Filocalia sfintelor nevointe ale desavirsirii 1 – Viaţa şi scrierile Sfântului Antonie cel Mare


Viaţa şi scrierile Sfântului Antonie cel Mare

Sfântul Antonie a fost cel dintâi monah care s-a retras în pustie, fiind urmat de mai mulţi ucenici. Viaţa lui, care a umplut de uimire lumea din acea vreme, a fost descrisă de Sfântul Atanasie,patriarhul Alexandriei.
Născut într-un sat din Egiptul de Mijloc, după moartea părinţilor săi, ţărani cu bună stare, Antonie s-a hotărât, pe la vârsta de 18–20 de ani, să vândă tot ce moştenise, să împartă săracilor şi să-şi închine viaţa Domnului. Aceasta s-a întâmplat pe la anul 270 după Hristos. La început nu s-a depărtat prea mult de locurile în care trăiau oameni. Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă, crescându-i dorinţa după singurătate, s-a retras în munţii nisipoşi de pe malul drept al Nilului. Mai târziu a părăsit şi acest loc, şi pe monahii care se strânseseră în jurul lui şi s-a dus în mijlocul pustiei din preajma Mării Roşii, de unde venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi pelerinilor care alergau să i le ceară. A murit în anul 356 şi a fost înmomuntat într-un loc necunoscut, neavând lângă el decât doi oameni de încredere, cărora le-a poruncit să nu descopere locul mormântului.
Ca scrieri adevărate ale lui au fost dovedite până acum şapte scrisori, amintite încă de Sfântul Ieronim.1(Dovada a făcut-o F. Klejna cu lucrarea Antonius und Ammonas. Eine Untersuchung über Herkunft und Eigenart der ältesten Mönchsbriefe, în „Zeitschrift für katholische Theologie“, 62 (1938), pp. 309–348. (Cf. Marcel Viller S. I. und Karl Rahner S. I., Aszese und Mystik in der Väterzeit, Herder, Freiburg im Breisgau, 1939, p. 89)). Aceste şapte epistole sunt tipărite (în Migne, Patrologia Graeca, tom 40) în două redacţii, ambele în traducere latină. Prima redacţie (977B–1000B) e o traducere de la 1516 a lui Symphorian Champerius după un manuscris grec, care n-a fost indicat şi a rămas necunoscut. A doua, care cuprinde un text mai larg, tradus după un manuscris arab, o formează primele şapte epistole din cele douăzeci date toate sub numele lui Antonie (999C–1066B), din care însă pe cele treisprezece din urmă (1015D–1066B) Klejna le-a dovedit că sunt ale lui Ammonas, ucenicul şi urmaşul lui Antonie la conducerea chinoviei de la Pispir. În timpul mai nou a început să fie descoperit şi textul copt, cel original, al unora din aceste epistole.
O. Bardenhewer (Geschichte der altkirchlichen Literatur, vol. III, ed. a II-a, Herder, Freiburg im Breisgau, p. 81) scria la 1923, până nu se dovedise că aceste epistole sunt ale lui Antonie, că ele nu pot fi ale lui şi din motivul că sunt prea de cuprins general şi lipsite de putere şi de sevă ca să fie de la marele ascet.
Cum stăm însă cu autenticitatea celor 170 de capete pe care Nicodim Aghioritul, care a trăit la sfârşitul veacului al XVIII-lea, le-a aşezat în fruntea Filocaliei? Nici Bardenhewer, nici Viller-Rahner, din care iau aceste însemnări, nu le pomenesc între scrierile atribuite lui Antonie. Ele nu se cuprind nici în Patrologia lui Migne. Nu ştim, de asemenea, după ce manuscris le-a luat Nicodim Aghioritul. Ne dă aceasta dreptul să afirmăm cu siguranţă că nu sunt ale Sfântului Antonie? Nu, acest drept nu-l avem. Chiar dacă azi ele nu s-ar mai găsi în nici un manuscris ascuns pe cine ştie unde, Nicodim Aghioritul le-a luat sigur din vreun manuscris care s-a putut pierde. Faptul că aceste capete au şi ele acelaşi caracter general nu poate fi un argument sigur că nu sunt ale lui Antonie, cum nu e pentru epistole. Oarecare înrudiri interne între aceste capete şi epistole se pot constata, deşi ele sunt o lucrare deosebită, cu cuprinsul ei propriu. Asemenea înrudiri am avea, de pildă, în ideea de „om raţional“ pe care o folosesc şi capetele, şi epistolele; în preţul ce se pune şi în unele şi în altele pe „deosebirea dintre bine şi rău“, pe caracterizarea lui Dumnezeu ca „medic“ ş.a.m.d.

 

Anunțuri