Stiintele auxiliare ale Dreptului bisericesc


3. Stiintele auxiliare ale Dreptului bisericesc

Dreptul bisericesc este o disciplină teologică dar şi juridică. Pentru teologie, dreptul bisericesc se înscrie în ansamblul ştiinţelor teologice, iar pentru jurişti, dreptul bisericesc face legătura dintre teologie şi jurisprudenţă, fiind privit ca o disciplină care a influenţat într-un moment dat jurisprudenţa civilă. Din aceste motive, dreptul bisericesc are discipline înrudite atât în teologie, cât şi în dreptul general.

a) Din teologie trebuie să amintim: Dogmatica, care a ajutat dreptul la fixarea învăţăturii de credinţă corectă;   Teologia morală  deoarece multe dintre preceptele dreptului bisericesc au o valoare morală. Totuşi între drept şi morală există asemănări şi deosebiri.

Morala şi normele morale

 Morala reprezinză un ansamblu de idei, precepte reguli cu privire la bine şi la rău, corect şi incorect, just şi injust. Morala, ca sistem raţional de norme pentru propria conduită, se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a fiecărui individ în comportamentul său, mobilul regulii morale fiind datoria internă a persoanei, în primul rând, faţă de sine însuşi.

Preceptele şi normele morale călăuzesc conduita oamenilor care-şi raportează astfel comportarea la valorile morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. Normele morale sunt dotate cu sancţiuni de aceeaşi natură. Aceste sancţiuni pot fi exterioare subiectului şi anume o reacţie a mediului social (a colectivităţii) faţă de fapta imorală şi în acest caz avem de-a face cu forme diferite de manifestare a oprobiului public, sau pot fi interioare, din sfera conştiinţei subiectului, acestea fiind cele mai puternice şi eficiente sub forma de regrete, păreri de rău, mustrări de cuget sau scrupule de conştiinţă.

Vechimea moralei este tot atât de mare pe cât este şi societatea. Ea a jucat şi continuă să joace un rol deosebit de important în reglementarea relaţiilor sociale şi asigurarea ordinii sociale. Având ca valori fundamentale principiile binelui, dreptăţii, justiţiei, adevărului – valori aidoma apărate şi promovate şi de drept -, de la bun început s-a pus problema analizei raportului dintre drept şi morală, a asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. În perioada antică până în cea medievală, în general în multe privinţe, normele morale erau confundate cu normele juridice. Încă din antichitate gândirea juridică a fost preocupată de raportul dintre drept-morală. Dacă în Grecia antică nu se făcea o distincţie bine precizată între cele două categorii de norme sociale doctrina juridică romană, preocupată de perfecţionarea sistemului juridic, a făcut paşi sensibili în direcţia conceperii dreptului, independent de morală. Germanul Thomasius (1655-1728) a separat pentru prima dată, dreptul de morală, din punct de vedere teoretic. Apoi, problema s-a aflat şi continuă şi azi să se afle în atenţia diferiţilor filosofi şi teoreticieni. Kant şi-a adus contribuţia deosebită la această analiză, relevând caracterul absolut, apriori al legii morale, relevată de raţiunea practică în forma imperativului categoric. În dezvoltarea acestei teme – considerată de Jhering „Capul Horn” al filosofiei dreptului, au apărut teze dintre cele mai diverse, mergând de la identificarea naturii normelor juridice şi morale (G. Ripert), până la considerarea că ştiinţa dreptului, ca „teorie pură” a dreptului (H. Kelsen), trebuie să facă abstracţie de influenţa moralei ca şi a politicii şi altor factori extrajuridici asupra dreptului.

În fapt, quasitotalitatea juriştilor este de părere că între drept şi morală există o corelaţie organică, foarte strânsă, fiecare păstrându-şi însă identitatea.

Care sunt asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală? Fără îndoială că atât dreptul cât şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită. Spre deosebire de drept, normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Ele se pot deosebi, bunăoară, în anumite privinţe, în funcţie de natura grupului social, a colectivităţii naţionale, sociale, religioase în care se manifestă. În etape istorice diferite sau chiar în aceeaşi epocă la clase, categorii sociale sau profesionale diferite există şi valori morale diferite, uneori chiar opuse. Dreptul în schimb, prin natura sa este şi trebuie să fie unitar asigurând o ordine juridică în societate, într-o ţară dată.

Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor, pe când nornele de drept, cu excepţia cutumei juridice, sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate. Este de notat legătura strânsă între normele de morală şi religie. Practic, fiecare religie a determinat formarea un ei morale, sacralizând preceptele etice şi unele instituţii sociale, în special cele privitoare la viaţa de familie. Dezvoltarea dreptului a dus, treptat, la desacralizarea şi laicizarea instituţiilor, procesul fiind însă diferenţiat de la o religie la alta. Şi astăzi unele sisteme de drept, cum este cel islamic bunăoară, sunt puternic influenţate de morala religioasă. (Coranul este atât „cartea sfântă” cât şi „codul” popoarelor islamice).

Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea este foarte mare, pentru că în vreme ce normele de drept pot să fie asigurate prin forţa coercitivă a statului, normele morale au ca sancţiune oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă. Aceasta nu înseamnă că sancţiunile morale sunt fără valoare. Eficienţa lor depinde de profilul moral al persoanei respective, care resimte mai profund sau mai puţin profund şi, deci, cu eficienţă mai mare sau mai redusă această sancţiune.

Legătura strânsă deloc de neglijat, între cele două fenomene analizate decurge şi din împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală cât şi juridică. De exemplu, normele penale care cer persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de viaţa, demnitatea, proprietatea altora, sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa logică, raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea morală.

In general sfera de acţiune şi cuprindere a moralei este mai extinsă – dar reglementarea mai puţin corectă – decât a dreptului. Acest fapt nu justifică unele păreri, care au existat în teoria dreptului şi în filosofia juridică, potrivit cărora „dreptul n-ar fi altceva decât un minim de morală”, necesară în societate.

Din punct de vedere teologic, asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală sunt următoarele:

 

Asemănări:

  • ambele pleacă de la Dumnezeu;

  • ambele presupun o autoritate superioară şi cer supunere faţă de ea, după cum se arată la Romani 13:16: “Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite”.

  • ambele presupun ascultare, norme şi pedepse;

Deosebiri:  

  • morala reglementează mai întâi raportul omului cu Dumnezeu, pe când dreptul reglementează numai raportul dintre oameni;

  • morala reglementează mai întâi viaţa intimă spirituală a omului şi după aceea acţiunile văzute ale omului, pe când dreptul reglementează numai acţiunile externe după principiul latin: “de internis non judicat praetor”;

  • normele moralei sunt neschimbătoare, pe când normele dreptului pozitiv pot fi supuse schimbării;

  • morala nu admite ca mijloc de rezolvare forţa fizică, pe când dreptul chiar o stimulează.

Vechiul şi Noul Testament: – prin rolul pe care l-a jucat studiul ambelor Testamente la formarea conceptului de lege;

Istoria Bisericii Universale: – deoarece toate sinoadele ecumenice, locale, ale Sfinţilor Părinţi, precum şi cele endemice sunt cuprinse în cadrul izvoarelor dreptului bisericesc.

b) Din cadrul disciplinelor juridice notăm: Filosofia dreptului, care ne familiarizează cu cele mai înalte principii de drept; Dreptul roman, Dreptul mozaic, Dreptul bizantin, precum şi dreptul tuturor statelor în care s-au codificat multe legi privitoare la Biserică; alături de alte discipline din domeniul istorie, cum sunt: Heraldica, Sfragistica, Diplomatica, Numismatica, precum şi dreptul civil şi cel procesual civil precum şi dreptul penal şi cel procesual penal.

Dreptul canonic ca studiu juridic are însă un specific aparte şi se deosebeşte de dreptul secular, atât prin ideologie sau concepţie de drept, cât şi prin obiectul, conţinutul, scopul şi mijloacele pe care le întrebuinţează în vederea realizării rostului său.

Cu privire la ideologie s-au concepţia despre drept, există numeroase deosebiri între Dreptul canonic şi cel secular. Învăţătura sau concepţia creştină despre drept, nu poate ignora însă cauzele obiective, care au determinat apariţia dreptului în viaţa socială, în general şi în viaţa Bisericii, ca societate religioasă în special. În cadrul învăţăturii creştine despre drept, poziţia ideologică a Bisericii Ortodoxe sau învăţătura ei despre drept se deosebeşte în multe privinţe de cea a altor confesiuni creştine. Aşa de exemplu, putem spune că învăţătura Bisericii Ortodoxe despre drept se deosebeşte de aceea a Bisericii Romano-Catolice, prin felul în care priveşte originea dreptului în legătură cu consecinţele păcatului originar şi cu condiţiile sociale obiective care determină apariţia lui, şi apoi prin felul în care situează valoarea însăşi a dreptului în raport cu celelalte valori diriguitoare ale vieţii.

Astfel, în Biserica Ortodoxă, deşi dreptul este considerat ca o apariţie posterioară căderii în păcat, totuşi prin aceasta nu se susţine că dreptului trebuie să i se găsească numaidecât o cauzalitate directă în păcat şi că ar putea fi socotit ca fiind o formă a păcatului, cum susţin teologii romano-catolici, ci doar că dreptul constituie o necesitate a stării de după căderea în păcat, un mijloc pe care, în noile condiţii care au apărut la un moment dat în istorie, şi le-au creat oamenii pentru a le servi ca pârghie pentru dezvoltarea lor. De asemenea, spre deosebire de teologia romano-catolică care în mod practic situează dreptul în fruntea valorilor, sau cel puţin deasupra binelui, teologia ortodoxă nu subordonează dreptului nici una dintre valorile pe care le acceptă în sistemul său de gândire.

Cu privire la obiect – care în dreptul canonic constă în ordinea canonică sau starea de echilibru realizată prin norme canonice, pe baza credinţei religioase creştine, între relaţiile care se stabilesc între credincioşi – dreptul canonic se deosebeşte de dreptul secular prin faptul că acesta, deşi are în principal în vedere numai revelaţiile stabilite pe baza credinţei religioase, nu ignoră nici relaţiile nereligioase, considerându-le ca stând pe al doilea plan, pe când dreptul secular se ocupă numai tangenţial de relaţiile de natură juridică determinate de credinţele religioase ale oamenilor, şi anume: în capitolele restrânse ale acestuia, în care se tratează despre raporturile dintre societatea civilă şi dintre societăţile religioase sau culte.

Cu privire la conţinutul lor, deosebirea dintre dreptul canonic şi cel secular este aceea impusă de obiectul propriu al fiecăruia. Conţinutul dreptului canonic nu este numai juridic, ci şi teologic şi anume în mod preponderent teologic, pe când conţinutul dreptului secular este lipsit de elementele religioase.

Cu privire la mijloacele pe care le întrebuinţează, dreptul canonic se deosebeşte de cel secular, prin faptul că dreptul canonic, ca drept religios nu întrebuinţează mijloace coercitive, fizice şi nici mijloace privative de libertate, adică nimic din ceea ce se poate socoti ca intervenţie a forţei fizice în scopul aplicării unei legi sau a executării unei pedepse pe seama celor care se abat de la norma de drept; ci foloseşte numai mijloace de natură religioasă şi morală. Faptul că uneori se face uz în Biserică şi de mijloace materiale, când pe cale de epitimii se impun anumite jertfe materiale, contribuţii sau renunţări, acestea nu schimbă caracterul moral şi religios al mijloacelor de care se foloseşte Biserica, fiindcă elementul material intervine şi urmăreşte numai constrângerea morală, iar nu constrângerea fizică a credincioşilor.

Cu privire la scopul deosebit pe care-l urmăreşte dreptul secular pe de o parte, şi dreptul canonic pe de alta, dreptul secular care ca scop circumscris la condiţiile imanente ale vieţii, servind ca un mijloc pentru asigurarea unei cât mai bune stări pe seama oamenilor şi a unui cât mai mare progres, pe când dreptul canonic are un scop subordonat scopului general al Bisericii, adică scopului mântuirii şi astfel dreptul canonic serveşte ca un instrument sau ca unul din mijloacele de care Biserica se serveşte în scopul asigurării mântuirii credincioşilor.

Anunțuri