Filocalia sfintelor nevointe ale desavirsirii 1 – Viaţa şi scrierile lui Evagrie Ponticul


Viaţa şi scrierile lui Evagrie Ponticul

Evagrie, de origine din Pont, a fost ucenic al Sfântului Vasile cel Mare, care l-a făcut ceteţ, şi alSfântului Grigore de Nazianz, care l-a sfinţit întru diacon. La anul 379 pare să fi venit cu Sfântul Grigore de Nazianz la Constantinopol, unde a rămas câtăva vreme şi după plecarea aceluia, pe lângă patriarhul Nectarie. Bun cuvântător şi temeinic instruit în ale teologiei, ţinea predici foarte apreciate în legătură cu controversele dogmatice ale vremii. Diferite motive l-au îndemnat totuşi să plece de la Constantinopol la Ierusalim, iar după o scurtă şedere acolo, la anul 382 se duse în Egipt, închinându-se vieţii de pustnic, în care a avut ca îndrumător pe Macarie cel Mare.
Scaunul episcopal, oferit lui de Teofil al Alexandriei, l-a respins în chip statornic. Moare la anul 399.2(O. Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, vol. III, ed. a II-a, Freiburg im Breisgau, Herder, 1923, p. 93 ş. u.)
Citind cu multă râvnă pe Origen, a împrumutat de la acesta teoria preexistenţei sufletelor şi a restabilirii finale a tuturor (apocatastaza). De aceea Sinodul al V-lea ecumenic l-a condamnat ca origenist. Acest fapt a avut ca urmare că textul grec (original) al scrierilor sale nu s-a mai păstrat, afară de unele extrase, puse şi acelea de cele mai multe ori sub alte nume, mai ales sub al lui Nil Ascetul. Operele lui întregi s-au păstrat numai în traduceri siriace şi armene, adică la creştini monofiziţi.3(Iată scrierile lui Evagrie după Viller-Rahner, op. cit., pp. 97–98:
a) Antirrheticus, editată de W. Frankenberg, Evagrius Ponticus (în „Nachrichten von der Gesellschaft der Wissenschaften in Gottingen“, Phil.-hist. Klasse, n. Folge XIII, 2, Berlin, 1912), pp. 472–545 (în siriacă şi retraducere în greacă);
b) Monachicon în două părţi:
1. Capita practica (100 de capete), P. G. 40,1220C–1236A, 1236A–1244B, 1244B–1252C, 1252A–1276B (De octo vitiosis cogitationibus). Cum trebuie aşezate capetele se poate vedea în W. Frankenberg, op. cit., p. 4.
2. Gnosticus (50 de capete), ed. W. Frankenberg, pp. 546–553 (în siriacă şi retraducere în greacă).
c) Capitula prognostica (600 de probleme gnostice; 6 Centurii), ed. W. Frankenberg, op. cit., pp. 49–471.
Sub numele lui Evagrie s-au păstrat, în greacă şi în traducere latină, afară de Capetele practice:
d) Rerum monachalium rationes (P. G. 40, 1251D–1264C). E Schiţă monahicească din Filocalie;
e) Sententiæ per alphabetum dispositæ (P. G. 40, 1268C–1269D);
f) două scrieri mici (Sententiæ), dintre care una adresată „fraţilor care locuiesc în chinovii“ (Ad eos qui în cœnobiis et xenodochiis habitant fratres) şi a doua „către fecioare“ (Sententiæ ad virgines), ed. H. Gressman; Texte und Untersuchungen, 39, 4 Leipzig, 1913, pp. 146–165; o traducere latină în P. G. 40, 1277C–1286A. Precuvântarea la acestea o formează epistolele 19 şi 20, ed. W. Frankenberg, op. cit., p. 579. În parte, sub numele lui Nil Sinaitul, s-au păstrat de la el;
g) De diversis malignis cogitationibus (P. G. 79, 1200D–1233A). În Filocalie e dată sub numele lui Evagrie, cu titlul Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor (urmează după Schiţă monahicească) şi se încheie cu νοϋν άστεροειδή όψει έν προσευχή (corespunde cu P. G. 40, 1228C); ce urmează este un adaos care, după J. Muyldermans (À travers la tradition manuscrite d’Évagre le Pontique, Bibliothèque du Mus, Löwen, 1932), nu ar fi al lui Evagrie, lucru care nu pare adevărat;
h) Tractatus ad Eulogium monachum, sub numele lui Nil (P. G. 79, 1093C–1140A);
i) De oratione, sub numele lui Nil (P. G. 79, 1165A–1200C; traducere în franceză şi comentarii de J. Hausherr, în „Revue d’Ascétique et de Mystique“, 1934, pp. 34–93,113–170);
j) Capita parænetica (P. G. 79, 1249C–1264A).
În siriacă s-au mai păstrat: Epistole, ed. W. Frankenberg, pp. 554–635 (în siriacă şi retraducere greacă). Între ele este un protreptic (554–557), un parenetic (558–563), o scrisoare lungă către Melania (613–619), o epistolă (621–635) care e păstrată şi în greceşte ca Epistola VIII a Sfântului Vasile (P. G. 32, 245C–268B).
Evagrie pare a fi primul scriitor bisericesc care, imitând literatura filozofică de sentinţe, şi-a îmbrăcat învăţătura în această formă. El este iniţiatorul „centuriilor“, al sentinţelor în grupe de câte 100. În general este recunoscut ca „cel mai fecund şi mai caracteristic scriitor duhovnicesc din pustia Egiptului“ (Viller-Rahner, op. cit., p. 99). El a dat o formă mai înţeleasă marilor idei ale lui Origen şi ale lui Grigore de Nisa. Scrierile lui, afară de tezele origeniste condamnate, au exercitat poate cea mai mare influenţă asupra ascezei şi misticii răsăritene până în veacul al XIV-lea, ba până în al XX-lea, cum zice J. Hausherr. Evagrie a însemnat mai mult pentru mistica ortodoxă decât Dionisie Areopagitul, care a venit mai târziu, când misticii aveau prin Evagrie o învăţătură fixată gata. Această învăţătură trece de la el peste Scărarul, Isichie, Maxim Mărturisitorul, Nichita Stithatul, până la isihaşti (a se vedea Viller-Rahner, op. cit., p. 109).
Evagrie împarte viaţa spirituală în activă şi contemplativă sau gnostică. Viaţa activă este numai pregătirea pentru cea gnostică. Toată strădania omului trebuie să ducă la cunoaştere sau gnoză, a cărei încoronare este contemplarea Sfintei Treimi. Rostul ascezei este să înlăture piedicile ce stau în calea cunoaşterii, prin curăţirea sufletului de patimi.
Virtuţile, care sunt treptele vieţii active, se rânduiesc astfel: cea mai de jos e credinţa, care naşte frica de Dumnezeu. Aceasta naşte păzirea poruncilor, ale cărei fiice sunt înfrânarea, cuminţenia, răbdarea şi nădejdea. Toate duc la nepătimire (άπάθεια), al cărei rod e dragostea. De acum părăsim viaţa activă. Dragostea ne introduce în viaţa contemplativă. Treapta cea mai de jos a vieţii contemplative este gnoza naturală (φυσική). După ea urmează teologia, gnoza mai înaltă, contemplarea Sfintei Treimi, care e şi treapta rugăciunii curate.
Cunoaşterea lui Dumnezeu ca ţintă supremă a vieţii duhovniceşti nu se realizează prin cugetare discursivă. Cel curăţit ajunge până la o cunoaştere intuitivă a Lui, în lumina sufletului îndumnezeit. În timpul rugăciunii sufletul contemplativului este asemenea cerului în care străluceşte lumina Sfintei Treimi. Dar pentru aceasta se cere o curăţire de toate patimile şi de toate gândurile în legătură cu ele. Aceasta e curăţirea ce se cere sufletului, care e sediul patimilor. Dar se cere şi o curăţire a minţii, vârful cunoscător sau ochiul sufletului. Până ce mintea mai păstrează chiar şi numai gânduri nestrăbătute de patimi, ea poate cunoaşte prin ele pe Dumnezeu în chip mijlocit. Dar dacă vrea să ajungă la vederea Sfintei Treimi trebuie să se cureţe şi de aceste gânduri, ca să devină cu totul pură (γυμνός). La această stare nu poate ajunge decât prin harul lui Dumnezeu. Ajuns omul aci, în inima lui străluceşte lumina Sfintei Treimi, el vede lumina dumnezeiască. Lumina aceasta este „fără formă“, întrucât şi Dumnezeu este fără chip, simplu şi nepătruns. În cunoaşterea aceasta a lui Dumnezeu nu e nimic care să se întipărească în mintea omului. De aceea mintea trebuie să se elibereze de orice întipărire a lucrurilor şi înţelesurilor lor. Cunoaşterea lui Dumnezeu e dincolo de orice chip. Viziunile imaginative sunt suspecte. Cunoaşterea aceasta e simplă, necompusă, indescriptibilă, fără margini. Este o cucerire a minţii de către nemărginirea Celui infinit. Tocmai de aceea lumina aceasta este într-un anumit înţeles şi întunericul cel mai adânc, „neştiinţa fără margini“.
Dar această cunoaştere are şi o altă latură. Când lumina dumnezeiască răsare în minte, aceasta se vede şi pe sine însăşi. Vederea proprie este o condiţie a desăvârşirii minţii. Astfel, mintea, în vremea rugăciunii, se vede pe sine strălucind ca safirul şi ca cerul, ca locul în care s-a coborât Sfânta Treime.
Mult vorbeşte Evagrie de starea de nepătimire (apatia) ca o condiţie a vederii lui Dumnezeu. Semnul că cineva a ajuns la adevărata lipsă de patimi stă în faptul că se poate ruga neturburat şi neîmprăştiat, eliberat de toate grijile, de toate gândurile şi imaginile lucrurilor. Dar această nepăsare faţă de lucrurile lumii nu este şi o indiferenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ci o condiţie pentru ca să-i poată iubi cu adevărat.
Patimile, care pun stăpânire pe om şi de care trebuie să se curăţească pentru a ajunge la nepătimire, iubire şi gnoză, le aduce Evagrie în legătură cu demonii, încât lupta cu ele este în acelaşi timp o luptă cu ei. Această idee devine un laitmotiv important al întregii asceze răsăritene.
Tot la Evagrie găsim pentru prima dată teoria celor opt patimi sau vicii, sau gânduri păcătoase, teorie ce va reveni mereu la scriitorii ascetici de după el, la CasianNilIoan ScărarulIoar Damaschin ş. a.
La Evagrie sunt trasate directivele ascezei şi misticii ulterioare, la el se cuprind sistematizate aproape toate învăţăturile psihologice şi pneumatologice aplicate în viaţa ascetică şi mistică din Răsărit.4(Prezentarea aceasta am luat-o întreagă după Viller-Rahner, op. cit., socotind că proporţiile ei reduse mă dispensează de o analiză proprie a scrisului lui Evagrie, ilustrată cu citate din operele lui.)

Anunțuri