Structura normei canonice


3. Structura normei canonice

Structura normei canonice are două aspecte – structura internă şi structura externă. Primul aspect are în vedere structura logico-juridică a normei, iar cel de-al doilea construcţia externă, care este modul ei de exprimare în cadrul unui act normativ, adică structura tehnico-juridică.

Structura logico-juridică – se constată că norma canonică are o organizare logică, indiferent care ar fi formularea ei textuală sau ramura de drept. În mod logic o normă canonică are trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Ipoteza – este acea parte a normei canonice care stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şi categoria subiecţilor la care se referă prevederile dispoziţiei.

Ipotezele pot fi de diferite feluri, în funcţie de gradul de precizie al formulării. Ipotezele care stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei se numesc ipoteze strict determinate. Ipoteza este relativ determinată, atunci când împrejurările de aplicare a dispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi formulate în toate detaliile.

Ipoteza poate fi simplă sau complexă. Este simplă când are în vedere o singură împrejurare în care se aplică dispoziţia; şi complexă atunci când se au în vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziţiei.

Dispoziţia – este acel element al normei canonice care prevede conduita ce trebuie urmată în prezenţa ipotezei date, mai precis, care sunt drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale subiecţilor vizati de norma canonică respectivă.

În funcţie de modul cum este formulată, şi dispoziţia poate fi strict determinată, stabilind categoric şi fără nici o posibilitate de abatere, drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi sau relativ determinată, atunci când se prevăd variante sau limite ale conduitei, urmând ca subiecţii să aleagă una din ele, sau în cadrul acestor limite, conduita dorită.

Dispoziţia este elementul esenţial al normei canonice, deoarece ea prevede conduita ce trebuie urmată, iar lipsa ei ar lipsi de conţinut norma canonică.

Sancţiunea – indică urmările nerespectării dispoziţiei normei canonice. Astfel, se disting: sancţiuni penale, administrative, disciplinare şi civile, care la rândul lor se subdivid după gravitatea acestora, în cadrul fiecărei categorii în parte.

După gradul de determinare şi sancţiunile pot fi de mai multe feluri: absolut-determinate, relativ-determinate, alternative şi cumulative. Sancţiunile absolut determinate sunt acelea unde sancţiunea este precis stabilită şi nu încape nici o altă interpretare sau deviere de la ea. Sancţiunile relativ-determinate sunt acelea care se pot stabili în mod concret dintr-un cadru mai larg. Sancţiunile alternative sunt acele sancţiuni unde cel care le aplică are de ales între mai multe sancţiuni. Sancţiunile cumulative sunt acele sancţiuni în cadrul cărora organul de aplicare trebuie să aplice două sau mai multe sancţiuni.

Structura externă sau tehnico-juridică  a normei canonice este organizarea şi formularea normei canonice în articole, paragrafe, aliniate, capete, glave, etc. Ea se referă la forma de exprimare a normei canonice. În formularea exterioară a canoanelor, normele canonice nu sunt exprimate ca atare cu toate elementele lor structurale. Pentru aplicarea corectă a normei canonice se cere însă a cunoaşte toate aceste elemente structurale: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ele, dacă nu se găsesc în acelaşi canon, se pot găsi în canoanele elaborate de acelaşi sinod sau în alte canoane la care se face referire sau care pot fi subînţelese.

Anunțuri