constantinopolului.
Anunțuri