Patericul geaorgian – VIII. SFÂNTUL DAVID GARENGELI


VIII. SFÂNTUL DAVID GARENGELI

 

Din Siria în Georgia

Sfântul David Garengeli, care a fost şi făcător de minuni, se trăgea din Siria. Primii ani ai vieţii sale sunt necunoscuţi. Nimeni nu ştie unde s-a născut exact, cum a fost educat, cine au fost părinţii lui. Ceea ce se ştie este doar că şi-a părăsit devreme mama şi tatăl pentru a-L urma pe Hristos şi pentru a împlini cu credinţă poruncile Lui.
Părinte duhovnicesc şi călăuză a sa era marele Sfânt Ioan Zedazneli, compatriot şi rudă a lui, care l-a crescut cu dulcea hrană a învăţăturii evanghelice şi a poveţelor folositoare pentru suflet. Astfel, atras de frumuseţea vieţuirii monahale, iubitorul de Dumnezeu David a ridicat de foarte timpuriu crucea Domnului şi l-a urmat cu multă bunăvoinţă pe înţeleptul său dascăl.
Atunci când, la începutul secolului al VI-lea, făcătorul de minuni Ioan, la porunca Maicii Domnului s-a dus în Georgia pentru a statornici credinţa creştină a tinerei pe atunci Biserici din această ţară, a luat împreună cu el doisprezece ucenici printre care se afla şi părintele David. Părinţii, după ce pentru o vreme au trăit ascetic pe muntele Zadeni, la nord-est de Mţheta, la o nouă poruncă a Maicii Domnului s-au răspândit prin toată Georgia, pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu şi a-i învăţa pe oameni.
Fericitul David trebuia să meargă la Kartala, în oraşul Tbilisi. S-a stabilit aşadar acolo, împreună cu ucenicul său Lucian, într-o peşteră mică din muntele vecin, care astăzi se numeşte Baţmida, adică Sfântul Munte. Acolo trăia în post şi rugăciune. O dată pe săptămână se ducea în oraş pentru a propovădui. Prin trăirea lui sfântă şi prin cuvântul inspirat de Dumnezeu a călăuzit multe suflete la Mântuitorul Hristos.

 

Nedreptăţirea

Însă diavolul, care urăşte binele, îl invidia pe Sfânt pentru virtutea şi lucrarea sa. Astfel, a pus o femeie fără frică de Dumnezeu să-l vorbească de rău, că ar fi păcătuit cu ea. Femeia aceea, care era necăsătorită şi fecioară, a rămas însărcinată. Închinătorii la foc din Georgia, plătind-o cu mulţi bani, au convins-o să-l învinuiască pe dreptul David şi să spună că acela a amăgit-o. După toate acestea, sfântul a fost dus la tribunal, unde a fost cercetat faţă în faţă cu cea care-l învinuia. N-a dat nici un răspuns la întrebările judecătorilor în legătură cu acuzaţiile ei. După ce i-a ascultat tăcut şi liniştit, şi-a ridicat toiagul, pe care era gravată crucea, a atins burta femeii şi a întrebat fătul:
–Sunt eu tatăl tău? Răspunde imediat!
Şi acela, din pântecele maicii sale, a vădit adevărul răspunzând de trei ori:
–Nu! Nu! Nu!
Şi l-a numit degrabă pe tatăl lui, care era un anume fierar.
După întâmplarea aceasta minunată, tribunalul l-a eliberat pe sfânt.

 

În pustia Garengi

După această întâmplare, Sfântul David a lăsat lumea şi a plecat în pustia Garengi9 (Garengi în limba georgiană înseamnă loc izolat.). L-a urmat şi credinciosul lui ucenic, Lucian, care n-a vrut să fie lipsit de pilda şi poveţele mântuitoare ale părintelui său.
Cei doi oameni ai lui Dumnezeu, apropiindu-se de locul cu pricina, unde au locuit mai apoi, simţeau o sete nestăpânită, datorită căldurii arzătoare. Regiunea era pustie şi apă nu exista nicăieri.
Dar iată! În adâncitura unei stânci au găsit pe neaşteptate puţină apă, care se strânsese acolo după o ploaie căzută de curând. Şi-au potolit setea şi, obosiţi cum erau, s-au aşezat să se odihnească la umbra stâncii.
–Luciane, i-a spus Sfântul ucenicului său, vezi acest ţinut pustiu şi liniştit? Să rămânem aici şi să trăim ascetic, în rugăciune neîntreruptă, post, trezvie şi răbdare, ca să primim iertarea păcatelor noastre. Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu ne va răsplăti pentru truda noastră şi, cu Atotputernicia Lui, ne va întări în neputinţa noastră. În felul acesta vom depăşi orice piedică, ispită sau greutate. Să nu-i uiţi pe Sfinţii noştri Părinţi, care răbdând atâtea şi atâtea au primit ca răsplată fericirea veşnică.
–Cinstite părinte! a zis Lucian auzind vorbele Sfântului. Toate câte ai spus sunt drepte şi adevărate. Însă acest ţinut pustiu, în afară de alte neajunsuri, este şi lipsit de apă. Cum vom trăi fără apă? Mi-e teamă că nu vom rezista.
–Nu-ţi fie teamă de asta, frate, a răspuns fericitul David. Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce a trimis mană din cer pentru a-i hrăni pe israeliţi în pustie, şi a scos apă din piatră pentru a-i adăpa, Cel ce a poruncit corbilor să-i aducă hrană proorocului Ilie, Acela ne va purta şi nouă de grijă. Ce ne spune Sfântul Duh prin Evanghelie? Nu vă îngrijiţi pentru ce veţi mânca sau ce veţi bea…. Curaj, frate! Pentru cei ce se nevoiesc au fost pregătite cununile, pe care nimeni nu le primeşte fără trudă, fără luptă şi fără biruinţă.
Lucian s-a întărit şi s-a liniştit auzind cuvintele Sfântului.
–Atunci să facem precum ai poruncit, părinte. Dumnezeu, singura noastră nădejde, se va îngriji de vieţile noastre.
S-au aşezat, aşadar, într-o peşteră şi s-au nevoit cu râvnă, nesocotind toată plăcerea pământească şi toată odihna trupească. Sufletele şi le hrăneau cu rugăciune neîncetată, iar trupurile cu rădăcini şi plante sălbatice.

 

Căprioarele trimise de Dumnezeu

Dar n-au trecut multe zile şi toate plantele din regiune s-au uscat din pricina zăpuşelii foarte mari. Lucian s-a împuţinat iarăşi la suflet şi a început să se vaite către Sfântul David.
–Ce-o să facem, părinte? zicea cu tristeţe. Cum vom trăi acum?
–De ce deznădăjduieşti, fiule? i-a răspuns Sfântul. Pe ierburi îţi sprijini nădejdea ta în această viaţă deşartă? Ierburile au fost date de Dumnezeu pentru hrana animalelor necuvântătoare. Atotputernicul va găsi o altă cale pentru a ne hrăni pe noi, făpturile Sale cuvântătoare.
Nici n-a apucat sfântul să-şi termine cuvintele, când deodată –o, minunată este pronia Ta, Hristoase! – trei căprioare împreună cu puii lor au venit alergând şi s-au aşezat în faţa lor.
–Ia un vas şi mulge aceste căprioare trimise de Dumnezeu, i-a poruncit fericitul David ucenicului său.
Lucian, deşi rămăsese încremenit de uimire şi surprindere, s-a grăbit să împlinească porunca părintelui său. A umplut o găleată cu lapte şi i-a adus-o credinciosului rob al lui Dumnezeu. Iar acela, făcând cruce deasupra lui, a preschimbat laptele în brânză!
Au mâncat şi I-au mulţumit din inimă Domnului pentru intervenţia Lui minunată.
Din clipa aceea, cei doi părinţi s-au lăsat cu totul la mila şi purtarea de grijă a Tatălui ceresc. Privegheau, se rugau şi se hrăneau cu laptele căprioarelor, care veneau în fiecare zi, în afara zilelor de miercuri şi vineri. În zilele acestea, părinţii nu mâncau nimic. Stăteau cu mâinile şi mintea înălţate la cer.

 

Balaurul

Într-o altă peşteră, puţin mai jos de cea a părinţilor, era cuibărit un balaur, adică un şarpe uriaş, cu ochi de flăcări, un corn mare în frunte şi coamă pe ceafă. În această fiară înfricoşătoare îşi făcuse lăcaş un diavol.
Într-o zi căprioarele s-au apropiat de cuibul balaurului. Atunci acela s-a aruncat asupra lor şi a înşfăcat un pui.
Celelalte căprioare, îngrozite, au alergat spre peştera asceţilor.
–Părinte! i-a zis Lucian Sfântului David, îndată ce le-a văzut. Căprioarele au venit şi astăzi, dar par neliniştite şi înspăimântate. Şi unul din pui lipseşte.
Sfântul şi-a luat fără întârziere toiagul, care, după cum am spus, avea gravată pe el crucea, şi a început să păşească cu grijă pe urmele căprioarelor. Acestea l-au condus la peştera fiarei.
Nu s-a speriat nicidecum când l-a văzut pe diavolul cel scârbos. Şi-a ridicat doar toiagul şi a zis cu voce tare:
–Răufăcătorule! De ce mi-ai atacat căprioarele şi le-ai înşfăcat puiul? Pleacă imediat de aici şi du-te în locuri pustii. Acest ţinut este destinat pustnicilor. Dacă nu vei asculta, cu toiagul acesta şi cu crucea lui Hristos îţi voi sfâşia pântecele şi te voi face hrană pentru viermi.
Atunci diavolul care locuia în balaur a rostit cu glas omenesc:
–Nu-mi face rău, robule al lui Dumnezeu! Dacă vrei să plec de aici, urcă în vârful muntelui şi priveşte-mă. Nu-ţi lua ochii de pe mine până ce voi cădea în apele râului Kir. Acolo îmi voi afla refugiu, căci mi-e frică de mânia ta.
Spunând aceste vorbe, diavolul a ieşit din peşteră. Din pricina urletului său sfâşietor, chiar şi pietrele crăpau.
Lucian, care între timp sosise şi el, de frică şi groază a leşinat.
Sfântul David s-a urcat în vârful muntelui, în vreme ce balaurul se îndrepta spre câmpie. Se aruncase deja în râu atunci când Sfântul a auzit o voce îngerească strigându-l de trei ori:
–David! David! David!
S-a uitat în sus şi a văzut foc care cădea din cer şi-l ardea pe balaur ca pe o grămadă de fan10 (În locul acela, unde a căzut foc din cer şi l-a ars pe balaur, până astăzi nu mai creşte iarbă.).
–Dumnezeul meu! a strigat cu părere de rău şi jale. Dumnezeul meu! Ce-ai făcut? Balaurul mi-a arătat încredere şi a plecat nădăjduind că nu va păţi nimic rău. Dar iată, acum Tu l-ai nimicit cu foc.
–Davide, i-a răspuns îngerul Domnului, de ce-ţi pare atât de rău pentru o jivină scârboasă? Dacă rămânea viu, ar fi provocat multe nenorociri. Pentru binele oamenilor, aşadar, Dumnezeu a vrut să-l nimicească. Tu du-te acum să-l aduci în simţiri pe Lucian.
Coborând de pe munte, Sfântul David l-a găsit pe ucenicul său încă la pământ, leşinat şi nemişcat. L-a readus în simţiri şi l-a ridicat cu multă greutate.
–De ce ţi-a fost aşa de frică de un vierme, care la porunca lui Dumnezeu a ars într-o clipă? l-a întrebat. Curaj, fiule! Nu-ţi fie teamă de nimic, de vreme ce avem cu noi puterea lui Hristos.
Lucian, uşurat şi revigorat, I-a mulţumit lui Dumnezeu, care i-a dat credinciosului Său rob, David, putere asupra fiarelor.

 

Uimirea vânătorilor

După câteva zile pe valea muntelui au venit nişte oameni din Kaheta pentru a vâna căprioare şi capre sălbatice. Căprioarele, înspăimântate, au alergat la peştera pustnicilor. Vânătorii le-au urmărit. Peste puţin, încremeniţi de uimire, l-au văzut pe Lucian mulgându-le. Lângă el stătea liniştit Sfântul David.
–Sfântule al lui Dumnezeu! au strigat vânătorii, căzând la picioarele lui. Ce minune este aceasta pe care o vedem? Căprioarele sălbatice stau în faţa voastră ca nişte mieluşei blânzi!
–De ce vă miraţi, fraţii mei, de lucrările minunate ale Atotputernicului? Ziditorul tuturor, care se îngrijeşte chiar şi de păsările cerului, ne hrăneşte şi pe noi, neputincioşii, cu laptele acestor căprioare. Vă rog, deci, să nu vânaţi în regiunea noastră. Mergeţi în alte ţinuturi. Animalele acestea sunt trimise de Dumnezeu pentru ca noi să putem trăi, şi nu trebuie să le omorâţi.
–Slăvit să fie Dumnezeu, au zis cu uimire vânătorii, căci pentru iubirea Lui te nevoieşti cu răbdare în această pustie vitregă. Dar pentru că şi noi avem aceeaşi credinţă ca a ta, dorim să devenim ucenici şi următori ai sfinţeniei tale. Lasă-ne să stăm alături de tine. Învaţă-ne voia Domnului. Fă-te părinte şi călăuză şi izbăvitor al sufletelor noastre.
Însă Sfântul a refuzat cu hotărâre.
–Nu, fiii mei! Acest ţinut sălbatic şi secetos, cu veri călduroase şi ierni geroase, nu e pentru voi. N-o să rezistaţi. Mai bine întoarceţi-vă la casele voastre. Acolo, păzind poruncile lui Dumnezeu, veţi afla mântuire.
Vânătorii au ascultat de îndemnul Sfântului. S-au împrăştiat aşadar prin satele lor şi au povestit tuturor ceea ce văzuseră.

 

Primii ucenici

Mulţi oameni, auzind povestirile acestora, au început să meargă în pustia Garengi pentru a-l vedea pe Sfântul David şi pentru a lua binecuvântare de la el. Şi nu erau puţini cei ce voiau să rămână lângă el şi să trăiască în nevoinţă sub călăuzirea sa. Sfântul însă nu-i încuraja.
–Fraţii mei, le spunea, ţinutul acesta este pustiu şi neprimitor. Mi-e teamă că vă veţi pierde degrabă râvna şi răbdarea…
–Chiar dacă am muri împreună cu tine de foame şi de sete, răspundeau ei cu hotărâre, nu ne interesează. Suntem gata să înfruntăm orice greutate şi primejdie pentru iubirea lui Hristos.
Astfel sfântul, văzând cum în mulţi dintre ei arde iubirea de Dumnezeu şi dorinţa de trăire pustnicească, ceda şi îi primea.
–De vreme ce vă sprijiniţi nădejdea doar în Dumnezeu, le spunea, şi doriţi din tot sufletul să lăsaţi lumea şi toate ale ei, de vreme ce aţi hotărât neclintit să ridicaţi jugul lui Hristos şi să trăiţi după poruncile Lui, duceţi-vă şi aduceţi târnăcoape ca să săpaţi gropi largi11 (Deoarece în pustia Garengi nu exista apă potabilă, trebuia să sape gropi largi unde se aduna cu ajutorul şanţurilor apă de ploaie din locurile cele mai înalte.) şi peşteri în care să locuiţi.
Iubitorii de linişte şi rugăciune au împlinit cu bunăvoinţă porunca Sfântului David. Peste puţin timp, mulţime de anahoreţi au umplut regiunea. Cu cât faima sfântului se răspândea, cu atât se înmulţeau cei ce veneau din regiuni apropiate şi îndepărtate, dorind să devină monahi. Pe zi ce trecea, turma Domnului creştea.

 

Întemeierea mănăstirii

Un ascet sfânt, fericitul Dodo, când a aflat de înalta trăire duhovnicească a Sfântului David, a venit în pustia Garengi şi a cerut să rămână lângă el. Sfântul l-a primit cu bucurie. Şi după o anumită vreme, văzând virtutea, cumpătarea şi celelalte harisme ale lui, l-a chemat şi i-a spus:
–Părinte Dodo, Domnul, care voieşte mântuirea tuturor oamenilor, a binevoit să ne aflăm în această regiune pustie pentru a ne face plăcuţi Lui prin nevoinţele noastre ascetice. Priveşte câte suflete evlavioase s-au adunat aici! Pentru fraţii aceştia, care au părăsit lumea şi familiile lor din dragoste pentru Dumnezeu, trebuie să facem o mănăstire. Urcă, deci, cu câţiva dintre ei pe muntele stâncos aflat în faţa noastră şi zideşte acolo, săpate în stâncă, chilii şi biserică, unde veţi slăvi neîncetat numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi o veţi cinsti pe Preacurata Sa Maică, Fecioara Maria.
Într-adevăr, fericitul Dodo a întemeiat pe muntele acela mănăstire săpată în stâncă, unde s-au aşezat mulţi pustnici. Mănăstirea a fost afierosită Sfântului Ioan Botezătorul.

 

Vânătorul arab

Într-o zi, Sfântul David a urcat pe munte pentru a-i vedea pe fraţi. La întoarcere, s-a aşezat lângă o movilă de stânci şi a început să se roage. Deodată la picioarele sale s-a lăsat o potârniche. Era urmărită de un şoim de vânătoare al unui arab care se numea Bubakar12 (Deja din perioada aceea începuse venirea arabilor în Georgia şi în Armenia.).
Peste puţin timp, a sosit arabul, stând fudul în şaua calului său, şi ce să vadă? Sfântul se ruga cu mâinile ridicate la cer, potârnichea era la picioarele lui, iar şoimul stătea liniştit puţin mai încolo.
Uimit de această privelişte, barbarul l-a întrebat pe Sfânt:
–Cine eşti tu? De unde ai venit? Şi cum de te afli aici?
–Sunt rob al Preamilostivului Domn al meu Iisus Hristos, a răspuns fericitul David, şi mă rog Acestuia pentru iertarea nenumăratelor mele păcate şi pentru mutarea mea cu pace din deşarta lume pământească la ceruri.
–Şi cum te hrăneşti? Cine te întreţine aici? a întrebat din nou arabul.
–Cel pe care îmi sprijin toată nădejdea, Dumnezeul şi Ziditorul tuturor. Acesta se îngrijeşte de mine şi de toate făpturile Lui. Acum însă, te rog, lasă această pasăre care a venit lângă mine să trăiască.
Călăreţul a râs.
–Sărman călugăr, a spus cu mândrie, zici să-mi fie milă de pasărea mea? Dar eu am de gând să te omor şi pe tine! Aşadar mai întâi ar fi trebuit să mă rogi să mă îndur de tine, nu de potârniche.
Smeritul pustnic nu s-a tulburat de cuvintele vărsătorului de sânge Bubakar.
–Nici pe pasărea aceasta neputincioasă, nici pe mine n-ai avea putere să ne omori, dacă nu ţi-ar fi dată de Dumnezeu, a spus cu blândeţe. Şi sunt încredinţat că Dumnezeu este ajutorul meu. Acela mă va scăpa din mâinile tale.
Barbarul, înfuriat de răspunsul neînfricat al sfântului, şi-a scos sabia din teacă pentru a-l ucide. Dar când şi-a ridicat mâna, aceasta a rămas nemişcată – s-a uscat cu puterea lui Hristos!
Cutremurat şi umil, Bubakar a descălecat şi a căzut plângând la picioarele Sfântului.
–Sfinte al lui Dumnezeu, a zis suspinând, iartă-mă pentru fapta necugetată pe care am vrut s-o fac! Îndură-te de mine! Tămăduieşte, te rog, trupul şi sufletul meu!
Bunul David a răspuns îndată rugăminţilor lui şi a început să se roage:
–Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Preabun şi iubitor de oameni! Îţi mulţumesc pentru minunea pe care ai săvârşit-o ca să mă izbăveşti pe mine, nevrednicul Tău rob. Însă acum, Te implor, fie-Ţi milă de această făptură a Ta, care plânge cu pocăinţă. Vindecă-i mâna pentru a Te mărturisi pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pentru a slăvi preasfânt numele Tău.
Sfântul a atins mâna uscată a lui Bubakar, care s-a vindecat imediat.
Plin de uimire şi recunoştinţă, arabul a izbucnit într-un plâns amarnic şi a zis cu durere:
–Omule al lui Dumnezeu! Acasă am un fiu paralizat şi ţintuit la pat. Cere, te rog, de la Dumnezeul tău, să-i dăruiască sănătate. Cred că rugăciunea ta va fi ascultată, căci eşti rob credincios al Lui. Dacă fiul meu va fi vindecat, voi slăvi numele Său, Îl voi mărturisi ca Domn al meu şi voi păzi toate poruncile Sale.
–Să se facă după credinţa ta, i-a spus sfântul. Mergi acasă acum. La ceasurile trei după amiază copilul tău se va însănătoşi.
Bubakar a plecat bucuros spre casă. Când a ajuns, începuse să se însereze. Şi ce să vadă? La poartă îl aştepta fiul său, sănătos şi vesel. Intrând în casă, i-a găsit pe soţia lui şi pe ceilalţi copii săltând de bucurie şi cutremuraţi de neaşteptata binefacere dumnezeiască.
–Când s-a însănătoşit copilul? i-a întrebat.
–La ora trei. Deodată s-a ridicat singur şi a început să umble. E de necrezut.
Plângând, Bubakar le-a povestit cu amănunţime toate cele ce se întâmplaseră puţin mai înainte, în timpul întâlnirii pe care a avut-o cu pustnicul cel sfânt.
În dimineaţa următoare şi-a încărcat măgarii cu alimente şi a plecat spre pustia Garengi împreună cu copilul vindecat şi cu ceilalţi doi fii ai săi. După o căutare stăruitoare, l-a găsit pe Sfântul David în peştera lui.
–Robule al lui Dumnezeu, a zis căzându-i la picioare, eşti doctor al sufletelor şi al trupurilor. Iată, fiul meu stă înaintea ta însănătoşit! El şi noi toţi cerem binecuvântarea ta.
Sfântul le-a pus mâna dreaptă pe capete, spunând:
–Dumnezeu, care i-a binecuvântat pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacob, să vă binecuvânteze şi pe voi.
Bubakar şi fiii săi au rămas lângă sfânt până seara, ascultând cu nesaţ poveţele duhovniceşti ale înţeleptului părinte.
După ce au luat o cină simplă, arabul i-a spus sfântului că doreşte să se boteze împreună cu toată familia lui. Iar sfântul l-a trimis împreună cu Lucian la mănăstirea de pe munte, la fericitul Dodo, poruncindu-i să facă orice este nevoie pentru săvârşirea tainei. Cuviosul Dodo, la rândul său, i-a poruncit unui ieromonah să catehizeze şi să boteze familia Bubakar.
Puţin mai târziu, arabul proaspăt botezat a venit în pustie cu lucrători şi a săpat în stâncă o mică biserică pentru pustnici. Biserica aceasta a fost mărită şi înfrumuseţată mai târziu de părintele nostru purtător de Dumnezeu, Ilarion13 (Sfântul Ilarion Iviritul s-a născut în anul 822 lângă Tbilisi. Încă de la vârsta de 15 ani s-a retras într-o peşteră din pustia Garengi, unde a trăit singur zece ani. În 847 s-a dus la Locurile Sfinte, unde, şapte ani mai târziu, i s-a arătat Maica Domnului şi i-a poruncit să se întoarcă în Georgia. Acolo a întemeiat şi a administrat multe obşti. Vrând să evite alegerea lui în treapta episcopală, a plecat pe ascuns la Constantinopol şi apoi în Olimpul Bitiniei, într-o pustie unde s-a nevoit cinci ani. Invitat de împăratul Vasile I Macedoneanul (867–886), care auzise multe despre sfinţenia sa, a venit în capitală şi a întemeiat o mănăstire lângă biserica Arhanghelului Mihail. Întorcându-se de la Roma, unde stătuse doi ani, a trecut prin Salonic. Acolo a adormit cu pace pe 19 noiembrie 875. După un an, moaştele lui au fost strămutate la Constantinopol şi aşezate în mănăstirea întemeiată de el.), care a aşezat moaştele Sfântului David în raclă. Racla se află până astăzi în partea sudică a bisericii. Puţin mai încolo este mormântul credinciosului ucenic al lui, Cuviosul Lucian. Părinte şi ucenic, s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu pentru trăirea lor ascetică şi au fost înzestraţi cu puterea facerii de minuni, vindecând mulţi bolnavi care aleargă cu credinţă la cinstitele lor moaşte.

 

La Ierusalim

Sfântul David avea marea dorinţă de a vedea oraşul Ierusalim şi de a se închina la Locurile Sfinte, unde a trăit Domnul nostru Iisus Hristos. Şi, la vreme potrivită, bunul Dumnezeu i-a împlinit această dorinţă.
Astfel, într-o zi, fericitul David, după ce i-a încredinţat lui Lucian sufletele fraţilor, a plecat cu câţiva monahi la Ierusalim.
După o călătorie lungă şi obositoare, părinţii au ajuns în Palestina şi au urcat pe muntele Măslinilor. De acolo au putut vedea cetatea sfântă. I-au mulţumit lui Dumnezeu, plini de bucurie şi cucernicie. Sfântul David, cu lacrimi în ochi, a îngenuncheat, a sărutat pământul şi a zis:
–Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care ai venit pe pământ pentru mântuirea noastră, ai binevoit să Te întrupezi în pântecele Fecioarei Maria, ai pătimit pentru păcatele noastre, ai murit pe cruce şi ai înviat cu dumnezeiasca Ta putere, înviindu-l pe Adam împreună cu tot neamul lui, Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit şi pe mine, nevrednicul robul Tău, să văd locurile acestea pe unde ai umblat. Nu cutez să înaintez mai departe, ca să nu pângăresc cu picioarele mele păcătoase pământul care a fost sfinţit de neprihănitele Tale picioare. Îmi este îndeajuns că am văzut binecuvântatul Ierusalim.
Lacrimile îi curgeau şuvoi din ochi. Fraţii au început să-l roage:
–Să ne continuăm călătoria, părinte. Să mergem în cetatea Domnului. Intra-vom în locaşurile Lui, spune Sfântul David, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui.
–Însă acelaşi prooroc spune şi altceva, a răspuns sfântul. Spune că trebuie să fii neprihănit şi curat la inimă pentru a vedea locurile sfinte. Eu, fiilor, sunt lipsit de curăţie şi nevrednic să mă apropii de preasfintele sălaşe ale lui Dumnezeu. Mergeţi singuri. Vă rog doar să faceţi şi pentru mine, păcătosul, o rugăciune la Mormântul de viaţă făcător al lui Hristos. Eu voi lua acum drumul de întoarcere spre Garengi. Voi duceţi-vă mai întâi să vizitaţi toate locurile de închinăciune şi apoi întoarceţi-vă.
Făcând ascultare părintelui, fraţii au luat cu lacrimi în ochi binecuvântarea lui şi au plecat. Sfântul, după ce s-a rugat multă vreme singur, a luat ca binecuvântare din locurile acelea trei pietre mici, le-a pus în coş şi a plecat spre Georgia.
Însă Preabunul Dumnezeu, văzând adânca smerenie a robului Său, a binevoit să-l vestească pe patriarhul Ilie14 (Patriarhul Ierusalimului, Ilie I (494–516) s-a născut în Egipt în jurul anului 430 din părinţi arabi. S-a închinoviat de la o vârstă fragedă, mai întâi în patria lui, într-o mănăstire din Nitria, şi mai târziu în Palestina, la lavra Sfanţului Eftimie. În 473 a fost hirotonit preot şi aşezat să slujească la biserica Învierii. În anul 494 l-a succedat pe Salustio (486–494) pe tronul patriarhal. În 516, întrucât a refuzat să semneze crezul monofizit, a fost exilat de către împăratul Anastasie I (491–518) în Aila (Marea Roşie), unde a murit la 20 iulie 518.) despre prezenţa lui în locurile acelea. A trimis, aşadar, la patriarh un înger al Său, care i-a spus în somn:
–Alesul meu David a venit până la porţile Ierusalimului ca să primească harul cetăţii. Trimite îndată oameni iuţi de picior ca să-l ajungă. Deja se depărtează de oraş. E îmbrăcat în haine vechi şi are în mână un coş, în care a pus trei pietre. Să-i ia două dintre ele şi să-i spună: „Dumnezeu îţi dă această poruncă: ai luat, după credinţa ta, harul cetăţii mele, Sfântul Ierusalim. Însă pentru pustia ta e îndeajuns doar o parte. Celelalte două părţi trebuie să le laşi aici. Mergi, cu bine, aşadar, cu această piatră, care va tămădui trupurile şi sufletele tuturor celor ce-o vor atinge cu credinţă“.
Patriarhul s-a trezit răvăşit de vis. A chemat fără întârziere câţiva bărbaţi iuţi de picior, le-a povestit ce-a văzut în visul său şi le-a spus să alerge pentru a-l ajunge pe Cuviosul David.
Şi într-adevăr, după un timp stăteau cu respect în faţa omului lui Dumnezeu, care a ascultat plin de uimire şi teamă povestirea lor despre îngerul care i s-a arătat patriarhului.
–Binecuvântat să fie Domnul meu, Iisus Hristos! a strigat, înălţându-şi spre cer ochii înlăcrimaţi şi mâinile tremurânde. Binecuvântat să fie Izbăvitorul şi Mântuitorul lumii, care Şi-a arătat bunăvoinţa către mine, păcătosul Său rob, dăruindu-mi harul Său!
După aceea a scos din coş două pietre şi le-a dat trimişilor patriarhului. Iar aceia, la rândul lor, le-au dus în Ierusalim şi le-au predat patriarhului Ilie.
Întâmplarea minunată s-a transmis repede în cetatea sfântă şi în împrejurimile ei. Toţi cei care o aflau cereau să-l cunoască pe Sfântul David. Însă părintele plecase deja.
Piatra care a fost adusă de cuvios în pustia Garengi a început să facă multe minuni. Mulţi bolnavi şi infirmi, care o sărutau cu credinţă, se însănătoşeau cu puterea lui Hristos. Piatra aceasta, care se află în catedrala Sfântul Sisoe din Tbilisi, şi-a păstrat până astăzi harul facerii de minuni.
Puţin mai târziu s-au întors în Georgia şi fraţii care s-au închinat la Locurile Sfinte. Împreună cu alte impresii ale lor despre locurile pe unde a umblat Dumnezeu, au povestit şi cele discutate de locuitorii Ierusalimului în legătură cu părintele David şi visul patriarhului Ilie.
Foarte curând, aflând despre nevoinţele ascetice ale Sfântului şi despre piatra care fusese adusă din Palestina în chip minunat, mulţi anahoreţi s-au adunat în Garengi. Trăiau în peşteri în post şi rugăciune, făcând ascultare de fericitul David şi urmând cu credinţă mântuitoarele lui poveţe. Astfel, pustia aceea s-a umplut de asceţi, precum îndepărtata Tebaidă a Egiptului. De aceea a fost denumită Tebaida georgiană.

 

Apa cea amară

Într-o zi sfântul l-a vizitat pe unul din anahoreţi şi l-a întrebat:
–Ce mai faci, frate?
–Cu sfintele tale rugăciuni sunt bine, cinstite părinte, şi-I mulţumesc lui Dumnezeu. Numai că, iată, această apă, care iese din crăpătura stâncii, e amară ca pelinul. Dar, cu toată scârba pe care mi-o provoacă, o beau, spunând în mine: „Chinurile iadului sunt incomparabil mai amare. Mai bine, deci, să guşti din amărăciunea trecătoare decât din cea veşnică“.
Sfântul a zâmbit şi i-a spus cu blândeţe părintească:
–Nu mă îndoiesc, fiule, că Atotputernicul nostru Dumnezeu, care a îndulcit apa amară din Mera, va îndulci pentru tine şi această apă. Umple un ulcior şi adu-mi-l.
Monahul a împlinit fără întârziere porunca sfântului. Iar acela, după ce a făcut semnul crucii deasupra ulciorului, i l-a dat înapoi, spunându-i:
–Bea, frate! Acum nu mai e amară!
Într-adevăr, a băut-o şi a strigat:
–Ce apă dulce şi minunată!
Uimit de această minune, a început să-L slăvească pe Domnul, care-i înzestrează pe Sfinţii Săi cu putere dumnezeiască. De atunci şi până astăzi apa acelui izvor este gustoasă, curată şi răcoritoare. Lângă el, apa unui alt izvor, care se află la mică distanţă şi este numit Mera din Tebaida georgiană, rămâne amară şi nepotabilă.

 

Sfârşit cuvios

Îngerul lui Dumnezeu l-a vestit din timp pe Sfântul David despre plecarea lui din lumea aceasta. Atunci i-a chemat pe toţi fraţii şi le-a dat ultimele poveţe. Apoi, după ce s-a împărtăşit, şi-a înălţat mâinile spre cer şi şi-a încredinţat cu pace sfântul său suflet lui Dumnezeu, care chiar în acea clipă a vădit cinstirea ce i se cuvine alesului Său, printr-o vindecare minunată: un monah, orb din naştere, atingând trupul mort al sfântului, şi-a redobândit vederea. Au urmat şi alte nenumărate minuni, pentru care dumnezeiescul David a fost numit „făcător de minuni“. Dar şi în vremurile noastre grele, orice credincios care se unge cu pământ de pe mormântul lui, care răspândeşte mireasmă negrăită, se tămăduieşte de toată boala trupească şi sufletească.
Sfântul lui Dumnezeu a adormit în prima joi de după sărbătoarea Înălţării – în ziua aceasta se prăznuieşte în fiecare an pomenirea lui. Nu se ştie exact anul adormirii sale, însă, oricum, a fost în a doua jumătate a secolului al VI-lea.

 

O, fericite părinte David,
lăudat să fii!
Păzeşte-ne cu rugăciunile tale
de toată primejdia trupească şi sufletească.
O, podoaba Georgiei!
Vezi-ne cu blândeţe
cum alergăm la chivotul sfânt
în care odihnesc cinstitele tale moaşte.
Ca un părinte blând,
du rugăciunile noastre
la tronul Împăratului Hristos
şi roagă-L să ierte păcatele noastre,
cele de voie şi cele fără de voie,
ca să slăvim cu inimă curată
atotţiitoarea putere
a Tatălui, a Fiului
şi a Sfântului Duh.
Amin.

Anunțuri