Ianuarie 2


2 Ianuarie


2- Ianuarie - unsufletortodox


În această lună, în ziua a doua, pomenirea celui între sfinŢi părintele nostru Silvestru, papă al Romei.

Sfântul Silvestru s-a născut în Roma cea veche si a fost crescut de mic în credinŢa crestină, învăŢând carte si purtări bune de la preotul Cvirin. Ajungând în vârstă si-a arătat dragostea către Dumnezeu si către aproapele prin ajutorarea si apărarea celor prigoniŢi pentru credinŢă. Pentru faptele lui alese si pentru viaŢa lui îmbunătăŢită, după moartea lui Miltiade, a fost hirotonit episcop al Romei vechi, cu învoirea tuturor.

Păstoria lui s-a arătat pilduitoare: a dat rânduieli bune Bisericii si preoŢilor si a apărat Dumnezeirea Mântuitorului împotriva hulitorilor, dovedindu-le din Scriptură că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat si om adevărat, născut din Fecioară, cum au grăit proorocii. La adânci bătrâneŢi episcopul Silvestru a trecut la Domnul, în anul 335.

Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinŢitului mucenic Taghen.

Acesta a fost episcop în cetatea Parium din Helespont. Silit fiind de tribunul Zilichintie să intre în oaste, s-a împotrivit. Pentru aceasta a fost legat de patru stâlpi si bătut cu toiege. Apoi din porunca lui Liciniu a fost înecat în mare, după ce întorsese la Hristos pe unii corăbieri si ostasi. Crestinii i-au scos trupul din apă si l-au îngropat la poarta cetăŢii. Moastele lui au săvârsit vindecări si minuni.

Tot în această zi, pomenirea sfinŢilor Teopempt si Teodota, maica sfinŢilor celor fără de arginti, care în pace s-au săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Marcu cel surd, care în pace s-a săvârsit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Vasile din Ancira.

Acest sfânt mucenic Vasile, din cetatea Ancirei, a pătimit pe vremea nelegiuitului împărat Iulian între anii 361-363. Pentru credinŢa lui crestină a fost prins si dus înaintea dregătorului Tarnilie, în faŢa căruia a mărturisit cu multă îndrăzneală pe Hristos. De aceea a fost legat si bătut fără milă; apoi adus la Constantinopol unde iarăsi a fost bătut atât de tare că i-au iesit mâinile si umerii din încheieturi. După aceea i s-au tăiat curele din pielea lui si a fost străpuns cu fiare înrosite. Răbdând vitejeste aceste chinuri, a primit ajutorul lui Dumnezeu; căci fiind aruncat într-un cuptor încins a fost păzit nevătămat, pentru credinŢa sa. După aceea a fost dus în Cezareea, si osândit de dregătorul de acolo să se lupte în circ cu fiarele. Dar, sfântul rugându-se, a fost lovit de o leoaică si asa si-a dat duhul, primind cununa muceniciei. Sfintele lui moaste au fost păstrate cu grijă de rude si de prieteni, înfăsurate în giulgiu, cu miresme, si îngropate în loc însemnat, unde mai târziu au zidit biserică în numele acelui sfânt.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Serghie, care s-a săvârsit, fiind tăiat cu sabia.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Teopist, care s-a săvârsit, fiind lovit cu pietre.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Cosma, arhiepiscopul Constantinopolului, făcătorul de minuni, îngropat în Sfânta Mănăstire Hora.

Tot în această zi, pomenirea noului mucenic Zorz (George sau Gheorghe) Ghiurghiul din Mitilina, care mărturisind pe Hristos a fost sugrumat în anul 1770.

Sf. George (Zorz) era din Georgia si a fost vândut ca sclav când era copil. Stăpânul său, un musulman din insula greacă Mitilene, l-a obligat să se convertească la Islamism, numindu-l Sali. După moartea stăpânului său, George a rămas pe insulă si si-a deschis un magazin mic.

În 1770, când a împlinit 70 de ani, s-a înfăŢisat autorităŢilor spunându-le că este crestin ortodox. Kadi a crezut că acesta si-a pierdut minŢile, stiind foarte bine că dacă ar declara asa ceva, ar fi condamnat la moarte.

În ziua următoare, George a fost interogat din nou si apoi bătut. El a îndurat chinurile în tăcere dar nu si-a părăsit credinŢa. După alte si alte torturi, sfântul martir a fost spânzurat în 2 ianuarie 1770, primind cununa de biruinŢă de la Mântuitorul Hristos.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Părintelui nostru Serafim din Sarov.

Sfântul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a născut în 19 iulie 1745. PărinŢii săi, Isidor si Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatăl lui era comerciant si spre sfârsitul vieŢii a început construcŢia unei catedrale în Kursk pe care n-a apucat s-o mai vadă terminată. Fiul său Prochorus, viitorul Serafim, a rămas în grija mamei văduve care l-a crescut în credinŢă.

După moartea soŢului ei, Agatia Moshnina a continuat construcŢia catedralei. Într-o zi, luându-l si pe micul Prochorus cu ea pe santier, acesta a căzut de pe schela turnului de clopote, de la o înălŢime de sapte etaje. Băiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a cruŢat viaŢa acestui viitor astru al Bisericii. Îngrozită, mama a alergat la el si si-a găsit fiul nevătămat.

Tânărul Prochorus, înzestrat cu o memorie excelentă, a învăŢat repede scrisul si cititul. Din copilărie îi plăcea să participe la slujbele bisericii si să citească atât Sfânta Scriptură cât si VieŢile SfinŢilor împreună cu colegii săi de studenŢie. Cel mai mult îi plăcea să se roage si să citească Sfânta Evanghelie când era singur.

La un moment dat, Prochorus s-a îmbolnăvit foarte grav, viaŢa lui fiind în pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis că îl va vizita si îl va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil să sărute icoana după care acesta s-a vindecat imediat.

Tânăr fiind, Prochorus îsi făcea planuri pentru a-si dedica viaŢa în întregime lui Hristos si a intra la o mănăstire. Mama lui nu a fost împotriva acestei decizii si l-a binecuvântat în drumul lui spre monahism, dăruindu-i o cruce de aramă pe care tânărul a purtat-o pe piept toată viaŢa lui. Prochorus a pornit pe jos împreună cu alŢi pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe SfinŢii Pesterilor.

Prochorus l-a vizitat pe Părintele Dositeu (de fapt era o femeie, Daria Tyapkina), care i-a dat binecuvântare să se retragă la mănăstirea din pustia Sarovului si acolo să-si câstige mântuirea. Trecând pe la casa părintească Prochorus si-a luat rămas bun de la mama si rudeniile sale. În ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era stareŢ Părintele Pahomie. Acesta l-a primit si l-a dat în grija Părintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultări în mănăstire: era slujitor în chilia părintelui, făcea pâine si prescură si lucra în tâmplărie. Tânărul îsi făcea ascultările cu râvnă si zel ca si cum l-ar servi pe Domnul Însusi. Prin muncă constantă el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea să spună mai târziu, „cea mai gravă ispită a călugărilor novice”. Aceasta se vindecă prin rugăciune, abŢinerea de la conversaŢii plictisitoare, prin muncă asiduă, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu si prin răbdare, deoarece acedia este hrănită de micimea sufletului, neglijenŢă si vorbă fără rost”.

Cu binecuvântarea egumenului Pahomie, Prochorus se abŢinea de la mâncare în zilele de miercuri si vineri si mergea singur în pădure unde practica Rugăciunea lui Iisus. După doi ani ca novice, Prochorus s-a îmbolnăvit de hidropizie, corpul a început să i se umfle si suferea îngrozitor. Mentorul lui, Părintele Iosif si ceilalŢi părinŢi îl iubeau pe Prochorus si aveau grijă de el. Boala l-a Ţinut cam trei ani, timp în care ei nu au auzit nici un cuvânt de nemulŢumire din gura lui. Temându-se pentru viaŢa lui, părinŢii doreau să cheme un doctor să-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunându-le: ” Sfinte părinte, eu m-am încredinŢat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului si al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos si Preacuratei lui Maici.”

Apoi a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate. În timp ce restul părinŢilor se rugau în biserică, Prochorus a avut o viziune în care i-au apărut Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru si Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Maica Domnului îi spuse Sfântului Ioan: „Acesta este unul de-ai nostri”, după care l-a atins cu toiagul într-o parte pe călugăr si imediat lichidul adunat în corpul acestuia a început să iasă prin incizia făcută de Preacurata. După terminarea moliftei fraŢii l-au găsit pe Prochorus vindecat, având o singură cicatrice ca semn al miracolului ce s-a împlinit.

La scurt timp, în locul apariŢiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicată sfinŢilor Zosima si Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale mâini sfânta masă din altarul capelei din lemn de chiparos, primind întotdeauna Sfintele Taine în acea biserică.

După opt ani de novicie la mănăstirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul si dorinŢa să nestăvilită de a-l sluji. După un an, Serafim a fost numit ierodiacon.

Cu spirit zelos, el slujea în biserică zilnic, rugându-se permanent si după terminarea slujbelor. Domnul îi îngăduia să aibă viziuni în timpul slujbelor bisericesti, de multe ori văzând îngeri care slujeau laolaltă cu preoŢii. În timpul Sfintei Liturghii din Marea si Sfânta Joi, slujită de egumenul Pahomie si părintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. După introducerea la Sfânta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronunŢă cuvintele: „O, Doamne, mântuieste pe cei ce se tem de tine si auzi-ne”, după care ridică patrafirul spunând: „În vecii vecilor”. Dintr-o dată a fost orbit de o lumină strălucitoare si, ridicând privirea, îl văzu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrând din partea de vest a bisericii, înconjurat de Puterile cele fără de trup.

Ajungând la amvon, Domnul a binecuvântat pe toŢi rugătorii si a intrat în icoana sa din dreapta usilor altarului. Sf. Serafim, răpit cu spiritul după această viziune miraculoasă, n-a mai putut scoate nici un cuvânt si nu s-a mai putut misca din loc. CeilalŢi l-au dus de mână în altar unde a rămas nemiscat încă trei ore, cu culoarea feŢei schimbată de la harul divin care s-a coborât asupra lui. După această vedenie, sfântul a devenit si mai râvnitor. În timpul zilei muncea în mănăstire iar noaptea se ruga în chilia lui din pădure.

În 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot săvârsind Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi. După moartea părintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvântare din partea noului stareŢ al mănăstirii, părintele Isaia să se retragă întrun loc din pădure, la o distanŢă de 5 km de mănăstire, loc pe care l-a denumit „Muntele Athos” si unde s-a dedicat rugăciunii solitare. El mergea la mănăstire doar sâmbăta, înainte de privegherea de toată noaptea si se întorcea la chilia sa din pădure după Liturghia de duminică unde se împărtăsea cu Sfintele Taine.

Pustnicul Serafim îsi petrecea timpul cu nevoinŢe ascetice. Pravila sa de rugăciune se baza pe cele rânduite de Sf. Pahomie pentru mănăstirile antice din desert. El purta cu sine tot timpul Sfânta Evanghelie, citind în întregime Noul Testament într-o săptămână. De asemenea, citea si din SfinŢii PărinŢi si Sfintele Slujbe. Sfântul a învăŢat pe de rost multe din imnurile bisericesti pe care le cânta în timp ce lucra în pădure. În jurul chiliei si-a amenajat o grădină si un stup de albine. Postea foarte aspru, mâncând o dată în zi în afară de miercuri si vineri când nu mânca nimic. În prima Duminică a postului mare nu mânca nimic până sâmbăta, când primea Sfintele Taine.

Sfântul părinte era uneori atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemiscat, fără să vadă sau să audă nimic în jurul lui. Din când în când îl mai vizitau schimonahul Marcu cel Tăcut si arhidiaconul Alexandru care locuiau si ei în pustie. De multe ori îl găseau în contemplaŢie si se retrăgeau în liniste ca să nu-l deranjeze.

În căldura verii, dreptul pustnic obisnuia să culeagă muschi dintr-o mlastină pentru fertilizarea grădinii, iar când ŢânŢarii îl înŢepau rău de tot el suporta spunându-si:” Patimile sunt omorâte prin suferinŢă si durere”.

Singurătatea lui era deranjată de multe ori de călugări si mireni care îl căutau pentru un sfat sau o binecuvântare. Cu binecuvântarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor să-l viziteze, după care, primind un semn de la Dumnezeu că dorinŢa ii este ascultată, în cele din urmă a refuzat să mai primească vizitatori. Prin rugăciunile sale, cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii antici învecinaŢi, blocând orice acces. Doar pasările mai veneau la el si animalele sălbatice în compania cărora a trăit ca si Adam în Paradis. Animalele veneau la miezul nopŢii si asteptau ca sfântul să-si termine pravila de rugăciune, după care hrănea cu pâine din mâna lui ursii, râsii, vulpile, iepurii si chiar lupii. Sfântul Serafim avea un prieten urs care i se supunea întru totul si îl ajuta la diferite treburi.

Pentru a alunga viclesugurile vrăjmasului, Sf. Serafim si-a intensificat nevoinŢele si a început o luptă ascetică nouă, imitându-l pe Sf. Simeon Stâlpnicul (1 septembrie), si anume, în fiecare noapte se urca pe o stancă uriasă din pădure sau pe una mică din chilia lui si nu se odihnea decât foarte puŢin. Stătea în picioare sau în genunchi si se ruga cu mâinile ridicate: „Doamne, miluieste-mă pe mine, păcătosul”. Sfântul s-a rugat asa timp de 1000 de zile si nopŢi.

Odată, pe când lucra în gradina, trei hoŢi l-au călcat în căutare de bani sau lucruri valoroase. Desi avea un topor în mână si ar fi putut lupta cu ei, sfântul nu a ripostat, amintindu-si cuvintele Domnului: „Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri” (Mt. 26:52). Aruncându-si unealta jos, el le-a spus hoŢilor să facă ce doresc. Atunci hoŢii l-au bătut atât de tare încât l-au lăsat mai mult mort decât viu. Au vrut să-l arunce în râu dar l-au lăsat până au scotocit chilia după bani, însă negăsind nimic în afară de icoane si câŢiva cartofi, au plecat. Călugărul îsi redobândi cunostinŢa, se târî până în chilie si rămase asa toată noaptea.

DimineaŢa următoare porni cu mare greutate spre mănăstire iar fraŢii văzându-l cu atâtea răni pe cap, piept, coaste si spate s-au înspăimântat. Timp de 8 zile a zăcut în suferinŢă din cauza rănilor iar doctorii care l-au văzut au rămas uimiŢi că mai trăia după o asemenea bătaie.

Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pământean: Împărăteasa Cerului împreună cu Apostolii Petru si Ioan i s-au arătat si prin atingerea divină a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea îndrepta si rămase îndoit de spate, neputând umbla decât cu ajutorul unui băŢ pentru tot restul vieŢii. Sf. Serafim a trebuit să stea vreo cinci luni la mănăstire după care a plecat înapoi în pădure. El i-a iertat pe răufăcătorii lui si s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiŢi.

În 1807 stareŢul Isaia a adormit întru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat să-i ia locul dar acesta a refuzat. El trăise în singurătate trei ani complet rupt de lume, cu excepŢia călugărului care-i aducea de-ale gurii o dată pe săptămână. Dacă întâlnea un om în pădure, sfântul se arunca cu faŢa la pământ până când acesta trecea mai departe. Sf. Serafim a dobândit pacea sufletului si bucuria întru Duhul Sfânt. El spunea cândva: „Dobândeste spiritul păcii si mii de suflete se vor salva în jurul tău.”

Noul stareŢ al mănăstirii, Părintele Nifon, împreună cu fraŢii călugări l-au rugat pe Sf. Serafim să vină să oficieze Sfintele Slujbe de duminică la mănăstire ca mai demult, sau să se mute de tot la mănăstire. Sfântul a ales ultima variantă deoarece îi era prea greu să se deplaseze la mănăstire în fiecare duminică. În primăvara anului 1810, el s-a întors la mănăstire după 15 ani de trai în pustnicie.

Continuând să trăiască în tăcere, el s-a închis în chilia lui rugându-se si citind. I s-a permis să servească masa si să se împărtăsească în chilia sa. Acolo, sfântul a urcat pe înălŢimile purităŢii spirituale si prin mila Domnului a primit darurile divine ale înaintevederii si facerii de minuni. După cinci ani de singurătate el si-a deschis usa chiliei pentru ceilalŢi călugări dar a continuat să folosească tăcerea, învăŢându-i pe ceilalŢi prin exemple.

În 25 noiembrie 1825 Maica Domnului si doi ierarhi comemoraŢi în acea zi, ieromartirul Clement al Romei si Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au apărut sfântului într-o viziune si i-au spus să renunŢe la izolare si să se dedice celorlalŢi oameni. Sfântul a primit binecuvântarea egumenului de a-si împărŢi timpul între viaŢa din pădure si viaŢa în mănăstire. El nu s-a întors la vechea lui chilie pustnicească ci s-a retras într-un loc mai aproape de mănăstire iar usile ei erau deschise atât pentru pelerinii mireni cat si pentru călugări.

Părintele vedea în inimile oamenilor si ca doctor al sufletelor le vindeca neputinŢele trupesti si sufletesti prin rugăciune si prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simŢeau dragostea lui nemărginită si blândeŢea. În orice vreme el îi întâmpina pe oameni cu cuvintele: „BucuraŢi-vă, Hristos a înviat!” El iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiŢă a spus despre el: „Părintele Serafim arată ca un bătrân dar de fapt este un copil ca si noi!”

Părintele era deseori văzut cum căra după sine, sprijinindu-se în băŢ, un sac cu pietre. Când era întrebat de ce face acel lucru, sfântul răspundea cu smerenie: „Îl încerc si eu asa cum mă încearcă el pe mine”.

În ultima parte a vieŢii sale pământesti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la mănăstirea de maici Diveyevo. În perioada când era arhidiacon el l-a însoŢit pe răposatul părinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareŢa mănăstirii, o ascetă – Maica Alexandra si părintele Pahomie i-a dat binecuvântare sfântului să aibă grijă de atunci încolo de orfanii mănăstirii. El a fost un adevărat tata pentru surorile mănăstirii, care îl cercetau pentru orice problemă sufletească sau materială.

Sf. Serafim s-a dedicat si îmbunătăŢirii vieŢii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că el personal nu le dădea sfaturi ci Maica Domnului le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. Discipolii si prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana vieŢuitorilor mănăstirii Diveevo. Michael V. Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, angajându-se la nevoinŢa sărăciei voluntare, după cum l-a sfătuit sfântul. Elena Vasilievna Manturova, una din surorile mănăstirii, a acceptat să moară în locul fratelui ei, din supunere faŢă de sfânt, deoarece mai era nevoie de acesta în viaŢa pământească.

Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost si el vindecat de călugărul Serafim. În 1903, cu puŢin înainte de praznicul Sfântului Serafim, s-a găsit si s-a tipărit renumita „ConversaŢie a Sfântului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov”. Pusă pe hârtie de Motovilov după conversaŢia de la sfârsitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost găsit ascuns într-un pod, printre grămezi de hârtii, unde a zăcut aproape 70 de ani. Scrierea a fost găsită de autorul S. A. Nilus, care căuta informaŢii despre viaŢa Sfântului Serafim. Această conversaŢie este o adevărată comoară pentru literatura ortodoxă, care s-a născut din dorinŢa lui Nicolae Motovilov de a înŢelege scopul vieŢii crestine. Sf. Serafim stia că Motovilov căuta acest răspuns din tinereŢe fără să găsească satisfacŢie. Sfântul părinte i-a spus că Ţelul vieŢii crestine este dobândirea Duhului Sfânt, explicându-i care sunt marile binefaceri ale rugăciunii si ale vieŢii întru Duhul Sfânt.

Motovilov l-a întrebat pe sfânt de unde putem sti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt. Sf. Serafim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii să-l aibă pe Sfântul Duh si cum recunoastem duhul lui Dumnezeu în noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă privesti?” Motovilov i-a răspuns: „Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul si faŢa vă este mai strălucitoare ca soarele”.

Sf. Serafim i-a răspuns: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum si tu esti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că si tu esti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt asa”. Apoi sfântul l-a asigurat pe Motovilov că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienŢe toată viaŢa lui. „Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înŢelegi, ci prin tine, pentru toată lumea.”

Toată lumea îl cunostea pe Sfântul Serafim ca un mare ascet si făcător de minuni. Cu un an si 10 luni înainte de săvârsirea sa, de sărbătoarea Buneivestiri, sfântului i-a fost îngăduită încă o arătare a Maicii Domnului împreună cu cei doi apostoli si cu alte 12 fecioare muceniŢe (Sf. Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina, Iustina, Iuliana si Anisia). Preasfânta Fecioară vorbi îndelung cu călugărul, încredinŢându-i în grijă pe surorile mănăstirii Diveyevo. În final Ea i-a spus: „În curând, preaiubite, vei fi cu noi.” Maica Eufrosina de la mănăstire a fost martoră la apariŢia Maicii Domnului pentru că părintele a invitat-o. În ultimul an de viaŢă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut pe sfânt înălŢat de la pământ în timp ce se ruga, lucru care i-a fost interzis cu stricteŢe de către Sf. Serafim să-l dezvăluie decât după moartea lui.

Sf. Serafim slăbea văzând cu ochii si vorbea tot mai mult despre apropiata sa „plecare”. În acest timp era văzut stând lângă sicriul său pe care-l pusese în anticamera chiliei si pe care singur si l-a făcut.

Sfântul si-a însemnat singur locul unde vroia să fie îngropat, lângă altarul catedralei Adormirii. În 1 ianuarie 1833 Părintele Serafim a venit la biserica SfinŢilor Zosima si Savatie pentru ultima oară la Sfânta Liturghie unde s-a împărtăsit cu Sfintele Taine după care i-a binecuvântat pe fraŢi si si-a luat rămas bun, cu cuvintele: „SalvaŢi-vă sufletele. Să nu deznădăjduiŢi, să rămâneŢi în trezvie. Astăzi se pregătesc pentru noi cununi”.

În 2 ianuarie Părintele Pavel, ajutorul sfântului, a plecat la ora sase dimineaŢa la utrenie si a simŢit miros de fum venind din chilia sfântului. Părintele obisnuia să lase lumânări să ardă în chilie si Părintele Pavel s-a speriat să nu ia foc ceva. „În timpul vieŢii mele nu va fi nici un foc”, spuse el cândva, „dar când voi muri veŢi sti, pentru că un foc se va aprinde”.

Când au deschis usa au văzut cărŢi si alte lucruri mocnind iar sfântul era în genunchi în faŢa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucisate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de îngeri în timpul rugăciunii si a fost dus în faŢa Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Cărui slujitor credincios a fost toată viaŢa.

Sf. Serafim a promis să mijlocească în faŢa Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe părinŢii săi, Isidor si Agatia.

Moastele Sfântului Serafim se află la Diveevo. Sarovul se află azi într-o zonă în care accesul este interzis din cauza unor instalaŢii militare. Diveevo e la răsărit de Moscova.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Anunțuri