Pictorul bisericii, zugravul Ioan Loposan


Pictorul bisericii, zugravul Ioan Loposan

Asa cum precizam la inceput, picture bisericii din Homorog reprezinta creatia unuia dintre cei mai harnici si talentati zugravi romani din Crisana veacului trecut.

In legatura cu numele pictorului. Cel dintai a remarcat picturile acestui zugrav istoricul de arta Coriolan Petranu, in cuprinsul cartii despre vechile biserici de lemn din Bihor, numindu-l Lapusanu Ioan[1] ci reproducand din cadrul picturii realizata de catre acesta in biserica de lemn din satul Pausa (Bihor) scena infatisand chiar autoportretul lui[2], precizand ca, ”la Pausa, sunt zugraviti preotul Isaia Laposanu (+1876) si in haine taranesti pictorul, care era inrudit cu el”[3]. Tot cu acest prilej, Coriolan Petranu mai dezvaluia anul “1833 si numele zugravului Lapusanu Ioan din Jula in tinda bisericii din Varaseni” (Bihor), de asemenea anul “1837 si numele zugravului Lapusanu Ioan intre tinda si nava la (biserica din) Borsa”, Bihor[4]. Asadar, Coriolan Petranu il numea Ioan Lapusanu[5]. In anul 1941, cand biserica din lemn din Varaseni nu mai exista[6], Titu Rosu, impartasind, probabil, lecura numelui de mai sus, mentiona, din cuprinsul inscriptiei ce insotea picture lacasului, marturia: “Zugravit-am ieu Lapusanu Ion dela Jula. In anul 1833 in luna lui Septemvrie in 23 prin mine preotul Vasile”[7]. In anii 1973 si 1974, Ecaterina Sasu, in urma cercetarii picturii bisericilor din Borsa, Pausa si Homorog precum si a unor acte ale vremii, afirma ca, numele de Lapusanu apare in documente abia la inceputul deceniului al optulea al secolului al XIX-lea sic a zugravul nu a semnat cu acest nume pe nici unul din monumentele cercetate. Drept urmare, considera ca, forma cea mai veche a acestui nume de familie (atestata documentar din ianuarie 1830) o pastreaza numele preotului din Pausa, care se semna Isaia Laposan[8].Fiind jumatatea secolului trecut perioada trecerii de la scrierea cu slove chirilice la cea cu litere latine, numele Laposan – opineaza Ecaterina Sasu – a suferit diferite transformari, in 1865 forma numelui fiind Laposan, in 1867 Laposianu, iar in 1876 Lapusianu. Transcriind (correct) numele zugravului, adica Ioan Lapausan, din cuprinsul inscriptiei din anul 1837 de la Borsa si (incorrect) adica Ioan Lapos(an) din cuprinsul inscriptiei din anul 1847 de la Homorog, Ecaterina Sasu opine ca, antroponimul Ioan Lapausan “poate sa fie prima forma din care se trece apoi la ortografia Laposan”[9]. Drept urmare, scrie Ecaterina Sasu, “Avand in vedere formele numelui din atestarile documentare, pe de o parte, iar pe de alta parte semnaturile zugravului, am optat pentru forma numelui, Ioan Laposan, mai frecventa in perioada in care am urmarit activitatea sac a pictor popular (1830-1848)”[10].

In anii 1930 si 1931, cu prilejul cercetarii bisericilor de lemn din Bihor, Coriolan Petranu a fost insotit de catre istoricul Gheorghe Ciuhandu; in sarcina acestuia din urma s-a aflat transcrierea tuturor inscriptiilor si alcatuirea inventarului bunurilor de interes patrimonial, iinscriptii pe care insa nu a mai reusit sa le publice. Nu stim in ce masura va fi stapanit Gheorghe Ciuhandu paleografia romano-chirilica. Cert este ca, istoricul Coriolan Petranu, desi a vazut atat picturile bisericilor din Borsa si Varasesti cat si pictura bisericilor din Pausa si Homorog, toate patru prevazute cu inscriptii, il numeste Ioan Lapausanu. Astazi, biserica din Varasesti nu mai exista, iar cea de la Pausa are inscriptia stearsa. In inscriptia bisericii din Borsa, in anul 1837, intr-adevar, zugravul semna Ioan Lapausan. In inscriptia picturii bisericii din Inand, in anul 1843, zugravul semna Ioan Loposan, iar in cuprinsul inscriptiei bisericii din Homorog, in anul 1847, zugravul semna nu ioan Lapos(an), ci Ioan Loposan. In ce ne priveste, avand in vedere cele contestate mai sus[11] si respectand insasi vrerea pictorului, il vom numi, in continuare, in cercetarile noastre, asa cum insusi s-a semnat in cuprinsul inscriptiilor ultime, prin urmare Ioan Loposan[12].

Zugravul Ioan Loposan si-a desfasurat activitatea artistica in Bihor, in prima jumatate a secolului al XIX-lea. Biografia sa nu a fost cercetata indeajuns, nici in arhivele Bihorului, nici in arhiva Episcopiei Aradului. Daca dam crezare deplina afirmatiei lui Coriolan Petranu, zugravul ar fi fost originar din Jula (azi orasul Giula, in Ungaria), situate in sesul larg al Zarandului. Cercetarile privind trecutul comunitatilor ortodoxe romanesti din Ungaria, intreprinse timp de mai multe decenii, de catre Teodor Mesaros, nu ii pomeneste numele[13]. Este posibil insa ca acolo sa isi fi avut obarsia si familia sa, nefiind exclus ca dascalul Elias (adica Ilie) Loposan, care ocupa postul de invatator al scolii romanesti din localitatea invecinata varsand (situate azi in judetul Arad, la granite cu Ungaria) si avea, in anul 1835, o vechime in aceasta profesie de 28 ani[14], sa fie inrudit cu el. Preotul Isaia Laposan din Pausa, despre care istoricul de arta Coriolan Petranu afirma ca a fost ruda cu zugravul Ioan, era, de obarsie, din Peterd (azi, in Ungaria)[15], sat situate intre orasele Giula si Debretin.

Inclinam sa credem ca, familia, ori poate unii membri ai familiei lor s-au stability in apropierea Oradiei, in satul Pausa, pe la inceputul secolului al XIX-lea, foarte probabil odata cu venirea ca preot in sat a lui Isaia Laposan.Portretul acestuia, pictat de catre zugravul Ioan pe strana din dreapta iconostasului bisericii din Pausa, infatiseaza un barbat energic, aflat in puterea varstei. Stim ca, prin stradania sa, vechea biserica a satului a fost mutate si refacuta in centrul satului, iar apoi impodobita de catre zugravul Ioan cu o frumoasa pictura interioara. Isaia Laposan a fost, deopotriva, un om instruit, luminat, numele sau intalnindu-l scris pe multe carti vechi pastrate in tinut. Nu ii stim cartile bibliotecii. Cunoastem, in schimb, cartile ce i-au trecut prin maini, in primul rand cele ale bisericii din sat: Evanghelie (Bucuresti, 1723), Octoih (Bucuresti, 1731), Antologhion (Ramnic, 1745 – cu o insemnare a sa, din 1839), Triod (Bucuresti, 1746), Apostol (Blaj, 1767), Penticostar (Blaj, 1768, in doua exemplare), Octoih (Blaj, 1760 – cu o insemnare din 1807 a preotului Dimitrie Popovici, asesor al Consistoriului din Velenta Oradiei)[16]. Cartea lui Samuil Micu, Propovedanii la ingropaciunea oamenilor morti (Blaj, 1784[17]), provenita de la Cefa, a fost cumparata, de la diacul din Cehid, de catre mai multi sateni din Pausa, la indemnul lui Isaia Laposan[18]. In anul 1834, Isaia Laposan citea Pravila mare de la Targoviste (1652), adusa din satul Tausad, iar in 1830 semna pe un Ceaslov al catedralei din Oradea[19].

Numele zugravului Ioan Loposan nu il gasim scris nici pe cartile satului Pausa, nici pe cele ale bisericilor pictate de el in decursul anilor. Nu stim nici unde a invatat carte si nici unde s-a instruit in arta picturii. Cunostea insa foarte bine scrierea in limba romana cu slove chirilice (inclusive cea cu ligature), iconografia picturii sale dovedind vaste cunostinte teologice si o temeinica cunoastere a picturii bizantine.
Autoportretul, aflat pe strana din stanga a iconostasului bisericii din Pausa, infatiseaza un barbat in floarea varstei. Era mic de statura, purta parul in plete si o mustata scurta. Imbracamintea lui era cea obisnuita in partea locului. Purta o camase simpla alba, de panza, taiata la gat, fara guler si cu un snur negru, lunga pana mai sus de genunchi, tivita cu ata neagra. Pantalonii albi, de lana, ii ajung pana la glezna. Pe umeri poarta un suman alb avand bordure si pumnarii de la maneci brodate cu rosu. In mana dreapta tine caciula[20], iar cu cea stanga arata catre pictura lacasului.

Ioan Loposan a fost, intre anii 1820 si 1860, cel mai solicitat pictor bisericesc din Bihor. In stadiul actual al cercetarilor, stim ca a pictat: in anul 1824, biserica din Cauasd[21]; in 1833, biserica din Varaseni[22]; in anul 1836, biserica din Calea Mare[23]; in anii 1835-1837, biserica din Borsa[24]; in anul 1838 biserica din Pausa[25]; la o data necunoscuta, bisericile din Cotiglet si Rotaresti[26]; in anul 1843, biserica din Inand[27]; in anii 1846 si 1847, biserica din Homorog, iar in 1848 biserica din Copacel[28]. Cu siguranta insa a pictat si alte biserici, lacasuri care, in decursul ultimului veac, au disparut, iar daca mai exista ele nu mai pastreaza vechea pictura.

In anul Domnului 1846, zugravul Ioan Loposan a fost angajat sa realizeze decorul interior a celei mai spatioase biserici din cate a pictat pana in acel moment, dimensiuni care, uneori, chiar sic and scenele sunt mari, par sa domine registrele compozitiilor sale. Astfel, spatiul iconografic pare destul de aerat iar la turn pictura este strict decorative. A fost, credem, unul din motivele pentru care zugravul a lucrat aproape doi ani la impodobirea interiorului lacasului din Homorog, realizand, in tempera, peste 90 de scene, ce infatiseaza, cum am vazut, potrivit erminiei picturii bizantine, teme inspirate din Vechiul si Noul Testament.

Pictura de pe iconostas se impune atat prin numarul portretelor cat si prin armonia cromatica, diferita de cea a scenelor murale de pe bolta si peretii naosului, unde dispunerea repreentarilor este destul de aerate, cadrul strict decorative ocupand spatii intinse. In alegerea si dispunerea temelor, zugravul a tinut astfel seama atat de spatial disponibil cat si de preferintele preotului si a tutorilor locasului, filtrate evident prin propriile precept artistice, exprimate intr-un stil aparte, considerat adeseori “naiv, popular[29]. Deosebim, in cadrul ansamblului pictural, atat scene strict canonice, intru-totul conforme traditiei erminiei byzantine, cat si privelisti noi, originale, rod al imbinarii armonioase a limbajului scris al cartilor si manuscriselor cu limbajul figurative al vremii si lumii inconjuratoare. Atrag indeosebi luarea aminte decorul bogat, braiele stilizate, de succesiuni de opturi, copacii cu coroana piramidala, spicele de grau, vrejurile cu Frunze si flori parca fara numar si, deopotriva, multimea reprezentarilor stelare.. In planul second al unor scene descoperim construtii tipicc transilvane, mai ales turle si cupole baroce; volute si accolade specific baroce reflecta chiar tronul din scena de pe iconostas, Iisus Hristos Binecuvantand. Tot pe iconostas atrage atentia scena Incoronarea Maicii Domnului prin Sfanta Treime, intitulata de catre zugrav “Sfanta Troita”(“St. Troita”) si redata intr-o viziune apuseana. In dreapta scenei este reprezentat Dumnezeu-Tatal, batran, cu aureola, in vesminte de culoare rosie si albastra, tinand in mana stanga simbolul puterii cresti. In campul stang al scenei este reprezentat Iisus Hristos, in vesminte identice, sustinand cu mana dreapta crucea inalta. In campul superior a fost reprezentat Porumbelul, symbol al Sfantului Duh. Maica Domnului, pictata in prim plan, poarta vesminte in falduri, de culoare rsie si galbena. Tema are o veche traditie in picture bisericilor romanesti din Transilvania, iar zugravul pare sa fi folosit ca sursa de inspiratie panza de o frumusete tulburatoare pictata in anul 1784, de catre renumitul pictor macedo-roman Stefan Tenetchi, expusa, in acea vreme, in resedinta episcopala din Velenta Oradiei[30].

Iconografic, in picture lacasului predomina, ata ca numar cat sic a insemnatate, temele inspirate din Noul Testament, invatisand viata Mantuitorului si, cu deosebire, ciclul patimilor Domnului. Aceasta din urma este, de fapt, tema cea mai vasta, in toate bisericile ce pastreaza picture zugravului Ioan Loposan, infatisand, in, nu mai putin de 12 scene: Vanzarea Domnului, Sarutul lui Iuda, Iisus la Ana, la Caiafa, la Pilat, apoi in inchisoare, Judecata, Incoronarea cu spini, la stalp, pe drumul Golgotei, Rastignirea si Pogorarea de pe cruce. Fria se aseamana cu cliseele unui film sau cu invataturile unor scrieri moralnice transilvane, ale unei povestiri illustrate, cu personaje consecrate, cu oameni buni plini de compasiune, ce sufera impreuna cu Iisus, si oameni rai, cu priviri aspre, intunecate, ce poarta arme si vesminte pagane, expusi laolalta, pe intelesul tuturora, judecatii pamantenilor.

Deloc intamplator, acest ciclu hristologic, cu un evident iz moralizator, il insoteste un numar de patru scene realmente noi in decorul bisericilor din Bihor: Omul cel flamand, Omul cel setos, Omul cel gol si Omul cel robit. Omul cel flamand tine in mana stanga caucul, iar in mana drapta bucata de paine ori malai. Omul cel setos primeste, dintr-o cana, apa, intru stamparul setei. Omul cel gol primeste in dar, de “pomana”, o haina, pare-se o camasa, iar Omul cel robit este reprezentat dupa gratii, in inchisoare. In toate cele patru scene sau ipostaze ale omului sarman, omul bun, “de lume”, omul avut, poarta vesminte ingrijite, dar obisnuite ( ce nu par a fi si nici nu trebuie neaparat socotite nobiliare!), pe cand omul obidit (flamand, setos, robit) in vesminte sumare, albe, purtand cioareci, suman simplu, fara guler, opinci in picioare si o traista la spate. Aceste scene nu se regasesc (iconografic) nici intre pildele lui Iisus, nici intre invataturile Esopiei, nici intre parabolele lui Varlaam. Nici chiar vestitul miniaturist Picu Patrut nu pare sa fi desenat asa ceva. Ele sunt insa intru totul conforme morale crestine, stand in crugul vederilor epocii, despre bunul crestin si omul luminat, evocand, in ultima instant, ipostaze ale destinului uman. In spiritual acestei mentalitati, zugravul si preotul, in loc sa infatiseze credinciosilor scenele transante ale Judecatii de apoi – ca si cand Judecata de apoi ar incepe pe Pamant – ii indemna pe semenii lor, prin intermediul celor patru scene pilduitoare, sa ii imbace pe cei goi, sa stampere foamea si setea celor sarmani ori pribegi sis a se roage pentru cei robiti.

Reprezentarilor de mai sus li se alatura, cu rost identic, Parabola fecioarelor, cele “Cinci fete intelepte” purtand coroana si candele aprindse, iar cele “Cinci nebune”, din afara de Rai, cu prul despletit, cu candele stinse si cupele rasturnate. Aici, Raiul si Iisus Hristos n-au fost reprezentati; nu se vad nici morminte, reprezentarea este mult simplificata, importand fiind, si de aceasta data, mesajul invataturii, mai ales ca scenele sunt reprezentate deasupra scaundlor din spatele navei, unde odinioara era tinda femeilor.

Scenele cu teme inspirate din Vechiul Testament, de pe peretele vestic al naosului si de pe peretele despartitor de lemn din naos, sunt, fara indoiala, cele mai interesante, continand elemente legendare, miraculoase, profane. Atrage, in primul rand, atentia, Pomul binelui si a raului, incarcat cu mere rosii, aievea merilor din gradinile satului. Sarpele sta incolacit pe trunchiul pomului, admirandu-si parca isprava. In stanga pomului sta Eva, intinzand cu o mana, marul. Alaturi, zugravul a scris textul explicativ: “Cum au ispititu Eva”. De cealalta parte a pomului este infatisat Adam, aratand cu o mana spre pom, precum si inscriptia: “Acesta sa nu-l mancat(i). Adam”. In scena din dreapta peretelui despartitor sunt redati Adam si Eva, dupa izgonirea din Rai. Eva toarce caierul, iar cu piciorul leagana copilul, in timp ce Adam, folosind un harlet avand lama triunghiulara, sapa pamantul. Scena, din pacate neinspirat revopsita pe alocuri, o insotesc doua texte: Eva. Iara tu, mu(i)ere, cu durere vei naste fii tai” si “Adame, tu cu ostanintale tale vei plati painea ta”.

In pictura infatisandu-l pe Sf. Prooroc Ilie, trasura, trasa de o singura pereche de cai, pare mai degraba o caleasca de epoca, decat un car de foc.

Reprezentarea Sf. Prooroc Iona si Chitul este, dupa parerea noastra, una din creatiile de forta ale artistului din Bihor. O prima variant a acestei teme zugravul a creat in cadrul picturii bisericii din Pausa. Cea de la Homorog, este mult mai expresiva. Corabia cu fugarii dinaintea lui Dumnezeu, mare aici cat o barca, poarta pe valuri patru calatori; in prim plan este redat Iona, cu barba, imbracat in vesminte rosii, aratand cu o mana spre cer. Calatorul din spatele lui tine vasla, iar cel de la carma, aplecat, intampina pestele urias. Chitul, aproape cat barca, are parca solzi de argint, coada si aripile mari, iar capul i se aseamana mai degraba cu cel al unei pasari ce isi asteapta prada, gata sa-l inghita pe Iona.

In scena Cain si Abel, cel jertfit se aseamana pana la identitate cu omul flamand, setos sir obit, oropsit de soarta. Tema Daniil in groapa leilor este noua in repertoriul zugravului, infatisandu-l pe prooroc cazut intr-o vagauna, cu o singura slabiciune, vietate ce pare mai degraba un caine decat un leu.

Plin de prestanta este tabloul votiv, infatisandu-i pe tutorii bisericii si preotul satului Homorog. Cei doi sateni au fost reprezentati in costum de epoca. Nicolae Matea (cel din dreapta scenei[31]) are chipul unui om bland si bun, cu parul blond (sau poate, carunt), lung si in plete, pe spate, iar ca imbracaminte poarta gaci largi si camasa simpla, alba si o bitusa imppodobita la piept cu aplicatii de piele colorata, ce compun motive florale si geometrice. Sateanul Flore Vaida (cel din stanga scenei[32]) era un barbat zdravan, cu fata ovala, mustata si par negru, in plete, pe spate. Purta, ca imbracaminte, o camasa simpla, gaci brodati la tivitura si o bitusa neagra intoarsa.

Tabloul parintelui Dimitrie Popovici reprezinta, fara indoiala, unul din cele mai vechi si interesante portrete ale unor clerici romani din aceasta parte a tarii. El infatiseaza un barbat matur, cu chip frumos, aflat in floarea varstei, cu ochi mari negri, sprancene pronuntate, barba bogata si parul in plete, pe spate. Poarta vesminte lungi; in mana stanga tine Evanghelia, iar in dreapta o cadelnita mare, ornata.

#

Toate cele prezentate, in primul rand particularitatile evidentiate mai sus, atesta valoarea de exceptie a picturii monumentale de la Homororg, inscriind-o intre bunurile de interes cultural spiritual national din partea vestica a Romaniei. Prin stilul si tehnica executiei, mai ales prin tonurile limpezi si coloritul vioi, chiar in pofida culorilor putine, neamestecate, infatisarile simpliste, fara fond si fast, figurile plate si siluetele din linii pronuntate ale unor chipuri sfinte reproduse parca dupa modele imprimate, dar si prin elementele preluate din realitatea inconjuratoare, pictura murala de la Homorog ramane peste timp expresia unei culture ruraale, inca predominant orale, si a unui crestinism de tenace facture populara.

Aievea copistilor “carturari”de odinioara, Ioan Loposan a trait si a activat in lumea satului, in mediul culturii poppulare. Stand sub un astfel de “patronaj”, pictand asa cum s-a priceput si i s-a cerut, zugravul a lucrat neingradit intru totul de dogme, prin ingaduinta ce o exprima artistic stand cu simtirea si cugetul mai aproape de viata semenilor, provocand o arta adecvata unei civilizatii traditionale si unei culturi conforme, dominata de numarul insemnat la cartilor de invatatura si de edificare, invaluite, la randul lor, de scrierile taramului fascinant al cartilor populare, cu istorisiri despre suflet si viata. Nu intamplator, de la Pausa s-a pastrat unul din cele mai importante codice cu carti populare, copiat de catre Gheorghe Popovici Cucuianu (Ursu(, chiar in satul Pausa in anul 1789, continand, intre altele: Alexandria, Archirie si Anadan, Intrebarea inteleptului su lumea, Cuvant la vremea de apoi s.a.[33].

Trebuie, in acelasi timp, avut in vedere faptul ca, in urma cu 150 de ani, zugravul a pictat intru luminarea unei comunitati de abia desprinsa de preceptele feudale, care isi face casele din pamant si lemn si le acopera cu paie ori stuf, intru luminarea unor oameni care, desi continua sa lucreze pamantul ca in evul mediu si sunt bantuiti de molime si razboaiele altora, au sentimental propriei traditii si se indreapta spre o viata innoitoare, moderna.

Pictura lui Ioan Loposan este populara doar ca matrice stilistica, iar expresiile “naïve” sunt, in fapt, elemente inspirate din realitatea inconjuratoare[34], imediata, a lumii satului romanesc, acestea fiind reprezentari care, insa, in vremea si mentalitatea semenilor nu erau deloc naïve, primitive, ci mai degraba firesti, reale, desprinse parca din cotidian si astfel intru totul conforme cu preceptele Bisericii romanesti slujitoare, cu cerintele crestinismului de facture popular ace intruchipa, mai ales in Ardeal, entitatea romaneasca, Legea strabuna, care, ca un reflex si particularitate sau specific aparte a epocii Luminilor, initieaza in lumea satelor si targurilor Transilvaniei raspandirea impresionanta a cartilor populare, iaar figurative a icoanelor pe sticla si a xilogravurilor, a tulburatoarelor pricesne inchinate marilor sarbatori, dar mai ales Maicii Domnului.

Judeat astfel, Ioan Loposan nu a fost un zugrav naiv, ignorand sau lipsit de mijloace artistice, ci mai degraba un ictor realist, desprins, aievea atator carturari ai epocii, din lumea satului, un om luminat, pe deplin convins de valoarea esentiala, de insemnatatea didactica, moralizatoare a temelor illustrate. Prin urmare, si in cazul de fata, ipoteza naivitatii si taranismului nu este nici intemeiata si nici nu exlplica nimic[35].

Acestea toate explica, in schimb, disponibilitatea imaginative a zugravului, fantezia sis tea de poveste a comunitatii iubitoare de morala sociala si religioasa, in ultima instant freamatul de viata spiritual autentica initiat in lumea culta a satelor romanesti de catre generatie care, la 1848 – 1849, facand Revolutia, a aparat fiinta romaneasca a Transilvaniei.

Incercand sa ii aflam lui Ioan Loposan locul meritat intre contemporani, il alaturam pe plan local, vajnicilor preoti aparatori ai legii strabune, dascalilor scolilor nationale cu preocupari carturaresti, precum Vasile Ciocotis, Ioan Corneli, Moise Sora Noac sau Nicolae Horga-Popovici[36], iar pe plan artistic zugravilor Simion Darabant si Mihai Micula[37], dascalului Teodor Grecu[38], care, intr-un mic sat din tinutul Beiusului, imprima gravure in lemn, iar la nivel transilvan neobositilor iconari si gravori artisti de la Nicula, Hasdate si din alte locuri, precum Teodor Tecariu, Gavril Belejan sau Dionisiu Iuga[39] si, de ce nu,, chiar crasnicului din Salistea Sibiului, talentatul miniaturist Picu Patrut[40].

In lumea romaneasca a Bihorului din preajma Revolutiei si a Razboiului de aparare si eliberare nationala din 1848-1849, creatia artistica a zugravului Ioan Loposan exprima, sub semnul solidar al ritului, constiinta de sine a unui neam asuprit de veacuri, posibilitatea ingaduita unui popor exploatat de veacuri, in ultima instant rezistenta nationala biruitoare a satelor cu preoti din Ardeal.


[1] Coriolan Petranu, op. cit., p. 30.

[2] Ibidem, fig. LIX c.

[3] Ibidem, p. 20.

[4] Ibidem.

[5] Nu Ion Lapusanu, cum afirma Ecaterina Sasu (in art. cit., p. 134).

[6] Aflam, din cuprinsul unui Scurt istoric a bisericii din Varaseni (pastrat in manuscris in Arhiva Episcopiei Ortodoxe Romane din Oradea) ca, in anul 1935, lacasul a fost daramat, iar materialul lemnos s-a vandut la licitatie.

[7] Titu L. Rosu, Insemnari si inscriptii bihorene.I, Beius, 1941, p. 84.

[8] Ecaterina Sasu, art. cit., p. 134.

[9] Ioan Godea a continuat s ail numeasca, in cuprinsul lucrarilor sale, Ioan Lapausan. Vezi Monumente de arhitectura populara din nord-vestul Romaniei.II. Biserici de lemn din valea Crisului Repede, Oradea, 1974, p. 93, Chiriac, in studiul Consideratii privind picture secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea din Tara Crisurilor, in vol. Studii de istorie a artei, Bucuresti, 1996, p.15.

[10] Ecaterina Sasu, art. cit., p. 136.

[11] Mai cu seama identitatea numelui din cadrul inscriptiilor sale, pastrate in bisericile de la Inand si Homorog.

[12] In anul 1835, dascalul scolii romanesti din Varsand (jud. Arad) se numea Elias (Ilie) Loposan. Vezi Infra nota 39.

[13] Teodor Mesaros, Din istoria comunitatilor ortodoxe romane din R. Ungara, Budapesta, 1990.

[14] Vasile Popeanga, Reteaua scolilor confesionale ortodoxe din Banat si Crisana in anul 1834-1835, in “Ziridava”(Arad), XV-XVI, 1987, p.299.

[15] Ecaterina Sasu, art. cit., p. 136.

[16] Cartile se pastreaza in Fondul de carte veche romaneasca al Patrimoniului Cultural National, pastrat la Oradea, in spatiul Bibliotecii Episcopiei Ortodoxe Romane a Oradiei.

[17] Idem.

[18] Idem.

[19] Idem.

[20] Iar nu vasul pentru vopsele. Cf. Ecaterina Sasu, art. cit., p. 105.

[21] Cronica Bisericii ortodoxe romane din Cauasd (Bihor), scrisa in anul 1905, in ms. Persoanele indicate de catre Ioan Godea (in op. cit., din 1996, p. 157) drept pictori ai lacasului sunt, in realitate, donator ai scenelor de pe iconostas.

[22] Coriolan Petranu, op. cit., p. 20.

[23] ibidem, p. 19, 30. Ioan Godea, in Repertoriul monumentelor… (op. cit.), p. 189; idem, in Monumente istorice bisericesti… (op. cit.), p. 64.

[24] Coriolan Petranu, op. cit., p. 30; Ecaterina Sasu, art. cit., p. 104-105, Ioan Godea, op. cit., p.115-116.

[25] Coriolan Petranu, op. cit., p. 20 si fig. LIX d; Ecaterina Sasu, art. cit., p. 104-105, Ioan Godea, op. cit., p. 115-116.

[26] Coriolan Petranu, op. cit., p. 20, 30.

[27] Nicolae Chidiosan, in Repertoriul monumentelor… (op. cit.), p. 209; Ioan Bardas, Biserica din Inand, in volumul Trepte vechi si noi… (op. cit), p. 293-295.

[28] Coriolan Petranu, op. cit., p. 20, 30.

[29] Ecaterina Sasu, art. Cit., p. 116-134,

[30] Florian Dudas, O veche si valoroasa picture romaneasca descoperita la Oradea, in ms.

[31] Precizam, din nou, faptul ca, in deceniile trecute, cand inscriptia scenei inca se mai pastra, se deslusea scrisa, deasupra capului sau, cifra “1”.

[32] Deasupra capului sau se deslusea scrisa cifra “2”.

[33] Florian Dudas, Manuscrisele romanesti din bisericile Bihorului.II. Literatura medieval si Catalogul manuscriselor, Oradea, 1986, p. 336-337; idem, Manuscrisele romanesti mediavale din Crisana, Timisoara, 1986, p. 136.

[34] Aurel Chiriac, art.cit., p. 262, 266.

[35] I. D. Stefanescu, Arta feudala in Tarile Romane. Pictura murala si icoanele de la origini pana in secolul al XIX-lea, Timisoara, 1981, p. 46.

[36] Florian Dudas, Zarandul. Chipuri si fapte din trecut, Bucuresti, 1981, p. 101; idem, Romanii din Oradea in epoca Luminilor.I, Oradea, 1996, p. 87-123.

[37] Coriolan Petranu, op. cit., p. 21; Aurel Chiriac, art. Cit., p. 260 si urm.

[38] Cartile pe care le-a copiat le impodobea cu propriile xilogravuri.

[39] Ioan Muslea, Icoanele pe sticla si xilogravurile taranilor romani din Transilvania, Bucuresti, 1995; Ion Apostol Popescu, Arta icoanelor pe sticla de la Nicula, Bucuresti, 1969; Coriolan Petranu, op. cit., p.21; Florian Dudas, Picturi ale mesterilor de la Nicula, identificate in partile Zarandului, in “Orizont” (Timisoara), XXVI, 1975, nr. 39, p.7.

[40] Picu Patrut. Miniaturi si poezie. Editie ingrijita de Octavian O. Ghibu, (Bucuresti), 1985,