Biserica in afara dreptului


1. Biserica in afara dreptului

Odată cu întemeierea Bisericii s-a procedat la abolirea legilor Vechiului Testament care reprezentau o codificare a dreptului mozaic cu dezvoltările lui ulterioare. În Noul Testament, nici Mântuitorul, nici Sfinţii Apostoli nu introduc legi cu caracter juridic ci numai norme religioase şi morale. Odată întemeiată şi înzestrată cu toate mijloacele necesare pentru a-şi putea îndeplinii rostul său mântuitor – mijloace între care nu intrau şi norme juridice – Biserica şi-a desfăşurat lucrarea sa religioasă şi morală, fără a folosi norme juridice şi fără a simţi nevoia să recurgă la acestea. Astfel fiind, Biserica a început prin a exista şi a-şi îndeplini lucrarea sa mântuitoare, în afara dreptului adică în afara razei de acţiune a normelor juridice. Se pune întrebarea: cât timp a putut să rămână însă Biserica în afara dreptului?

Istoria bisericească ne arată, că până în secolul al III-lea, Biserica a putut să existe fără folosirea normelor de drept şi că acestea îşi afirmă o prezenţă tot mai vie în viaţa Bisericii abia de prin veacul al IV-lea, după ce Biserica a stabilit o strânsă colaborare cu statul. Cu toată lipsa lui dintre mijloacele esenţiale pentru misiunea Bisericii, însăşi plasarea Bisericii într-o epocă istorică şi în nişte condiţii istorice în care ea a fost obligată de o vreme să recurgă la normele juridice, arată că dreptul nu a fost socotit de către întemeietorii Bisericii ca un lucru atât de străin de misiunea Bisericii încât să fie exclusă şi chiar imposibilă folosirea lui de către Biserică, atunci când aceasta ar deveni necesar. Potrivit cu natura şi rostul său dreptul trebuia considerat ca un element asemănător cu mijloacele tehnice pe care le creează viaţa omenească.

Anunțuri