Originea ritualului principal al Vecerniei. Descrieri vechi ale Vecerniei


Originea ritualului principal al Vecerniei. Descrieri vechi ale Vecerniei

 

Obiectul de a sfinti seara printr-o rugaciune sau slujba speciala exista la evrei. Esentialul acestuia il constituia ritul aprinderii si asezarii sfesnicului cu lumini, in fata caruia arhiereul aprindea tamaie si care apoi trebuia sa arda toata noaptea “inaintea Domnului”, adica in fataperdelei din Cortul marturiei (vezi Iesirea 30:6-8 si Levitic 24:14). Ritul acesta a trecut si in viata religioasa a primelor generatii crestine, alcatuite in cea mai mare parte din fosti evrei, el capatand o semnificatie noua, crestina: lumina “lina” a sfesnicului aprins la vreme de seara le aducea aminte crestinilor despre “Cuvantul (care) era lumina cea adevarata si Care, venind in lume, lumineaza pe tot omul” (Ioan 1:19). Inca din veacul al doilea, Tertulian aminteste despre obiceiul aprinderii sfesnicului la adunarile de seara pentru rugaciune, in desfasurarea carora domnea inca improvizatia. Curand insa s-a constituit un ritual intrebuintat peste tot, in cadrul caruia rugaciunea principala, care insotea ritul aprinderii sfesnicului de seara, avea ca tema predominanta exprimarea multumirii pentru lumina naturala a zilei si pentru cea spirituala adusa de mantuitorul. De o astfel de “multumire de seara” (επιλμυχνιος ευχαρτια) aminteste atat Sfantul Grigore de nisa, in Viata Sfintei Macrina, cat si Sfantul Vasile cel Mare, care vorbeste de obligatia crestinilor de a aduce lui Dumnezeu lauda de multumire la sfarsitul zilei, prin cantarea imnului “Lumina lina…”, din care el citeaza un scurt fragment. Cam in aceeasi vreme, in Apus, Fericitul Ieronim o indemna pe una din corespondentele sale ca, “aprinzand sfesnicul, sa aduca jertfa de seara”.

Cea dintai scriere a ritualului rugaciunii de seara o gasim in asa-numita Randuiala bisericeasca egipteana, care este o prelucarare a lucrarii Traditia apostolica, a lui Ipolit Romanul din secolul III (Cap. 25).

Un ritual asemanator ne transmite si un alt document, similar, din aceeasi grupa a “Randuielilor bisericesti”, si anume Testamentum Domini (cart. II, cap. 11).

Mai amanuntit ni se descrie randuiala slujbei de seara in al treilea document, din aceeasi categorie cu cele dinainte, adica in Constitutiile apostolice (Asezamintele Sfintilor Apostoli) din secolele IV-V.

Informatii interesante despre felul cum se savarsea slujba de seara la Ierusalim, mai ales in Saptamana Patimilor, slujba care se prezenta multe analogii cu cea descrisa pana aici, ne da, prin anii 380-385, pelerina apuseana Etheria sau Egeria (alias Silvia), in insemnarile ei de calatorie la Locurile Sfinte.

Din informatiile date de aceste izvoare, vedem ca in a doua jumatate a secolului IV se fixase deja o randuiala a slujbei de seara, cu ritul originar si central al aprinderii luminilor, cu rugaciuni si cantari de imne si de psalmi (antifoane), care erau in general intrebuintate in tot Rasaritul crestin; la aceasta randuiala facea aluzie si sinodul din Laodiceea (can. 18).

In jurul anului 600, calugarul Ion Moshos si Sofronie (viitorul patriarh al Ierusalimului), vizitandu-l pe staretul Nil al Manastirii Sinai, asista acolo la slujba unei vecernii de sambata seara, ep care ei o descriu. Ea cuprindea, intre altele: Psalmul 1 (“Fericit barbatul…”), Psalmul 140(“Doamne, strigat-am catre Tine…”), imnul “Lumina lina…”, rugaciunea “Invredniceste-ne, Doamne…” si rugaciunea lui Simeon (“Acum slobozeste…”).

Catre sfarsitul secolului VII, Sinodul trulan (692) vorbeste, in canonul 90, despre intrarea preotilor in altar (vohodul de astazi), la Vecernia de sambata seara si duminica seara.

Cele mai vechi manuscrise de carti liturgice care se pastreaza (ca de ex. Codicele-Evhologhiu Barberini grec 336 din Biblioteca Vaticanului, secolele VIII-IX) ne transmit textul rugaciunilor citite astazi de preot in timpul Vecerniei, iar manuscrise din secolul X inainte ne dau si alte amanunte din randuiala Vecerniei de odinioara, cu variatiile ei de timp si loc.

Pe la inceputul secolului XV, Simeon al Tesalonicului ne da cea dintai descriere amanuntita si explicare a Vecerniei din timpul sau, care era absolut identica cu cea de azi, atat pentru zilele de rand, cat si pentru cele de sarbatoare. In afara de vecernia obisnuita, Simeon a mai descris si o randuiala mai dezvoltata, a Vecerniei cu cantari (ασματικος εσπεριωος), care se facea mai mult la manastiri si catedrale, in ajunul duminicilor si al sarbatorilor mari, fiind combinata cu Litia, cala Privegherea manastireasca de azi. Ea urma schema obisnuita a Vecerniei, dar avea in plus unele antifoane, adica grupe de psalmi cantati antifonic.

Chiar de pe vremea arhiepiscopului Simeon acest gen de Vecernie solemna iesise din uz peste tot, din cauza lungimii ei excesive si a lipsei de cantareti buni.

La uniformizarea randuielii Vecerniei, adica la fixarea ei in forma pe care o are azi, a contribuit si aparitia cartilor liturgice tiparite (Ceaslovul, Evhologhiul si Tipicul), de la sfarsitul secolului XV inainte.

Anunțuri