Dreptul bisericesc ca stiinta


1. Dreptul bisericesc ca stiinta

Printre primele cerinte ale studierii oricarei stiinte se impun definirea sa ca atare, precizarea obiectului sau propriu si a metodei de cercetare, determinarea locului sau in sistemul general al stiintelor, evidentierea relatiei sale cu alte stiinte si a diferentierii fata de acestea.

Fiecare stiinta are un obiect (domeniu) propriu de preocupare si studiu si o metoda de cercetare unui anumit domeniu al realitatii duce la acumularea unor date, fapte si cunostinte ample si veridice, acestea sunt reunite pe baza descoperirii unor legitati (principii) fundamentale, intr-un sistem de notiuni, intr-o teorie inchegata, constituindu-se ca stiinta.

a) Ce se intelege prin stiinta?
Asadar, ca definitie generala, stiinta constituie un ansamblu sistematic de cunostinte teoretice veridice despre realitatea obiectiva si subiectiva – natura, societate, gandire – format de-a lungul istoriei si care se dezvolta continuu pe baza practicii sociale. Totalitatea stiintelor si disciplinelor stiintifice alcatuiesc ceea ce se numeste sistemul general al stiintelor.

Cunoscand definitia stiintei in general si vazand elementele definitorii care caracterizeaza orice stiinta putem proceda la analizarea si prezentarea teoriei generale a dreptului ca stiinta in general, precum si a teoriei dreptului bisericesc ca stiinta in special.

b) Ce este Dreptul?
Dreptul, il putem defini ca fiind sistemul normelor de conduita, elaborate sau recunoscute de puterea de stat care orienteaza comportamentul uman in conformitate cu valorile sociale ale societatii respective stabilind drepturi si obligatii juridice a caror respectare obligatorie este asigurata, la nevoie, de forta coercitiva a puterii publice (de stat).

Dreptul, normele juridice chemate sa ordoneze si sa orienteze comportamentul uman, au constituit din cele mai vechi timpuri obiectul de reflectie, analiza si cercetare pentru gandirea umana. Studierea dreptului ca demers filosofic a intrat in campul de preocupari al celor mai remarcabili ganditori de-a lungul istoriei, a diferitelor curente de idei si scoli, fiecare din ele aducand unele contributii la elucidarea diferitelor aspecte ale acestui fenomen complex. In antichitate, Platon, Aristotel, scoala stoica, Sfintii Parinti, apoi in epoca medievala, in perioada reformei si a revolutiilor burgheze, Toma d’Aquino, Hugo Gratius, Jean Bodin, John Looke, Montesquieu, J.J. Rosseau, Kant, Hegel si numerosi alti filosofi si moralisti au elaborat idei de mare valoare privind explicarea si intelegerea naturii si menirii dreptului. Concomitent demersului filosofic a inceput studierea si cercetarea dreptului de catre juristii chemati sa contribuie prin consultatiile si raspunsurile lor la dezvoltarea si aplicarea sa. S-au remarcat in mod deosebit, pe langa Cicero, jurisconsultii romani Gaius, Ulpian, Papinian, Modestin si altii, iar in perioada medievala glosatorii ca: Irnerius, elevii si urmasii sai, care prin studiile lor au contribuit la renasterea dreptului roman, in numeroase scoli juridice din Italia, raspandite apoi in alte tari ca Franta, Anglia, Germania s.a..

Dreptul este inainte de toate o regula de conduita in raporturile dintre oameni. Specificul cel mai elocvent al dreptului ca fenomen social il constituie caracterul lui normativ sau normativitatea juridica. Existenta dreptului, realitatea sa este data, pana la urma, de necesitatea stabilirii unor reguli sociale, a unor norme de conduita obligatorii. Dreptul apare ca un instrument pentru statornicirea in societate a unor reguli in conformitate cu anumite valori sociale. Ele se manifesta ca un ansamblu unitarsistematic de reguli de conduita editate de puterea de stat sau aparute in alta forma (ca obiceiul, de pilda) a caror respectare obligatorie este asigurata, la nevoie, prin forta coercitiva a statului.

Normativitatea juridica are un caracter imperativ. Ea stabileste nu ceea ce este ci ceea ce trebuie sa fie, asa-numitul raport dintre a fi (sein) si a trebuie (sole). Spre deosebire de legile stiintei bunaoara, care constata si formuleaza anumite axiome, principii sau postulate pe baza descoperirii legitatilor obiective de existenta a fenomenelor, dreptul, legile juridice stabilesc ceea ce trebuie sa faca oamenii, adica ce conduita sa aiba in anumite imprejurari.

Obligativitatea dreptului, imperativul juridic spre deosebire de cel moral este asigurat prin sanctiunile prevazute a se aplica la nevoie cu ajutorul fortei coercitive a puterii publice. Obligativitatea dreptului este atat de puternica incat nimeni nu poate ignora normele de drept sub pretextul necunoasterii lor. „Nemo ceusetur, ignorare legem” (Nimeni nu are voie sa nu cunoasca legea) este un adagiu principal formulat inca in dreptul roman, a carui consecinta este ca necunoasterea legii nu poate fi o scuza pentru absolvirea de raspundere si de sanctiune in cazul violarii dreptului.

Pentru intelegerea si descifrarea mai profunda a conceptului dreptului este necesar sa vedem care este continutul si forma dreptului. Vorbind de continut ne raportam la doua planuri si anume, continutul normativ si continutul social. COntinutul normativ releva insasi conduita sau comportamentul prescris de normele juridice, adica ce drepturi si ce obligatii concrete au oamenii in anumite imprejurari. Continutul social al dreptului este dat de scopul, de vointa si interesele pe care dreptul le exprima si le consacra.

In ce priveste forma dreptului, aceasta are in vedere modul de exprimare a normelor juridice. Se disting forma interna data de exprimarea sa in ramuri si institutii juridice si forma externa, data de felul cum sunt exprimate normale juridice.

Anunțuri