Dreptul in gandirea scriitorilor bisericesti si a Sfintilor Parinti


c) Dreptul in gandirea scriitorilor bisericesti si a Sfintilor Parinti

Dintre Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti care s-au ocupat de problema dreptului, căutând s-o lămurească şi să o încadreze în concepţia creştină despre viaţă, amintim pe Iustin Martirul şi Filosoful, Irineu şi Tertulian.

1. Iustin Martirul şi Filosoful dă dreptului un înţeles mai larg şi mai pozitiv decât alţii dintre juriştii laici, definindu-l astfel: “Tot ceea ce întotdeauna şi pretutindeni s-a socotit a fi just, şi tot ceea ce s-a prezentat întregului neam omenesc ca dreptate sau ca fiind un lucru drept”. Această definiţie aminteşte de definiţie pe care Vicenţiu de Lerin a dat-o Sfintei Tradiţii prin celebra formulă: “Quod semper, quod ubique, qoud ad omnibus creditus est”.

El socoteşte drept măsura principală şi hotărâtoare pentru identificarea dreptului, conştiinţa omenirii întregi, exprimată prin ceea ce întotdeauna, pretutindeni şi de către toţi oamenii s-a socotit a fi adevărat.

Iustin Martirul reprezintă şi teza dreptului natural, dar consideră acest drept ca întemeiat pe voinţa lui Dumnezeu care se manifestă, fie în mod expres, fie prin revelaţii naturale. El face apoi unele deosebiri şi în ceea ce priveşte dreptatea declarând că aceasta ar fi de două feluri: una faţă de Dumnezeu, şi alta faţă de oameni. Cea dintâi ar fi dreptul sau dreptatea desăvârşită care ar consta din normele prin care se reglementează raporturile oamenilor cu Dumnezeu; iar cea dea doua ar consta din normele care reglementează doar raporturile dintre oameni.

Această distincţie este însă artificială şi exagerată atunci când este vorba de dreptul propriu-zis, întrucât raporturile oamenilor cu Dumnezeu nu pot fi cuprinse de legile de drept. Căci într-adevăr poate intra oare Dumnezeu într-un raport de drept cu oamenii? Putem oare coborî pe Dumnezeu până la a-L subordona legii de drept? Poate oare încheia omul un contract de drept cu Dumnezeu? Este evident că nici un cod de lege nu poate fi socotit ca supunându-l în legătură cu Dumnezeu.

Prin urmare, dacă este vorba de un drept sau de o dreptate desăvârşită, în raporturile dintre om şi Dumnezeu, acela nu poate fi conceput nici într-un caz ca angajându-L sau supunându-L pe Dumnezeu nici unui fel de norme fie religioase, morale sau juridice, şi deci un raport de dreptate desăvârşită a omului faţă de Dumnezeu trebuie imaginat numai cu privire la starea şi atitudinea omului faţă de poruncile lui Dumnezeu. Revenind la raporturile de drept sau de dreptate determinate de relaţiile dintre oameni, vom spune că acestea singure pot fi considerate ca raporturi de drept.

2. Irineu atinge două probleme în legătură cu dreptul şi anume:

  1. problema naturii dreptului
  2. problema originii dreptului în legătură cu originea păcatului.

a) Referitor la problema naturii dreptului el o pune în legătură cu atitudinea ereticului Marcion, care susţine că sunt două principii divine distincte: unul bun şi altul drept care este în acelaşi timp şi rău. Deci ar rezulta că din natura dreptului ar ţine într-o măsură oarecare şi răul nu numai binele. Irineu susţine că dreptul nu poate fi socotit rău decât numai atunci când nu este în conformitate cu binele, căci zice el, dreptul este în mod necesar un lucru bun, sau un bun.

b) Problema originii dreptului pe care o pune în legătură cu păcatul, Irineu o atinge, dar fără a o soluţiona, adică fără a arăta precis în ce raport se găseşte dreptul cu păcatul. El nu spune dacă legea de drept a apărut înaintea păcatului sau ca urmare a păcatului. Totuşi, în felul în care pune problema, rezultă că a adoptat mai degrabă teza despre existenţa dreptului înaintea păcatului, după textul Sfântului Apostol Pavel: “Prin lege am cunoscut păcatul” (Romani 7:7). Reamintim însă că aici nu este vorba de vreo lege de drept, ci este vorba de acea poruncă de lege cu caracter deosebit, pe care a dat-o Dumnezeu primei perechi de oameni.

Rezultă deci că teza lui Irineu despre prioritatea în timp a legii de drept faţă de păcat este neîntemeiată, după cum de altfel arată şi ceilalţi gânditori creştini, care socotesc legea sau porunca dumnezeiască din Eden ca neavând nici o legătură cu legea juridică sau cu dreptul în general.

3. Tertulian. În dreptul roman, Tertulian este socotit printre marii maieştrii ai ştiinţei juridice, atât în ce priveşte principiile, cât şi în ce priveşte practica juridică.

Din gândirea juridică a lui Tertulian ne vom ocupa numai de câteva principii din care se poate vedea felul în care a conceput natura dreptului şi rostul lui în viaîa omenească.

Cel mai caracteristic lucru pentru concepţia lui Tertulian despre drept este că el consideră dreptul ca rezidând în echitate, ceea ce înseamnă că orice lege de drept trebuie să poată suporta aprecierea prin acest criteriu constant al echităţii. Echitatea reprezintă un fel de simetrie, iar nicidecum o egalitate a lucrurilor. În acest sens înţeleasă, ea poate fi privită cu aplicare la relaţiile şi actele cu caracter juridic ale oamenilor, adică o stare de raporturi echilibrate realizată prin măsurarea acestora, servindu-ne în acest sens de echitabil, iar nu de drept. Cu alte cuvinte, dreptul şi starea de dreptate se reazămă pe echitate, iar echitatea însăşi pe simetrie, ca în cele din urmă, de natura dreptului să ţină în mod necesar echitatea ca mijloc de identificare şi aplicare a dreptului şi simetria ca stare realizată prin echitate.

Origen acceptă vechea definiţie a dreptăţii ca o virtute prin care i se dă fiecăruia ceea ce este al său sau ceea ce i se cuvine, dar adaugă în plus că această dreptate nu poate fi bine înţeleasă decât raportând-o la injustiţie sau la nedreptate.

Sfântul Atanasie cel Mare defineşte dreptatea ca fiind virtutea care dă fiecăruia ceea ce este al său şi a cărei măsură superioară este adevărul.

Sfântul Vasile cel Mare defineşte dreptatea ca virtutea prin care se dă după vrednicie fiecăruia ce este al său, din care consistă împărţirea după egalitate. Dreptatea şi dreptul sunt contrare răului, dar conforme adevărului, iar forma lor adevărată este Însuşi Iisus Hristos.

Sfântul Grigorie de Nazianz socoteşte  dreptul şi dreptatea ca rezidând în egalitatea şi în distribuirea echitabilă a bunurilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur face distincţie între dreptatea oamenilor care se reduce la cugetul omenesc şi la dreptatea divină.

Sfântul Maxim Mărturisitorul defineşte dreptatea ca virtute dependentă de adevăr prin care se dă fiecăruia ceea ce este al său după vrednicie şi în mod egal, relevând în acelaşi timp şi caracterul social al dreptului sau al dreptăţii, pe care o numeşte virtutea care tinde spre binele comun sau spre folosul comunităţii.

Sfântul Ambrozie defineşte dreptul cu raportare la adevăr şi la voinţa lui Dumnezeu, relevând rostul social al dreptăţii care constă în realizarea unui echilibru prin echitate.

Fericitul Augustin raportează dreptul la bine, la adevăr şi la Dumnezeu, arătând că numai în felul acesta trebuie înţeles conţinutul şi rostul dreptului şi al dreptăţii, care constă în a da fiecăruia ceea ce este al său.

Raportând dreptul la idei sau noţiuni superioare s-a constatat că dreptul este socotit ca o valoare dependentă de bine, de adevăr, de sfinţenie. Raportând dreptul la anumite calităţi şi nevoi ale vieţii sociale s-a constatat că el este socotit ca având în primul rând un rost social sau ca reglementând relaţii sociale potrivit unor reguli care fac posibilă convieţuirea socială, reguli cuprinse în ceea ce se numeşte echitate.

Anunțuri