Formele de interpretare a normelor canonice


9. Formele de interpretare a normelor canonice

Pornind de la subiectul care face interpretarea, precum şi de la forţa obligatorie a acesteia, se pot distinge două forme de interpretare a dreptului canonic: interpretare oficială şi interpretare neoficială.

1. Interpretarea oficială. Este acea interpretare făcută de un organ bisericesc competent împuternicit să facă acte de aplicare a normelor canonice. Când interpretarea are drept obiect o normă canonică generală, ea devine general obligatorie. Acest fel de interpretare o poate face numai organul competent, cu autoritate bisericească supremă, în cazul Bisericii Ortodoxe Române, numai Sfântul Sinod Plenar. În funcţie de sfera obligativităţii ei, interpretarea oficială, poate fi grupată şi ea în: interpretare generală şi interpretare cauzală.

a) Interpretarea generală. Este interpretarea făcută de către un organ bisericesc, care a fost împuternicit să elaboreze norme canonice. Ea se face prin acte normative (canoane) şi are un caracter general obligatoriu. Interpretarea generală poate fi făcută de către organul care a emis normele ce urmează a fi interpretate. În acest caz vorbim despre interpretarea autentică.

b) Când interpretarea oficială intervine cu prilejul soluţionării unor cazuri concrete se numeşte interpretare cauzală, şi are puterea juridică, numai pentru speţa respectivă. Ea se face de obicei de organul de jurisdicţie, forul de judecată, înainte de admiterea actului de aplicare ce se include în acel act.

Interpretarea cauzală dă naştere unei practici a aplicării dreptului canonic. Practica juridică de interpretare cauzală a dreptului canonic nu creează noi norme de drept canonic, nu constituie un izvor de drept canonic în sens propriu-zis, dar, are un rol de transmitere către autoritatea bisericească legislativ deliberativă, a unor semnale izvorâte din viaţa bisericească practică, social religioasă, care se realizează adeseori prin preconizarea unor soluţii de perfecţionare ale legislaţiei bisericeşti. Activitatea de aplicare a dreptului constituie un izvor de inspiraţie, ca material de lucru, de care organul deliberativ legislativ bisericesc este chemat să-l prelucreze, să-l definitiveze. Acesta poate constitui un izvor de drept întregitor al dreptului canonic.

2. Interpretarea neoficială, denumită şi “doctrinară” este interpretarea făcută de către oamenii de ştiinţă, de specialişti, de canonişti, dar şi de credincioşii membrii ai Bisericii. Interpretarea neoficială nu are caracter obligatoriu. Această formă de interpretare este importantă fiindcă oferă organelor bisericeşti competente argumentele ştiinţifice pentru opţiunea care sunt chemate să o facă în rezolvarea unui caz sau altul. Interpretarea făcută de credincioşi, membrii Bisericii, constă în stabilirea înţelesului unor norme canonice de către persoanele interesate, sau implicate în procesul aplicării lor, aceasta nefiind însă unul şi acelaşi lucru cu o părere oarecare a unei persoane despre normele de drept canonic în vigoare.

Anunțuri