Interpretarea legilor


2. Interpretarea legilor

Pentru ca o lege să poată fi aplicată, trebuie să se arate care este înţelesul adevărat al cuprinsului ei în conformitate cu intenţia şi scopul legislatorului. Adică, o lege trebuie interpretată.

Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor juridice în scopul aplicării lor în cazuri concrete. Aceste metode sunt:

a) Interpretarea gramaticală – presupune cercetarea textului normei ce urmează a fi interpretată, analizând sensul cuvintelor, supunând textul unei analize morfologice şi sintactice, ţinând seama atât de poziţia şi acordul cuvintelor, cât şi de diferitele părţi ale propoziţiei, de legăturile ce există între cuvinte.

b) Interpretarea sistematică – constă în determinarea conţinutului normei juridice prin stabilirea locului pe care îl ocupă în sistemul de drept şi compararea ei cu alte norme din cadrul aceleiaşi instituţii sau ramuri de drept.

c) Interpretarea istorică – constă în examinarea împrejurărilor în care a fost elaborată norma juridică respectivă. Ea presupune cercetarea materialelor care au stat la baza elaborării normei juridice, expunerea de motive şi discuţiile ce s-au purtat pe marginea actului normativ supus interpretării.

d) Interpretarea logică – se bazează pe folosirea legilor logicii formale pentru stabilirea conţinutului normei juridice cu cele trei elemente ale ei: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

e) Interpretarea uzuală – are în vedere practica urmată de autorităţile de drept la aplicarea legii după principiul: “consuetudo est optima legum interpres”.

f) Interpretarea analoagă – este cea prin care prescripţiile legale se pot aplica la cazuri asemănătoare sau înrudite. În cazul că nu se va găsi vreo lege potrivită, atunci se vor aplica principiile generale de drept. Procedura aceasta se numeşte analogie de lege sau analogie juridică.

Ştiinţa care se ocupă cu interpretarea legilor se numeşte ermineutica juridică.

Anunțuri