Patericul georgian – XII. SFÂNTUL MUCENIC GOBRON ŞI CEI O SUTĂ TREIZECI ŞI TREI DE MUCENICI


XII. SFÂNTUL MUCENIC GOBRON ŞI CEI O SUTĂ TREIZECI ŞI TREI DE MUCENICI

 

Foc şi sabie

În prima jumătate a secolului al X-lea emirul Adribezanului, Abul Kasim, împlinind o poruncă a cotropitorului Persiei şi al întregului Răsărit, Mutafi, s-a ridicat cu câteva mii de soldaţi arabi împotriva lui Bug, un general turc însetat de sânge.
Abul Kasim a atacat mai întâi Armenia. După ce a pustiit capitala odinioară faimoasă a Dvinului, a distrus întreaga ţară.
Împăratul Armeniei, Subat, n-a putut opune rezistenţă. Astfel, dându-şi seama că nu-l va putea înfrunta pe duşman, s-a refugiat în munţii Abhaziei.
Emirul a trecut în Albania (Albania s-a numit din epoca veche până în cea medievală o ţară din Caucazii Răsăriteni, care se afla între Armenia, Georgia şi Marea Caspică.), a pustiit Kartala şi a ajuns la Tbilisi, care era condus de Geafar, fiul lui Ali. Din Tbilisi, intrând în Kaheta, i-a trecut pe toţi prin foc şi sabie. La urmă, după ce a jefuit şi ars satele şi oraşele din regiunile Geavahedi şi Samţhe, a ajuns la fortăreaţa Kvelisţihe, unde se aflau căpeteniile Kahetei. Unul dintre ei era şi fericitul Gobron (Numele Gobron provine din cuvântul arab arhaic ghiubrut, care înseamnă roman puternic şi în general viteaz, curajos.). Gobron, care la botez primise numele Mihail, încă din anii tinereţii se distingea prin curajul, bărbăţia şi puterea sa.

 

Asediul şi cucerirea

Arabii au asediat fortăreaţa. Întreaga regiune înconjurătoare s-a albit de corturile lor, de parcă ar fi fost acoperită cu zăpadă.
Atacul n-a întârziat. Şi a fost sălbatic. Dar şi apărarea fortăreţei georgienilor era puternică. Soarele se întunecase de săgeţi şi de suliţe, aruncate din ambele părţi. Pentru prima oară mahomedanii întâlneau o rezistenţă atât de vitează. Cu toate acestea, nu numai că n-au încetat asediul, dar au şi înmulţit atacurile.
Morţi erau mulţi, atât arabi cât şi georgieni. Cadavrele putrezeau neîngropate în jurul zidurilor şi duhoarea lor făcea atmosfera înăbuşitoare.
În cele din urmă, după un asediu de douăzeci şi opt de zile, duşmanii au reuşit să intre în fortăreaţă, dărâmând zidul printr-un loc nepăzit. Fericitul Gobron, cu soldaţii care rămăseseră, s-au aruncat ca leii asupra lor, i-au pus pe fugă şi i-au izgonit la mare depărtare. Cu toate acestea, atât marele războinic cât şi ceilalţi ostaşi şi-au dat seama că de-acum rezistenţa lor este zadarnică. Puţini luptători rămăseseră vii. În întăriri nu puteau spera. Au trimis, aşadar, sol la Abul Kasim şi i-au propus oprirea luptei.
–Dumnezeu ţi-a dat puterea să ne învingi, i-a transmis. De aceea cerem pace.
Emirul a acceptat propunerea lor şi s-au înţeles să facă armistiţiu. Astfel, binecredincioşii georgieni au lăsat armele din mâini, nebănuind ce avea să se întâmple. Pentru că mahomedanii cei vicleni, călcând înţelegerea, s-au aruncat sălbatic şi pe neaşteptate asupra fortăreţei, au junghiat mulţi luptători, iar pe ceilalţi, pe Gobron şi pe cei o sută treizeci şi trei de soldaţi, i-au luat prizonieri.
În strigăte de triumf, i-au dus pe prizonieri în tabăra lor. Emirul, care auzise de vitejia deosebită a lui Gobron, a dat ordin să fie aspru supravegheat.

 

Ameninţări şi promisiuni

Împăratul Adarnase al II-lea s-a străduit să-i răscumpere pe prizonieri. Însă cu toate că au oferit foarte mulţi bani arabilor, n-a reuşit să-i elibereze. Necredincioşii voiau cu orice preţ să-i facă musulmani pe vitejii luptători ai lui Hristos, şi îndeosebi pe Gobron. În îndemnurilor lor în legătură cu asta, acela răspundea cu statornicie:
–Nu numai că nu-mi voi schimba credinţa, dar sunt gata să şi mor pentru Domnul meu, adevăratul Dumnezeu, căci şi El a primit să moară pentru mântuirea mea.
Între timp, înaintarea armatelor arabe continua nestingherită. Pe oriunde treceau împrăştiau moarte şi jale. Sângele creştinilor curgea în şuvoaie în toate colţurile Georgiei. Era o perioadă înfricoşătoare pentru mult pătimitoarea ţară.
Sfântul mucenic mergea în urma armatei cotropitorilor legat, până ce au ajuns în oraşul Talini din regiunea Trialsti. Acolo a fost dus în faţa emirului.
Cârmuitorul arab ştia bine cât de mult îl preţuiau şi-l admirau georgienii pe Gobron. Voia, aşadar, să se folosească de importanţa prizonierului lor pentru a reuşi să răspândească islamul în Georgia. Convertirea faimosului general ar fi fost hotărâtoare pentru reuşita scopului său. Astfel, când s-au aflat faţă în faţă i-a spus:
–Mi-e milă de tinereţile tale, Gobron, îţi admir vitejia şi respect obârşia ta nobilă. Am aflat că eşti unul din cei mai importanţi bărbaţi ai Georgiei. Nu vreau, aşadar, să te omor de timpuriu şi printr-o moarte aspră. De aceea, iubitul meu fiu, te sfătuiesc să te lepezi de credinţa ta, care nici ţie nu ţi-a fost de folos până acum, nici compatrioţilor tăi, şi să primeşti credinţa noastră, singura adevărată, datorită căreia suntem stăpânitorii atâtor ţări. Ştiu, desigur, cât de greu este ceea ce îţi cer. Nimeni nu-şi schimbă credinţa ca pe o haină. De aceea îţi făgăduiesc că-ţi voi da multe în schimb. Îţi voi dărui un palat, unde vei trăi ca un stăpân, nenumărate corturi, sclavi, cămile, arme. Şi mai mult, te voi face ofiţer al statului meu şi colaborator apropiat al meu.
La ameninţarea făţişă şi la propunerea laşă a lui Abul Kasim, Gobron a răspuns cu îndrăzneală:
–Credinţa mea în Hristos, emire, credinţa părinţilor mei, nu pot s-o schimb. În credinţa aceasta sunt înrădăcinat şi neclintit, cu harul Sfântului Duh. Dar de ce vrei să mă omori dacă nu mă convertesc la islam? Ai în slujba ta atâţia creştini pe care nu-i obligi să-şi schimbe credinţa. Cu toţii recunosc stăpânirea ta, care ţi-a fost dată de Dumnezeu, şi se supun cârmuirii tale. La fel fac şi eu. Însă musulman nu mă fac. Creştin m-am născut şi creştin o să mor. Nici ameninţările, nici promisiunile tale nu mă vor face să mă lepăd de iubitul meu Iisus. N-am nimic altceva de zis.

 

Măcelul soldaţilor

Emirul s-a întors spre slugile sale.
–Poate că nu ştie, le-a spus, cât de înfricoşătoare este moartea. Scoateţi-l afară şi înjunghiaţi-i în faţa lui pe toţi soldaţii săi! Va rămâne viu doar cel ce va trece în legea noastră.
Peste puţin, Gobron stătea între soldaţii lui. Ostaşii arabi, cu săbiile în mâini, îi întrebau pe rând dacă vor să treacă la islam. Şi după răspunsul lor negativ îi decapitau fără şovăială. Nici unul n-a arătat laşitate, nici unul nu s-a lepădat de credinţa lui, nici unul nu L-a trădat pe Mântuitorul nostru. Au căzut eroic toţi cei o sută treizeci şi trei, mărturisindu-L pe Hristos şi anatemizându-l pe Mahomed.
Când măcelul s-a sfârşit, priveliştea era cutremurătoare: trupurile şi capetele mucenicilor se aflau împrăştiate la pământ, scăldate în sânge. Între ei stătea neînfricoşat iubitorul de Dumnezeu – Gobron, stropit şi el de sângele tovarăşilor săi, înroşit din cap până-n picioare. Totuşi pe buze îi înflorise un zâmbet îngeresc, care arăta o fericire nemărginită. Moartea mucenicească a tovarăşilor săi de luptă nu numai că nu-l înspăimântase, ci dimpotrivă, îl entuziasmase şi-l întărise.

 

„Credincios până la moarte“

L-au adus iarăşi în faţa emirului, care a reînceput pe deoparte să-i făgăduiască bunătăţi şi pe de altă parte să-l ameninţe. Văzând însă că nu reuşea nimic prin asta, a ordonat să fie scos afară şi să fie lovit cu sabia pe grumaz, pentru a-l speria.
I-au legat mâinile la spate şi l-au târât în curte. După ce l-au silit să îngenuncheze, l-au lovit uşor cu sabia pe grumaz de două ori. Dintr-o rană uşoară, provocată de a doua lovitură, a început să curgă sânge. Mucenicul a reuşit să-şi elibereze mâna dreaptă şi s-o ducă la gât. A luat puţin sânge pe deget, şi-a făcut cu el cruce pe frunte şi a strigat:
–Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit pe mine, cel nevrednic, să dobândesc comoara muceniciei! Arată-mi, Doamne, mila Ta! Preadulce Iisuse, sălbăticia şi viclenia acestui tiran necredincios nu-mi vor împiedica calea spre cer. Vin lângă Tine!
L-au legat din nou cu mâinile la spate şi l-au dus pentru ultima dată în faţa emirului. Chipul îi strălucea de bucurie cerească. Semnul crucii făcut pe frunte lumina minunat. Câţiva creştini aflaţi acolo aproape au văzut o cunună luminoasă pe capul lui. În felul acesta au înţeles că deja fusese cinstit şi slăvit de către Mântuitorul Hristos, pentru Care-şi vărsa sângele.
Acum emirul nu-i mai promitea cinstiri şi bogăţie.
–Ori te faci musulman, ori mori! i-a zis scurt.
–Fă orice vrei, a răspuns sfântul. Sunt creştin şi niciodată nu mă voi lepăda de Hristos.
–Răbdarea mea s-a terminat! a strigat cu furie Abul Kasim. Luaţi-l şi tăiaţi-i capul!
Călăii s-au grăbit să împlinească porunca lui. L-au târât pe mucenic în curte şi l-au decapitat acolo, între trupurile însângerate ale tovarăşilor săi de luptă. Era ziua de 17 noiembrie 920.
Cinstitele trupuri au fost puse într-o groapă comună. Multe nopţi o lumină cerească strălucea deasupra gropii, unde mulţi creştini bolnavi veneau şi-şi regăseau sănătatea.
Biserica din Georgia n-a întârziat să-i aşeze pe cei o sută treizeci şi patru de mucenici iubitori de Hristos în ceata Sfinţilor, stabilind prăznuirea pomenirii lor pe 17 noiembrie, ziua adormirii lor.

Anunțuri