Despre Taina Preotiei (Hirotonia)


Despre Taina Preotiei (Hirotonia)

Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer (Matei 18, 18; Ioan 20, 22-23)

Din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele (II Tim. 1, 6)

Preoţia (hirotonia) este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereilor şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoanei anume pregătite harul care dă puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi Sfintele Taine şi a conduce pe credincioşi la mântuire (Matei 18, 18; 28, 19; Ioan 20, 21-23).

In vechime, numărul treptelor preoţeşti era de şapte: 1. portarii şi următorii lor; 2. jurătorii; 3. citeţii; 4. ipodiaconii; 5. diaconii; 6. preoţii; 7. episcopii1. Despre aceste trepte şi rânduieli bisericeşti din vechime aminteşte şi can. X din Antiohia, precum şi can. IV al Sin. al VI-lea Ecumenic ş.a.

In Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură se recunosc trei trepte ale preoţiei: episcopii, preoţii şi diaconii (Tit 1, 5-9; I Tim. 5, 19-22; Fapte 20, 17, 28; 6, 1-6; 8, 26-40 ş.a.). Aceste trei trepte ale preoţiei primesc sfinţirea prin «hirotonie» sau «punerea mâinilor preoţiei» (I Tim. 4, 14; Fapte 6, 6 ş.a.). Iar celelalte trepte inferioare nu sunt grade ierarhice în Biserică, ci doar distincţii, grade administrative sau numai onorifice. Ele nu sunt de drept dumnezeiesc, ci de drept omenesc şi sunt acordate de episcopi, tot prin rugăciuni şi punerea mâinilor, dar nu prin Taina «hirotoniei», ci prin ierurgia «hirotesiei». Astfel de grade onorifice sau administrative există în fiecare treaptă a preoţiei, ca de exemplu: la treapta de episcop există: arhiepiscop, mitropolit, mitropolit-primat sau patriarh; la treapta de preot: sachelar, protoiereu, iconom, iconom-stavrofor (purtător de cruce); la treapta diaconiei: arhidiacon sau protodiacon.

Noi învăţăm iarăşi că în Biserică sunt două feluri de membri, deosebiţi între ei: preoţii (sau păstorii) şi credincioşii (sau turma). In Biserică, nu oricine dintre credincioşi poate fi preot, ci numai cei care sunt chemaţi de Dumnezeu şi cărora li s-a împărtăşit darul preoţiei prin Sfânta Taină numită «punerea mâinilor preoţiei» sau «hirotonia». Iar această Taină se administrează numai celor chemaţi, care au calităţile cerute de Sfânta Scriptură (I Tim. 3, 1-8).

Învăţătura sectarilor despre preoţie este cu totul alta şi străină de adevăr, ei luând din Sfânta Scriptură unele texte care se referă la preoţia generală, ca de exemplu: Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă… (I Petru 2, 5). Şi l-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împăraţi pe pământ (Apoc. 5, 10). Şi iarăşi: …ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu… (Apoc. 20, 6); sau: Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt…, (I Petru 2, 9); sau: De veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile îmi veţi fi popor ales, că al Meu este tot pământul. Imi veţi fi Mie preoţie împărătească şi neam sfânt… (Ieş. 19, 5-6). Şi iarăşi: …voi veţi fi numiţi preoţi ai Domnului, slujitori ai Dumnezeului nostru (Isaia 61, 6) ş.a.

Aşadar sectarii, analizând şi comparând aceste texte biblice care se referă la preoţia generală şi tâlcuindu-le sucit şi rău – ca şi pe altele ale Sfintei Scripturi -, caută prin ele să atace adevărata preoţie canonică şi ierarhia cea rânduită de Dumnezeu în Biserica lui Hristos.

Pentru a putea răspunde cât mai complet rătăcirilor sectare este nevoie ca mai întâi să cercetăm istoria din vechime şi apoi să coboram la Noul Testament şi la Legea Darului. Astfel se vede că deşi Dumnezeu, prin Moise, a zis către poporul israelit că el Ii va fi preoţie împărătească şi că ei vor forma Biserica lui Dumnezeu, dacă vor păzi aşezământul încheiat cu El, totuşi, încă în Vechiul Testament, chiar Dumnezeu Însuşi a instituit preoţia (Ieş. 40, 12-15). Se înţelege clar că preoţia generală, de care s-a amintit în textele de mai sus – prin care tot poporul este numit preoţie împărătească şi neam sfânt (Ieş. 19, 5-6; 28, 41-43) -, nu era tot una cu această preoţie instituită de Dumnezeu ca o preoţie conducătoare, aleasă de El numai din neamul lui Aaron. Preoţia conducătoare a poporului a ţinut de genealogia lui Aaron până la venirea lui Hristos.

Această preoţie avea chemarea de la Dumnezeu (Ieş. 28, 1-3); această preoţie se făcea printr-o anumită slujbă de sfinţire şi o ceremonie religioasă, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură în această privinţă: …să aduci pe Aaron şi pe fiii lui la uşa cortului adunării… şi să-l ungi şi să-l sfinţeşti, ca să-Mi fie preot. Să aduci şi pe fiii lui… şi să-i ungi, cum ai uns pe tatăl lor, ca să-Mi fie preoţi, şi această ungere îi va sfinţi preoţi pentru totdeauna în neamul lor (Ieş. 40, 12-15; Lev. 8 ş.a.). Deci, prin ungere şi sfinţire, Aaron a fost consacrat mare preot, iar fiii lui ca preoţi. De asemenea, ca ajutoare ale preoţilor la serviciul divin – după porunca lui Dumnezeu – s-au consfinţit leviţii (Num. 3, 6).

Îndeplinirea unor anumite ierurgii cădea numai în seama acestei ierarhii instituite de Dumnezeu. Astfel, regele Osea, îndrăznind să săvârşească acte pe care nu le puteau face decât preoţii, a fost lovit de Dumnezeu cu lepră (II Parai. 26, 16-23). Pe Core, pe Datan şi pe Aviron, care s-au ridicat împotriva acestei ierarhii bisericeşti puse de Dumnezeu, i-a înghiţit pământul de vii (Num. 16). Pe împăratul Saul l-a lepădat Dumnezeu de la împărăţie ca pe un nebun şi a murit străpuns de sabia lui, pentru că a adus jertfă lui Dumnezeu în locul preotului (I Regi 13, 1-14; 31, 1-6).

Aşadar, se vede lămurit că alt lucru se înţelege prin preoţia generală, prin care Sfânta Scriptură înţelege tot poporul, numindu-l preoţie împărătească şi neam sfânt (Ieş. 19, 5-6) şi cu totul altceva a fost preoţia cea instituită de Dumnezeu, din neamul lui Aaron, pe care, cu porunca lui Dumnezeu, Moise a împărţit-o în trei trepte: arhierească, preoţească şi levitică (Ieş. 28, 1-3). Dar tot Dumnezeu însuşi a fost Acela Care, în vremurile profetice, cu şapte sute de ani înainte de Hristos, a arătat că va veni vremea când El îşi va alege preoţii, nu numai din seminţia lui Levi şi din urmaşii lui Aaron, ci, în general, dintre credincioşi: …Eu vin să strâng la un loc popoarele şi toate limbile. Ele vor veni şi vor vedea slava Mea, şi le voi da un semn (Sfânta Cruce). Şi pe cei scăpaţi cu viaţă îi voi trimite către popoare… şi la aceste neamuri ei (Sfinţii Apostoli) vor vesti slava Mea. Şi din toate neamurile vor aduce pe fraţii voştri prinos Domnului… în muntele cel sfânt al Meu, la Ierusalim… Şi din ei voi lua preoţi şi leviţi, zice Domnul (Isaia 66, 18-21)2.

Din cele de până aici se poate vedea că în Legea Veche alta a fost preoţia generală, prin care tot poporul se cheamă „preoţie împărătească şi neam sfânt” (Ieş. 19, 5-6) şi cu totul alta a fost preoţia cea conducătoare în Biserică sau ierarhia bisericească, instituită de Însuşi Dumnezeu prin Moise şi Aaron. In scurt, s-au amintit pedepsele groaznice cu care au fost pedepsiţi de la Dumnezeu cei ce au îndrăznit a se atinge de lucrurile acestei preoţii, nefiind aleşi de Dumnezeu şi neavând chemare de la Dumnezeu ca şi Aaron (Evrei 5, 4; Luca 6, 12- 18), iar la sfârşit s-a arătat proorocia marelui Prooroc Isaia, referitoare la preoţia Legii Darului, pe care o va alege Dumnezeu din toate popoarele pământului.

In cele ce urmează, să vedem cum a fost instituirea şi aşezarea de către Mântuitorul a preoţiei Noului Testament şi cu ce puteri a înzestrat El această preoţie nouă şi desăvârşită, care este după rânduiala lui Melchisedec, fiindcă slujeşte lui Dumnezeu cu pâine şi cu vin (Evrei 7, 1-3).

Hristos fiind sfârşitul Legii (Rom. 10, 4), venind în lume, a aşezat mai întâi noua preoţie, pentru că, odată fiind schimbată preoţia, numaidecât trebuia să aibă loc şi schimbarea Legii (Evrei 7, 12). Deci întâi preoţia s-a rânduit şi apoi Legea. Dar iată cum a instituit şi aşezat Hristos ierarhia preoţiei Legii Darului (Noului Testament). El Şi-a ales din mulţimea ucenicilor mai întâi doisprezece ucenici pe care i-a chemat Apostoli (Luca 6, 13-16; Matei 10; Marcu 3, 13-19) şi apoi alţi şaptezeci de ucenici (Luca 10, 1-24). Iar mai pe urmă Apostolii au aşezat în Biserică şi şapte diaconi (Fapte 6, 3-6).

Pe cei doisprezece apostoli, Mântuitorul i-a învăţat cum să boteze şi ei botezau poporul chiar în timpul când Domnul propovăduia Evanghelia, căci se spune: Deşi Iisus nu boteza El însuşi, ci ucenicii Lui (Ioan 4, 1-2). Pe aceşti doisprezece apostoli i-a învăţat cum să ungă pe bolnavi cu untdelemn şi să scoată din oameni pe demoni (Marcu 6, 7-13; Iacov 5, 14-15). Pe cei doisprezece apostoli i-a învăţat cum să se roage şi să facă frângerea pâinii – Liturghia de astăzi (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-23; Luca 22, 19-20). La aceşti doisprezece apostoli pe care şi-I alesese (Fapte 1, 2), li S-a arătat adeseori după învierea Sa, timp de 40 de zile, şi i-a învăţat cele pentru Împărăţia lui Dumnezeu, adică felul cum să facă slujbele (Fapte 1, 3). Peste aceşti doisprezece apostoli, în ziua întâi a săptămânii (Duminica) la cincizeci de zile după Înviere (Cincizecime), S-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi ca de foc, îmbrăcându-i cu putere de sus, spre a propovădui Evanghelia (Fapte 2, 1; Luca 24, 48-49; Fapte 1, 5).

Pe aceşti doisprezece apostoli i-a trimis, după Înviere, să facă ucenici din toate neamurile, să-i boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi să-i înveţe să păzească cele ce lor le-a poruncit (Matei 28, 19-20). După pogorârea Duhului Sfânt, înmulţindu-se numărul creştinilor, Sfinţii Apostoli, din îndemnul Duhului Sfânt, au rânduit, prin rugăciune către Dumnezeu şi prin punerea mâinilor pe capul celor aleşi (hirotonia) treptele ierarhiei bisericeşti – diaconi, preoţi şi arhierei (Fapte 6, 1-6; 8, 14-17; 13, 1-3; 14, 3; 20, 17-28; I Petru 5, 1-4; Apoc. 1, 6; 5, 10; II Tim. 1, 6; I Tim. 4, 14).

Episcopilor (Filip. 1, 1) li s-a poruncit să hirotonească dintre creştini pe unii diaconi şi preoţi, iar pe alţii la treapta episcopiei (Tit 1, 5; I Tim. 5, 21-22; 3, 1-13; Tit 1, 6-7). Pe aceşti episcopi şi preoţi îi numeşte Dumnezeu şi «slujitori» şi «iconomi (ispravnici) ai Tainelor lui Dumnezeu» (I Cor. 4, 1; Tit 1, 7), robi puşi peste alţi robi (Matei 24, 45). Aceşti episcopi şi preoţi sunt lucrătorii cărora le-a încredinţat Domnul via – lumea creştină – să o lucreze în locul celor din Legea Veche (Matei 21, 33-43). Episcopii şi preoţii sunt slugile ce pregătesc masa şi amestecă vinul şi cheamă lumea la mântuire (Pilde 9, 2-6; Matei 22, 1-14). Aceştia se mai numesc şi părinţi şi învăţători întru Hristos (I Cor. 4, 15).

De aceştia au creştinii poruncă să asculte şi să facă cele ce îi învaţă, căci aceştia vor da socoteală pentru sufletele lor (Evrei 13, 17; I Tes. 5, 12-13). Pe aceşti episcopi şi preoţi îi numeşte Domnul Hristos «sarea pământului» (Matei 5, 13). Pe aceştia îi aseamănă cu o femeie îmbrăcată cu soare (Hristos) cu douăsprezece stele împodobită pe cap (adică cu învăţăturile celor doisprezece apostoli) (Efes. 2, 20; Apoc. 12, 1) şi cu luna sub picioare (adică lumea creştină care este sub ascultarea episcopilor şi a preoţilor).

Acestora le-a dat Hristos-Dumnezeu puterea de a ierta păcatele celor ce vor mântuirea sufletelor (Ioan 20, 19-23; Fapte 19, 18). Aceştia au cheile Împărăţiei cerurilor şi puterea să încuie şi să descuie, să lege şi să dezlege (Matei 16, 18-19). Acestora le este dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 13, 10-11). Despre aceşti episcopi şi preoţi s-a proorocit că vor fi preoţi ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi cu mântuire (Ps. 131, 16; Isaia 66, 21; Ier. 23, 3-5). Cu aceştia S-a făgăduit Domnul nostru Iisus Hristos să fie în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin! (Matei 28, 20).

Sectarul: Preoţia nu este o taină care să poată fi împărtăşită numai unora, ci este universală. Toţi credincioşii au darul preoţiei şi deci oricare credincios poate îndeplini slujba preoţească, după cuvântul Scripturii: Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bineplăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos… (I Petru 2, 5). Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată (I Petru 2, 9). Apoi în alte locuri spune: Şi ne-a făcut (Iisus Hristos) pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său… (Apoc. 1, 6). Şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împăraţi pe pământ (Apoc. 5, 10).

Din aceste locuri ale Sfintei Scripturi rezultă limpede că preoţia nu poate fi rezervată numai unora, ci o au toţi credincioşii.

Preotul: Omule rătăcit, surd şi orb la înţelegerea celor bune, în cele de mai sus ţi-am arătat pe larg că, cuvintele ce le aduci aici nu se referă la preoţia cea instituită de Dumnezeu, ci la preoţia cea universală (generală). De asemenea, ţi-am arătat că alta este preoţia cea obştească şi universală şi alta este preoţia cea instituită direct de Dumnezeu, ca ierarhie şi preoţie conducătoare. Apoi cu numeroase mărturii din Sfânta Scriptură, atât cea Veche, cât şi cea Nouă, am arătat darurile, puterile şi atribuţiile acestei preoţii ca ierarhie superioară şi conducătoare a Bisericii lui Hristos. Mă minunez foarte, cum, după atâta nor de mărturii scripturistice, încă ai rămas surd şi neînţelegător şi mai vii cu acele citate biblice care n-au nici o legătură cu preoţia cea instituită şi aşezată de Hristos în Biserica Sa, ci se referă la preoţia obştească sau universală, iar nicidecum la preoţia instituită de Mântuitorul, ca preoţie canonică şi conducătoare în Biserică.

Voi, sectarilor, v-aţi făcut asemenea idolilor din Vechiul şi Noul Testament, care, după mărturia Sfintei Scripturi, ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi (Ps. 134, 16-17; Isaia 40, 18-20; 44, 9-20; Ier. 10, 2-6 ş.a.). Voi, întunecaţilor sectari, care sunteţi neghinele ţarinii lui Hristos (lumii creştine), v-aţi făcut asemenea lui Iannes şi Iambres şi staţi împotriva adevărului, fiind oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă (II Tim. 3, 8). Asemenea v-aţi făcut lui Datan, lui Core şi lui Aviron, care s-au împotrivit lui Moise şi lui Aaron preotul, zicându-le: Destul! Toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi şi Domnul este între ei. Pentru ce vă socotiţi voi mai presus de adunarea Domnului? (Num. 16, 1-4). Dar şi-a deschis pământul gura sa şi i-a înghiţit pe ei şi casele lor, pe toţi oamenii lui Core şi toată averea lor (Num. 16, 32). Incă şi foc a ieşit de la Domnul şi a mistuit pe cei două sute cincizeci de bărbaţi care au tămâiat (v. 35). După aceea a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Spune lui Eleazar, fiul preotului Aaron, să adune cădelniţele cele de aramă ale celor arşi şi focul străin să-l arunce afară… (v. 37). Dar pentru ce aceste pedepse groaznice? Pentru că şi aceia, ca şi voi sectarii de azi, ziceau: …toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi (v. 3), şi prin urmare, socoteau că nu mai au nevoie de preoţia lui Aaron, cea pusă de Dumnezeul lor.

Apoi, dacă voi, sectarii, ziceţi că preoţia nu este o taină, atunci pentru ce se spune în Sfânta Scriptură că ea constă în împărtăşirea de la Duhul Sfânt a unui dar deosebit? Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel lui Timotei, pe care îl aşezase ca înlocuitor al său (episcop) în părţile Efesului: Nu fii nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor (I Tim. 4, 14). Şi altă dată: …îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele (II Tim. 1, 6). De aici se vede că preoţia este un dar deosebit, împărtăşit prin lucrarea de sfinţire în această formă văzută; deci preoţia este Taină.

Iar dacă preoţia nu este taină, pentru ce sectarii zic asemenea nouă că cel ce a primit la ei preoţia („ordinaţiunea”) nu o poate pierde? Şi iarăşi, dacă preoţia nu este taină – adică nu este un dar deosebit al Sfântului Duh -, atunci ce nu poate pierde cel ce are la ei preoţia? Căci dacă preoţia nu ar fi nimic, cel ce o are nu ar avea ce pierde… Câtă viclenie se vede şi aici: când este vorba de preoţia noastră ortodoxă, aşezată de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli, ea nu este nimic, iar „ordinaţiunea” (preoţia sectarilor) nu mai poate fi pierdută de cel ce o are, căci o deţine ca pe un dar veşnic.

Iarăşi vedem că sectarii, în baza citatului de la I Petru 2, 5, se socotesc a fi „preoţi sfinţi” şi a aduce lui Dumnezeu prin Iisus Hristos „jertfe duhovniceşti”. Pe temeiul acesta, ei caută sa demonstreze că şi fără persoane ierarhice, credincioşii – ca pietre vii – pot să zidească templu duhovnicesc sau biserică prin „jertfe duhovniceşti”. Dar cuvintele din acest citat nicidecum nu confirmă ideea lor.

Jertfele duhovniceşti pe care le poate aduce fiecare creştin ortodox sunt deosebite, după cum se vede din Sfânta Scriptură, constând în dispoziţia sufletului către pocăinţă, în părerea de rău pentru păcate: Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18); în laudă şi rugăciune (Ps. 49, 15); în milă: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13); de asemenea, facerea de bine şi întrajutorarea nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu (Evrei 13, 16). Ele mai constau în aducerea de bună voie a trupurilor noastre ca jertfă: Vă îndemn, deci, fraţilor, …să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească… (Rom. 12, 1); jertfele cer ca creştinii să nu-şi facă mădularele lor arme ale nedreptăţii şi ale păcatului, ci să se înfăţişeze pe ei înaintea lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele lor să fie arme ale dreptăţii înaintea lui Dumnezeu (Rom.6, 13).

In sfârşit, jertfa supremă creştină sau adevărata ardere de tot este mucenicia pentru credinţa cea întru Hristos, despre care apostolul a scris lui Timotei: că eu de-acum mă jertfesc (II Tim. 4, 6). Astfel de jertfe duhovniceşti sfinte se pot aduce lui Dumnezeu în Biserica lui Hristos, căci zice apostolul: Şi de se va lupta cineva… nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după legile jocului (II Tim. 2, 5).

Dar aceste jertfe duhovniceşti nu pot înlocui darurile harului divin, primite de credincioşi în Tainele săvârşite de păstori – cum este de pildă Taina Botezului sau a Împărtăşaniei -, fără de care, după cuvântul lui Dumnezeu, nimeni nu poate moşteni viaţa de veci.

Sectarul: Cei ce săvârşesc slujba preoţească (predicatorii) nu trebuie să fie oameni învăţaţi, pentru că nici Apostolii n-au fost învăţaţi la şcoli înalte. Mântuitorul a spus chiar că Dumnezeu ascunde celor învăţaţi şi ştiutori tainele Împărăţiei cerurilor şi le descoperă numai celor neştiutori (Matei 11, 25). Sfântul Apostol Pavel citează cuvintele lui Dumnezeu, zicând: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o (Isaia 29, 14), şi apoi adaugă: Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? (I Cor. 1, 19-20). Unui predicator, Dumnezeu îi descoperă ceea ce trebuie să ştie şi nu are deci trebuinţă de ştiinţă (învăţătură) omenească şi de şcoli înalte (Matei 10, 19-20; Ioan 14, 26; 16, 13; I Ioan 2, 20-27).

Preotul: Intr-adevăr, Apostolii n-au fost oameni învăţaţi în şcoli, ba chiar dintre cei mai simpli şi neştiutori pescari galileeni. Dar Dumnezeu le-a descoperit lor – fie direct, prin gura Mântuitorului, fie prin inspiraţie de la Duhul Sfânt – învăţătura sfântă şi adevărurile de credinţă (I Cor. 2, 10; 11, 23; II Cor. 12, 1; Gal. 1, 12 ş.a.), dându-le şi priceperea necesară. Deci ei nu aveau nevoie de şcoală şi de învăţătura omenească de la oameni. Nu tot aşa stau lucrurile cu ceilalţi oameni, adică cu credincioşii de rând, căci iată ce a zis Mântuitorul către apostoli: …vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acelora nu li s-a dat (Matei 13, 11).

Ar fi de neînţeles ca prin textele de mai sus, aduse de dumneata, să fie osândită adevărata ştiinţă şi înţelepciune, când ştim, de pildă, că apostolul neamurilor a fost un om cu şcoală înaltă, după cum el însuşi ne mărturiseşte (Fapte 22, 3, 25-29) şi cum rezultă din scrierile sale, care vădesc un autor cultivat, cu un stil superior, cu cunoştinţe temeinice, având o logică şi o dialectică de fier. Cu toate acestea, a fost chemat la apostolat chiar de Mântuitorul, şi cine nu ştie cât de mare folos ne este nouă, celor de azi, ştiinţa şi înţelepciunea lui?

Deci cum ar fi putut să osândească chiar el însuşi ştiinţa cea adevărată pe care o avea şi el? Sutaşul Cornelie (Fapte 10, 1), Iosif din Arimateea (Luca 23, 50), Nicodim (Ioan 3, 1) ş.a. sunt cazuri care arată luminat că ştiinţa cea adevărată (corectă) nu este osândită şi nici măcar dispreţuită, aşa cum vi se pare vouă, sectarilor. Insă există „ştiinţă” şi „înţelepciune” care depărtează pe om de Dumnezeu şi acestea sunt false şi osândite, iar nu adevărata ştiinţă şi învăţătură, mai ales teologică, care ne învaţă cunoştinţa amănunţită a Sfintei Scripturi şi a lui Dumnezeu.

Oare nu însuşi Mântuitorul ne-a poruncit să ne îndeletnicim cu această învăţătură când a zis: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine (Ioan 5, 39)? Dacă este un păcat a învăţa, apoi ar însemna că este păcat şi a cerceta Sfintele Scripturi, prin care învăţăm noi cele spre mântuire (Luca 16, 29-31).

Sectarul: Preoţii trebuie să fie fără prihană, nebeţivi, blânzi, nelacomi ş.a. (I Tim. 3, 3-6; Tit 1, 7-9). Or, mulţi dintre preoţii voştri sunt tocmai dimpotrivă, asemenea cu păcătoşii de rând: beţivi, lacomi, zgârciţi etc. Pentru acestea ei nu merită nici o ascultare şi nici o cinste.

Preotul: Intr-adevăr, mulţi preoţi nu sunt aşa cum ar trebui să fie şi nici noi nu zicem că sunt sfinţi. Totuşi, nu toţi sunt aşa de vinovaţi şi de păcătoşi cum sunt acuzaţi de voi, sectarii. Dar voi puteţi afirma că predicatorii voştri sunt sfinţi şi fără de prihană? Numai Dumnezeu ştie şi cunoaşte desăvârşit aşezarea fiecărui suflet. De ce vă faceţi voi judecători înainte de vreme? (Matei 7, 1-2; Luca 6, 37; Rom. 14, 10-13; Iacov 3, 1; 5, 9).

In al doilea rând, lucrarea liturgică a preoţilor nu este în legătură cu viaţa lor morală, ci cu darul Sfântului Duh pe care l-au primit ei în Taina Preoţiei (a hirotoniei) (I Tim. 4, 14; II Fim. 1, 6 ş.a.). Fariseii erau şi ei păcătoşi, ba chiar dintre cei mai mari, numai că încercau să se ascundă de faţa oamenilor, aşa cum faceţi şi voi, sectarii, care în faţa oamenilor vreţi să vă arătaţi sfinţi, dar pe ascuns sunteţi mai păcătoşi decât toţi oamenii. Mântuitorul, ca un adevărat Dumnezeu, văzând cele ascunse ale fariseilor, după dreptate i-a mustrat, dar n-a dat acest drept şi oamenilor de rând, cărora le-a zis: .. .toate câte vă vor zice vouă (fariseii), faceţi-le şi păziţi-le, dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac (Matei 23, 3). Faceţi ce zic ei, dar nu faceţi ce fac ei. Acest răspuns să vă fie şi vouă, sectarilor, care învinuiţi pe preoţii noştri de imoralitate şi nu vreţi să vă vedeţi bârna din ochii voştri (Matei 7, 3-4).

Sectarul: In dar aţi luat, în dar să daţi (Matei 10, 8). Aşa le-a spus Mântuitorul apostolilor Săi, când i-a trimis să predice Evanghelia şi să vindece pe cei bolnavi prin puterile şi darurile minunate cu care i-a înzestrat. Preoţii însă nu fac nimic în dar, ci iau plată pentru orice slujbă a lor. Deci ei calcă porunca Mântuitorului şi de aceea nu pot fi recunoscuţi ca trimişi ai Lui.

Preotul: Preoţii nu iau plata aceasta pentru darul pe care îl au sau pe care îl împărtăşesc, ci pentru munca lor, căci vrednic este lucrătorul de plata sa (Luca 10, 4-7; Matei 10, 9- 14). Şi marele Apostol Pavel zice în această privinţă: Cine slujeşte vreodată în oaste cu solda lui? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte o turmă şi nu mănâncă din laptele turmei? Nu în felul oamenilor spun eu acestea. Nu spune oare şi legea acestea? Căci în Legea lui Moise este scris: «Să nu legi gura boului care treieră». Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau într-adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s-a scris: «Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră, cu nădejdea că va avea parte de roade…». Au nu ştiţi că cei ce săvârşesc cele sfinte mănâncă de la templu şi cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa a poruncit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie (I Cor. 9, 7-14). Iată deci că întreţinerea preoţilor este un drept al acestora, care este în conformitate cu Vechiul Testament şi cu porunca Mântuitorului.

Sectarul: Preoţii nu trebuie să poarte îmbrăcăminte specială, cum purtau din mândrie fariseii şi cărturarii, fapt pentru care Mântuitorul i-a osândit (Matei 23, 5). De asemenea, nu li se cere nicăieri în Biblie să poarte barbă şi să-şi lase păru lung, aşa cum îşi mai lasă şi azi unii dintre preoţi. Sfântul Apostol Pavel spune: Nu vă învaţă oare însăşi firea, că necinste este pentru un bărbat să-şi lase părul lung? (I Cor. 11, 14). Astfel preoţii, chiar şi prin portul lor, se poartă împotriva cuvintelor Domnului şi a firii înseşi.

Preotul: Mântuitorul n-a osândit îmbrăcămintea şi portul fariseilor şi cărturarilor, căci acestea fuseseră rânduite în Vechiul Testament (Num. 15, 38; Deut. 22, ,12), ci a osândit trufia acestora, deoarece nu purtau cele prescrise dintr-un sentiment de evlavie, ci numai din mândrie. De altfel, pe atunci încă nu existau preoţi ai Noului Testament şi deci cuvintele de mustrare adresate de către Mântuitorul fariseilor şi cărturarilor nu pot fi nicidecum considerate ca adresate preoţilor Noului Testament.

In ce priveşte citatul din Sfântul Apostol Pavel, el are, de asemenea, alt înţeles, nereferindu-se la preoţi. Din el, dar mai ales din context (I Cor. 11, 1-16) se arată următoarele: capul descoperit – după credinţa de atunci – simbolizează independenţa, iar capul acoperit arată supunerea sub stăpânirea cuiva. Bărbatul nu are un stăpân peste el, şi de aceea el trebuie să-şi tină capul descoperit. Femeia, având ca stăpân pe bărbat, nu poate sta cu capul descoperit. In caz că ar sta astfel, ar dovedi nesupunere, cum făceau numai cele văduve şi cele stricate. Prin aceasta ele şi-ar necinsti capul – adică pe bărbatul lor – sau s-ar necinsti pe ele însele, arătându-se ca având o purtare uşuratică, de desfrânate. Părul lor e o podoabă, dar fiindcă ele au aici de stăpân pe bărbat, nu au voie să-l lase descoperit. Iar faptul că preoţii poartă haine lungi şi îmbrăcăminte specială, acest lucru este cu totul altceva; îmbrăcămintea lor este un semn distinctiv şi simbolic, amintind haina lungă a Mântuitorului, numită «hiton» (Ioan 19, 23; Ieş. 28, 4). Iar dacă preoţii poartă uneori culioane (episcopii au mitre), o fac după exemplul preoţilor din Testamentul Vechi (vezi Ieş. 28, 4-40; Lev. 8, 9-13).

Ei poartă barbă şi păr lung după modelul nazireilor din Vechiul Testament (Num. 6; Jud. 13, 5). Hristos însuşi a fost şi nazireu, nu numai nazarinean (Matei 2, 23), iar Sfântul Apostol Pavel a avut şi el asupra sa această făgăduinţă de nazireu (Fapte 18, 18; 21, 20-24). Câtă vreme ţineau această juruinţă, nazireii nu-şi tundeau părul şi barba. Preoţii Noului Testament au şi ei juruinţă asupră-le, pe care – ca şi nazireii Vechiului Testament – o exprimă şi prin această formă exterioară a părului lung al capului şi prin barbă. Vezi şi la Levitic că Dumnezeu porunceşte preotului să nu-şi radă (tundă) capul şi să nu-şi reteze barba (Lev. 21, 5).

Iată, aşadar, pentru ce preoţii poartă îmbrăcăminte specială, barbă şi părul lung. Aşa au purtat proorocii, patriarhii, apostolii şi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi aşa trebuie să purtăm şi noi, preoţii Legii Darului.

* * *

Credinciosul: Dar cine are dreptul de a săvârşi hirotoniile şi hirotesiile?

Preotul: Am arătat mai sus, dar fiindcă nu ai înţeles clar, le repet. Atât hirotesiile premergătoare diaconiei, cât şi hirotoniile, se săvârşesc numai de Episcop (Arhiereu).

Credinciosul: Dar unde se săvârşesc hirotoniile şi hirotesiile?

Preotul: Atât hirotoniile cât şi hirotesiile, după sfintele canoane, se săvârşesc în biserică3. Anume, hirotoniile înlăuntrul altarului, înaintea Sfintei Mese, iar hirotesiile se fac în faţa altarului, pe locul dinaintea uşilor împărăteşti4.

Credinciosul: Dar în ce vreme a slujbei se săvârşesc hirotoniile şi hirotesiile?

Preotul: Hirotonia preotului şi a arhiereului se săvârşeşte numai la Liturghia deplină, adică la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur sau la cea a Sfântului Vasile cel Mare; hirotonia diaconului se poate face şi la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Nu se pot hirotoni mai multe persoane pentru aceeaşi treaptă la o Liturghie; iar hirotesii se pot face mai multe la una şi aceeaşi Liturghie (mai mulţi citeţi sau ipodiaconi)6. Hirotonia diaconului se face după sfinţirea Darurilor, şi anume după ce arhiereul zice ecfonisul: „Şi să fie milele Marelui Dumnezeu…”. Hirotonia preotului se face înainte de sfinţirea Darurilor (după Heruvic), iar a arhiereului se face mai înainte, şi anume după cântarea „Sfinte Dumnezeule”.

Reclame