Biserica sub imperiul dreptului


2. Biserica sub imperiul dreptului

Din cauza folosirii inevitabile de către creştini şi de către comunităţi a normelor juridice în diversele relaţii care nu puteau fi reglementate altfel, dreptul era prezent în viaţa Bisericii, însă ca un scop străin sau ca un element eterogen. El reprezenta una din formele şi din mijloacele puterii de stat. şi precum Biserica adoptase atitudinea de supunere loială faţă de stat, tot la fel ea a acceptat, în cadrul aceleiaşi atitudini şi folosirea de către membrii săi a normelor juridice.

Convinsă cu timpul că, pentru păstrarea unei cât mai bune rânduieli în relaţiile dintre credincioşi, ca şi dintre aceştia şi autoritatea bisericească, normele de drept pot fi folosite fără a altera natura lucrării bisericeşti şi fără ai prejudicia misiunea, Biserica şi-a însuşit, în mod treptat, printr-un proces care a durat două sau trei veacuri, o sumă de principii şi norme ale dreptului roman, cărora le-a dat o expresie religios-creştină.

Adăugând apoi, pe lângă considerentul de utilitate pentru viaţa sa proprie, a normelor juridice, încă şi pe acela de necesitate, Biserica a trecut şi la elaborarea de norme juridice proprii, ţinând seama bineînţeles de natura şi de rostul său aparte.

Legislaţia canonică a Bisericii elaborată în secolul IV şi V include în sine două mari categorii de norme juridice diferite şi anume:

  1. În primul rând, norme ale dreptului roman, transpuse în limbajul religios-creştin.
  2. Norme proprii, elaborate independent de principiile şi de normele dreptului roman, dar totuşi după modelul acestora.

Prin această legislaţie canonică din veacurile IV şi V Biserica intră sub imperiul dreptului, încât normele ei juridice apar, alături de normele dogmatice, ca a doua pârghie a existenţei sale, sau ca al doilea element constitutiv esenţial al vieţii Bisericii. Cu epoca lui Justinian începe o a treia etapă în dezvoltarea dreptului bisericesc care este aceea pe care o reprezintă colecţiile numite nomocanoane. Se înţelege că în cuprinsul legislaţiei canonice a Bisericii au intrat o mulţime de norme şi după secolul X şi că îmbogăţirea şi primenirea acestor norme a fost şi este posibilă până în zilele noastre.

Concluzii. Dreptul bisericesc – reprezentat de normele canonice, nomocanonice şi cutumiare, de care s-a servit şi se serveşte Biserica în organizarea şi conducerea sa – ne dă posibilitatea ca prin cunoaşterea lui să pătrundem într-un domeniu a dezvoltării istorice a societăţii româneşti ca şi a dezvoltării istorice a statelor şi a Bisericii.

Anunțuri