Patericul georgian – XIII. SFÂNTUL MUCENIC SALVA ŞI CEI O SUTĂ DE MII DE MUCENICI


XIII. SFÂNTUL MUCENIC SALVA ŞI CEI O SUTĂ DE MII DE MUCENICI

Viteaz conducător de oşti

Sfântul mucenic al lui Hristos, Salva, se trăgea dintr-un neam de prinţi. Era înzestrat cu multe virtuţi, dar mai ales se distingea prin marea lui vitejie. De aceea Sfânta împărăteasă Thamar cea Mare (1184–1212) l-a ridicat la rangul de general şi l-a numit conducător al regiunii Ahalţihe, cu sediul în oraşul cu acelaşi nume. Ca subadministrator al regiunii l-a pus pe fratele lui, Ioan, vestit şi el pentru acţiunile sale.
Salva a fost conducătorul oştilor georgiene în războiul împotriva sultanului Ruknaldin, avându-i ca ofiţeri pe fratele său, Ioan, şi pe prinţul Zaharia Mhargeli. Prin iscusinţa sa, în 1203 şi-a condus armata spre o izbândă triumfătoare la Basiani, datorită căreia Georgia a cunoscut o pace lungă şi lipsită de tulburări.
După adormirea împărătesei Thamar, în 1212 pe tron a urcat fiul ei, Gheorghe, care a murit foarte de tânăr, la vârsta de 29 de ani, în 1223. Întrucât fiii lui erau minori, cârmuirea împărăţiei a fost luată de sora sa, Rusudan († 1247).
În vremea Rusudanei, care nu avea iscusinţa administrativă şi celelalte însuşiri ale mamei sale, în funcţiile publice, politice şi militare, au fost aşezaţi curteni linguşitori care nu erau vrednici de rangurile lor. Astfel ţara a început să decadă. Doar în sud-vestul ei, în regiunea Ahalţihe, fraţii Salva şi Ioan conduceau cu înţelepciune.

 

Atacul perşilor

În epoca aceea, şahul Persiei, Gealaladin (1220–1231), a fost silit de nenumăratele hoarde mongole ale lui Gingis Han să-şi lase împărăţia şi să se deplaseze spre Armenia împreună cu familia, cu bogăţiile, cu mulţime de popor şi cu armată mare. După ce a jefuit şi a pustiit regiunile sud-estice ale Armeniei, a atacat bogatele oraşe Dvin şi Ani, care erau conduse de familia prinţilor Margeli. Numai după ce aceste oraşe au fost trecute prin foc şi sabie, în 1225 împărăteasa Rusudan a hotărât să trimită împotriva asediatorilor trupe armate conduse de atabek-ul22 (Atabek: rang al Selgiukonilor (ata = părinte, bek = prinţ), pe care îl purta dascălul şi sfetnicul moştenitorului tronului în vremea când acesta era copil. Rangul acesta a fost adoptat de diferite împărăţii (Georgia, Azerbaidjan, Mongolia etc).) Ioan Margeli, om îngâmfat şi lipsit de conştiinţă, care prin purtarea lui trădătoare, cum vom vedea mai jos, a devenit pricina înfrângerii georgienilor.

 

Înfrângerea şi luarea în robie

Oştile georgiene au ajuns în regiunea Garnisi, aproape de ţinuturile Armeniei, şi acolo şi-au aşezat tabăra. Perşii se aflau deja acolo. Atabek-ul Ioan şi-a împărţit oastea pe regimente, aşezându-le în poziţie de război. Salva şi fratele lui erau conducătorii trupelor care urmau să se arunce primele în luptă. Şi într-adevăr, îndată ce s-a dat ordinul, ostaşii mucenicului purtător de biruinţă s-au aruncat ca leii asupra duşmanilor.
A început o luptă dură şi încrâncenată. Salva şi fratele lui luptau eroic în prima linie. Izbânda înclina de partea georgienilor. Însă pe neaşteptate purtarea trădătoare a atabek-ului a schimbat biruinţa în înfrângere. Ce-a făcut acesta?
În vreme ce, după planul de dinaintea luptei, trebuia ca la puţin timp după atacul lui Salva asupra oştilor duşmane să arunce şi acela în luptă grosul trupelor sale, a rămas nepăsător la distanţă, urmărind bătălia ca un simplu spectator. Trimiţând soli la el, Salva i-a cerut de trei ori întăriri, pentru că vedea că puţinii lui ostaşi nu mai puteau rezista mult în faţa nenumăratelor armate ale perşilor. Însă atabek-ul îi asculta nepăsător pe trimişi şi nu acţiona în nici un fel.
Atitudinea aceasta a atabek-ului constituie o enigmă pentru istorici. Unii o atribuie laşităţii, alţii – invidiei pe care o avea faţă de Salva pentru vitejia lui, iar alţii – încercării de răzbunare asupra împărătesei Rusudan, cu care atabek-ul avea neînţelegeri personale. În orice caz, urmarea este că în ceasul cel mai greu al luptei Salva şi fratele lui, Ioan, au rămas neajutaţi. Aşadar inevitabil, în ciuda izbânzii pe care o avuseseră la început, au cedat în faţa numărului mare al trupelor vrăjmaşe.
Cei doi eroi, nedumeriţi în legătură cu purtarea conducătorului lor, au preferat să cadă vitejeşte pe câmpul de luptă decât să se dea bătuţi şi să fie fugăriţi într-un mod laş.
Rândurile ostaşilor lor se răriseră deja. Bătălia era crâncenă. Fiecare soldat georgian, înconjurat de perşi, se lupta cu bărbăţie, înainte de a fi străpuns de sabia acelora.
În ceasul în care Ioan a căzut mort, calul rănit al lui Salva l-a aruncat pe acesta la pământ. Războinicul se afla pe jos fără coif şi cu sabia frântă. Perşii s-au aruncat asupra lui şi l-au luat în robie.
Georgienii care supravieţuiseră, rămaşi de-acum fără conducător, s-au retras în dezordine.
Nici în acest de pe urmă ceas atabek-ul n-a luat nici o măsură. Le-a poruncit trupelor rămase să se retragă odată cu oamenii lui Salva.
Înaintarea oştilor persane, după izbânda lor, a fost fulgerătoare. Pustiind ţara odată cu trecerea lor, s-au îndreptat spre Tbilisi.

 

„Nu mă lepăd de Hristos“

Între timp, viteazul Salva a fost dus în tabăra perşilor şi a apărut în faţa şahului. Acela, auzind de obârşia lui împărătească şi de nespusa lui vitejie, nu numai că l-a primit cu respect şi cinste, dar i-a dăruit şi o moşie în oraşul Ardabani, ca să trăiască cât se poate de decent.
După un an, şahul l-a chemat pe Salva şi i-a cerut cu hotărâre să-şi schimbe credinţa.
–Dacă te faci musulman, te voi înălţa în ranguri înalte şi-ţi voi dărui bogăţii nenumărate, i-a făgăduit.
–Nu-mi cere, împărate, să-mi las credinţa mea. Nici nu vreau să aud. Şi toate câte îmi fagăduieşti le nesocotesc dacă pentru asta va trebui să mă lepăd de Dumnezeul strămoşilor şi al patriei mele, adevăratul Dumnezeu şi făcătorul lumii. Pentru Hristos mă lepăd de toate, însă pentru nimic nu mă lepăd de Hristos.
Şahul s-a aprins de mânie. Un semn de-al lui era de ajuns pentru a-l trimite la moarte pe neînfricatul mărturisitor al Domnului. Dar s-a abţinut, sperând că până la urmă va reuşi să-l convingă.
–Salva, l-a sfătuit cu politeţe prefăcută, fie-ţi milă de vitejia şi de tinereţile tale. Cugetă la chinurile îngrozitoare şi la moartea amarnică ce te aşteaptă dacă nu te lepezi de Hristosul tău. Gândeşte-te şi la bunătăţile care te aşteaptă dacă mărturiseşti islamul. Spre binele tău, aşadar, primeşte adevărata noastră credinţă şi leapădă-te de rătăcirea ta.
Salva n-a răspuns imediat. A tăcut şi a zâmbit o vreme. Apoi a spus liniştit şi cu statornicie:
–Află o dată pentru totdeauna, şahule al Gealaladinului, că mărturisesc doar credinţa în Una şi cea de o fiinţă Treime, nimic altceva. Şi pricepe că nici bunătăţile pământeşti nu mă încântă, nici chinurile nu mă înfricoşează. Îmi fagăduieşti slavă? Eu doresc doar slava cerească, aproape de Preaslăvitul meu Dumnezeu. Îmi fagăduieşti comori? O singură comoară doresc, fericirea veşnică a împărăţiei cerurilor. Fă-mi, aşadar, ce voieşti. Ai putere asupra trupului meu, dar n-ai putere asupra sufletului meu. Mă vei tortura? Mă vei arunca în foc? Dar în mine arde un foc şi mai puternic, aprins de Dumnezeul-om, Hristos. Sunt pregătit pentru toate.

 

Mucenicia

Şahul, înfuriat de purtarea neîngăduită a lui Salva, a poruncit să fie dezbrăcat şi bătut cu sălbăticie.
Călăii l-au luat, i-au sfâşiat hainele şi l-au lăsat complet dezbrăcat. Apoi au început să-l bată fără milă cu nişte beţe groase, să-l lovească cu picioarele şi să-l târască pe jos.
Mucenicul, răbdând loviturile fără să scoată cel mai mic geamăt, pentru a-şi face curaj îşi zicea:
–Bucură-te, Salva, căci odată cu hainele te-ai lepădat şi de „omul cel vechi, stricat de patima păcatului“. Dumnezeul cel fără de păcat, Salva, a fost dezbrăcat, lovit şi a murit pe cruce pentru tine. Mori şi tu, păcătosul, acum, pentru El, câştigând astfel viaţa cea fără de sfârşit. Atâţia răufăcători îndură moartea pentru câştiguri materiale şi stricăcioase; tu n-o vei îndura pentru un câştig duhovnicesc şi nestricăcios? Pentru împăraţii pământeşti, care te-au cinstit aici pe pământ, erai gata să-ţi jertfeşti viaţa; pentru Împăratul ceresc, care te va cinsti veşnic, n-o vei jertfi?…
Însă peste puţin timp, atletul lui Hristos nu mai putea să şoptească nici un cuvânt. Oasele i se zdrobeau sub loviturile sălbatice ale călăilor. Era pe jumătate mort atunci când Gealaladin a poruncit să fie aruncat într-o celulă mizerabilă. Închis acolo, în anul 1227 fericitul Salva şi-a încredinţat sfinţitul său suflet în mâinile Domnului, după ce păzise cu vitejie credinţa lui până la sfârşit.

 

Cucerirea Tbilisului

Armata persană se apropia deja de Tbilisi. În faţa pericolului, împărăteasa Rusudan a părăsit oraşul şi s-a refugiat în fortăreaţa Istimerad, la Kartala, lăsând pentru apărarea capitalei o oaste puternică condusă de Memnon Boţogeli.
Gealaladin, printr-o acţiune rapidă de încercuire, a asediat Tbilisul din toate părţile. Totuşi, datorită rezistenţei eroice a apărătorilor săi n-a putut să-l cucerească, în ciuda atacurilor repetate asupra lui. Şi fără îndoială oraşul ar fi rămas necucerit, dacă nu era ajutat de perşii care locuiau în el. Aşadar ce s-a întâmplat?
În partea sud-estică a Tbilisului trăiau de mulţi ani nenumăraţi perşi, care se ocupau îndeosebi cu negustoria. Unii dintre ei, deci, s-au înţeles pe ascuns cu Gealaladin să deschidă la o anumită oră una din porţile de sud-est ale cetăţii, cea numită Gagis-Kari. Pe poarta aceea aveau să intre ostaşii în oraş pentru a-l supune.
Planul lor a fost încununat de un succes deplin. Astfel, într-o dimineaţă, uimiţi şi înspăimântaţi, locuitorii capitalei au văzut drumurile pline cu războinici perşi. Oastea cetăţii, avându-l conducător pe Memnon, s-a aruncat asupra lor fără întârziere. Au început lupte crâncene pe străzile oraşului. Duşmanii se băteau cu turbare corp la corp. Vitejia încrâncenată a georgienilor era incredibilă.
Memnon secera cu sabia lui capetele duşmanilor. Însă la un moment dat, în învălmăşeala cumplită, i-a căzut coiful. Atunci unul dintre perşi i-a aruncat o suliţă în cap şi l-a ucis.
Georgienii, pierzându-l pe viteazul lor conducător, şi-au pierdut şi moralul. S-au înspăimântat şi s-au descurajat. Astfel vrăjmaşii n-au întârziat să-i zdrobească, după care au trecut oraşul prin foc şi sabie. Nenumăraţi creştini – bărbaţi, femei şi copii – au fost înjunghiaţi, iar o sută de mii au fost luaţi prizonieri. Toate clădirile au fost jefuite şi toate bisericile pângărite, înainte de a fi distruse şi pustiite. Într-un timp foarte scurt, acolo unde odinioară se întindea un oraş frumos şi viu, nu mai existau decât ruine, fum şi cadavre. Aşa cum din Ierusalim nu rămăsese nimic în urma distrugerii sale de către romani în anul 70 d.H., la fel se întâmplase acum şi la Tbilisi. Cu toate acestea, fortăreaţa Nisan, aflată în partea de sus a oraşului, se afla încă în mâinile georgienilor şi avea o oaste puternică. Împărăteasa, care între timp plecase din Istimerat în Kutaisi, când a aflat de nenorocirea care lovise capitala, a trimis poruncă oştii din Nisa, prin fratele lui Memnon, să părăsească fortăreaţa. Astfel, şi aceasta a căzut degrabă în mâinile duşmanilor.
Gealaladin, stăpân de-acum peste tot oraşul, a ordonat să fie dărâmată turla bisericii Sfântului Sio şi în locul ei să fie pus cortul său. Când porunca i-a fost împlinită, a urcat acolo pentru a privi cu desfătare ruinele Tbilisiului.

 

O sută de mii de mucenici

Dar izbânda lui nu era deplină – aşa credea –, dacă nu schimba credinţa tuturor robilor săi creştini. Şi ce-a făcut?
Mai întâi a poruncit să fie scoase din biserică icoanele Domnului şi ale Maicii Domnului şi să fie aşezate în mijlocul unui pod care uneşte malurile râului Kir. Apoi a pus soldaţi înarmaţi cu săbii la cele două capete ale podului. Iar la urmă a pus un bărbat cu voce puternică să-i anunţe pe prizonierii care erau adunaţi acolo hotărârea lui:
–Marele nostru împărat vă porunceşte să vă lepădaţi de Hristosul vostru şi să primiţi credinţa noastră. Pentru a dovedi convertirea voastră trebuie să scuipaţi şi să călcaţi în picioare aceste icoane. Dacă veţi face aşa, veţi fi eliberaţi imediat şi veţi primi ca răsplată daruri bogate. Dar dacă, dimpotrivă, nu veţi asculta, veţi fi înjunghiaţi de săbiile tăioase pe care le vedeţi în mâinile ostaşilor şi aruncaţi în râu.
Gealaladin era sigur că vor asculta de porunca lui, pentru a nu-şi pierde vieţile. Dar a greşit. Nu ştia că credinţa în Hristos a poporului georgian era atât de mare, încât nu putea fi biruită nici de moarte. Astfel, când l-au auzit pe crainic, cei o sută de mii de prizonieri creştini – bărbaţi, femei, bătrâni, tineri, episcopi, preoţi şi monahi –, într-un cuget şi într-un glas au hotărât să-şi ofere trupurile lor ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu (Romani 12, 1). Se bucurau, desigur, atât pentru că vor mărturisi credinţa lor în faţa barbarilor, pecetluind mărturisirea cu propriul lor sânge, cât şi pentru faptul că vor scăpa grabnic de chinurile trecătoare, dobândind prin mila dumnezeiască bunurile veşnice ale împărăţiei cereşti. Răspunsul pe care l-au dat şahului a fost limpede:
–Noi, cu harul Domnului, suntem creştini. Această sfântă credinţă am învăţat-o şi ne-a fost predanisită de strămoşii noştri. Mărturisim deci în faţa voastră că noi credem în Sfânta Treime. Acum, desigur, întrucât am călcat poruncile Lui şi am nesocotit legea Sa, pe bună dreptate a îngăduit distrugerea ţării noastre şi înrobirea de către voi, vrăjmaşii noştri necredincioşi. Însă orice am păţi, nu ne vom lepăda de adevăratul nostru Dumnezeu şi nu vom necinsti sfintele Lui icoane. Pentru curăţirea noastră de păcatele pe care le-am săvârşit în viaţa pământească, suntem gata să murim muceniceşte. Să nu credeţi, necredincioşilor, că frica de moarte sau darurile voastre bogate ne vor putea despărţi de iubirea lui Hristos. Nici unul dintre noi nu se va lepăda de Acesta! Nici unul dintre noi nu va scuipa şi nu va călca în picioare sfintele icoane! Iată capetele noastre! Tăiaţi-le, pentru a ne înfăţişa înaintea Domnului.
Şi, ridicând mâinile la cer, au încheiat printr-o scurtă rugăciune:
–Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, întăreşte-ne şi primeşte în mâinile Tale sufletele noastre!
Soldaţii au început să-i ducă în faţa icoanelor. Unul câte unul, apropiindu-se, în loc să le scuipe, se închinau la ele cu evlavie. În aceeaşi clipă li se tăiau capetele, care erau aruncate împreună cu trupurile în apele râului Kir, care curgea pe sub pod. În felul acesta, într-o singură zi cei o sută de mii de prizonieri georgieni au fost ucişi!

 

Un bătrân…

Se spune că un bătrân cărunt, atunci când se apropia de icoane şi era îndemnat de perşi să le scuipe, a căzut în genunchi şi a spus:
–Dar cum e cu putinţă să scuip sfintele icoane ale Domnului meu şi ale Preacuratei Maicii Sale? Dumnezeul meu, iartă-mă! Maica Domnului meu, îndură-te de mine!
Cu aceste cuvinte a căzut peste icoana Maicii Domnului şi şi-a dat sufletul. Cu toate acestea, călăii cei severi i-au decapitat chiar şi trupul său mort, înainte de a-l arunca în râu.

 

… şi un tânăr

Când a venit rândul unui tânăr preafrumos, chiar şi perşilor celor reci la inimă le părea rău de moartea sa. S-au străduit, aşadar, vreme îndelungată să-l convingă că trebuie să se supună, fie şi prefăcându-se, poruncii şahului.
–Iată! i-au spus la un moment dat. Nu scuipa icoanele. Scuipă lângă ele. Asta e de-ajuns pentru a-ţi salva viaţa.
Şi tânărul, înfricoşat, a scuipat în stânga icoanelor. Îndată perşii, aplaudând şi mândrindu-se, l-au luat deoparte şi au început să-l îmbrăţişeze şi să-i spună vorbe de laudă şi să-l felicite. Dar deodată acela, ca şi când s-ar fi trezit dintr-o ameţeală, a zis:
–Dumnezeul meu, ce-am făcut? E cu putinţă să nu mărturisesc împreună cu fraţii mei? E cu putinţă să mă lepăd de Tine şi să-l urmez pe blestematul Mahomed? Voi fi singurul care scapă de moarte în felul acesta ruşinos? Nu! Nu mă voi despărţi de ceilalţi creştini. Vin lângă Tine, Doamne!
Printr-o mişcare bruscă a scăpat din mâinile perşilor, a alergat la sfintele icoane, a îngenuncheat în faţa lor şi, plângând amarnic, a strigat:
–Împărăteasa cerurilor! Ia-mă pe mine, fiul cel risipitor, sub acoperământul tău!
În clipa aceea şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Călăii i-au decapitat trupul mort şi l-au aruncat în apele repezi ale râului, aşa cum făcuseră mai înainte şi cu trupul bătrânului.
Astfel, nici unul dintre cei o sută de mii de prizonieri georgieni nu s-a lepădat de Domnul. Toţi au fost înjunghiaţi de voie, ca nişte oi credincioase bunului lor Păstor.

 

Cele ce au urmat

După cum scrie un cronicar din epoca aceea, cineva putea trece de pe o parte pe cealaltă a râului fără să-şi ude picioarele, călcând pe trupurile Sfinţilor Mucenici. Iar apele râului au rămas înroşite de sângele creştinilor vreme de două săptămâni.
Crâncenul Gealaladin a urmărit mucenicia prizonierilor din turla catedralei Sfântului Sio, unde-şi întinsese cortul. Iar când şi ultimul mucenic fusese ucis, seara târziu, o lumină cerească în formă de stâlp a coborât deasupra podului, luminând întreaga regiune, şi în acelaşi timp un cutremur puternic a dărâmat cortul şahului din vârful bisericii.
De atunci podul acela s-a numit „Podul celor o sută de mii de mucenici ai Tbilisului“ sau „Podul mucenicilor“.